30 apr. 2010

Gogol Bordello: la fel de nebuni ca pana acum

Sub stapanirea unui personaj cat se poate de diliu, care raspunde la numele de uica Eugene, Gogol Bordello a editat albumul cu numarul cinci, un vartej lautaresc cu tobe, trompete, chitari, acordeon si multe alte cele. Rezultatul e un mix sagalnic intre punk, cabaret si o chermeza de zile mari, atmosfera fiind una mai tare ca aceea de la ruga satului. E un disc perfect de ascultat/dansat/batait/moshuit spre finalul petrecerii, in momentele in care lumea cauta disperata dupa ultimele provizii de alcool. Contraindicatii: nu-l ascultati acasa, isi perde tot farmecul...continuare

29 apr. 2010

Jazz meets techno house: Drumlesson Zwei

Asteptari: Pentru cei care au absentat motivat de la prima lectie a lui Christian Prommer, facem o scurta recapitulare: Drumlesson Vol.1 a predat tuturor materia numita “cum sa faci jazz din techno si house”. Pe scurt: tobarul stabilit in Berlin reconstruieste teme sonore binecunoscute din lumea techno si le serveste in straie cat se poate de noi. Cu ajutorul unor instrumente reale, ar putea comenta carcotasii de profesie. Printre delicatesele primei lectii s-au numarat Strings of life (Derrick May), Higher State of Consciusness (Josh Wink), Trans Europe Express (Kratfwerk) si Around the world (Daft Punk).

Rezultat: Daca primul album din aceasta serie a fost mai mult un proiect de studio, intre timp acesta a crescut vazand cu ochii si s-a transformat intr-un live band. Autentic. Spre deosebire de lectia anterioara, aici accentul nu este pus doar pe jazz-ul clasic, cateva dintre compozitii beneficiind de bucatele de rock progresiv, fusion si chiar si niscaiva kraut. Demn de mentionat este ca Prommer este asistat (ajutat) la materia productie de nenea Peter Kruder. In mod ironic, cover-ul dupa High Noon din repertoriul celor de la Kruder and Dorfmeister este veriga slaba a acestui disc. Incursiunea in aria techno-ului made in Detroit pentru Sandstorms (a lui Carl Craig) prinde binisor, dar unul din adevaratele momente de exceptie de aici este Jaguar (part two). O piesa care reface complet si cat se poate de exact originalul Knights of the Jaguar al lui DJ Rolando. Desi melodia mentine sound-ul de synth specific muzicii techno, mirificul melanj dintre bass, tobe si chitara acustica creeaza un conglomerat solid, de exceptie. Tot la plusuri e musai sa includem si varianta germanului la piesa Oxygene a lui Jean Michelle Jarre. Daca e sa trecem la categoria „interesant“ ajungem la Acid Eiffel-ul lui Laurent Garnier. Care are parte aici de un start cu un pian de cinema, acompaniat pe parcurs de un ritm hipnotic care creste in continuu, dar nu reuseste sa ajunga la climax, lasandu-te cu impresia ca ar fi nevoie de o continuare, de un part two. Pentru acei dintre melomani care gusta din plin experimentele ar mai fi de amintit si varianta lui Prommer la Sandcastels-ul lui Dennis Ferrer. Din care a fost taiat de tot bass-ul intreaga excursie situandu-se in jurul aceluiasi pian. Si care reprezinta o mostra de muzica clasica de avangarda. Pe parcursul a 11 minutele, un pic cam mult ce-I drept….Dealtfel unicul minus al acestui disc il constituie lungimea excesiva a unor piese. E drept avem si track-uri ultra scurte (Distorted are 43 de secunde) si chiar si standarde de trei minutele (Isolated syncopation, Distant rhythm si Oxygen). Una peste alta albumul e interesant chiar daca la prima impresie lasa feeling-ul ca este construit intr-o singura directie. Piesele techno sunt pe buna dreptate blamate ca sunt prea repetitive, deci per ansamblu si acest album ar putea intra in acelasi sablon. Spre deosebire de prima lectie, aici urechea poate sesiza pe langa instrumentele clasice si mini – moog, orga clasica si alte bunataturi. Dincolo de toate, albumul sta cat se poate de bine la capitolul aranjament muzical. Si nu in ultimul rand e o veriga care uneste mai multe stiluri muzicale.

Recomandari: Pentru toti omuletii care nu-s infricosati de termenul de avangarda. Desi jazz-ul s-a intalnit adeseori in ultima vreme cu alte curente populare, ghiveciul copt de Prommer este unul interesant, mai ales prin dinamica si strcutura. Intr-o tarisoara in care si pe plan muzical conservatorii se razboiesc din greu cu “modernistii“, Drumlesson Zwei poate fi considerat ca un fel de pipa  a pacii. De ascultat numai de catre cei care stiu sa se debaraseze de prejudecati.

McLaughlin, pur si simplu


Asteptari: Atunci cand ai parte de un material nou din partea unui monstru clasic, cuvantul asteptari nu-si are nici o justificare. De regula situatia e alba sau neagra. In functie de feelingul tau personal, de diverse aparent nimicuri care reusesc sa mentina muzica la nivel de arta. Rapid lumea se radicalizeaza. E noi versus ei. Noi care stim ca e super – meserias iar ei care devin deodata persoane etichetate drept carcotasi, nestiutori, habarnisti, manelisti etc etc. John McLaughin face parte din categoria monstrilor. Drept e, n-a vandut jdemilioane de albume ca fratii sai din alte genuri dar are parte de un respect de netagaduit, care-I confera un statut special.

Tango electro cu Gotan Project

Daca v-ati intrebat vreodata cum ar suna un mix intre tango, milonga si chacarera pus pe ritmuri electro contemporane si n-ati auzit de Gotan Project, categoric acest album va „prinde“ bine pentru urechiusile dumneavoastra. Piesa de rezistenta e De Hombre a Hombre, un fel de Peter Gunn Theme sau chiar Pink Panther. Cei care se asteptau la experimente vor fi dezamagiti, Gotan Project merge pe drumul batatorit anterior si ofera un album decent. continuare

27 apr. 2010

Soul de la mama lui: Sharon Jones & The Dap Kings

sharonjonesAsteptari: Pentru cei pierduti in tonele de muzica moderna care se revarsa asupra omenirii in fiecare saptamana care n-au aflat inca de Sharon Jones, din capul locului trebuie precizat ca solista in varsta de 54 de ani activeaza in zona soul/funk si acest disc este cel de-al patrulea ei material discografic realizat alaturi de trupa The Dap Kings. Spre deosebire de popularul curent retro – revival care se manifesta in multe din produsele actuale, Sharon reuseste sa surprinda prin veridicitate, albumele ei sunand de parca ar fi fost inregistrate la sfarsitul anilor 60 sau inceputul anilor 70.

26 apr. 2010

Sunet fresh ca o limonada de menta in miez de vara: Javelin

javelin Albumul de debut al duo-ului din Brooklyn e o excursie prin electro - funk, retro – soul si muzica din filmele cu gangsteri. Avand atatea influente, e greu de recomandat cuiva anume. Desi nu se poate spune ca Javelin a inventat gaura din macaroana muzicii electronice, No Mas e un disc extrem de placut, pretabil pentru orice ureche care nu se sperie de sunete scoase din instrumente care se baga in priza. Ce contine un sound la fel de proaspat ca o limonada de menta in miez de vara. continuare

If Elena Ceausescu scapa de la Targoviste. David Byrne si Fatboy Slim pentru Imelda Marcos. Dezamagitor!

davidbyrnefatboyslim Sa presupunem ca Elena Ceausescu ar fi scapat de la Targoviste. Si in anul de gratie 2010 doua minti luminate ale muzicii moderne ar fi avut neinspirata idee de a-I dedica un dublu – album. Here lies love se vrea un material discografic iesit din tipare, ce are la capitolul invitati 22 de voci de exceptie si este dedicat obsesiilor si vietii celei care se numeste Imelda Marcos. In locul unui album – concept, ascultatorul primeste o colectie de cantece din categoria pop. Dezamagitor. continuare

Paul Weller trezeste natiunea!

Paul_Weller_Wake_Up_the_Nation_Album_Cover Piesele albumului sunt cat se poate de scurte si la obiect, cu 16 melodii care nu depasesc 40 de minute. Pentru ca ghiveciul sa fie unul complet printre melodii s-au strecurat si doua instrumentale: In Amsterdam si Whatever next. De mentionat ar mai fi si bucatica de soul din melodia Aim High. Exista momente aici in care ai impresia ca varietatea deosebita este una daunatoare. Cu toate acestea per ansamblu Wake up the nation este un produs solid.  continuare

22 apr. 2010

Amintiri: Vikend, Treci Kanal si …Denis i Denis

Recomand cu bratele deschise pentru toti decreteii care au invatat cateva cuvinte in sarbeste gratie programelor TV prinse cu antena comuna instalata pe acoperisul blocului. De neratat pentru toti indragostitii de Depeche Mode si toate “derivatele” sale. Denis I Denis reprezinta un studiu de caz pentru orice meloman si pentru aceia care cred ca La Roux a inventat un stil nou. Include si „wow wow yeeah….sada pratim ritam tvoj, ovu pjesmu novi broj, ako zelis bicu ja, program tvog kompjutera“...

Asteptari: Pentru aceia care n-au prins vremurile in care duminica circulau fie masinile cu numar par fie impar iar internetul era substituit cu serialul Toate panzele sus, Denis i Denis a fost un grup de synth – pop din tara vecina (cea care ne dadea tigari Vikend, ciocolata Eurokrem si Treci Kanal), format din Davor Tolja si solista Marina Perazic. Primul lor album „Cuvaj se!“ a aparut in 1984 la Jugoton si a castigat distinctia de cel mai bun album al anului in fosta Yugoslavie. Cel de-al doilea disc, „Ja  sam lazljiva“ a fost totodata si ultima aparitie discografica, trupa destramandu-se in 1986. Marina si-a continuat cariera solo iar Davor a mai scos un disc sub titulatura Denis I Denis in 1988 numit Budi Tu, cu Edi Kraljic. In anul 2006 Croatia Records a scos o compilatie Best Of Denis I Denis, iar in acest an avem parte de 2 na 1,  reeditarea pe CD a celor doua albume scoase de aceasta trupa.

Rezultat: Albumul de debut „Cuvaj Se!“ este un material care contine piese electronice cat se poate de solide. Desigur spectrul stilistic al acestuia este situat undeva in epoca de inceput a celor de la Depeche Mode si Yazoo, sau daca e sa cautam un corespondent “din zona” as putea aminti fara indoiala formatia maghiara Bonanza Banzai. Vocea superba a Marinei face echipa cat se poate de buna cu aranjamentele lui Davor, iar discul este la fel de percutant si azi ca si acum 26 de ani. Gasim aici stari romantice in piesa Telefon dar si adevarate perle ca Cuvaj Se sau Dvadeset I osam minuta do pet. Desigur n-am cum sa nu amintesc cel mai mare hit din cariera formatiei „Program tvog Kompjutera“. Al carei refren cu “wow wow yeeah….sada pratim ritam tvoj, ovu pjesmu novi broj, ako zelis bicu ja, program tvog kompjutera“ reuseste sa creeze si astazi vii fiori tuturor acelora care au prins piesa la vremea respectiva.
Ultimele trei piese din albumul de debut sunt nitel mai domolite, dar constituie o auditie cat se poate de placuta. Piesa care da titlul albumului secund al trupei, Ja sam lazljiva, este o melodie care iti inspira o stare de beatitudine vecina cu fericirea. O alta piesa care merita ascultata la volum maxim este Soba 23, care ramane pur si simplu una din cele mai frumoase melodii din epoca synth a anilor 80. Probabil ca daca aceste piese ar fi avut parte de texte in limba engleza notorietatea lor ar fi trecut peste mari si oceane. Din pacate, in anii 80 tara noastra n-a avut parte de efervescenta unor trupe ca Disciplina Kicme, Ekaterina Velika, Oliver Mandic, Sladana Milosevic, Dorian Gray sau Videosex, ca sa amintim doar fosta Yugoslavie. Acest amanunt se simte din plin si-n zilele noastre, fiindca nu avem la ce sa ne raportam atunci cand vine vorba de trecut.

Recomandari: Cu bratele deschise pentru toti decreteii care au invatat cateva cuvinte in sarbeste gratie programelor TV prinse cu antena comuna instalata pe acoperisul blocului. De neratat pentru toti indragostitii de Depeche Mode si toate “derivatele” sale. Fara indoiala Denis I Denis reprezinta un studiu de caz si pentru toti melomanii si pentru aceia care cred ca La Roux a inventat un stil nou. Garantat suta la suta ca dupa Denis I Denis nu apar manifestari neplacute…


Rock melodramatic…MeatLoaf la 62 de ani

meat_loaf_hang_cool_teddy_bear_ [800x600] Cu o armata de prieteni alaturi, Meat Loaf - la cei 62 de ani ai sai - reuseste sa revina cu un disc in care alaturi de rock-ul melodramatic cu care ne-a obisnuit ataca si cu cateva momente bune, albumul fiind recomandat oamenilor care vibreaza pe rock-ul "moderat" spre pop. Departe de a starni vreo revolutie, discul poate fi o auditie placuta pentru cei care vibreaza pe genul reprezentat de Holograf sau Directia 5, fiind mult peste acestea totusi....continuare

21 apr. 2010

Comeback dupa sase ani: Cypress Hill

Dupa sase ani de pauza, Cypress Hill au revenit cu un disc care descrie pasiunea lor pentru anumite plante. La momentele bune se inscriu cele cu Tom Morello de la Rage Agains the Machine. La cele proaste un featuring cu Pitbull si Marc Anthony. Putea fi si mai rau, cu Timbaland. Rise Up este un disc asa – si –asa: mediocru pentru cei care se asteptau la ceva cu adevarat nou si decent pentru cei care au fredonat vreodata Dr. Greenthumb. Nu e comeback, nu e “rupere”, e good – old Cypress Hill….continuare

Cand o americanca are filme cu limba franceza: Stacey Kent

Asteptari: Studenta americana Stacey Kent s-a apucat de cantat oarecum din greseala, in timp ce vizita Europa pentru un master. Primul ei CD a aparut in 1997 sub titlul de Close your eyes, iar acum cinci ani a castigat prestigiosul trofeu de albumul anului la premiile BBC Jazz Awards pentru discul The Lyric. Semnata la casa de discuri Blue Note, Stacey a editat primul ei album care cuprinde exclusiv piese cantate in limba franceza, Racontre Mois, ca un omagiu pentru tara de care a fost dintotdeauna legata afectiv.
Rezultat: Desi arata ca o scolarita si are o voce tipic de New York, limba franceza ii vine ca o manusa. Inca din debut e clar pentru oricine ca avem de-a face cu un disc cat se poate de interesant. Si asta pentru ca avem ocazia de a asculta o bossanova celebra: Waters of March a lui Antonio Carlos Jobim, de aceasta data in adaptarea lui Georges Mustacchi. Solista americana n-avea cum sa omita din aceasta colectie dedicata marilor compozitori francezi superba Jardin d'hiver al lui  Henri Salvador sau Mal de vivre de Barbara. La Venus du melo – primul single extras – este fara indoiala o melodie care reuseste sa surprinda pe deplin varietatea de stiluri cuprinsa de Racontre Mois. Discul „curge” cat se poate de lin atat pentru amatorii de jazz cat si pentru cei de pop, ca sa nu mai vorbim de cei amatori de chanson francais. Dealtfel afinitatea ei pentru muzica franceza s-a vazut inca de la albumul trecut (cu care a fost nominalizat la Grammy) unde a cantat trei piese in aceasta limba, dintre care doua au fost cover-uri dupa Gainsbourg, Ces petits riens si La saison des pluies. Pe langa calitatea de saxofonist, Jim Tomlinson – care este si sotul ei – i-a compus si Sait on jamais, o alta perla deosebita a albumului.
Recent, Steven Tyler din Aerosmith a numit-o pe Stacey drept cantareata favorita. Stacey Kent are o voce care te cucereste instantaneu, iar discul e usor de ascultat si perfect pentru orice stare. Vocea ei e uneori soptita, alteori parca un murmur, iar in unele ipostaze exclamativa. Oricare ar fi insa registrul vocii, ca ascultator ai impresia ca muzica aceasta a fost compusa doar pentru urechile tale.
Recomandari: Nu doar pentru degustatorii de jazz si muzica franceza. Racontre Mois este o reala revelatie, o imbinare placuta intre jazz si french chanson, intre bun – gust si rafinament.


Hip hop intelectual made in Hungary

Akkezdet Phiai au fost numiti in tara vecina drept Guns n Roses ai muzicii hip hop maghiare. Kottazur e un dublu album cu 30 de piese noi, cu doua CD-uri complet diferite: primul e burdusit cu piese “saltarete”, al doilea cu slam – poetry si chiar si teme filozofice. Lipsesc injuraturile la fiecare doua versuri iar printre temele abordate se numara chiar si budismul, in Zenebuddhizmus. E hip – hop pentru minti mai luminate. continuare

19 apr. 2010

Pixies fara punk? Monser, asta e ....

NonStopErotik este Pixies fara punk. La capitolul compozitii nea'  Francis sta bine de tot avand doua piese stralucite (Cinema Star si Six Legged Man) dar si o sumedenie de balade mai mult sau mai putin reusite. Cel de-al 18-lea album solo al muzicianului se inscrie in sertarul rock decent si este recomandat fanilor Pixies. De evitat pentru cei care asculta prea mult radioul in zilele noastre.
Asteptari: In buletin il cheama Charles Michael Kittridge Thompson IV. Melomanii il stiu de Frank Black. Sau de Black Francis. Un tip care de la destramarea celor de la Pixies (din 1993) scoate albume oridecate ori are chef, fie solo, fie alaturi de trupa Catholics, sau chiar sub numele de Grand Dutchy. Iar NonStopErotik este al 18-lea album solo. 
Rezultat: Discul are parte de un cover dupa Wheels (apartinand trupei Flying Buritto Brothers) si  – dupa cum ii sugereaza si titlul – este o colectie de cantece inspirate din dragostea lui Frank vizavi de anatomia feminina. Apogeul este atins cu piesa When I Go Down On You, in refrenul careia suntem informati cat se poate de oficial de preferintele sexuale ale muzicianului in varsta de 45 de ani. E o balada dominata de pian dedicata cunninlingus-ului. Tot la capitolul balade se inscrie si piesa care da titlul albumului, care suna de parca ar fi Wonderful Tonight-ul lui Eric Clapton. Curios, pentru liderul trupei Pixies. Wild Son suna de parca ar fi o balada a celor de la The Doors cantata intr-un program de cover-uri defel reusit intr-un bar cu mult pre mult fum. Majoritatea pieselor se inscriu insa in sertarul cu rock decent. Lake of Sin – care deschide albumul – descrie perfect spectrul sonor al acestuia. O my tidy sum este scoasa din monotonie de prestatia fostul tobar al trupelor Captain Beefheart si Pere Ubu, in timp ce Rabbits pare scoasa din context, fiind veriga slaba. Reminescente ale Pixies-ilor de alta dat’ se fac auzite in Six legged man, care reuseste sa fie unul din cele mai bune momente ale acestui NonStopErotik. In schimb piesa care inchide acest disc Cinema Star uimeste prin latura dark, fiind mai degraba un Sonic Youth decat Pixies. Categoric, e piesa care are cel mai mult „nerv“.
Recomandari: Ca si compozitii, nea’ Francis este ca de obicei la inaltime. Muzical e Pixies fara punk. Cu balade pretabile pentru orice bar, chitara acustica, synth-uri prietenoase si doua momente stralucite (Six legged man si Cinema Star). De ascultat pentru fanii Pixies si cei care detin albumele solo ale lui Black Francis. De evitat daca n-ati auzit vreodata Debouser si ascultati prea mult posturile de radio din tara noastra.

AC/DC si Hollywood? Not for me...

Personal nu gasesc acest mariaj intre Hollywood si AC/DC unul prea fericit. Cine nu detine piesele incluse pe acest album nu se poate considera un rocker serios. Iar pentru cei care acum se caznesc sa intre in tagma seriosilor, exista o sumedenie de greatest – hits – uri mai complete. Cum ar fi si Backtracks-ul care in editia deluxe are chiar si un amplificator! AC/DC ramane o piatra de hotar, cu sau fara acest soundtrack. Care ajunge anul acesta pentru prima oara in Romania....

AC/DC e un fel de Coca Cola in materie de rock. Numai anul trecut australienii au castigat 43, 7 milioane de dolari doar din banii de concerte, situandu-se pe locul patru in clasamentul muzicienilor care au castigat cei mai multi bani in 2009, alcatuit de revista Billboard. Ca si in cazul box – set-ului Backtracks, aparut la sfarsitul anului trecut, fanii inraiti n-au parte de compozitii noi. Discul acompaniaza filmul Iron Man 2. Din fericire, nu include si dialoguri din film, precum alte soundtrack-uri. E punctul forte al lui. Desigur, piesele sunt cele pe care orice rocker de profesie le stie pe de rost. Pentru a se vinde mai bine, productarii lui precizeaza ca acesta nu e un greatest hits, ci o compilatie. Care cuprinde 15 piese extrase din mai multe albume, scoase in perioada 1976 – 2008.
Muzica celor de la AC DC care a marcat atatea generatii a fost pe deplin evocata si-n textele altor trupe. Chiar si de simpaticii de la Sarmalele Reci care au decretat: „Razi de mine ca port cravata/Si te falesti cu blugii rupti si geaca decolorata/Pe care-ai scris cu pixul ‘AC/DC’/Cand eu faceam frumos la jurii si comisii“. Din disc nu lipsess Back in black sau Highway to Hell. Si nici You Shook Me All Night Long sau chiar Shoot To Thrill care are parte de un videoclip nou filmat cu ocazia unui concert in Argentina. Surpize? Niciuna.
Personal nu gasesc acest mariaj intre Hollywood si AC/DC unul prea fericit. Cine nu detine piesele incluse pe acest album nu se poate considera un rocker serios. Iar pentru cei care acum se caznesc sa intre in tagma seriosilor, exista o sumedenie de greatest – hits – uri mai complete. Cum ar fi si Backtracks-ul care in editia deluxe are chiar si un amplificator! AC/DC ramane o piatra de hotar, cu sau fara acest soundtrack. Care ajunge anul acesta pentru prima oara in Romania….

Jeff Beck, dupa sapte ani de pauza. Conform asteptarilor.

Primul album de studio dupa sapte ani de pauza este exact asa cum ne-am fi asteptat. Desigur, Jeff Beck abordeaza melodiile cu delicatetea unui bijutier, transformandu-le in veritabile diamante. Dar, Emotion & Commotion nu reuseste sa creeze o impresie artistica prea buna la capitolul „emotii“.  Discul ramane o auditie mai mult decat placuta pentru cei care si-au dorit fie si pentru o secunda in viata sa devina vreodata chitaristi...
Anul care a trecut a fost unul cat se poate de benefic pentru Jeff Beck. Printre altele omu’ a avut un turneu sold – out, o nominalizare la Grammy si un recital magnific la Madison Square Garden. Ca si unul dintre chitaristii care au definit blues – rock – ul britanic , Jeff Beck a avut de-a lungul anilor un traseu in care a explorat o sumedenie de stiluri, de la jazz – rock pana la rockabilly. Si ce e cel mai presus, scoate albume fara a-I pasa defel de industria muzicala mondiala. Datorita acestor chestiuni muzicianul a devenit una din cele mai distinctive personaje in bransa sa, o „portavoce“ a chitarei electrice din toate timpurile.
Primul sau album de studio din ultimii sapte ani ofera acelora care se inscriu in categoria “fani” o excursie cat se poate de interesanta. In care se regasesc riff-uri rock in piesa Hammerhead (punctul culminant al discului) sau vagi ritmuri de reggae in There’s no other me. Dar si un cover mai putin inspirat dupa I put a spell on you. Si asta nu numai vocii lui Joss Stone care nu reuseste sa surprinda pe deplin dramatismul original al acestei piese, dar si gratie orchestratiei. Ramanand la cover-uri, trebuie sa mentionez ca varianta lui la Somewhere over the Rainbow este una cat se poate de reusita. Un alt moment fericit  e Nessun Dorma, celebra arie a lui Puccini fiind imbracata intr-o haina superba. Alaturi de vocea lauratei Grammy, Joss Stone, albumul le mai are ca invitate si pe Imelda May (in piesa Liliac Wine) si Olivia Safe (Elegy for dunkirk). Tot la acest capitol se numara si o orchestra alcatuita din 64 de oameni.
Desigur, Jeff Beck abordeaza melodiile cu delicatetea unui bijutier, transformandu-le in veritabile diamante. Dar, Emotion & Commotion nu reuseste sa creeze o impresie artistica prea buna la capitolul „emotii“. Discul ramane o auditie mai mult decat placuta pentru cei care si-au dorit fie si pentru o secunda in viata sa devina vreodata chitaristi. E ceva exact asa cum ne-am fi asteptat de la Jeff Beck, nici prea-prea nici foarte – foarte.

Matematica si muzica. Egal Caribou.

Aparent mariajul dintre matematica si muzica e unul nu prea fericit. In acest caz, cele doua se imbina mult prea bine si reusesc sa creeze un soundtrack potrivit pentru excursiile de vara. Cu stropi de ploaie (evocati cu ajutorul sintetizatoarelor). Swim are darul de a „curge” cat se poate de lin, chiar daca in multe momente nu mentine standardul vers/cor/vers. Curge ca un rau de munte si ocoleste abil niste obstacole care in zilele noastre poarta denumirea de standarde. E o muzichie pe care nu-ti vei toci pantofii pe ringul de dans, se adreseaza neuronilor....

Daca sunteti curiosi ce fel de sunete pot fi inventate de catre un matematician inchis pentru o perioada de timp intr-o camera in care nu are la indemana decat sintetizatoare, un program Ableton Live si cateva maracas, faceti bine si ascultati discul canadianului Daniel Victor Snaith , care si-a ales pseudonimul de Caribou. Albumul sau Andorra, aparut in 2007 a castigat premiul Polaris Music Prize, fiind considerat cel mai bun album canadian al anului. E pur si simplu muzica electronica: orice etichete suplimentare nu-si au rostul, fiindca piesele se strecoara abil printre clisee. Iar coperta e si ea cat se poate de matematica…

Bass-ul impresionant al piesei de deschidere Odesa anunta o excursie exotica, care se invarte in jurul unui ritm ametitor, ajutat pe alocuri si de clopotele care adauga un surplus de irealism melodiei. Daca piesa Sun aluneca nitel spre partea house (cu niste clape cat se poate de fluctuante si sample-uri repetitive, dar folosite cu discernamant) atunci cand asculti Kaili nu ai cum sa nu remarci absenta ritmului atat de specific pieselor din zona „dance”. Lalibela si Found out sunt momente mai putin inspirate dar care pot fi trecute cu vederea fiindca sunt o gramade de piese cu „lipici”. Cum ar fi Bowls, care beneficieaza de clopote tibetane amestecate cu sound-urri de harfa. Sau chiar si Leave House.  Si sa nu uit nici de Hanibal, care reuseste sa imbine cat se poate de discret mai multe directii din zona muzicii electronice creand un conglomerat cat se poate de solid. Jamelia e si ea o minunatie de piesa, care desi are o constructie pe alocuri anevoioasa reuseste sa impresioneze prin omogenitate.

Aparent matematica n-are prea multe in comun cu muzica. In acest caz insa cele doua chestiuni se imbina mult prea bine si reusesc sa creeze un soundtrack potrivit pentru excursiile de vara. Cu stropi de ploaie (evocati cu ajutorul sintetizatoarelor). Swim are darul de a „curge” cat se poate de lin, chiar daca in multe momente nu mentine standardul vers/cor/vers. Curge ca un rau de munte si ocoleste abil niste obstacole care in zilele noastre poarta denumirea de standarde. E o muzichie pe care nu-ti vei toci pantofii pe ringul de dans, se adreseaza neuronilor....


14 apr. 2010

Discul primaverii? Posibil. Caro Emerald.....

Discul are proprietati bioterapeutice: poate fi folosit ca stimulent al sistemului nervos care sa-ti redea pofta de viata. Te face sa observi cu deosebita atentie frumusetea copacilor de pe strada pe care iti tarasti pasii  zilnic si sa uiti de ghiolbanii care circula pe ea. E un melanj mirific de ska, rumba, rap, soul, cocktail – jazz, movie – soundtrack, soul si lista poate continua.  Suna a Doop, Peggy Lee, The Andrew Sisters, Parov Stelar, Club des Belugas, Pink Martini, Puppini Sisters – si lista poate continua pentru mult timp.... Descoperirea primaverii? Maybe....


A fost odata ca niciodata o prea/frumoasa fata care a studiat vocea la conservatorul din Amsterdam. Caroline van der Leeuw, nascuta in 26 aprilie 1981 a devenit mai apoi una din cele sase soliste ale unei trupe numite Philharmonic Funk Foundation, o orchestra alcatuita din nu mai putin de 44 de persoane. Single-ul cu care a cucerit in vara anului trecut intreaga suflare a Olandei s-a nascut oarecum din greseala. Piesa Back it up a fost scrisa de doi producatori olandezi si unul canadian pentru un grup pop din Japonia. Fiindca solista la care s-au gandit producatorii n-a putut sa onoreze invitatia de a aparea pe melodie, au apelat la Caro. Restul cum se spune e istorie. Back it up a devenit unul din marile hituri ale verii trecute in Olanda, iar cel de-al doilea single aparut la sfarsitul anului trecut, A night like this a avut aceeasi soarta, fiind foarte bine primit. Albumul de debut Deleted Scenes From The Cutting Room Floor a aparut la inceputul acestui an si a stationat timp de opt saptamani pe prima pozitie a topului din Olanda. In plus, dupa ce a cazut din aceasta onoranta pozitie, discul a revenit miraculos, ocupand chiar si-n aceasta saptamana prima pozitie a aceluiasi top. Inspirat din muzica si filmele anilor 40 si 50, Caro si producatorii ei au creat un sound unica care se potriveste ca o manusa vocii ei seductive. Albumul are in el de toate: de la ballroom jazz-ul anilor 50 la tangouri cinematice sau mambo Toate acestea imbogatite cu accente pop ale zilelor noastre. Si nu in ultimul rand cu beat-uri dance actuale. Ba chiar si cu scratch-uri.

Inca de la primele acorduri ale piesei A night like this e clar pentru toata lumea ca oamenii acestia au pus mult suflet in aceasta muzica. Alaturi de aceasta constatare piesa debordeaza de o prospetime inexplicabila fiind un amestec de jazz  si pop foarte bine “executat”, un smash – hit care vrajeste de la prima auditie. Absolutely Me este fara indoiala incadrabila in aceeasi categorie, scratch-urile adaugand un plus de consistenta piesei. Chiar daca atunci cand asculti piesele olandezilor ai parte de o sumedenie de deja – vu – uri piesele lor au darul de a lovi din prima. Cum e de exemplu Back it up, care suna de parca tocmai te-ai fi trezit la viata dupa un accident. Cu o energie debordanta si ritmuri contemporane, melodia e un adevarat diamant, chiar daca pe ici – colo are si cateva pasaje mult prea pop. Bucati de swing si doo – wop sunt prezente din plin si-n melodia Dr. Wanna Do. Care aduce pe alocuri cui Frankie Lymon and the Teeneagers.Dar si cu Cartea Junglei. O scumpete de piesa, ce mai! Doua dintre piese au ca si intro un pasaj care n-are cum sa nu-ti aduca aminte de I will survive-ul Gloriei Gaynor. E vorba de I know that he s mine si You don’t love me. Riviera Life are si ea un aer cat se poate de misterios, iar Stuck suna si ea izbitor de familiar. Sa fie cumva tema din Schwab si DJs in the row? Neesential, caci este pur si simplu dementiala.. Desigur, exista si momente care ar fi putut fi evitate. Unele aranjamente muzicale sunt la granita kitch-ului, dar vocea solistei reuseste sa acopere aceste mici inadvertente. Din cele 12 piese care alcatuiesc acest disc de debut lipseste o balada care sa-I puna in evidenta vocea solistei. Cu toate acestea e un debut cat se poate de solid. Care are parte de ska, rumba, rap, soul, cocktail – jazz, movie – soundtrack, soul si cate si mai cate.
In functie de ceea ce a ascultat urechea ta in trecut, dupa ascultarea acestor piese se pot face diverse “asocieri”. Fie ca iti suna a Doop, Peggy Lee, The Andrew Sisters si ale lor Boogie Woogie Bugle Boy, Parov Stelar, Club des Belugas, Pink Martini, Puppini Sisters – si lista poate continua pentru mult timp – muzica olandezilor are proprietati bioterapeutice. Discul celor de la Caro Esmerald poate fi folosit ca stimulent al sistemului nervos care sa-ti redea pofta de viata. Te face sa observi cu deosebita atentie frumusetea copacilor de pe strada pe care iti tarasti pasii zilnic si sa uiti de ghiolbanii care circula pe ea.

13 apr. 2010

Arme si trandafiri cu nea Slash

Ar fi frumos sa remarc faptul ca Slash este un tip mega – meserias atat ca si chitarist cat si ca si compozitor. Insa e o chestie doar partial adevarata. Mare parte din magia acestui album se datoreaza exclusiv invitatilor unu s-unu. Oricum, e un disc care poate fi digerat bine de tot pentru fanii Guns N Roses, care cu siguranta nu-s putini. Piesele pline de riff-uri atat-de cunoscute, inghesuite pe acest debut al lui Slash fac trimitere evidenta la epoca comerciala a Guns n Roses.
E de la sine inteles ca oricine a ascultat vreodata Guns N’ Roses si Velvet Revolver asteapta albumul solo al lui Slash cu un deosebit interes. Cei care presupun ca vor avea parte de o armata de riff-uri de blues – rock atat de specifice muzicianului au toate motivele sa fie satisfacuti. Discul de debut al lui Slash se „arunca“ insa in prea multe arene stilistice, in mare parte datorita faptului ca are parte de o pleiada de invitati speciali. Desigur putini artisti din lumea asta ar fi avut curajul sa includa pe acelasi disc oameni ca Adam Levine (Maroon 5), Fergie (Black Eyed Peas) sau Iggy Pop. Dar ca si-n cazul celor de la Gorillaz acest ghiveci de invitati din zone muzicale indepartate una de alta, functioneaza. Poate chiar asta e reteta unui album de succes in zilele noastre: iti sunii prietenii, ii aduni in studio si treaba e pe jumatate facuta.
Pentru cei care stramba din nas la auzul ca solistul trupei Maroon 5 apare si el pe lista invitatilor, trebuie sa le reimprospatez memoria. De-a lungul timpului Slash a cantat alaturi de o sumedenie de artisti. Mai mult sau mai putin din zona rock-ului, chiar si cu Michael Jackson sau Stevie Wonder. Din acest punct de vedere Slash se aseamana cu politicienii nostri traseisti. Sau cu fetele care stau la marginea drumul si fac acelasi lucru. Dar, dupa cum spun britanicii, asta e istorie. Sa vedem prezentul.
In cadrul primului turneu american in 1987, Guns N Roses au cantat in deschiderea celor de la The Cult. Intamplator sau nu, Ghost, prima piesa a albumului solo a lui Slash este realizata cu Ian Astbury. E o piesa de rock din categoria clasic, un remember al vremurilor lor bune, mai ales atunci cand intra in ecuatie si chitara fostului coleg din Guns, Izzy Stradlin. Ozzy faca treaba buna pe Crucify the dead iar nenea Iggy Pop e si el cat se poate de glumet in piesa We re all gonna die, care inchide intr-un mod maiestuos acest disc.
Fara indoiala una din cele mai mediatizate colaborari de aici este cea cu solista Black Eyed Peas. Se prea poate ca Slash s-o fi auzit pe Fergie cantand live Sweet Child of Mine. Neesential care a fost motivul acestei colaborari aparent inexplicabile. Ideea e ca Beautiful dangereous este exact cum ii spune numele o piesa frumos de periculoasa. O surpriza placuta, chiar daca exista aici multe alte momente mai adevarate. Cum ar fi prestatia superba a lui Andrew Stockdale din Wolfmother in By the sword. Exista aici si doua momente mai putin reusite, dar care nu strica prea mult din atmosfera discului. E vorba de baladele Gotten cu solistul Maroon 5 si I hold on alaturi de Kid Rock. Dar atunci cand Lemmy intra cu vocea sa inconfundabila in Doctor Alibi, pur si simplu albumul capata o aura stralucitoare. Nici piesa lui Dave Grohl nu e de lepadat. Singurul tip care se poate lauda cu doua piese pe acest disc este mai putin cunoscutul Myles Kennedy, care dealtfel va canta alaturi de Slash in concertele din aceasta vara menite sa promoveze acest disc.
Piesele pline de riff-uri atat-de cunoscute, inghesuite pe acest debut al lui Slash fac trimitere evidenta la epoca comerciala a Guns n Roses. Stilistic acestea se invart in metal dar nu ocolesc nici zona aceea a melodiilor „prietene cu posturile de radio“. Ar fi frumos sa remarc faptul ca Slash este un tip mega – meserias atat ca si chitarist cat si ca si compozitor. Insa e o chestie doar partial adevarata. Mare parte din magia acestui album se datoreaza exclusiv invitatilor unu s-unu. Oricum, e un disc care poate fi digerat bine de tot pentru fanii Guns N Roses, care cu siguranta nu-s putini. Nu v-asteptati la minuni: e decent, ascultabil pe repeat, fara a fi insa memorabil!

MGMT - Felicitari...si injuraturi, totodata!

Senzatia pe care o ai dupa ascultarea discului e comparabila cu cea pe care ai trai-o dupa o auditie a unui album in care Anna Lesko ar canta piese compuse de PJ Harvey. Sau Stefan Banica pe ritmuri de LCD Soundsystem. Ciudat, provocator, intrigant. Daca apreciati asa ceva in muzica, puneti mana pe Congratulations. Acest disc se poate asculta fara prescriptie medicala. Se recomanda citirea cu atentie a booklet-ului din carcasa. Daca apar manifestari neplacute, adresati-va numitilor Ben Goldwasser sau Andrew VanWyngarden, inventatorii medicamentului MGMT.
Categoric cel de-al doilea album al americanilor de la MGMT are darul de a imparti opiniile in doua tabere cat se poate de divergente. Pe de o parte se afla cei care  considera Congratulations un real bilet de adio, care anunta o sinucidere din punct de vedere comercial. Pe de alta, cei care vrajiti de aparent noua fata a trupei se grabesc sa proclame acest disc unul care va ramane scris cu litere de aur in istoria muzicii moderne. Si unii si altii au dreptate. Ca un pacifist intre cele doua tabere, nu pot sa nu remarc faptul ca acest disc este unul CIUDAT. Cuvant care in aceasta conjunctura nu poate fi asociat nici in sens pozitiv, nici in cel negativ. E un disc pur si simplu greoi, care cere mai mult decat o auditie pentru a fi inteles asa cum trebuie.
Marea majoritate a celor care au auzit doar piesele Kids si Time to pretend – extrase pe single din albumul lor de debut Oracular Spectacular – vor fi dezamagiti profund dupa prima ascultare. Niciuna din cele noua piese n-are nici cel mai mic carlig pentru a deveni usor de memorat. Lipsesc cu desavarsire refrenele catchy sau fenomenalele sound-uri de sintetizator care au facut din Kids un adevarat diamant sonor. Satui de a fi considerati trupa care a compus piesa cu pricina, baietii au intors foaia definitiv, aruncand pe piata un disc psychadelic, care cu siguranta nu va fi inghitit prea bine de marea masa a fanilor lor. Si nici nu va aduce profituri prea mari casei lor de discuri.
Spuneam la inceput ca aparent MGMT vin cu o fata complet noua. Cei care au ascultat albumul de debut de la cap la coada ar fi trebuit sa remarce inclinatia americanilor spre lucrurile profunde. De exemplu in Weekend War. Si totusi, “grosul” lumii i-a judecat doar dupa hituri. Din aceasta perspectiva Congratulations nu este doar un bilet sinucigas de adio, e de-a dreptul un asasinat! Baietii si-au nimicit cu buna stiinta armata de „kids“ de care vroiau sa scape. Indiferent ca numim acest gest curaj, tupeu sau inconstienta, acesta este crudul adevar!
Dar oare ce e atat de socant pe acest Congratulations? Totul. De la prima pana la ultima nota. Evident, pentru cei care au ascultat numai Kids. Avem aici Siberian Breaks, o piesa care inexplicabil plonjeaza in teritorii cat se poate de diverse. De la folk la Beach Boys sau momente cu sound-uri de synth distorsionate spre final. Practic e ca si cum ai asculta cinci piese intr-una, iar cele 12 minute ale ei sunt arhisuficiente pentru a-ti intari acest sentiment. Lady Dada’s Nightmare are darul de a complica cat se poate de intens lucrurile. O fi un manifest sonor inspirat din Tristan Tzara_? Sau o parodie la Lady Gaga? Oricum, e o piesa care primeste coronita de “cea mai ciudata” de pe album, in mod justificat. Piesa numita Brian Eno nu e deloc ambientala, fiind un rock cat se poate de energic. Personal gasesc tributul adus lui Dan Tracey cea mai izbutita piesa de pe Congratulations. Song for Dan Tracey (liderul trupei britanice Television Personalities) are un vibe aparte si pe ici pe colo si cateva coruri si linii de synth de pe vremea “electronica” a trupei. Flash Delirium este la fel de surprinzatoare si frenetica pe cum ii sugereaza si titlul iar It’s working este probabil veriga slaba a discului. Cu toate ca la asa un album e greu de evidentiat puncte slabe si tari. Parca ai asculta cateva piese cu idei neterminate, cu dese schimbari de ritm si stil. La prima vedere un ghiveci greu de digerat, dar cu momente surprinzatoare. Briliant pe alocuri si enervant in altele. Care merita si felicitari si huiduituri….
Congratulations e un pas care ii duce pe americani departe de lumea pop. Si ii arunca intr-o lume necunoscuta. Categoric, primul disc al baietilor este mult mai digerabil, fiindca acolo ei au avut fantastica abilitate de a combina psyhadelic rock-ul cu portii sanatoase de  electro – pop. Aici merita sincere felicitari pentru starea de soc pe care o provoaca oricarui ascultator. Senzatia pe care o ai dupa ascultarea discului e comparabila cu cea pe care ai trai-o dupa o auditie a unui album in care Anna Lesko ar canta piese compuse de PJ Harvey. Sau Stefan Banica pe ritmuri de LCD Soundsystem. Ciudat, provocator, intrigant. Daca apreciati asa ceva in muzica, puneti mana pe Congratulations. Acest disc se poate asculta fara prescriptie medicala. Se recomanda citirea cu atentie a booklet-ului din carcasa. Daca apar manifestari neplacute, adresati-va numitilor Ben Goldwasser sau Andrew VanWyngarden, inventatorii medicamentului MGMT.

Ludacris, same old shit

Daca ati ascultat vreodata Wu Tang sau aveti idee de ce inseamna hip hop, evitati chiar si magazinul unde se vinde asa ceva. Unicul loc unde Ludacris suna mai bine decat pleiada de „gangsteri“ romanasi care cica canta rap si-s golani doar pe micul ecran sunt instrumentalele pieselor. La textele noastre de Balcani avem de-alde Puya cu ale lui „Fetele ajung tot mai repede nud“. La Ludacris, omu’ are un film cu Lamborghini-uri galbene si camere de sex. Cine se saluta cu Whats up, MF s-ar putea sa asculte cap – coada o data discul!
Principala diferenta intre un rapper american si unul autohton este trasata de amploarea industriei muzicale. Gratie acesteia, peste Ocean un individ pe nume Ludacris se poata lauda ca a vandut 24 de milioane de discuri. Deloc rau pentru un tip de numai 33 de ani. Ca o comparatie, Tatae din formatia BUG Mafia, la cei 34 de ani ai sai n-are cum sa ajunga la cifra asta niciodata. Si asta nu doar pentru ca teritoriul S.U.A. este aproximativ de 40 de ori mai mare decat cel al Romaniei. Ci si pentru ca acolo o buna parte din oameni isi cumpara muzica favorita, pe cand la noi o buna parte nu au cumparat vreun disc in ultimii zece ani! Dincolo de industrie, in hip – hop nu exista prea mari diferente. Cel putin la partea lui comerciala, care se vinde atat de bine dincolo si se pirateaza atat de intens pe la noi.
Ludacris este exemplul perfect al josniciei pana la care se poate ajunge in zilele noastre. O zice chiar el, in a doua piesa a acestui disc: How low can you go. Sa nu credeti ca numai rapperii nostri au „filme” cu masini bengoase si femei asijderea. In piesa amintita omu’ ne zice textual: Put the needle on a record and i make her get lower than a Lamborghini. Carevasazica daca cineva pune acul de platan pe un disc rapperul o face pe ea – domnisoara! – sa mearga mai jos decat un Lamborghini. Pare-se ca omul are o obsesie pentru masina asta, fiindca ea apare si-n textul piesei Sexting, care se vrea o satira la infidelitatile jucatorului de golf Tiger Woods. Printre textele pline de talc ale acestui muzician se numara si piesa care ne spune ca el o face toata noaptea. Chiar asa, I ll do it all night. N-ar trebui sa fie o mirare pentru nimeni ca o alta piesa de aici poarta numele de Sex Room. Habar n-am de ce acest album poarta denumirea de Battle of Sexes. Si sincer, nici o explicatie SF nu poate schimba ideea ca asculti aceeasi piesa pusa pe repeat din greseala. Poate pentru unii ar putea fi interesant ca printre cele 15 (14, daca nu punem la socoteala si intro-ul de inceput) piese apar si o sumedenie de invitate. Care insa sunt insipide, incolore si inodore.
Unciul loc unde Ludacris suna mai bine decat pleiada de „gangsteri“ romanasi care cica canta rap si-s golani doar pe micul ecran sunt instrumentalele pieselor. La textele noastre de Balcani avem de-alde Puya cu ale lui „De cand cu drogurile tari e marfa`n club/Fetele ajung tot mai repede nud“. La Ludacris, omu’ are un film cu Lamborghini-uri galbene cu subwoofere strasnice. Daca ati ascultat vreodata Wu Tang evitati chiar si magazinul unde se vinde asa ceva. Daca va salutati cu Whats up, MF s-ar putea sa ascultati discul cap – coada o data.

Hybrid - Muzica, nu gluma!

Muzica celor de la Hybrid e prea rafinata pentru clubberi si prea inovatoare pentru cei care nu circula in cluburi. Pentru cei care au auzit vreodata marele hit al celor de la Hybrid numit Finished Symphony , am o veste proasta: nimic din acest album nu se ridica la inaltimea acesteia. Muzica ramane la fel de misterioasa, fiind o imbinare interesanta intre sound-uri clasice si electronice. De ascultat pentru fanii Orbital, Underworld si chiar Massive Atack. De evitat pentru cei care si-au schimbat recent CD-urile din masina bengoasa din dotare din manele in asa numitul “haus”. E electronica dar nu pentru oricine.

Desi e generic numita “muzica dance”, drumul parcurs de trupa Hybrid este unul greu de etichetat. Muzica electronica prea rafinata pentru oamenii care circula in cluburi? Prea inovatoare pentru oamenii care stau acasa? Cate putin din toate acestea. Sa folosesti orchestre simfonice in loc de sound-uri de sintetizator nu e o treaba tocmai uzuala atunci cand ne referim la breakbeat, drum and bass, dubstep, ambient sau alte etichete din familia muzicilor electronice. Hybrid isi merita cu prisosinta numele: amesteca cu generozitate sunete de club cu cele de visare. E o struto – camila destul de ciudata la prima vedere, dar fara indoiala interesanta.  Si asta pentru ca spre deosebire de celelalte albume ale muzicii electronice in care piesele seamana intre ele fiind aproape gemene, aici melodiile au personalitate. E drept, uneori proiectul insista prea mult pe sound-ul “de cinema”. Iar alteori te trezesti cu cate o bucatica de piesa care “da” bine intr-un club de breakbeat. Per ansamblu e un melanj intre Massive Atack si The Prodigy. Cu multe alte adausuri din EDM.
In prima piesa a discului duo-ul englez apeleaza nu numai la chitari si tobe ci si la Orchestra Simfonica din Praga iar rezultatul este unul uimitor. Empire are un feeling cat se poate de pozitiv si are toate sansele sa devina o melodie din sertarul cu “clasice” al trupei. Cea mai mare schimbare in acest album este aparitia solistei Charlotte James, care apare  in cea de-a doua piesa Can you hear me. Care urca si coboara exact cat trebuie si are la un moment aerul unui remix 2010 pentru Nirvana. Exista si momente de relaxare totala, cum ar fi Green Shell Suit, care aduce a Orb, Orbital si alte bunatauri din categoria ambient. Piesa care da titlul albumului debuteaza intr-o nota cat se poate de trista de downtempo, dar devine de la jumatate incolo o melodie antrenanta. Original Sin este una dintre cele mai interesante creatii ale acestui disc, fiind un hibrid intre deep house si breakbeat. Break my soul este o alta moastra de muzichie made in UK, cu influente asiatice. Care pe parcursul a aproape opt minute prezinta o lume sonora foarte variata si ciudata in acelasi timp. Desigur exista si momente asa si asa: Formula of Fear si Salt nu reusesc sa fie defel interesante.
Pentru cei care au auzit vreodata marele hit al celor de la Hybrid numit Finished Symphony de la Hybrid, am o veste proasta: nimic din acest album nu se ridica la inaltimea acesteia. Muzica lor ramane la fel de misterioasa, fiind o imbinare interesanta intre sound-uri clasice si electronice. De ascultat pentru fanii Orbital, Underworld si chiar Massive Atack. De evitat pentru cei care si-au schimbat recent CD-urile din masina bengoasa din dotare din manele in asa numitul “haus”. E electronica dar nu pentru oricine.


8 apr. 2010

Free & Bad Company. Best Of. Fara cuvinte!

Toata lumea stie ca muzica buna si Marea Britanie sunt sinonime. E drept, din cand in cand si prin clasamentele lor mai patrund lucruri cat se poate de dubioase. Cum ar fi Susan Boyle sau Cheeky Girls. Sau chiar Inna! Exceptiile confirma insa regula. Unde altundeva pe lumea asta ar putea un album numit Very Best of Free & Bad Company sa intre direct pe locul zece in clasamentul oficial de vanzari de albume, in luna aprilie a anului 2010? Dincolo de orice, acest disc este “musai” de posedat/ascultat/studiat mai ales pentru multimea de muzicieni nascuti si crescuti in epoca MP3 care au impresia ca sunt inventatorii sound-ului de chitara. Free si Bad Company reprezinta doua pagini importante in enciclopedia muzicii moderne, iar acest disc e unul adorabil atat pentru wannabies cat si pentru cei care voit sau nu au intrat in categoria oldies but goldies.
Toata lumea stie ca muzica buna si Marea Britanie sunt sinonime. E drept, din cand in cand si prin clasamentele lor mai patrund lucruri cat se poate de dubioase. Cum ar fi Susan Boyle sau Cheeky Girls. Sau chiar Inna! Exceptiile confirma insa regula. Unde altundeva pe lumea asta ar putea un album numit Very Best of Free & Bad Company sa intre direct pe locul zece in clasamentul oficial de vanzari de albume, in luna aprilie a anului 2010?

Probabil ca oamenii care au ascultat la vremea lor Free si Bad Company sunt deja in posesia celor 15 piese rasfirate pe aceasta compilatie. S-atunci cine ar putea sa fie curios de All Right Now, Feel like makin’ love sau Cant’ get enough? Raspunsul este cat se poate de simplu: aceia care il cunosc pe Paul Rodgers mai ales datorita asocierii numelui lui cu Queen. Si-n plus si oamenii inclusi in categoria gentleman sau lady care vor sa aibe pe un singur CD pentru drumetiile lor in masina si care inca nu s-au prins de cum merge treaba cu creearea de best – of – uri personale prin intermediul iTunes, de exemplu.

Desigur piesa datorita careia Free au intrat in istoria muzicii este All Right Now, aparuta in 1970 exact pe vremea cand The Beatles au tras obloanele. Melodia a fost cantata de-a lungul celor 40 de ani de diversi muzicieni, de la The Who, Rod Stewart, Cristina Aguilera, Steve Miller pana la Mike Oldfield. Si astazi, piesa are un “carlig” fenomenal si suna bestial. Pentru amatorii de statistici, discul cuprinde sapte piese din epoca Free si opt din discografia Bad Company. Printre melodii se regaseste si The Hunter, una din primele melodii semnate Free, dealtfel singura exttasa din albumul lor de debut Tons of Sobs, care are un iz acut de blues. Sunetul este cat se poate de clar  iar aglomerarea de piese care pot fi incluse lejer in sertarul “classic rock” fac ca acest disc sa fie unul de ascultat.

Desigur, fanii inraiti ai celor doua trupe pot observa lipsa unor piese ca The Stealer sau Travelling in style (Free) sau Movin on de Bad Company. Cu toate acestea, per ansamblu compilatia este una echilibrata si ofera o istorie nuantata a rock-ului, buna de gustat/ascultat/rontait pentru orice posesor de urechi desfundate.

Dincolo de orice, acest disc este “musai” de posedat/ascultat/studiat mai ales pentru multimea de muzicieni nascuti si crescuti in epoca MP3 care au impresia ca sunt inventatorii sound-ului de chitara. Free si Bad Company reprezinta doua pagini importante in enciclopedia muzicii moderne, iar acest disc e unul adorabil atat pentru wannabies cat si pentru cei care voit sau nu au intrat in categoria oldies but goldies.

De/Vision, de nota zece nu numai pentru depesisti

Popgefahr este un disc de nota zece nu numai pentru depesisti. Avand in vedere puternicul revival al anilor 80 in zilele noastre, poate parea tentant sa asociem De/Vision in acest trend. Nu e nici pe departe asa, pentru simplul fapt ca ei n-au schimbat “barca” dupa ce e sau nu la moda. Sunt absolut sigur ca De/Vision ar putea sa compuna piese de radio cu nemiluita. Din fericire, dupa atatia ani arta a ramas pe primul loc. Iar rezultatul e un disc slefuit pana la cele mai mici detalii. Probabil, cel mai bun din cariera lor.
Sunetele prezente pe acest album al germanilor care-si spun De/Vision combina filonul traditional al synthpop-ului datat undeva in anii  80 si efectele jucause ale erei digitale. Productia muzicala este memorabila, fiecare nota este mixata pana la limita perfectiunii, iar balansul dintre voci si synth este una de zile mari. Trupa care a pornit in formula de cvartet in 1988 si a devenit un duo din 2000 a realizat un disc de notza zece. Care are parte de o tensiune electrizanta inca de la primele acorduri si care oscileaza cat se poate de elegant intre sound-urile intunecate (dark) si cele pop.

mAndroids deschide albumul intr-un mod sarmant si provocator in acelasi timp. Melodia care pentru cateva secunde aduce nitel a Assemblage 23 insumeaza obiceiurile nesanatoase ale societatii de consum in care traim si concluzioneaza ca in zilele noastre suntem tentati sa cumparam orice nu ne este de folos („Everything we never needed soon we wish to buy“). Pe plan muzical, se observa cu ochiul liber faptul ca De/Vision s-a intors complet la radacinile electronice, lucru care sunt sigur ca va face o multime de oameni fericiti. Rage, primul single extras de pe album are toate sansele de a deveni un diamant in concertele live. Si asta pentru ca are un ritm absolut contagios si o constructie sonora care fara indoiala va smulge aprecierea fanilor. Time to be alive este un alt exemplu de maiestrie, cu un beat de club care n-are cum sa nu te urneasca din loc si cu o feerie de sunete de sintetizatoare bine aranjate. Personal gasesc aceasta piesa ca fiind momentul culminant al acestui Popgefahr, o piesa care pur si simplu merita sa fie inclusa in topul melodiilor „de suflet” din istoria synthpop-ului.

Nici atunci cand lucrurile se mai domolesc -  la baladele Whats love all about? si Be a light to yourself – rezultatul nu este unul plictisitor. Cu toate ca….la acest capitol De/Vision nu este tocmai la inaltime. La momentele „asa si asa“ se inscriu Plastic Heart si Flash of Life. Ready to die seamana ca doua picaturi de apa cu Depeche Mode, iar unciul moment eminamente neinspirat este Twisted Story. Deh, ati mai vazut in ultima vreme un disc fara piese de umplutura? Din fericire De/Vision a pastrat si pentru final un moment deosebit. Until the end of the time este cea mai dark piesa de aici, care poate fi gustata din plin de fanii Xymox sau chiar Sisters of Mercy.

Daca n-ati aflat inca, va spun eu: synthpop-ul nu mai e un stil trendy. E drept, multe din trupele aflate pe val si-au extras din el cateva bucati si le-au slefuit cu alte influente ale zilelor noastre. DE/Vision nu fac absolut nici un compromis in aceasta directie, chiar daca folosesc din plin tehnica anilor noastri si ataca nemilos cu sound-uri curate. Desi Popgefahr inseamana Pericol Pop, nu va faceti probleme: oamenii au ramas pe baricade, ba chiar s-au intors la radacini pe care le exploreaza temeinic.

Avand in vedere puternicul revival al anilor 80 in zilele noastre, poate parea tentant sa asociem De/Vision in acest trend. Nu e nici pe departe asa, pentru simplul fapt ca ei n-au schimbat “barca” dupa ce e sau nu la moda. Sunt absolut sigur ca De/Vision ar putea sa compuna piese de radio cu nemiluita. Din fericire, dupa atatia ani arta a ramas pe primul loc si/n echipajul De/Vision. Iar rezultatul e un disc slefuit pana la cele mai mici detalii. Probabil, cel mai bun din cariera lor.

7 apr. 2010

Rock de garaj si stoner made in U.S.A Black Rebel Motorcycle Club

BRMC pastreaza tempo-ul mijlociu si volumul tare. La fel fac si cu chitarile distorsionate. Nimic de zis, oamenii acestia sunt perseverenti in ceea ce fac. Poate niţel prea previzibili. Categoric, fanii loiali nu vor fi de acord cu sentimentul de „neutru” pe care ti-l lasa ascultarea acestui disc. Albumul nu poate fi introdus in borcanul cu dezamagiri, dar nici in cel cu chestii musai de ascultat.

Consumatorii de muzica inclusa in borcanul “garage – rock” stiu ca americanii care-si spun Black Rebel Motorcycle Club (B.R.M.C.) nu se joaca defel. Cel de-al 5-lea material discografic al trupei nu face exceptie de la regula: e plin de sunete consacrate, fiind cel putin pe plan stilistic o continuare fericita a carierei incepute cu albumul omonim. Desigur, in aceasta “felie” surprizele nu-si prea au rostul. De aceea, partea buna a albumului este aceea ca piesele suna exact asa cum te-ai fi asteptat. Psychadelic garage umplut cu blues si alte bunataturi, specialitatea casei pentru B.R.M.C. Partea proasta este ca discul nu aduce nimic nou. Nimic din ceea ce n-am mai auzit pana acum. Coperta discului este insa cat se poate de dementiala…

Discul debuteaza pe cai mari cu o piesa fantastica, care da si titlul albumului. Mult prea tare pentru start, dupa cum va reiesi mai tarziu. Minutele curg sub cele mai bune auspicii si la piesa secunda, Conscience Killer, care este o adevarata demonstratie a veleitatilor trupei. Si care in text ne informeaza cat se poate de oficial ca I’m a preacher with a gun! Taman asa, oamenii astia sunt predicatori cu pusca-n mana, gata sa culturalizeze lumea cu al lor garage – rock care suna inconfundabil. Nici Bad Blood nu este taman o piesa rea. Insa odata cu inaintarea in album ai tot mai acut sentimentul ca exista prea multe piese „de umplutura”. Unica noutate este aceea ca la partea de tobe oamenii au cooptat-o pe Leah Shapiro din Raveonettes. Care se descurca binisor, dar asta nu aduce in ecuatie acel sentiment de originalitate pe care il cautam atunci cand ne punem cu urechile ciulite sa ascultam un material discografic nou. Daca la capitolul „asa si asa“ se inscriu marea majoritate a pieselor, una are darul de a te scoate din pepeni: Half State, cu cele zece minute ale ei. Business as usual, doua – trei piese rasarite iar restul suportabil, dupa cum ar spune anglofonii.


6 apr. 2010

Gabriela Cilmi - Ten

Marea problema a Gabrielei Cilmi este aceea ca readuce in atentie ceea ce ne place sa numim “acei minunati ani 80“. Da, au fost mirifici insa parca in zilele noastre exista mai multa muzica pop inspirata din acele vremuri decat in anii respectivi. Avem aici o voce jazzy, a la Anastacia pe alocuri, care nu pusca deloc cu productia muzicala. Pentru nepretentiosi, Ten poate rula undeva in fundal. Daca stiti cu ce se mananca aceasta arta, evitati discul.
Australianca Gabriela Cilmi – care a cantat in tara noastra anul trecut la festivalul Bestfest – este o dovada vie ca niciodata nu-i prea devreme pentru un curs de recalificare. Solista care a debutat cu Sweet about me a trecut de la stilul ei usor a la Amy Winehouse la ceea ce se cauta astazi in industria muzicala: electro – pop. Stilistic, albumul ei Ten este la ani – lumina distanta de precedentul Lessons to be learned, fiind un pop – electro mult prea uzitat in vremurile noastre.
Cei care au auzit vreodata Sweet about me vor ramane cu gura cascata inca de la prima piesa a acestui disc, On a mission, care are dealtfel “misiunea” de a promova acest material. Un inceput promitator, cel putin pentru primele 17 secunde pana cand solista incepe sa-si etaleze talentele vocale. Nu e nimic rau cu vocea ei, nici cu instrumentatia electro a la Fischerspooner, pur si simplu compozitia aduce a ceva de care vrem sa uitam cu tot dinadinsul, pescuit din frumosii ani 80. Hearts don’t lie are o linie de bass imprumutata parca din visteria lui Michael Jackson. Chiar daca exista momente in care discul acesta nu este plictisitor “pe linie”, marea problema a Gabrielei Cilmi este aceea ca readuce in atentie ceea ce ne place sa numim “acei minunati ani 80“. Da, au fost mirifici insa parca in zilele noastre exista mai multa muzica pop inspirata din acele vremuri decat in anii respectivi!
Love me cos you want to este o piesa care nu are cum sa nu-ti aduca aminte de vremurile de inceput ale australiencei Kylie Minogue. Doar ca, de atunci au trecut multi anisori, s-a mai schimbat cate ceva chiar si-n muzica pop. Daca in cazul pieselor croite pe un BPM cat se poate de la moda situatia nu poate fi descrisa ca fiind catastrofala, atunci cand Gabriela se apuca sa cante balade rezultatul e dezastruos. Defender are darul de a te enerva intr-o clipita si sa-ti aduca aminte de toate baladele nesuferite aparute de-a lungul anilor in muzica pop. Glue are exact acelasi efect. Fiindca solista are doar 18 anisori, e si normal ca tematica albumului sa fie una despre relatii. Iar atunci cand pe disc vine piesa Robots, textul e undeva intre pueril si schizofrenic. „Ce ar fi sa ne iubim ca robotii? Ce ar fi daca saruturile noastre ar fi X si O? Am vedea lumea prin intermediul unor ferestre electrice“. Probabil ca si un amator de dubstep putea compune un text mai izbutit, dupa o petrecere de 24 de ore non – stop “imbogatita” cu niscaiva plante ba interzise, ba legale. Chestia cu primele secunde faine e valabila si la piesa Superhot. Intsrumentatiile sunt pe alocuri inventive, doar ca vocea strica tot. Sau invers, vocea aceasta nu se potriveste instrumentatiei. Se prea poate ca cei zece fani ai Gabrielei din tara noastra, sa ma contrazica, dar asta e alta poveste. Atunci cand inflexiunile vocii Gabrielei sunt sustinute de o orchestratie adecvata rezultatul este acceptabil. E cazul piesei Boys, care este una din melodiile suportabile de pe Ten. In schimb Invisible Girl aduce prea mult a Britney Spears. Si pentru ca sa nu uitam cine e cu adevarat Gabriela avem la final si o varianta cica electro la Sweet about me.
Avem aici o voce jazzy, a la Anastacia pe alocuri, care nu pusca deloc cu productia muzicala executata de celebra echipa britanica Xenomania (care mai are la activ nume ca Cher, Sugababes sau Girls Aloud). In cazul in care faceti parte din categoria celor nepretentiosi, piesele de pe Ten pot rula undeva in fundal. Daca stiti cu ce se mananca aceasta arta, evitati discul.

Laura Marling - I speak because I can

Laura Marling
Daca faceti parte din categoria omuletilor care apreciati melancolia folk-ului bazat pe sunete pure simple si nealterate si nume ca Joni Mitchell sau  Joan Baez va sunt dragi, faceti bine si puneti mana pe albumul secund al Laurei Malding. Un alt plus este ca discul se regaseste in categoria superioara a clasamentelor actuale internationale, printre tone de pop facut la comanda.. N-as recomanda ascultarea acestuia in momente in care ai nevoie ca muzica sa-ti inspire un vibe pozitiv. E melancolie pana la loc comanda.

Poezie si folk. Cam acestea sunt atu-urile pentru care Laura Marling, o cantareata de numai 20 de ani din Marea Britanie face valuri prin clasamente. Primul ei album Alas I Cannot Swim a fost nominalizat acum doi ani pentru prestigiosul Mercury Award, iar continuarea acestuia – I speak because I can – a fost si el primit cu entuziasm de criticii muzicali.

Se spune ca pentru albumul ei anterior, solista a luptat din rasputeri sa-si etaleze vocea la adevaratele ei capacitati. De aceea producatorul discului ajungea in studio inaintea ei, stingea luminile si inconjura microfonul solistei cu lumanari. Pare-se ca de aceasta data lucrurile sunt spuse mult mai raspicat. Inclusiv titlul sugereaza ca Laura si-a gasit directia si a devenit confidenta in propriile-i forte.

Albumul este concentrat pe sound-ul „curat“ de chitara dar are parte si de pian, banjo si chiar instrumente de suflat. Fara indoiala eventualele comparatii care iti vin in cap atunci cand asculti acest disc merg catre Mumfords and Sons. Si mai mult catre Joni Mitchell, ale carei inflexiuni se simt cel mai bine in piesa Made by Maid. E un disc melancolic iar atat partea muzicala cat si textele sunt adanc infipte in partea dark a folk-ului. Care ajung pana la texte de genu: „No hope in the air/No hope in the water/Not even for me/Your last serving daughter“. Unul din cele mai frumoase momente ale acestui disc este Goodbye England (Covered in Snow) care evoca frumusetea vremurilor petrecute “la tara”. Blackberry Stone si Devil’s Spoke sunt si ele momente in care aranjamentul simplist face casa buna cu starea de spirit a vocii.

Daca faceti parte din categoria omuletilor care apreciati melancolia folk-ului bazat pe sunete pure simple si nealterate si nume ca Joni Mitchell sau  Joan Baez va sunt dragi, faceti bine si puneti mana pe albumul secund al Laurei Malding. Un alt plus este ca discul se regaseste in categoria superioara a clasamentelor actuale internationale, printre tone de pop facut la comanda.. N-as recomanda ascultarea acestuia in momente in care ai nevoie ca muzica sa-ti inspire un vibe pozitiv. E melancolie pana la loc comanda.

Muzica electronica romaneasca moca!

BuzzRo
Motive de bucurie: e gratis si promoveaza artisti din zona muzicii electronice romanesti! Aparitia compilatiei Buzz Ro! 2010 este un pas micut pentru marea majoritate a cetatenilor romani, dar un salt gigantic pentru „miscarea“ electronica din aceasta tara. Nu putem decat sa le uram bafta pe mai departe si sa speram ca pe viitor piesele incluse pe aceste compilatii sa ramana undeva la mijlocul distantei dintre limita admisibila a ciudateniei si nonconformism.
Chiar si cel mai indarjit carcotas de meserie n-are cum sa nu salute aparitia compilatiei Buzz Ro 2010. Prima compilatie de muzica electronica romaneasca sub licenta Creative Commons, lansata de blogul Freshgoodminimal.ro apare in format fizic in 1000 de exemplare, cu 12 producatori electronici romani si, in format digital, cu 17. Piesele pot fi fi descarcate si sharuite (si pe internet), de aici.
“De-a lungul a 15 ani, scena romaneasca electronica a crescut in promoteri si organizatori de petreceri, in festivaluri si public, in locatii si invitati straini. Pentru a cladi insa ceva local de calitate, nu este de ajuns sa ne strangem laolalta si sa ne hranim bine cu sound. A sosit vremea sa investim in artistii romani si sa ne laudam cu ei in afara!“, e motivatia aleasa de initiatorii acestui proiect, care intentioneaza sa creeze o serie regulata de astfel de compilatii si o platforma coerenta si organizata de promovare a artistilor electronici romani.
„Selectia nostra nu va avea pretentia de a fi exhaustiva. Ocolind aspectele comerciale si incercand sa o producem numai din fonduri proprii sau donatii, incercam sa evitam tentatia muzicii “de top” si sa pastram o anumita calitate”, se mai spune in comunicatul oficial. De-a lungul celor 17 nume incluse pe aceasta compilatie se regasesc o serie de muzici la mii de ani – lumina fata de ceea ce gasim in clasamentele autohtone actuale. Astfel incat n-ar trebui sa mire pe nimeni ca primul nume de aici, Sillyconductor, navigheaza – conform myspace-ului – undeva intre “classical/comedy/concrete“.   Printre alte etichete gasite pe myspace in dreptul artistilor care au intrat pe acest prim experiment gasim tropical/hawaiian/soul (Cristi Cons), electronica/experimental (Makounochi Bento), Dub / Techno / Drum & Bass (Alien Pimp)  sau Dark Techno Baroque (The Model).  De toate pentru toti, cel putin la nivel declarativ. Piesele de aici oscileaza undeva intre ritmurile pretabile la diverse tarasenii mai mult sau mai putin exclusiviste carora li se aplica eticheta “party” si muzica de canapea, unicul inconvenient fiind acela ca in unele cazuri durata track-urilor este monoton de mare.
Inca de la prima secunda a piesei lui TRG (Belgraded) e clar pentru toata lumea de ce acest tanar e atat de apreciat mai ales peste hotare. Dincolo de stil sau alte chitibusuri, instrumentatia este una care nu plictiseste, piesa are “flow“ si dinamica. Timisorenii de la Makounochi Bento (impreuna cu Selfmademusic) au si ei sapte minute de glorie pe aceasta compilatie cu o piesa in stilul lor caracteristic, care exploreaza cotloanele cele mai intunecate ale sound-urilor electronice si “atinge” la suflet urechile avide de muzici dubioase. Din pacate remixul lui Silent Strike la piesa Alexandrinei numita Noi doi nu reuseste sa straluceasca. Mare pacat, fiindca atat vocea cat si productiile lui Silent Strike puteau fi mult mai bine exploatate in acest melanj. Desigur, fiecare meloman va gasi momente mai stralucite sau nu in functie de “felia” din care face parte atunci cand se imparte marele tort al muzicii electronice.
Daca e sa comparam Buzz Ro cu ceva similar de prin tarile in care “electronicele” au traditie, e clar ca rezultatul nu ne avantajeaza defel. Dar, avand in vedere ca in Romania acesta este primul pas hotarat in aceasta directie, si mai ales ca intreaga compilatie poate fi descarcata mocca, cuvintele de lauda trebuiesc sa fie cele predominante. Aparitia compilatiei Buzz Ro! 2010 este un pas micut pentru marea majoritate a cetatenilor romani, dar un salt gigantic pentru „miscarea“ electronica din aceasta tara. Nu putem decat sa le uram bafta pe mai departe si sa speram ca pe viitor piesele incluse pe aceste compilatii sa ramana undeva la mijlocul distantei dintre limita admisibila a ciudateniei si nonconformism.

5 apr. 2010

Joe Bonamassa - Black Rock

In acest album Joe Bonamassa este cat se poate de inventiv si divers. Niciodata in trecut n-a fost atat de versatil. Cu toate acestea, nu a uitat sa includa nici cateva blues-uri batranesti care vor face deliciul melomanilor adevarati. Chiar daca pe alocuri riff-urile lui rapide devin previzibile, Black Rock este un disc de neratat pentru dependentii de blues si rock.
A primit prima chitara la varsta de 4 ani iar la varsta de 7 ani a cantat piese de Stevie Ray Vaughan si Jimi Hendrix, unu la unu. Joe Bonamassa unul din „eroii actuali ai chitarii“ a evoluat in deschiderea lui B.B. King la varsta de 12 ani si pana la momentul actual (32) a fost invitat sa cante alaturi de nume ca Buddy Guy, Foreigner, Robert Cray, Stephen Stills, Joe Cocker, Gregg Allman, Steve Winwood, Paul Jones, Eric Clapton, sau Derek Trucks.

Cel de-al 10-lea album de studio al muzicianului cuprinde cateva compozitii proprii dar si preluari dupa Bobby Parker, John Hiatt, Jeff Beck, Leonard Cohen, Otis Rush, Willie Nelson, James Clark si Blind Boy Fuller. Fiindca a fost conceput ca un album cat se poate de divers, alaturi de Joe Bonamassa se afla si cativa muzicieni din Grecia, care adauga un iz cat se poate de mediteranian. Inregistrarile au fost realizate alaturi de producatorul Kevin Shirley intr-un studio care poarta numele de Black Rock, de aici venind si numele discului.

Prima piesa este totodata si primul cover. Steal your heart away, dupa Charlie Parker este exact asa cum se asteapta orice fan al lui Joe Bonamassa: blues de buna calitate, nealterat. Unul din momentele de exceptie ale materialului este Night life in care apare si BB King, iar piesa lui Willie Nelson este un adevarat diamant. Chiar daca muzicianul a declarat ca “a iesit mult mai rock decat m-as fi gandit”, discul poarta amprenta blues-ului. Mirificele acorduri de bazouka in piese ca Bird on a Wire (dupa Leonard Cohen) sau Athens to Athens dau o savoare aparte si reusesc sa adauge culori sonore noi. Exista aici s-un moment eminamente rock. E vorba de piesa Blue and Evil, la care daca faci abstractie de voce si ti-l imaginezi pe Robert Plant, ai impresia ca asculti ceva din perioada Phisical Graffiti a celor de la Led Zeppelin.

In acest album Joe Bonamassa este cat se poate de inventiv si divers. Niciodata in trecut el n-a fost atat de versatil. Cu toate acestea, nu a uitat sa includa nici cateva blues-uri batranesti care vor face deliciul melomanilor adevarati. Chiar daca pe alocuri riff-urile lui rapide devin previzibile, Black Rock este un disc de neratat pentru dependentii de blues si rock.

Erykah cu Y si Amerykah tot asa...

Erykah badu
Erykah e regina neo - soul. Adica o combinatie de funk, soul, jazz, hip – hop si r’n’b. Din acela care nu-ti insulta inteligenta. Desi face parte din curentul muzica urbana made in U.S.A. – atat de aiurea gratie unor exponenti actuali – albumul acesta este unul decent. Nu in totalitate fiindca in piesa You Loving Me solista spune „You’re loving me and I’m drinking your gin…and I’m f…ing your friends“.
I se spune regina muzicii neo – soul.  Si fiindca si-a schimbat numele de Erica in Erykah, a purces si la o alta chichineata: America a devenit Amerykah. La doi ani dupa albumul ei New Amerykah, Part One (4th World War) nu avea cum sa iasa cu altceva decat cu Part Two. Care are subtitlul de Return of the Ankh. Daca in primul album solista a abordat o tematica ce a inclus saracia si violenta urbana de aceasta data ea s-a concentrat mai mult pe o latura mai personala, cu “jonglerii” in jurul unor notiuni ca romanta si emotii. Taman de aceea, primele cuvinte rostite in melodia care deschide albumul sunt My Love.

Dincolo de tematica, succesul acestui disc este asigurat de melanjul de stiluri.  Cu un sound foarte analogic, printre cele 11 melodii ale discului influentele  din funk, soul, jazz, hip – hop si r’n’b isi dau intalnire intr-un mod fericit. Iar faptul ca urechea melomanului se poate delecta cu sunete de harpa sau chiar theremin (un instrument mai deosebit care are si el o acustica aparte) aduce un plus acestei magii sonore. Deloc de neglijat este si performanta vocala a solistei.

La categoria r’n’b care nu-ti insulta inteligenta se inscrie melodia Ummm,hmmm in timp ce  Incense suna deosebit de interesant fiind  parca o joaca cu harpa si niste sunete distorsionate de radio. Unul din punctele culminante ale acestui disc este Window seat (videoclipul acesteia fiind filmat chiar in aceste zile), care reuseste sa fie cat se poate de downtempo. Exista insa si momente mai antrenante, la fel de bune, cum ar fi Turn me away. Si chiar si cand fundalul sonor e parca un acid jazz a la Jamiroquai. La capitolul momente mai putin inspirate se incadreaza fara drept de apel piesa care inchide albumul Out my mind, just in time.

Desi face parte din curentul muzica urbana made in U.S.A. – atat de aiurea gratie unor exponenti actuali – albumul acesta este unul decent. Nu in totalitate fiindca in piesa Loving Me solista spune „You’re loving me and I’m drinking your gin…and I’m f…ing your friends“.