Primul album de studio dupa sapte ani de pauza este exact asa cum ne-am fi asteptat. Desigur, Jeff Beck abordeaza melodiile cu delicatetea unui bijutier, transformandu-le in veritabile diamante. Dar, Emotion & Commotion nu reuseste sa creeze o impresie artistica prea buna la capitolul „emotii“. Discul ramane o auditie mai mult decat placuta pentru cei care si-au dorit fie si pentru o secunda in viata sa devina vreodata chitaristi...
Anul care a trecut a fost unul cat se poate de benefic pentru Jeff
Beck. Printre altele omu’ a avut un turneu sold – out, o nominalizare la
Grammy si un recital magnific la Madison Square Garden. Ca si unul
dintre chitaristii care au definit blues – rock – ul britanic , Jeff
Beck a avut de-a lungul anilor un traseu in care a explorat o sumedenie
de stiluri, de la jazz – rock pana la rockabilly. Si ce e cel mai
presus, scoate albume fara a-I pasa defel de industria muzicala
mondiala. Datorita acestor chestiuni muzicianul a devenit una din cele
mai distinctive personaje in bransa sa, o „portavoce“ a chitarei
electrice din toate timpurile.
Primul sau album de studio din ultimii sapte ani ofera acelora care
se inscriu in categoria “fani” o excursie cat se poate de interesanta.
In care se regasesc riff-uri rock in piesa Hammerhead (punctul culminant
al discului) sau vagi ritmuri de reggae in There’s no other me. Dar si
un cover mai putin inspirat dupa I put a spell on you. Si asta nu numai
vocii lui Joss Stone care nu reuseste sa surprinda pe deplin dramatismul
original al acestei piese, dar si gratie orchestratiei. Ramanand la
cover-uri, trebuie sa mentionez ca varianta lui la Somewhere over the
Rainbow este una cat se poate de reusita. Un alt moment fericit e
Nessun Dorma, celebra arie a lui Puccini fiind imbracata intr-o haina
superba. Alaturi de vocea lauratei Grammy, Joss Stone, albumul le mai
are ca invitate si pe Imelda May (in piesa Liliac Wine) si Olivia Safe
(Elegy for dunkirk). Tot la acest capitol se numara si o orchestra
alcatuita din 64 de oameni.
Desigur, Jeff Beck abordeaza melodiile cu delicatetea unui bijutier,
transformandu-le in veritabile diamante. Dar, Emotion & Commotion nu
reuseste sa creeze o impresie artistica prea buna la capitolul
„emotii“. Discul ramane o auditie mai mult decat placuta pentru cei care
si-au dorit fie si pentru o secunda in viata sa devina vreodata
chitaristi. E ceva exact asa cum ne-am fi asteptat de la Jeff Beck, nici
prea-prea nici foarte – foarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu