25 mai 2010

I love likembe. Konono No1 suna cat se poate de bine

Konono No 1 e un grup din Congo care a cucerit melomanii acum sase ani cu un album de debut extrem de bine primit. In acest al doilea disc, energia ritmurilor tribale africane se impleteste cat se poate de decent cu mijloace de exprimare moderne iar rezultatul este unul de nota zece. Discul este unul care trebuie luat ca un intreg, nu are „single“-uri sau momente mai linistite sau mai zbuciumate: pur si simplu fiecare din cele 8 piese aduce o explozie de sunete mistice si de neratat. continuare

John Grant e un tip iesit din comun....

Muzicianul se concentreaza asupra compozitiilor aparent din anii 70, care au ca tema dragostea si problemele vietii cotidiene. Teme prezentate intr-un mod banal, simplu, natural, fara brizbriz-uri sau artificii. Ceea ce este cert, e ca discul este unul care transmite emotii puternice. Poate prea puternice. Vocea lui Grant este una care emana melancolie cu nemiluita iar in unele cazuri seamana cu aceea a unui baietel care in prima zi de scoala e prea timid ca sa se prezinte in fata clasei. Am convingerea ca daca domnul John ar fi amestecat superbele balade cu niste piese cu mai mult “nerv” discul asta putea fi o capodopera. continuare

24 mai 2010

Pereti interesanti cu ambient, space - rock, techno: Walls

Nimic nou sub soarele Faithless

Ceea ce iese de pe The Dance nu suna rau, nu deranjeaza catusi de putin si se poate spune ca e un disc tipic semnat Faithless. E clar, albumul nu are cum sa fie unul neinspirat pentru cineva care a gustat fie si franturi din hiturile anterioare. Numai ca, The Dance nu poseda acel „ceva“, special, care sa te faca sa exclami „waw“. E „business as usual“, decent dar care nu-ti ofera prea multe surprize. Insa, ce-i al lor, e al lor. Faithless demonstreaza ca cei care ii includ in categoria „o alta trupa dance“ se inseala amarnic. continuare

Dubstep pentru toata lumea: Rusko

OMG! este un disc cat se poate de distractiv. Iese din monotonia specifica sound-urilor dubstep si merita sa fie luat in serios. OMG! este smecher gandit. Pe toata durata lui, te impiedica sa emiti judecati. Cand esti tentat sa-l cataloghezi „dark“ apare cate o voce pretabila oricarui hit din Top 40. Cand esti gata sa-l declari „mai spre pop“, te loveste un bass care parca iti distruge difuzorul de la boxa. Piesele sunt puse strategic si creeaza o alternanta care reuseste sa te prinda ca ascultator. Practic, albumul are cantitati industriale din capitolul numit „diversitate“.continuare

19 mai 2010

Catasfrofal, dezolant sau satisfacator?LCD Soundsystem

Prima impresie: undeva intre catastrofal si dezolant. Dupa aprofundari perceptia devine undeva intre nesatisfacator si “treaca-mearga”. La si mai multe auditii tinzi sa descoperi si momente de exceptie. Cu toate acestea raman in picioare si portiunile  in care parca iti vine sa rezolvi un rebus in timpul auditiei, deci verdictul final e satisfacator. Notiune care in cazul LCD Soundsystem echivaleaza cu “mult mai slab decat precedentele”, un disc care atunci cand “curge” nu te deranjeaza, dar nici nu-I simti prea tare lipsa. continuare

Baietii cu ochi albastri: Balkan Beat Box

Cel de-al treilea album al trupei formate de Tamir Muskat (ex Gogol Bordello) mixeaza muzica din Balcani cu hip – hop sau dub made in Jamaiaca. Desi are momente mai mult sau mai putin stralucite, discul se avanta putintel prea mult in "felia" Boban Markovic, dar ramane per ansamblu o auditie agreabila. Adevaratul magnet al acestui ghiveci este insa atunci cand il asculti live, iar pentru fanii trupei avem o veste buna: oamenii canta in luna iulie la Timisoara, in cadrul festivalului IRAF. continuare

Se poate canta jazz la 16 ani?Nikki Yanofsky

Asteptari: Nikki Yanofsky este cea mai tanara cantareata “ever” care a cantat pe scena prestigiosului festival de jazz de la Montreaux. Se intampla asta acum patru ani, pe cand  canadianca avea doar 12 anisori si de-atunci a urcat in fiecare an pe aceeasi scena.Printre multe alte realizari, domnisoara a inregistrat piesa Airmail Special pentru un tribut Ella Fitzgerald (disc pe care au aparut Etta James, Linda Ronstadt, Diana Krall si Natalie Cole). Desi a editat un album live cu cover-uri dupa Ella, Nikki este albumul de debut (de studio) al pustoaicei indragostite de Twilight care in luna februarie a implinit 16 anisori.

Rezultat: Chiar daca una din pasiunile ei marturisite este shopping-ul (deloc surprinzator, dealtfel!), pustoaica aceasta are un talent deosebit. Care a fost pus in evidenta de catre co – producatorii acestui disc : Jesse Harris si Phil Ramone. Acesta din urma creditat pentru materiale discografice cu Ray Charles, Natalie Cole, Bob Dylan, Gloria Estefan, Aretha Franklin, Billy Joel, Elton John, Sheena Easton, Quincy Jones, B. B. King, Madonna, Richard Marx, Paul McCartney, George Michael, Sinéad O'Connor, Luciano Pavarotti, Paul Simon, Frank Sinatra, Rod Stewart sau Liza Minnelli, ca sa numim doar cateva nume. Revenind la album, pustoaica pare sa calce pe urmele celebrei Ella Fitzgerald, ca si maniera de interpretare. Asa cum Michael Bubble merge pe linia Sinatra sau Madeleine Peyroux o copiaaza pe Billie Holiday, si Nikki paseste pe un taram batatorit cu multi ani in urma. Si care a mai fost explorat cat se poate de bine de Diana Krall sau Norah Jones, ca sa ne referim doar la ultimii ani. Ca sa vedeti cum se leaga lucrurile intre ele, Jesse Harris a compus si Don’t Know Why, hitul de debut al Norah Jones.

Piesele de aici au fiecare un magnet aparte, fie ca e vorba de preluari sau compozitii noi. For Another Day si Cool My Heels (care are puternice influente de Motown) sunt momente cat se poate de reusite iar Take the A Trainsi chiar si Somewhere Over the Rainbow au o magie aparte, chiar daca au fost cantate de cel putin 1.500 decantareti doar in ultimii ani. God Bless the Child, dupa Billie Holiday nu e un exemplu prea fericit de cover, chiar daca nu se inscrie in momentele „penibile”. Doar ca....varsta isi spune cuvantul. Interesant e si ca On the Sunny Side of the Street este combinata (intr-un fel de mash – up) cu Fool in the rain din visteria celor de la Led Zeppelin. .

 Desigur, nu se poate spune cu mana pe inima ca la 16 ani poti avea un album coerent cap – coada. Exista mici inadvertente, dar care palesc in fata talentului vocal de care da dovada canadianca. Sunt si momente mai spre pop si chiar si o melodie care n-ar avea ce sa caute aici., E vorba de I believe, o piesa compusa de Stephan Moccio (Celine Dion, Sarah Brightman, Josh Groban) si fostul lider al trupei Glass Tiger, Alan Frew , pe care o stiti daca ati urmarit Olimpiada din acest an din Vancouver. Desi in multe cazuri atunci cand industria muzicala pune „ochii” pe o vedeta de varsta solistei canadience exista mari sanse ca albumul care ajunge pe piata sa fie unul prea „slefuit” (vezi cazul Justin Bieber, par example), de aceasta data lucrurile au iesit cat se poate de bine si Nikky a reusit sa faca un disc dupa dorintele sale. Natural

Recomandari: Pentru toate urechile care rezoneaza la muzica pop si jazz, indiferent in care ordine.

Nitel pesimist, dar tulburator: The National

Per ansamblu discul e un du-te vino constant intre notele care iti induc o stare de reverie si cele care te fac sa-ti exteriorizezi sentimentele. Aparent echilibrul dintre cele doua „stari“ este motivul pentru care The National sunt atat de unici. E pentru melomanii care stiu sa asculte muzica nu doar cu urechile, care nu-ti inspira fericire cu orice pret. Poate fi un deliciu pentru cei care gusta Radiohead, Nick Cave, The Cure, Psychadelic Furs sau Joy Division. Desi e putin prea pesimist, e unul din cele mai tulburatoare albume din ultima vreme. continuare

Toni Braxton, departe de toto de Unbreak my heart

In momentele in care vocea solistei reuseste sa fie in centrul atentiei piesele au niscaiva originalitate, insa atunci cand aceasta “ataca” momentele mai ritmate e un dezastru. Alternanta dintre balade si r&b-ul american la moda nu i-a iesit prea bine, intreg discul fiind unul fara coeziune, fara o linie care sa uneasca cat de cat ideile si scheletele muzicale. Cateva balade de aici sunt digerabile intr-o seara ploioasa cu persoana iubita alaturea, dar per ansamblu daca v-a placut Unbreak my heart n-o sa gasiti nimic asemanator pe aici. continuare

18 mai 2010

Cel putin ca Rammstein: Unheilig!

Fie ca ii etichetezi ca synth - rock sau Neue Deutche Harte, Unheilig e ceva aparte. Spre deosebire de alte trupe din genul acesta misiunea Unheilig nu este sa socheze.  E  entertainment. Nu din acela de pe meleagurile romanesti. E entaertainment bine orchestrat, bine pus la punct, cu mult suspans, o auditie cat se poate de delicioasa. Fara a nega defel realizarile de la Rammstein, trupa asta e cel putin pe picior de egalitate cu echipajul mult mai cunoscut condus de Till Lindemann.continuare

Muzica lui Jack. White. The Dead Weather

E trupa lui Jack. Nu acela, ci White. Printre momentele sale tari se numara faptul ca emana un iz de Led Zeppelin care e stropit din belsug  cu „atitudinea“ a la Red Hot Chilli Peppers etalata de Jack White. E ceva heavy iar impactul e naucitor in marea lui majoritate, chiar daca exista si momente mai putin inspirate. Si vocile se completeaza intr-un mod straniu, astfel incat pe alocuri nici nu mai stii cine canta: Jack sau Alison. De ascultat cu urechile ciulite de oricine stie cu se mananca rock-ul. continuare

Reggae cu un german chel: Gentleman

Ati mai vazut vreodata un cantaret chel de reggae? Discul germanului e un mix mai mult decat decent intre reggae si pop - ul din zilele noastre. S-ar putea ca fanii hardcore ai muzicii made in Jamaica sa nu fie prea entuziasmati cu Gentleman, dar fara indoiala Diversity se situeaza undeva la linia de mijloc intre muzica considerata "adevarata" si pop-ul atat-de-slefuit al zilelor noastre. continuare

Pop decent cu Plan B

Atunci cand asculti acest album e greu sa iti imaginezi ca acesta a fost realizat de un tip alb care locuieste in Londra. N-are defel influentele actuale ale muzicii britanice si chiar daca nu reuseste sa fie un disc care sa revolutioneze intr-un fel muzica pop, cu siguranta este o auditie interesanta pentru urechile care tresalta la asemenea ritmuri. De la primele acorduri si pana la ultimele registrul vocii raperului seamana suspect de mult cu cel al unuia din duetul Charles and Eddie. Neesential care o fi acela. E un Soul – rap ambalat in haine moderne, un pop decent care nu-ti insulta inteligenta. Din prima....continuare

My best friend, Kate Nash?No way!

Cel de-al doilea album al solistei Kate Nash reuseste sa fie la loc de cinste intr-un top al celor mai insipide albume ale acestui an. Mi-e foarte greu sa aleg cea mai neinspirata piesa de aici, e o competitie cat se poate de serioasa. Poate sa fie I ve got a secret care e atat de repetitiva incat te face sa privesti de mai multe ori CD player-ul cu ideea ca discul nu poate decat sa sara. Sau finalul in care aflam ca fata nu iubeste pescarusii?De evitat, cu orice pret....continuare

11 mai 2010

Sunete frumoase de la Booka Shade

Booka Shade reuseste sa surprinda cu un album mai mult decat decent, fara momentele de plictiseala din alte discuri dance si cu semne de inovatie consistenta. More poate fi o auditie cat se poate de dragalasa care isi poate gasi locul in inima amatorilor de muzica adevarata “dance”. Contraindicat amatorilor de Inna, Play & Win, Akcent: doar pentru cei care stiu cu ce se mananca electro, trance, minimal si alte bunataturi….continuare

Nici Buddha Bar nu e ce-a fost odata: Vol12

Putin sub asteptari, dar nu cu mult. Pe o scara de la una la zece intre dezamagire si exaltare, Budhha Bar 12 primeste un cinci cu indulgenta. O nota de trecere, avand in vedere ca primul disc ramane totusi o auditie interesanta. La Vie on Rose – caci acesta e titlul primului CD - poate „rula“ in fundalul sonor al unei terase de vara sic, la fel ca si alte 2345 de produse de acelasi gen. continuare

Courtney cea banala, grunge - punk ca-n anii 90: Hole

Nobodys Daughter este un disc suparator de banal. Desi beneficieaza de o sumedenie de colaboratori atat la partea de instrumentatie cat si la compozitii, discul dezamageste din prima secunda. Si asta pentru ca in 2010 parca si grunge – punk – ul suna diferit fata de cel facut in anii 90. Vocea celei care va fi intotdeauna amintita ca vaduva lui Kurt Cobain si-a pierdut din intensitate, iar chitarile sunt atat de previzibile incat in timpul ascultarii discului poti pune lejer pariu ca piesa urmatoare va suna la fel. continuare

Interesant din cale afara: Flying Lotus

Flying Lotus a fost numit Jimi Hendrix al zilelor noastre. Pe numele sau adevarat Steven Ellison, muzicianul care e stranepotul regretatei Alice Coltrane reuseste sa loveasca cu un album greu etichetabil. Ca si-n cazul lui Thom Yorke (Radiohead) - care apare ca invitat special in una din piese - acest disc insumeaza la un loc tendintele de avangarda ale muzicii electronice din ultimii zece ani, fiind un material care depaseste lejer granita dintre stiluri si este cu totul si cu totul iesit din comun. Nu neaparat extraordinar, dar cu siguranta o comoara. 
Asteptari: Flying Lotus este pseudonimul muzical al unui muzician de culoare in varsta de 26 de ani din S.U.A. pe numele lui adevarat Steven Ellison. Din cauza muzicii absolut incalificabile pe care o executa, a fost numit de un DJ de la celebrul BBC Radio One drept „Jimi Hendrix al generatiei actuale“. Cei de la Wikipedia sunt ceva mai moderati, aici el fiind etichetata in oala „producator muzical experimental“ si…atentie! “laptop musician“. Tanarul este stranepotul regretatei Alice Coltrane, sotia lui John Coltrane.
Rezultat: Fie ca e sa ne ghidam dupa unii care au numit acest Cosmogramma ca fiind „space opera“ sau pur si simplu sa mentionam ca e muzica experimentala, e cert pentru oricine ca avem de-a face cu unul din acele discuri carora nu poti sa le pui o eticheta fara a te face de ras.  Nu e nici opera, nici space si nici macar rock. E putin din toate acestea, la care mai trebuie adaugat in cantitati sensibil egale si un topping de jazz, dubstep, hip – hop si asa mai departe. Exista aici si un nume cu greutate la capitolul colaborari, la piesa And the world laughs with you. Unde rosteste cateva cuvinte Thom Yorke, din Radiohead. In cazul in care ascultati acest album fara a sti acest amanunt este cat se poate de logic sa nu va sara-n urechi aceasta colaborare.
Gradul de dificultate in categorisirea acestui disc ce cuprinde 17 piese este cu atat mai mare cu cat in multe momente ai impresia ca asisti la ceea ce incercau sa faca cei de la Aphex Twin, cu vreo zece ani in urma. Doar ca la Flying Lotus se mai adauga si dark electro, techno, dubstep si chiar IDM. Si credeti-ma, toate acestea la un loc in anumite piese. Absolut nonconformist este si inceputul acestui disc, primele piese extrem de scurte fiind parca neterminate, schite de lucru, bucati ambientale scoase parca din context. Computer Face – Pure Being e prima melodie care pur si simplu socheaza. Pe un schelet de 2step si 4/4 se adauga niste synth-uri care par sa atace din toate partile, piesa reusind sa fie una care intr-adevar iese in evidenta. Printre momentele mai putin inspirate se inscriu Table Tennis (mai ales datorita vocii care desi e undeva in registrul Bjork nu e compatibila cu melodia) sau Mmmmmhmmmm. Desi mi-e greu sa aleg vreun punct culminant al acestei odisee sonice, poate ca Do the astral plane ar merita coronita de “invingator”. Are un beat cat se poate de funky, vagi arome de Daft Punk si o linie melodica pur si simplu geniala. Prin sound-urile de synth capata si o dimensiune cosmica si e destul de probabil sa fi fost compusa ca si muzica pentru ringurile de dans din alte lumi.
Dealtfel, multe din piesele de aici au o serie de elemente “ascunse” discul fiind unul care parca cere sa fie ascultat de mai multe ori. Va garantez ca la fiecare auditia urechea descopera noi si noi culori. De exemplu, doar dupa vreo patru ascultari succesive mi-am dat seama ca spre finalul piesei Do the astral plane este o intrerupere voita a percutiei, pentru a anunta finalul piesei. Piesa Pickled poate concura cu succes intr-un ipotetic clasament al celor mai ciudate imbinari intre jazz si drum and bass iar Zodiac Shift ar ocupa un loc fruntas in topul unor piese care emana magie.. Poate e putin exagerat, dar nu departe de adevar: Flying Lotus e o inovatie in domeniul sunetului, o excursie care reuseste sa provoace reactii, chiar daca nu in totalitate placute. Ca si-n cazul lui Thom Yorke, acest disc insumeaza la un loc tendintele de avangarda ale muzicii electronice din ultimii zece ani, fiind un material care depaseste lejer granita dintre stiluri si este cu totul si cu totul iesit din comun. Nu neaparat extraordinar, dar cu siguranta o comoara.
Recomandari: Poate fi consumat atat de „avangardisti“ cat si de oricine e curios de un melanj care uneori ajunge la rangul de genial. Atentie nu e opera spatiala, dar te poate teleporta cat ai zice Flying Lotus intr-o lume mai frumoasa…..

Nitel repetitiv, dar valabil: Bullet for my Valentine

Bisericuta care asculta Bullet for my Valentine are asteptarea de a auzi de la favoritii lor aceleasi constructii sonore. Aceleasi riff-uri de chitara, aceleasi urlete in microfon, acelasi ritm ametitor. Iar trupa aplica dictonul cumparatorul nostru, stapanul nostru.  Si scoate un al treilea album ca la croitorie: adaptat la fix. .  Fever nu e un disc rau. Are pe ici colo momente de luciditate si chiar si idei interesante. Ceea ce il strica este repetivitatea, bat-o vina….continuare

5 mai 2010

Deftones revin cu un album izbutit

Diamond Eyes surprinde cat se poate de elegant cele doua laturi ale celor de la Deftones. Influentele lor agresive din zona metal se intrepatrund cat se poate de ingenios cu latura lor melodica si sensibila. Pare-se ca Deftones reusesc sa calce in picioare concurenta cu multa usurinta. Ceea ce nu inseamna insa ca au gasit drumul spre ideile grandioase exprimate in White Pony. Din pacate, albumul are doua parti distincte: prima jumatate a lui are o doza vizibila de originalitate in timp ce piese ca Risk, 976 Evil sau This place is death reusesc sa plictiseasca. continuare

4 mai 2010

Etichetele de broken beat, downtempo, lounge, jazzy usor aplicabile formatiei germane DePhazz pot fi insiruite si pentru acest al 8-lea disc al echipajului. Desi se recomanda a fi o auditie cat se poate de placuta si care n-are darul de a plictisi pentru nici o secunda, Lala 2.0 nu are acel "vino-ncoa" de pe albumele din trecut. Sa fie de vina faptul ca oamenii s-au concentrat exclusiv asupra "lala"-ului tradus prin melodicitate? continuare

3 mai 2010

Sinistru, divers, coerent: Chloe

Frantuzoica Chloe a aruncat pe piata un disc care nu are cum sa fie catalogat neutru pentru nimeni. Sau iti place sau il urasti, una din doua. Nu exista drum de mijloc. E sinistru, divers, coerent si care emana din toti porii sai originalitate. E dark, psychadelic , electronic si mirific. E pentru aceia care s-au prins de faptul ca adevaratele comori nu se gasesc la suprafata. Daca nu ati fost curiosi niciodata de experimente si ascultati prea mult radioul, e mai bine sa ocoliti acest material. continuare

2 mai 2010

Country la 77 de ani: Willie Nelson

Asteptari: Cu o caruta de materiale discografice in spate, muzicianul care a implinit 77 de ani zilele acestea se intoarce cu un disc care aparent are un titlu cat se poate de sec. Nu e defel asa, deoarece country music reprezinta o intoarcere la radicini pentru legenda care e explorat de-a lungul vremurilor si alte stiluri ca  pop, reggae, jazz, western swing, blues sau gospel avand duete cu Julio Iglesias, Wyclef Jean sau Jon Bon Jovi – printre altii si un disc cat se poate de jazzy inregistrat cu Wynton Marsalis.
 
Rezultat: Cele 15 piese incluse aici au parte de un „slefuitor” cat se poate de legendar, munca de productie revenindu-i lui T Bone Burnett.  Fiacere bucata sonora ilustreaza standarde country, unele din ele de mult uitate. Startul este dat de un remake al piesei Man with the blues, primul single al lui Willie Nelson, aparut initial in 1959. Pe parcursul albumului se regasesc o sumedenie de piese din repertoriul unor nume ca Ray Price, Porter Wagoner, the Delmore Brothers, sau Hank Williams. Nu prea exista momente stralucite, dar nici esecuri. Gotta walk alone te face sa-ti imaginezi un drum prafuit din U.S.A. iar Freight train boogie poate fi deasemenea inclusa in orice sountrack modern, nu doar ca o ilustratie pentru un vagabond care calatoreste intr-un tren marfar. Pistol Packin’ Mama este o piesa care in anul 1943 a ajuns pe prima pozitie a topului Juke Box Folk Records (care mai tarziu si-a schimbat numele in Hot Country Song) in interpretarea lui Bing Crosby and The Andrews Sisters. Cu o instrumentatie simplista si fara percutie, piesele astea au ceva special in ele. E drept, muzica country s-a schimbat enorm in cei 50 de ani de cand Willie Nelson activeaza in aceasta industrie. Cu toate acestea notiunea de vintage country este pusa la semn de egalitate cu Willie Nelson. Se prea poate ca vocea distinctiva a lui Willie Nelson sa para in anumite momente imbatranita. Dar si acest mic amanunt da o conotatie aparte acestui disc care dupa feeling-ul pe care il emana putea fi inregistrat oricand in ultimele 4 -5 decenii.

Recomandari: Pentru aceia care sunt curiosi de un remember in cultura americana si aceia care vor sa se lase antrenati intr-o excursie in vremurile cand in muzica se punea mult – mult suflet.


Lolita s-a schimbat: Alizee are apucaturi electro

Alizée Jacotey, cea care a devenit cunoscuta in lumea intreaga datorita unui cantecel cu Je m'appelle Lolita e complet schimata in acest al 4 lea material discografic ingroasand randurile solistelor pop care incearca sa impace capra cu varza. Ssentimentul pe care ti-l lasa auditia albumului este treaba facuta pe jumatate. Drept e ca pentru curajul de a iesi din barca pop – ului facil Alizee merita un sincer bravos. Doar ca….in noua ei zona  Une Enfant du Siècle e un disc mediocru. E comme ci, comme ca. continuare

Romantism made in Italy: Biagio Antonacci

Noul album al lui Biagio Antonacci se afla de doua saptamani in fruntea clasamentului italian de discuri si este o moastra cat se poate de clasica de romantic pop. Daca ati trepidat vreodata pe Laura Pausini, Eros Ramazzoti sau muzica generic denumita romantica, e musai de ascultat. N-are cum sa dauneze nici acelora care asculta pop romanesc: dupa auditia acestui album oricine poate trage niste concluzii care cu siguranta nu ii va avantaja pe artistii autohtoni. continuare