26 iun. 2010

Jazz, world pop de mare clasa: Herbie Hancock

Discul este o bijuterie sonora care are toate sansele sa fie declarat unul din cele mai interesante realizari ale anului. Si poate chiar sa-I mai aduca lui Herbie Hancock inca un premiu Grammy. Evident, un disc cu atatea vedete insiruite una langa alta nu prea ar avea cum sa dea gres. Simpla lor aparitie pe coperta discului atrage o curiozitate sporita, dar talentul lui Herbie Hancock de a le „amesteca” astfel incat sa genereze un ghiveci interesant e de necontestat. Cu toate rezervele vizavi de albumele de cover-uri atat de putin necesare in lumea noastra, trebuie sa declar acest disc ca fiind unul din cele mai interesante aparitii ale anului. In domeniul jazz, of course.
Asteptari: Herbie Hancock e un om care de aproape cinci decenii este un explorator sonor. Fie ca a cantat alaturi de Miles Davis in anii 60 sau a navigat in electro – funk – ul anilor 80, Herbie a scris istorie prin compozitiile sale. Cu 46 de albume la activ si nu mai putin de 12 premii Grammy (plus un Oscar), Herbie e un pianist care nu mai are nevoie sa demonstreze nimic. Noul sau disc, The Imagine Project cuprinde zece cover-uri interpretate cu o armata de muzicieni faimosi de pe toate continentele.
Rezultat: Discul este o bijuterie sonora care are toate sansele sa fie declarat unul din cele mai interesante realizari ale anului. Si poate chiar sa-I mai aduca inca un premiu Grammy. Armata de colaboratori din toate zonele lumii confera un statut aparte acestei calatorii muzicale, care are cateva momente realmente iesite din comun.
Desigur, nu am cum sa nu remarc faptul ca moda cover-urilor este una cat se poate de daunatoare muzicii actuale. Chiar si cand acestea sunt realizate intr-un mod profesionist. Si asta pentru ca o buna parte a muzicienilor din ziua de azi prefera sa mearga pe “variante” sigure (safe music). Drept urmare, iau cateva cover-uri, le reinterpreteaza mai prost sau mai bine si voila, succesul e asigurat. Cum ramane insa cu creatia? Ne asteapta vremuri in care vom redescoperi si vom recicla tot capitolul oldies but goldies iar piesele noi vor disparea din peisaj? E o constatare sumbra, dar care tinde sa se adevereasca pe zi ce trece. Tot mai multi muzicieni dintr-o varietate stilistica diversa apeleaza la acest truc. De a recicla, pentru a avea succes facil.
Desigur Herbie Hancock nu face parte din lista artistilor care ar avea nevoie de un asemenea siretlic pentru a deveni un nume “trendy”. Cariera sa impresionanta a demonstrat ca domnul care in luna aprilie a implinit 70 de ani e mai presus de acest trend.
Dincolo de piesa care da titlul acestui proiect, Imagine-ul lui John Lennon din 1971 exista multe alte puncte de atractie. Cum ar fi, de exemplu Tempo de Amor , piesa preluata din repertoriul brazilianului Baden Powell, care are un vibe deosebit completat fara indoiala de prestatia vocala de exceptie a solistei CeU. Sau mash – up – ul Tamatant Tilay/Exodus, o realizare de exceptie in care apar africanii Tinariwen, trei membri ai formatiei Los Lobos (da, cei cu La Bamba) si raperul somalez K Naan (cel cu Waving Flag). Mai presus de toate e surprinzatoarea alegerea unui mash – up intre Tinariwen si celebra Exodus din repertoriul lui Bob Marley.
Tot la momente demne de ascultat pe repeat se numara si includerea piesei Don’t give up, superba balada interpretata in original de Peter Gabriel si Kate Bush. Contrar asteptarilor, cei care se ocupa de partea vocala in varianta 2010 – Pink si John Legend – fac o treaba foarte buna, apropiata de original. Se prea poate ca piesa sa sufere nitel la capitolul “procesare” dar e o varianta bestiala chiar si in aceste conditii. In cazul in care cauti cu tot dinadinsul momente mai putin reusite ale acestui album, poate prestatia lui Dave Mathewws de pe piesa celor de la The Beatles – Tommorow Never Knows, ar fi acela. 
Piesa care da titlul proiectului este o productie cum rar ti-e dat sa asculti. Daca nu de altceva doar prin prisma faptului ca numara niste aparitii demne de U.S.A. For Africa. Rand pe rand in ecuatie se strecoara Pink, Seal, India.Arie, . Konono No. 1′ Oumou Sangare si Jeff Beck. Dupa un inceput „traditional”, usurel piesa capata arome de Caraibe iar pe final gostii africani fac o treaba demna de Guiness Book. N-am epuizat deloc seria de gosti de seama. Printre acestia se mai numara Anoushka Shankar (fiica lui Ravi Shankar), James Morrison, The Chieftans sau Chaka Khan.  Cea mai surprinzatoare aparitie este totusi aceea a lui Juanes, omul care a devenit cunoscut pe la noi cu La Camisa Negra.
Evident, un disc cu atatea vedete insiruite una langa alta nu prea ar avea cum sa dea gres. Simpla lor aparitie pe coperta discului atrage o curiozitate sporita, dar talentul lui Herbie Hancock de a le „amesteca” astfel incat sa genereze un ghiveci interesant e de necontestat. Cu toate rezervele vizavi de albumele de cover-uri atat de putin necesare in lumea noastra, trebuie sa declar acest disc ca fiind unul din cele mai interesante aparitii ale anului. In domeniul jazz, of course, dar eticheta poate fi extinsa si la world – music.
Recomandari: Pentru orice reprezentant al rasei umane indiferent de varsta, sex, nationalitate sau preferinte muzicale. E o bijuterie muzicala ce nu are voie sa lipseasca din colectia nimanui.

Timpul zboara, a fost odata Oasis

Odiseea fratilor Gallagher a fost una cat se poate de interesanta pe parcursul primelor trei albume. Atunci cand trupa canta  despre dorinta  de a deveni superstar. In momentul cand  acest lucru s-a realizat, lucrurile s-au cam schimbat,l dar asta e alta poveste. Indiferent ca ne place sau nu, Oasis a reprezentat un fenomen cultural britanic al ultimilor ani, iar Time Flies reprezinta dovada care subliniaza acest fapt.
Asteptari: Exista trupe si formatii. Ba chiar si chestii care reprezinta ceva mai mult decat o adunatura de muzicieni care canta. Chestii care pot fi incadrate in categoria fenomen. Una din acestea poarta numele de Oasis. Ar fi nedrept sa amintesc si de eticheta de peste 70 de milioane de discuri vandute de-a lungul timpului. Deci, nu are cum sa fie o surpriza faptul ca atunci cand fenomenul s-a destramat, e nevoie de o retrospectiva.
Rezultat: Spre deosebire de best – of – ul Stop the clocks, aparut acum patru ani, antologia Time flies se concentreaza absolut exclusiv pe single-urile de succes ale trupei. 26 la numar, care puncteaza cat se poate de bine cariera de 15 ani a britanicilor care au scris o fila de istorie in rock-ul modern.
Compilatia incepe cu niste versuri care definesc cat se poate de exact istoria trupei: I need to be myself /I can’t be no one else /I’m feeling supersonic /Give me gin and tonic“. Supersonic, primul single al formatiei, care a aparut in luna aprilie a anului 1994 a deschis calea pentru succesul britanicilor. Categoric, nu e o greseala prea mare sa afirmi ca sound-ul lor a fost intotdeauna unul atipic. Expirat, ar putea adauga carcotasii. Compilatia creioneaza cat se poate de bine permanenta dorinta a fratilor Gallagher de a se autodepasi, de a fi vedete cu orice pret. Desigur Cigarettes And Alcohol, Shakermaker, Live Forever sau Wonderwall suna a adevarate „imnuri” si-n ziua de azi. Iar momente mai noi, de genul Stop crying your heart out nu se ridica la asteptari.  Dincolo de orice, aceasta adunatura de single-uri de succes ale celor de la Oasis demonstreaza faptul ca oamenii acestia s-au strofocat intens pentru a ajunge sus. Totusi au existat si momente bune care nu au fost scoase pe single-uri. Cum ar fi Champagne Supernova, care lipseste de aici. Dealtfel odiseea fratilor Gallagher a fost una cat se poate de interesanta pe parcursul primelor trei albume. Atunci cand trupa canta  despre dorinta  de a devenit superstar. In momentul cand  acest lucru s-a realizat, lucrurile s-au cam schimbat, dar asta e alta poveste. Indiferent ca ne place sau nu, Oasis a reprezentat un fenomen cultural britanic al ultimilor ani, iar Time Flies reprezinta dovada care subliniaza acest fapt.
Recomandari: Pentru aceia care vor sa asculte 130 de minute de hituri fabricate in laboratorul fratilor Gallagher.

Un disc solid, de neratat: Tom Petty

Chiar daca fac abstractie de faptul ca discul acesta a fost inregistrat in studio fara prea multe retusuri (mai pe romaneste, natural, fara procesari ulterioare) discul acesta suna bestial. Nu doar pentru ca are un sunet adevarat, nealterat. Si nici doar pentru faptul ca absolut toate piesele sunt inchegate pana la maxim. Un alt atu este si acela ca nu contine preluari. Din pacate si in lumea blues-ului e la moda sa strecori piese arhicunoscute, pentru a “indulci” ascultatorul. Tom Petty nu face compromisuri si acest fapt este de laudat.
Asteptari: Domnul care anul acesta implineste 60 de ani, Tom Petty este una din figurile legendare ale muzicii americane rock n roll, care e “in bransa” de vreo 34 de ani. Ar trebui sa sune cunoscut pentru cei care au auzit vreodata Free Falling. Sau de Travelling Willburries. Oricum, domnul care a scos acest album alaturi de The Heartbreakers se poate mandri cu faptul ca a vandut in intreaga sa cariera vreo 60 de milioane de exemplare. Mojo este primul album dupa opt ani de pauza semnat de Tom Petty alaturi de trupa lui numita The Heartbreakers.
Rezultat: Chiar daca fac abstractie de faptul ca discul acesta a fost inregistrat in studio fara prea multe retusuri (mai pe romaneste, natural, fara procesari ulterioare) discul acesta suna bestial. Nu doar pentru ca are un sunet adevarat, nealterat. Si nici doar pentru faptul ca absolut toate piesele sunt inchegate pana la maxim. Un alt atu este si acela ca nu contine preluari. Din pacate si in lumea blues-ului e la moda sa strecori piese arhicunoscute, pentru a “indulci” ascultatorul. Tom Petty nu face compromisuri si acest fapt este de laudat.
Inca de la primele secunde ale piesei Jefferson Jericho Blues ai impresia ca dintr-o data camera ta s-a mutat intr-o arena de spectacole si esti martorul unei piese din epoca lui Bob Dylan si al lui Highway 61 Revisited. Feeling-ul de live este extrem de pregnant pe tot parcursul celor 15 piese care curg natural, lin, fara prea multe surprize, dar extrem de bine. Exista si momente mai slow aici, cum ar fi First Flash Of Freedom, care aduce oleaca a R.E.M.- ul de alta data. Buna dispozitie reapare pe cea de-a treia piesa Running Man’s Bible o melodie care e impregnata de un aer de old style. Pirate’s Cove navigheaza parca in apele celor de la Dire Straits iar Candy pastreaza balanta in favoarea pieselor extrem de reusite din acest disc. Evident din „bagajul sonor” al lui Tom Petty nu aveau cum sa lipseasca baladele. No reason to cry , Something good coming sau Lovers touch se apropie oarecum de perlele anterioare ale trupei dar nu are totusi magia unor Learning to fly sau Free Falling. Amatorii de blues si rock au destule momente de satisfactie: I Should Have Known It e una din melodiile care nu are cum sa nu-ti aminteasca de The Yardbirds, US41 are arome vagi de country – blues tipic made in U.S.A. iar Takin my time are si ea toate ingredientele unei piese care iti gidila intr-un mod absolut placut urechea. Practic e greu sa gasesti aici vreo veriga slaba, totul suna cat se poate de inchegat, faptul ca oamenii acestia canta impreuna de vreo trei decenii fiind unul care se simte de la distanta. Lipsa compromisurilor (si nu ma refer aici neaparat la cele de genul Pro Tools sau Auto – Tune) face ca Mojo sa fie un disc cat se poate de solid. Unicul moment mai putin inspirat al pieselor de aici e Dont pull me over, o piesa care o „da” usor spre reggae si suna scoasa parca din context. Din fericire exista alte 14 momente cat se poate de bune, care fac ca acest mic minus sa fie unul neinsemnat.
Categoric avem de-a face cu un disc maret, care demonstreaza ca muzica naturala n-a disparut complet din peisaj. Se prea poate ca pentru acei care nu sunt fani ai muzicii blues – rock intreg discul sa sune ca o coloana sonora numai buna de condus pe o autostrada americana. Si poate aceasta apreciere nici nu e la urma urmei exagerata. In orice caz, e unul din cele mai naturale albume blues – rock ale anului, care se situeaza undeva in „top3” – ul aparitiilor semnate Tom Petty de-a lungul timpului.
Recomandari: Pentru cei care stiu sa diferentieze sunetele care rasar dintr-o piesa si nu au o oroare deosebita atunci cand aud cuvintele blues si rock, Mojo e un album musai de ascultat/cumparat/posedat.

A fost odata Prince Of Darkness: Ozzy

Trecut-au zilele cand Ozzy era Prince of Darkness. Astazi el e o versiune “updatata” a vechiului membru Black Sabbath, o oglinda a reality – show – urilor actuale, un rocker care spune lucruri traznite despre casa, familia si sotia sa. Iar muzica, hmmm nici ea nu mai e ceea ce a fost odata. Exact ca si-n eforturile sale precedente, si acest album este unul mediocru, prea – mult “slefuit“ astfel incat sa sune bine. Chiar daca in ceea ce priveste echipa de colaboratori nu exista obiectii si exista si portiuni digerabile, per ansamblu Scream nu transmite emotii, cel putin nu din acelea de la care ne-am fi asteptat de la binecunoscutul muzician.
Asteptari: Supranumit Godfather of Heavy Metal sau Prince of Darkness, Ozzy Osbourne este o figura legendara a muzicii rock actuale. Scream este cel de-al 10-lea album solo al muzicianului.
Rezultat: Trecut-au zilele cand Ozzy era Prince of Darkness. Astazi el e o versiune “updatata” a vechiului membru Black Sabbath, o oglinda a reality – show – urilor actuale, un rocker care spune lucruri traznite despre casa, familia si sotia sa. Iar muzica, hmmm nici ea nu mai e ceea ce a fost odata. Exact ca si-n eforturile sale precedente, si acest album este unul mediocru, prea – mult “slefuit“ astfel incat sa sune bine. Chiar daca in ceea ce priveste echipa de colaboratori nu exista obiectii si exista si portiuni digerabile, per ansamblu Scream nu transmite emotii, cel putin nu din acelea de la care ne-am fi asteptat de la binecunoscutul muzician.
In debutul discului Let It Die aflam ca avem de-a face cu un rock – star (de parca nu s-ar cunoaste acest amanunt). Abilitatile chitaristului care l-a inlocuit pe Zakk Wilde, Gus G (din Firewind) sunt cat se poate de binevenite iar Let Me Hear You Scream este un exercitiu de viteza care se numara printre cele mai acceptabile momente ale acestui disc, care nu e prea departe de era Motley Crue. Soul sucker, piesa care initial ar fi trebuit sa dea titlul acestui disc este una cat se poate de modesta, o incursiune in rock-ul anilor 90 care nu reuseste nici pentru o secunda sa aibe magnet. Life wont wait se vrea o piesa mai melodioasa dar care nu are nici ea carlig. Desigur parafrazand zicala nici o masa fara peste am putea spune ca nu exista nici un album cu Ozzy fara referirile stanice. In Crucify, domnul ne spune I’m gonna swear on the Bible while I’m feeding you lies. Iar finalul, I love you all, care are doar un minutel este o oda adusa fanilor. La fel ca si acest disc. Ca sa inchei intr-o nota optimista, nu pot decat sa sper ca la concertul pe care Ozzy il va sustine in octombrie in tara noastra sa cante cat mai putine piese din acest disc…
Recomandari: Daca v-a placut Black Sabbath nu e deloc musai sa ascultati acest Scream. Daca sunteti fani dedicati Ozzy, oricum sunt sigur ca niciun sfat nu conteaza….

Digerabil, dar nu pentru exploratori: Katie Melua

Imaginati-va pret de cateva clipe ca muzicienii sunt niste capitani de vas. Fiecare isi propune sa ajunga intr-un loc anume si pentru asta isi angajeaza marinari (instrumentisti) si specialisti. Odata stabilita destinatia nu mai ramane decat ruta de navigare. Majoritatea aleg liniile cunoscute, pentru un voiaj linistit. Aici se incadreaza si Katie a noastra.  Altii dimpotriva sunt temerari, inovatori, deschisi la experimente. Nu e cazul aici. The House e usurel, digerabil, dar nu pentru capitanii de vas care vor sa exploreze minunatul Ocean al Muzicii.
Asteptari: Creatoarea hitului Nine Million Bicycles Katie Melua e o tanara nascuta in Giorgia, care la 8 anisori s-a mutat in Irlanda de Nord si mai apoi la 14 in Anglia. Primul ei album Call off the Search, s-a vandut in 1,8 milioane de exemplare iar The House este al 4=-lea material discografic pentru solista care anul acesta implineste 26 de ani.
Rezultat: Imaginati-va pret de cateva clipe ca muzicienii sunt niste capitani de vas. Fiecare isi propune sa ajunga intr-un loc anume si pentru asta isi angajeaza marinari (instrumentisti) si specialisti (ingineri de sunet, producatori etc). Odata stabilita destinatia nu mai ramane decat stabilirea rutei de navigare. O buna parte din capitanii de vas din zilele noastre aleg rutele batatorite, liniile cunoscute si in marea majoritate a cazurilor voiajul este unul linistit, fara prea multe peripetii. Cei care aleg sa parcurga alt drum decat majoritatea sunt temerarii, care in termeni muzicali pot fi numiti „inovatori“ sau „deschisi la experimente“.
In linii mari cam aceasta e starea muzicii actuale, in care datorita faptului ca marea majoritate a rutelor au fost deja fixate, exista o inflatie de „pop“. Muzica construita in asa fel incat sa duca „fara peripetii“ la destinatie nava. Aici se incadreaza si Katie Melua : piesele ei sunt in asa fel concepute incat sa nu deranjeze „prea tare“, ca si studiourile care sunt invelite in diverse materiale pentru atenuarea zgomotului.
The House e un material „usurel“, pretabil pentru marea majoritate a urechilor si totusi putintel diferit de tonele de hituri prefacbricate care au inundat aceasta piata. E vorba celor de la Depeche Mode „Music for the masses“ si curge bine pentru aceia care nu au pretentii prea mari de la notele care se revarsa din boxele de acasa.
Single-ul The Flood poarta cat se poate de evident amprenta producatorului albumului Wiliam Orbit, fiind o mostra de voie buna, in special datorita ruperilor de ritm care fac ca piesa sa oscileze intr-o balada a la Kate Bush pe alocuri sau un dance – track a la Madonna in altele. Si totusi majoritatea melodiilor de pe acest disc se situeaza undeva in zona midtempo. Unul din momentele inspirate poarta numele de Red Baloons care e o balada care parca te face sa-ti tii respiratia atunci cand o asculti. A moment of madness nu reuseste sa impresioneze prin ceva iar cel mai jenant moment al discului este acela in care Katie isi incearca norocul in lumea zgomotoasa a rock-ului: God on the drums, Devil on the bass reuseste sa fie o gluma muzicala nesarata. Destul de surprinzator discul porneste destul de bine cu o balada „criminala“ care se vrea a fi un fel de Nick Cave & Kylie Minogue. Din pacate vocea lui Nick lipseste iar  I d love to kill you nu are forta de a propulsa un intreg album dupa ea. 
Recomandari: In caz ca aveti afinitati vizavi de muzica ce rasuna non – stop la posturile de radio comerciale s-ar putea sa fiti pe lungimea de frecventa pe care o emana acest disc. Usurel, digerabil, dar nu pentru capitanii de vas care vor sa exploreze minunatul Ocean al Muzicii.

Un saman al viorii: Nigel Kennedy

Nigel Kennedy e un adevarat saman al viorii, un tip care cu muzica lui ofera veriga lipsa dintre Johan Sebastian Bach, Duke Ellington si Jimi Hendrix. Muzica lui este traita, nu doar cantata iar acest fapt emana si din Shhh!, un disc – conform asteptarilor – situat undeva la mijlocul dintre jazz si clasica. Albumul poate fi un test pentru melomanii „seriosi“, fiindca improvizatiile din piese pot pune la grea incercare nivelul de „acceptabilitate” al altor stiluri.
Asteptari: Provenind dintr-o familie “axata” pe muzica clasica, Nigel Kennedy a reusit sa vanda peste 2 milioane de discuri din The Four Seasons al lui Vivaldi, inregstrat in 1989, album care a ramas timp de un an pe prima pozitie a clasamentului britanic de muzica clasica.Acum 11 ani a facut un album dupa compozitiile lui Hendrix, iar din 2005 de cand a scos primul disc la casa de discuri Blue Note s-a concentrat mai mult asupra jazz-ului.
Rezultat: Nigel Kennedy e un adevarat saman al viorii, un tip care cu muzica lui ofera veriga lipsa dintre Johan Sebastian Bach, Duke Ellington si Jimi Hendrix. Muzica lui este traita, nu doar cantata iar acest fapt emana si din Shhh!, un disc – conform asteptarilor – situat undeva la mijlocul dintre jazz si clasica. Albumul poate fi un test pentru melomanii „seriosi“, fiindca improvizatiile din piese pot pune la grea incercare nivelul de „acceptabilitate” al altor stiluri.
Ghiveciul cel mai proeminent este in piesa Oy, unde jazz-ul este imbibat in portiuni cat se poate de egale cu muzica clasica, dar nu lipseste nici rock-ul. Acela din epoca Hendrix. Unul din cele mai reusite momente ale discului este aparitia lui Boy George in cadrul piesei River Man (un cover dupa Nick Drake). Pentru cei care nu l-au ascultat niciodata pe Nigel Kennedy, acest disc poate declansa doua reactii: fie intri fara nici o retinere in lumea imprevizibila a improvizatiilor lui si ramai cucerit, fie realizezi ca nu inghiti asemenea constructii. E genul acela de muzica ce provoaca reactie imediata si intr-un mod interesant nu se adreseaza doar amatorilor de jazz sau clasica. Fiindca omul acesta reuseste sa jongleze abil printre stiluri. Cele sapte piese incluse pe acest album sunt compozitii proprii ale lui Nigel (cu exceptia cover-ului River Man). 4th Glass este o alta melodie care reuseste sa fie la inaltime, fiind parca compusa pentru coloana sonora a unui film de aventuri britanic.
Exista posibilitatea ca amatorii de jazz sa nu gaseasca acest disc unul foarte inspirat. La fel si cei care iubesc muzica rock si poate cei indragostiti de clasica. Ceea ce nu inseamna nici pe departe ca acest disc este unul de ocolit. Categoric, sarmul lui Nigel Kennedy este mult mai interesant atunci cand este exprimat in concert, dar Shhh!  are si el momente  de maiestrie, care asteapta sa fie descoperite.
Recomandari: Pentru cei fara prejudecati care aprecieaza asa cum se cuvine stilurile asa – zis intelectuale ale muzicii….

Blues de clasa cu Steve Miller Band

Primul album de studio dupa 17 ani de pauza al celor de la The Steve Miller Band nu contine hituri de genul Abra-abra-cadabra /I want to reach out and grab ya. Cele zece piese de aici sunt cover-uri dupa piese care i-au influentat tineretea solistului trupei. Dincolo de posibila dezamagire ca nu avem compozitii noi, Bingo! este un disc care curge "snur" fiind un adevarat party - killer pentru un gratar cu motoare sau pentru o seara de blues de la mama lui de acasa.
Asteptari: A fost o vreme in care melodiile Fly Like An Eagle, The Joker sau Take The Money And Run se difuzau la posturile de radio cel putin ca Inna, Play and Win si Smiley la un loc. Chiar daca piesele acestea sunt in heavy – rotation la posturile de radio care difuzeaza clasic – rock se prea poate ca multi sa nu stie ca au trecut 17 ani de cand Steve Miller Band n-a mai scos nimic nou. Ei bine, situatia s-a schimbat cu Bingo! primul material discografic dupa Wide River, aparut in 1993.
Rezultat: Albumul „curge” cat se poate de bine, fiind fara indoiala un adevarat „party – killer” pentru un gratar cu motoare, de exemplu. Din pacate, cei care se asteptau la piese de genul Abra-abra-cadabra
I want to reach out and grab ya vor fi dezamagiti sa afle ca absolut toate cele zece piese de aici sunt cover-uri. Nimic de zis, interpretarea este una cat se poate de „fara cusur”, dar parca dupa atata „tacere” parca am fi meritat niste compozitii noi. Pare-se ca Steve Miller a compus multe melodii noi in ultima vreme, dar va mai trebui sa asteptam ceva timp pentru ca acestea sa apara pe piata.
Revenind la Bingo! Avem parte de piese din repertoriul unor Howlin’ Wolf B.B. King, Lowell Fulson, Jimmy Reed, sau Jimmie Vaughan. Blues de cea mai buna calitate cu piese uitate dar absolut geniale, cum ar fi Ooh Poo Pah Doo a lui Jessie Hill sau superba interpretare a celebrei All your love semnata Otis Rush. Avand in vedere ca Steve Miller implineste acusica 70 de ani e clar pentru toata lumea ca acest disc este unul care poate servi ca inspiratie pentru rockerii mai tineri, mai exact un manual de cum ar trebui „executate” cover-urile pentru ca sa sune bine si-n ziua de azi.
Recomandari: Pentru aceia care vor sa intre in posesia unui album de cover-uri destinat unei seri pline de old – style blues.

Plictiseala cu chitara: Jack Johnson

Discul asta are un efect naucitor, de parca ai asculta doua albume ale lui Gabriel Cotabita unul dupa altul. Dincolo de toate, principala hiba a acestui album este aceea ca aproape toate piesele sunt cat se poate de predictibile. Da, categoric nu m-as fi asteptat de la un ecologist din Hawaii sa cante death metal. Mai degraba space disco. Dar ceea ce iese de aici e o ruda a rock-ului. Rock naiv care poate pentru unii poate fi sinonim cu notiunea de „happy music”. S-ar putea ca cei care il indragesc pe Jack Johnson sa asocieze muzica lui cu exotica tara din care provine. Si in consecinta, in minutele pieselor sa se viseze intr-o excursie acolo. Pentru mine unica excursie a acestui disc a fost una in tinuturile plictiselii strasnice....
Asteptari: Jack Johnson este fiul unui surfer cunoscut, care si-a inceput cariera sportiva la cinci ani si si-a terminat-o la 17, in urma unui accident. De atunci a reusit sa vanda aproximativ opt milioane de discuri, To the sea fiind cel de-al 5-lea album al muzicianului stabilit in Hawai.
Rezultat: Trist, discul asta are un efect naucitor, de parca ai asculta doua albume ale lui Gabriel Cotabita unul dupa altul. Aparent, influentele domnului cu chitara sunt undeva intre Bob Dylan, Jimi Hendrix, Radiohead, Otis Redding, Bob Marley si Neil Young. Asa spune el, dar realitatea e alta. Pe alocuri e The Beatles in altele orice disc de folk obscur din anii 60. Nu e nimic rau in The Beatles, dar sa vii cu asa ceva in 2010, doar in Hawai se poate. Sau mai stii, poate si-n Romania….
Materialul discografic To the sea poate fi inclus in zona aceea de rock acustic plictisitor, care a mai fosat cantat de mii de ori in trecut. Perimat, mai pe sleau. Un fel de adult contemporary care te adoarme instantaneu. Majoritatea melodiilor suna la fel iar instrumentatia folosita e minimala. Nu aceea din zona D.A.F. sau EBM, totusi. Un exemplu elocvent e At or with me. Plina de „oh oh oh”-uri de pe vremea bunicii, piesa are cateva secunde in care promite ceva. Din nefericire superba muzicuta blues este plasata undeva la sfarsitul acesteia…Un alt exemplu de piesa compusa parca la norma pentru a realiza un anumit numar de melodii ale discului este Only the Ocean, „inventata” probabil sub un palmier cu chitara intr-o mana si un cockteil in alta. Single-ul You and your heart defineste perfect termenul de lalaiala hawaiana care i se poate aplica acestui album.
Dincolo de toate, principala hiba a acestui album este aceea ca aproape toate piesele sunt cat se poate de predictibile. Da, categoric nu m-as fi asteptat de la un ecologist din Hawai sa cante death metal. Mai degraba space disco. Dar ceea ce iese de aici e o ruda a rock-ului. Rock naiv care poate pentru unii poate fi sinonim cu notiunea de „happy music”. Daca va incalzeste cu ceva, am sa amintesc ca la fel ca si precedentele si acest disc a fost inregistrat in doua studiouri „complet verzi” (care folosesc curent electric obtinut doar prin metode ecologice). S-ar putea ca cei care il indragesc pe Jack Johnson sa asocieze muzica lui cu exotica tara. Si in consecinta, in minutele pieselor sa se viseze intr-o excursie acolo. Pentru mine unica excursie a acestui disc a fost una in tinuturile plictiselii strasnice….
Recomandari: Pentru visatorii incorigibili si cei curiosi de o excursie in Hawaii la pretul unui CD.

Fratii chimici sunt pe cai mari: Further

Discul acesta nu e ceva la care te asteptai. Nu e nici unul care sa te dea pe spate dar nici din categria de evitat. Spre deosebire de vremurile in care fratii chimici puneau accent pe partile vocale, aici putinele voci din cele opt piese sunt folosite mai mult pentru a sublinia anumite pasaje instrumentale. Cei care se asteapta sa gaseasca vreun hit de genul Galvanize sau Hey boy, Hey Girl vor ramane cu buzele umflate: nici una din piese nu are „statut” de posibil slagar.
Asteptari: Cred ca sunt in asentimentul tuturor cand imi permit sa-I declar pe cei de la Chemical Brothers drept pionierii muzicii electronice moderne. Cel putin din anii 90 incoace.  Tom Rowlands si Ed Simons au dat lovitura cu Exit Planet Dust care s-a vandut in un milion de exemplare iar Further este al 7-lea album al lor, care vine dupa trei ani de la We are the night.
Rezultat: Discul acesta nu e ceva la care te asteptai. Nu e nici unul care sa te dea pe spate dar nici din categria de evitat. Spre deosebire de vremurile in care fratii chimici puneau accent pe partile vocale, aici putinele voci din cele opt piese sunt folosite mai mult pentru a sublinia anumite pasaje instrumentale. Cei care se asteapta sa gaseasca vreun hit de genul Galvanize sau Hey boy, Hey Girl vor ramane cu buzele umflate: nici una din piese nu are „statut” de posibil slagar.
Piesa de deschidere Snow este una cat se poate de psihadelica, fara parte de percutie cu o chitara undeva in fundal care la un moment dat este in deplina rezonanta cu synth-urile folosite. Chiar dupa aceasta deschidere destul de ciudata, care prevesteste latura experimentala a acestui disc, intra in ecuatie una din piesele cele mai ciudate de aici: Escape Velocity. Cele 12 minute ale piesei sunt extraordinar de bine structurate: exista aici momente in care ascultatorul este plimbat cand in niste crescendo-uri care anunta o posibila explozie dar si bucatele de o acalmie care reusesc sa sporeasca si mai intens caracterul dinamic al constructiei sonore. Another world indeparteaza pentru putin timp perceptia de „experimental” a discului fiind undeva in zona „spre dans” dar Dissolve reuseste sa cocheteze din nou cu sound-urile nu atat de prietenoase ale muzicii destinate ringurilor de dans. Unica piesa care aminteste intrucatva de beat-urile criminale de genul Do it again este melodia Horse Power. Single-ul de promovare Swoon are apanajul celei mai percutante piese de pe acest material al celor de la Chemical Brothers. Doar ca in lipsa unei voci proeminente si a unui refren usurel, piesa n-a reusit sa aibe prea mare impact comercial. O ucigatoare combinatie intre kraut rock si elemente electronice izvoresc din K+D+B, iar finalul Wonders of the deep nu este nici pe departe asa cum m-as fi asteptat.
Further poate oferi surprize de tot felul, si din acelea „mai putin placute”. Si totusi merita a fi ascultat cap – coada, macar in virtutea vremurilor bune, cand oamenii astia chiar rupeau tot. Nu e cazul cu Further, dar nu e un disc de ocolit.
Recomandari: Pentru minimalisti zilelor noastre care vor sa descopere ca exista si muzica electronica facuta „cu cap”. Chiar si pentru vechii fani, cu precizarea ca e undeva in plutonul de mijloc al discografiei fratilor chimici.

Doar pentru amatorii de gothic rock: Alien Sex Fiend

Cunoscuti pentru sound-ul lor psychobilly, dark electronic, industrial cu sample-uri grele si voci maniace, Alien Sex Fiend si-au creat un nume aparte in scena gothic – rock- ului. Albumul Death Trip vine dupa sase ani de pauza, timp in care amatorii de asemenea muzici pare-se ca s-au imputinat. Daca faceti parte din felia aceea care iubeste muzica facila, e clar ca discul acesta este de evitat din start. Constructiile greoie si maniera de exprimare impinsa adesea la stadiul de experiment confera discului un statut de “pour le connaisseurs”.
Asteptari: Cunoscuti pentru sound-ul lor psychobilly, dark electronic, industrial cu sample-uri grele si voci maniace, Alien Sex Fiend si-au creat un nume aparte in scena gothic – rock- ului. Albumul Death Trip vine dupa sase ani de pauza, timp in care amatorii de asemenea muzici pare-se ca s-au imputinat.
Rezultat: Daca faceti parte din felia aceea care iubeste muzica facila, e clar ca discul acesta este de evitat din start. Constructiile greoie si maniera de exprimare impinsa adesea la stadiul de experiment confera discului un statut de “pour le connaisseurs”.
Prima piesa a Death Trip – ului a fost construita parca pentru a servi ca si coloana sonora a inceputului unui film horror. Iar atunci cand in ecuatie intra si vocile – in piesa Land of the living dead – e clar pentru toata lumea ca cei care au probleme cu inima sau asculta adesea Celine Dion n-au nici o sansa de a descoperi ceva inteligibil aici. Se prea poate de altfel ca muzica realizata de cuplul Nik si Christine Wade sa nu aibe pretentia de a oferi o alternativa. Ci doar de a sublinia ca modalitatile de exprimare in muzica pot fi extrem de diverse. Practic e o excursie in lumea sunetelor analogice cat se poate de infricosatoare. Desi are acelasi titlu cu hitul celor de la Eruption, piesa One way ticket n-ar putea fi difuzata cu siguranta la nici un post de radio comercial din Romania. Melodia aminteste de piesele mai vechi ale trupei si va fi cu siguranta una pe placul fanilor vechi. The Hills have eyes este o incantatie repetitiva menita sa te hipnotizeze sonor, chiar daca pe plan instrumental nu prea se intampla mare lucru. Dupa ce am aflat ca dealurile au ochi, atmosfera devine cat se poate de agresiva in BBFC o piesa punk cum rar se mai canta in anul 2010. Pentru Intensify the Treatment muzicienii au pregtit un apogeu sonor. Intreaga melodie are niste sample-uri pur si simplu electrocutante, care nu am cum sa nu provoace o reactie. E genul acela de piesa care te face sa iti iesi din minti. Intr-un mod pozitiv sau negativ, asta depinde daca ai sau nu afinitati cu gothic – rock – ul. Dance of the dead impinge discul spre zona celor de la Sonic Youth, percutia absolut iesita din comun avand un rol hiptonic. Dintr-un asa un album ar fi fost culmea sa lipseasca tema Voodoo. Nu e Vodoo People a celor de la Chemical Brothers dar este cu siguranta cea mai dansanta piesa din acest disc, cu niste synth-uri si efecte de groaza. Va vine sa credeti sau nu dar una din piese incepe cu un sunet de sitar. Da, instrumentul acela indian folosit en – gros in muzica psihadelica. Piesa cu pricina, Beyond a Psychic Evil e misto mai mult gratie titlului iar finalul Oops wrong planet este si el cat se poate de incendiar.
Recomandari: Doar pentru cei care au auzit vreodata de nume de genu The Birthday Party, The Sisters of Mercy, Killing Joke,  Xmal Deutschland sau The Sisters of Mercy. Putin probabil ca cei care nu sunt fani ai goth – rock – ului sa gaseasca ceva interesant aici.

Din seria hip - hop inteligent: Die Fanatstichen Vier

Discul acesta este unul imprevizibil, cu o varietate stilistica rara intalnita in randul artistilor din tagma hip hop. Chiar si pentru cineva care stie doar „schnelle, schnelle, das ist gut” e o auditie cat se poate de reconfortanta. Indubitabil, farmecul celor de la Die Fantastichen Vier se datoreaza instrumentalelor extrem de vioaie si percutante, apropiate oarecum de cele abordate cu atata iscusinta de muzicienii francezi ai genului. E rap-ul european in splendoarea sa, o muzichie plina de culoare si savoare, consumabila si de amatorii de pop.
Asteptari: Una din primele trupe care a cantat rap in Germania, Die Fantastiche Vier a reusit sa reinvigoreze hip – hop – ul cu niste texte cat se poate de iscusite. Gratie hitului Die Da in 1992 germanii au devenit cunoscuti in intreaga lume iar dupa cateva discuri care au ocupat primele pozitii ale clasamentelor in Germania au revenit cu  Für Dich Immer Noch Fanta Sie.
Rezultat: Discul acesta este unul imprevizibil, cu o varietate stilistica rara intalnita in randul artistilor din tagma hip hop. Chiar si pentru cineva care stie dor „schnelle, schnelle, das ist gut” e o auditie cat se poate de reconfortanta. Indubitabil, farmecul celor de la Die Fantastichen Vier se datoreaza instrumentalelor extrem de vioaie si percutante, apropiate oarecum de cele abordate cu atata iscusinta de muzicienii francezi ai genului.
Albumul incepe intr-o atmosfera de Sparacus, piesa Wie gladiatoren reusind sa evidentieze pe deplin talentul celor patru germani in a se lupta cu diversele cutume stilistice din arta numita muzica. Pe parcurs, in mai multe episoade avem parte si de un sentiment de Massive Atack, mai ales in Dann mach so mal. Odata aprofundat in auditie nu ai cum sa nu remarci naturaletea excesiva a vocii germanilor, fara brizbriz-uri sau efecte de auto – tune. Simplu si eficient, fara „imbunatariri“, aceasta pare sa fie reteta de succes a oamenilor. In ceea ce priveste capitolul teme abordate, probabil ca acestea sunt cat se poate de sarmante pentru un vorbitor de germana. Oricum, in Dann mach so mal apare o referire la Dieter Bohlen. Care n-are cum sa fie una de bine, se subintelege….
Un alt motiv pentru care aceasta aparitie a germanilor merita toata atentia este acela ca reuseste sa impace cat se poate de eficient capra cu varza. Latura comerciala cu cea underground. O piesa destinata special serilor de vara este Gebt Uns Ruhig Die Schuld (Den Rest Könnt Ihr Behalten), cu un pronuntat iz de slagar, care dealtfel este si single-ul de promovare al acestui disc. Incursiunile in zonele frumoase se simt de la distanta in eleganta Junge Trifft Mädchen, o piesa care incepe de parca ar fi coloana sonora din Pantera Roz si devine un funky – jazz – hip hop dragalas, un soi de Blazzaj realizat insa cu mult mai multa iscusinta. Deosebit de vivace e si Smudo In Zukunft, un fel de swing transpus pe ritmuti rap. Schimbarea constanta de ritm si de stil asigura un aer de originalitate instrumentalelor, varietatea aceasta fiind una care confera intregului album un aer cat se poate de proaspat. 
Für Dich Immer Noch Fanta Sie are parte de doua interludii. Ambele au menirea de a aduce in discutie noile influente electro din zona rap-ului si reusesc cu prisosinta acest lucru. Das letze mal este un alt moment interesant al discului, care insa are parte si de minute mai putin inspirate ca de exemplu Die losung sau Mantra. Kaputt creioneaza foarte bine granita dintre underground si mainstream iar finalul Was Wollen Wir Noch Mehr? Este la fel de inspurat ca si debutul acestui album.
Für Dich Immer Noch Fanta Sie e un disc de ascultat cu urechile ciulite pentru orice posesor de pantaloni largi si sapca de baseball intoarsa. Si nu numai.  Reuseste sa imbine cu o deosebita tenacitate diverse stiluri. E rap-ul european in splendoarea sa, o muzichie plina de culoare si savoare, consumabila si de amatorii de pop.
Recomandari: In caz ca vreti sa ascultati ceva fresh, puneti mana pe Die Fantastischen Vier: e o mostra de hip hop facuta cu bun gust….

In sfarsit!Debutul Persona!Rock made in Timisoara

Discul de debut al timisorenilor este fara nici o indoiala un album de exceptie pentru piata romanesca. Se prea poate ca muzica celor de la Persona sa nu fie mega – prietenoasa in mod instant. Suburbia Afterlife necesita o ascultare mai aprofundata dar te rasplateste in final. E ca un joc de noroc, desigur, dar unul care merita sa fie jucat. E o muzica placuta, chiar daca carcotasii pot comenta ca “afara” acest stil a facut valuri in anii trecuti. Cei de la Persona sunt actori si cel putin jumatate din secretul unei interpretari meseriase consta in alegerea rolurilor potrivite. Fie ca-l numim brit pop sau indie, e hot. Pentru Romania.
Asteptari: Daca n-ati avut contact cu scena rock timisoreana in ultimii sapte ani s-ar putea sa nu fi auzit de baietii de la Persona. Exact ca si cel mai recent album al celor de la Implant si acest disc a fost scos la casa de discuri germana EMG cu un booklet frumusel si in conditii grafice decente. Normale in orice tara asijderea. Carevasazica in conditii exceptionale pentru tarisoara noastra, cea in care casele de discuri “mari” scot albume ca supliment  al unui ziar, fara carticica si uneori invelite intr-un pliculet din acela care se gaseste la supermarket….
Rezultat: Suburbia Afterlife este fara nici o indoiala un album de exceptie pentru piata romanesca. Dincolo de patriotismul local pe care oricat as vrea sa-l indepartez nu am cum sa-l extirpez, discul acesta merita sa fie considerat o piatra de hotar in industria noastra muzicala care, trebuie sa recunoastem, sufera de multe hibe. Principalul merit pentru care Suburbia Afterlife merita toata consideratia este acela ca luat per ansamblu este un disc bine realizat, muncit si plin de substanta. Nici nu e de mirare, avand in vedere ca baietii au avut de ales dintre vreo 40 de compozitii scrise de-a lungul celor sapte ani.
Chiar daca eticheta de brit – pop nu este una pe placul membrilor formatiei atunci cand vine vorba sa-si decrie muzica, e mai mult decat posibil ca aceasta sa defineasca cel mai bine stilul timisorenilor. Chiar de la primele riff-uri ale piesei Momentary lack of passion, piesa care deschide albumul, ascultatorul este “lovit” de niste acorduri asemanatoare cu Common People – ul celor de la Pulp. Refrenul deosebit de usurel al piesei – pigmentat de “la la la”-urile de rigoare – confera o aura de posibil slagar pentru compozitia care – vorba textului ei – reuseste sa dea un ton de “good vibration“. People on the move aduce in ecuatie un aer nitel  retro din epoca Inspiral Carpets. Head on the door si On the screen pastreaza feeling-ul de midtempo, care pregateste ascultatorul pentru “joaca” mai agresiva. Honey Bunny Blues ia un start a la Primal Scream si se recomanda a fi unul din cele mai izbutite momente ale discului. Unicul minus al acestei piese il reprezinta lipsa unui keyboard, care fara indoiala ar fi colorat mult mai bine stilistic acest moment cat se poate de inspirat. Dependency are un refren cat se poate de saltaret, iar un alt diamant sonor este A ride on Lovestreet cu ale sale sound-uri a la Manic Street Preachers are “lipici” instant. Kitchen Song  si The Telephone “curg” cat se poate de natural. Din pacate, unica piesa care depaseste sase minute ca si lungime, Suburbia Afterlife, nu reuseste sa convinga. Personal m-as fi asteptat ca mai multe piese sa mearga pe filonul acesta “mai experimental” al trupei…
Influentele Pixies sau The Smiths (care la urma urmei au fost nume trecute ca influente si pentru pleiada de formatii din brit – pop) sunt omniprezente pe debutul timisorenilor iar Suburbia Afterlife merita sa intre in posesia oricarui meloman care se considera rocker in tara asta. Fie ca il numim brit – pop sau indie sau orice altceva, muzica celor de la Persona sade bine in peisajul autohton.
Pentru ca n-ar fi fair play sa nu amintesc si minusuri, nu am cum sa remarc o “strategie” care personal nu mi se pare potrivita. Aceasta cu piesele cantate exclusiv in limba engleza. Persona are nevoie (si) de piese in limba romana din mai multe motive. Unul este acela ca nu toti cei aflati in tabara potentialului public au absolvit Cambridge-ul pentru a percepe nuantele textelor. Dar principalul motiv este altul. Atunci cand o trupa timisoreana scoate un disc in Germania cu piese in limba engleza, invariabil o buna bucata a target-ului acestui disc este “piata de afara”. Lasand patriotismul local la o parte, trebuie sa recunosc ca “afara” exista o sumedenie de trupe de genul Persona. Poate mai bune. In orice caz concurenta e de zeci de mii de ori mai tare. In cazul in care baietii vor intelege faptul ca target-ul lor principal ramane spatiul carpatic si se vor conforma compunand si in limba noastra neaosa, avem sansa sa asistam la o trupa care va face valuri. In tara. Pe buna dreptate, dealtfel.
Se prea poate ca muzica celor de la Persona sa nu fie mega – prietenoasa in mod instant. Suburbia Afterlife necesita o ascultare mai aprofundata dar te rasplateste in final. E ca un joc de noroc, desigur, dar unul care merita sa fie jucat. E o muzica placuta, chiar daca carcotasii pot comenta ca “afara” acest stil a facut valuri in anii trecuti. Persona sunt actori si cel putin jumatate din secretul unei interpretari meseriase consta in alegerea rolurilor potrivite. Avem asadar zece povesti sonore scrise si interpretate fabulos. E drept, in ultimii ani industria muzicala ne ofera prea multe pachete de nostalgie si trenduri vechi reimpachetate frumos si botezate “acruale”. Persona nu exceleaza in explorarea unor teritorii noi, dar isi spune povestea intr-un mod dragutel. Vizavi de ceea ce se canta la noi in tara, e un disc de exceptie, daca e sa comparam cu “restu lumii” am putea fi mai moderati in acordarea calificativelor…
Recomandari: Merita fiecare banut, indiferent care particica a rock-ului va face sa vibrati mai tare. Poate fi ascultat chiar si de consumatorii de pop, n-are contraindicatii, “curge” snur. Persona e “hot” desi n-are texte de genu Like you do it Lïke a women.

Crowded House, misto ca-ntotdeauna

Oamenii si-au pastrat pe deplin originalitatea iar acest lucru este evident inca din prima piesa, Saturday Sun, care este si single-ul de promovare a acestui disc. Cu niste riff-uri foarte prietenoase si o coeziune aparte, piesa reuseste sa captiveze din prima.Este un disc onest care te prinde din prima ascultare plin de sensibilitate si mai presus de toate care emana o autenticitate cat se poate de sanatoasa. Chiar daca in mod normal un album plin de balade n-are cum sa fie unul vesel, Intriguer iti transmite o senzatie de bine, rar intalnita la marea majoritate a artistilor actuali.
Asteptari: Australienii de la Crowded House si-au gasit intotdeauna un loc aparte in scena muzicala rock, inca de la inceputurile lor, in 1985. Desigur e greu de uitat o piesa ca Hey now, hey now/Don’t dream it’s over, dar discografia oamenilor cuprinde multe alte perle de acest calibru. Dupa zece ani de pauza, Crowded House au revenit in 2007 cu Time on Earth, primit destul de rece de critici. Intriguer este al saselea album din discografia formatiei.
Rezultat: Oamenii si-au pastrat pe deplin originalitatea iar acest lucru este evident inca din prima piesa, Saturday Sun, care este si single-ul de promovare a acestui disc. Cu niste riff-uri foarte prietenoase si o coeziune aparte, piesa reuseste sa captiveze din prima, la fel ca si Archers Arrows. Spre deosebire de multe balade din zilele noastre care sunt incarcate parca artificial cu senzatia de emotie, aceasta melodie reuseste sa mentina pe deplin bunul gust, acordurile muzicale fiind cat se poate de decente. Un atu in plus pentru acest album este ca alaturi de stilul ‚clasic” abordat de muzicieni, se fac resimtite pe deplin si elemente moderne. Iar imbinarea dintre vechi si nou, facuta cu bun gust, nu are cum sa nu te cucereasca pe deplin. O alta balada superba ce poarta numele de Amsterdam completeaza cat se poate de fericit sentimentul de good music pe care il emana australienii. Una din cele mai superbe piese de aici este Isolation, o epopee conceputa pentru oamenii sensibili, care in societatea noastra pusa pe fast forward n-au uitat sa se bucure de experiente noi. Finalul piesei e demential. Disperat, de-a dreptul, o mini – incursiune in noise rock ce demonstreaza alternanta dintre bunastare si disperare prin care trecem cu totii de prea multe ori in ultima vreme. E piesa pe care Chris Isaak n-a scris-o niciodata su cu putina imaginatie aduce si a Rwin Peaks, gratie magiei pe care o emana. Elephants incheie seria pieselor de suflet ale acestui disc, care merita sa stea in casa oricarui amator de muzica sincera.
Albumul Intriguer nu are defel elemente care ar putea fi incadrate la capitolul concesii. Este un disc onest care te prinde din prima ascultare plin de sensibilitate si mai presus de toate care emana o autenticitate cat se poate de sanatoasa. Chiar daca in mod normal un album plin de balade n-are cum sa fie unul vesel, Intriguer iti transmite o senzatie de bine, rar intalnita la marea majoritate a artistilor actuali. Daca cei de la Directia 5 ar aprofunda mai intens procesul de creatie al celor de la Crowded House, poate si piesele lor ar avea mai mult feeling. Doar ca echipajul romanesc mai are mult de tot pana sa ajunga la nivelul australienilor,,,,,
Recomandari: De ascultat pe repeat de toti acei care stiu sa savureze o muzica rock linistita, onesta si mai presus de toate cu compozitii inteligente.

Devo, dupa 20 de ani de pauza

Mai era nevoie de un album Devo dupa 20 de ani de pauza? Categoric, DA! Dincolo de toate, oamenii acestia reusesc sa le dea peste nas multora din trupele asa zis alternative din zilele noastre. Cum? Printr-un disc ce cuprinde o energie debordanta. Un disc pe care dupa ce-l asculti ramai cu un vibe pozitiv. Asta lipseste multora din trupele din zilele  noastre: bucuria de a fi pe scena, de a canta, de a transmite un mesaj care sa-ti descreteasca fruntea. Chiar daca nu cuprinde hituri si nu face parte din categoria albumelor revolutionare, discul merita auditii succesive. E fresh....
Asteptari: Exact la 20 de ani dupa ultimul album realizat de legendara trupa de new wave americana Devo, melomanii au parte de ceva pentru fiecare. Amestecul de punk, art rock, post-punk si New Wave practicat de trupa a fost unul care a lasat urme adanci in istorie. Si totusi, mai era nevoie de un nou album Devo, dupa 20 de ani?
Rezultat: Categoric raspunsul este DA! Primul argument in favoarea acestei afirmatii este acela ca sound-ul lor este cel de dinainte de 1982, cand albumul Oh No! Its Devo a adus ultimele chestii cu adevarat interesante. Asadar, fara nici o exagerare, e un comeback dupa aproape 30 de ani. Desi au in echipaj oameni trecuti de 60 de ani, Devo nu suna deloc batranesc. Din contra, cele 12 melodii de aici suna la fel de agresiv ca Whip It, piesa care a fost cel mai mare slagar al trupei. Un al doilea argument pentru a sublinia maiestria acestui album este acela ca oamenii acestia nu si-au pierdut defel din umor, inclusiv titlul – Something for everybody – fiind cat se poate de sugubat. Tare as vrea sa vad reactia unui fan Holograf, Inna sau Voltaj dupa auditia acestui disc al carui titlu sugereaza ca are de toate pentru toti…..
Daca spun ca piesa de debut Fresh suna car se poate de proaspat, e ceva previzibil, nu? Dar asa e. Poate fi destul de greu sa explici in cuvinte de ce sound-ul unei asemenea trupe e fresh. Categoric, e mult mai usor sa ciulesti urechile si dilema e rezolvata. Nu e fresh in acceptiunea cuvantului din zilele noastre. Nu e dubstep, lounge, emo si nici macar fusion. E undeva intre punk si new wave, dar car se poate de percutant. Mind games incepe cu niste sunete scoase parca din jocul Sonic The Hedgehog iar piesa reuseste sa fie in partea cat se poate de inspirata a acestui album. Si Step up are o savoare aparte.  Culmea e ca ideea celor de la Devo, exprimata inca din anii 70, conform careia omenirea se afla intr-un proces de regres (de-evolution) este una care astazi are tot mai multi adepti. Daca e sa amintim un alt motiv pentru care acest disc nu ar trebui sa lipseasca din colectia oricarui meloman care se respecta ar fi Dont shot (Im a man). Se prea poate ca oamenii care asculta acest disc sa gaseasca o sumedenie de sound-uri cunoscute. Din felia Klaxons, LCD Soundsystem sau o sumedenie de alte formatii actuale. Doar ca, cei de la Devo au cantat aceasta muzica inca de pe vremea cand numele amintite se aflau la gradinita.  Later is now are un pic de Depeche Mode in ea. Nu toate piesele reusesc sa fie la inaltime. No place like home e una din acele piese care e undeva intre o parodie si o piesa „bagata” la gramada pe disc, pentru a il umple. Chiar si Later is on e nitel plictisitoare. Cu toate aceste minusuri, Something for everybody este un disc cat se poate de solid, care emana veselie, buna – dispozitie si bun – gust.
Dincolo de toate, oamenii acestia reusesc sa le dea peste nas multora din trupele asa zis alternative din zilele noastre. Cum? Printr-un disc ce cuprinde o energie debordanta. Un disc pe care dupa ce-l asculti ramai cu un vibe pozitiv. Asta lipseste multora din trupele din zilele  noastre: bucuria de a fi pe scena, de a canta, de a transmite un mesaj care sa-ti descreteasca fruntea. Devo reuseste acest lucru la aproape 30 de ani de la ultima lor strigare si pentru asta merita aplauze furtunoase.
Recomandari: Orice meloman care nu face parte din categoria snobilor sau a superficialilor, va gasi ceva bun in acest comeback. Chiar daca nu cuprinde hituri si nu face parte din categoria albumelor revolutionare, discul merita auditii succesive. E fresh….

Morcheeba, in forma cu fosta solista

Prima impresie este una favorabila. Beat-urile pline de substanta ale fratilor Godfrey au din nou o stralucire aparte iar vocea „light” a solistei este si ea exact asa cum trebuie. Din pacate, acest sentiment de „familiar” nu este neaparat unul pozitiv, in contextul actual. Da, noile piese Morcheeba suna „pe calapodul” celor din vremurile bune. Dar, nu e deajuns. Ele nu reusesc sa produca acea scanteie pe care au declansat-o la vremea respectiva piese de genul Rome wasnt built in one day.
Asteptari: Fara indoiala una din cele mai interesante chestiuni la acest disc este revenirea solistei initiale a trupei, Skye Edwards. Cea care a fost prezenta pe primele trei albume ale trupei (  Who Can You Trust?  Big Calm  si Fragments of Freedom). Se stie, din 2003 incoace cariera celor de la Morcheeba n-a mai fost atat de succes, nici una din inlocuitoarele solistei nereusind sa faca fata cu brio sarcinii. Asadar, reuiseste Skye sa readuca magia prezenta pe Big Calm?
Rezultat: Prima impresie este una favorabila. Beat-urile pline de substanta ale fratilor Godfrey au din nou o stralucire aparte iar vocea „light” a solistei este si ea exact asa cum trebuie. Din pacate, acest sentiment de „familiar” nu este neaparat unul pozitiv, in contextul actual. Da, noile piese Morcheeba suna „pe calapodul” celor din vremurile bune. Dar, nu e deajuns. Ele nu reusesc sa produca acea scanteie pe care au declansat-o la vremea respectiva piese de genul Rome wasnt built in one day. De vina pare sa fie faptul ca in zona stilistica s-au produs multe de atunci: au aparut nume noi si s-au mai experimentat si altfel de chestii. 
Even thoughteste o piesa cat se poate de interesanta care ne aduce aminte de vremurile de aur ale trupei, dar cea mai surprinzatoare compozitie de aici e I am the spring. Chiar daca iese din linia traditionala de trip – hop, fiind mai mult o piesa acustica, excelenta prestatie a solistei face ca piesa sa fie cel mai bun moment al acestei limonade. Recipe for disaster exceleaza printr-o instrumentatie sic, iar Cut the chase este un alt moment de glorie. E genul acela de piesa care te captiveaza din prima secunda, iar sample-urile folosite induc un feeling extrem de funky.  La momente putin inspirate se includ Beat of the drum, Self made man si chiar si piesa care da titlul albumului, care are un pic din stilul celebrei Things will never be the same cu Mel C.
Se prea poate ca fanii inraiti ai Morcheeba sa gaseasca acest produs unul cat se poate de reusit. Intr-adevar, albumul n-are prea multe minusuri. Auditia acestuia este o indeletnicire agreabila, chiar daca nu provoaca scantei. La urma urmei este exact cum ii zice si titlul: o limonada in miez de vara. Racoritoare pentru un anumit timp, dar care nu reuseste sa egaleze performantele primelor discuri Morcheeba.
Recomandari: Pentru cei care au gustat sunetele dementiale de pe Big Calm. Poate fi o auditie acceptabila si pentru orice amator de sunete trup – hop, jazzy si chill.

Jumate din Erasure, Andy Bell

Din pacate, marea majoritate a pieselor de pe cel de-al doilea album solo semnat de jumararea "cantatoare" a trupei Erasure au o reteta destul de saracacioasa, astfel incat originalitatea este undeva pierduta in spatiu. Desi nu este nimic dezagreabil pe acest album, melodiile nu se ridica la nivelul asteptarilor. Si asta pentru ca zona synth – pop este cat se poate de aglomerata in ultima vreme. Lipseste Vince Clark? Categoric. Drept urmare, e electro - pop repetitiv si fara sclipirea la care ne-am fi asteptat.
Asteptari: Solistul trupei Erasure, Andy Bell se afla la a doua incercare solo care dincolo de titlul neinspirat de NonStop cuprinde zece melodii evident in stilul synth – pop. Chiar daca formatia Erasure n-a mai scos nimic din 2007, multe din albumele acestui an se invart intr-un fel sau altul in zona synth – pop abordata de ei cu atata maiestrie in anii trecuti. Deci, asteptarile pot fi maricele….
Rezultat: Nu e nevoie sa fii un geniu pentru a realiza ca ceva lipseste din acest synth – pop. Acel ceva se numeste Vince Clark, cealalata jumatate a grupului Erasure, omul responsabil pentru Just cant get enough-ul celor de la Depeche Mode sau piesele Yazoo. Cu aceasta absenta, piesele lui Andy Bell sunt mai mult decat repetitive si chiar daca pe alocuri constructiile sonore au cateva sclipiri, din pacate materialul nu reuseste sa iasa in evidenta, fiind un electro – pop mediocru.
Single-ul Call on me e unul din momentele inspirate ale discului, fiind o piesa dedicata suta la suta ringurilor de dans. Cu mentiunea ca pe alocuri orchestratia e “depasita”. DHDQ este titlul unei alte piese care pe ici pe colo are sclipiri. Dupa un inceput a la Kim Wilde (Kids in America) piesa care poarta numele de Debbie Harry Drag Queen evolueaza intr-un amalgam destul de interesant de sunete. Colaborarea cu solistul celor de la Jane’s Addiction, Perry Farewell este si ea aproape interesanta, dar din pacate se desfasoara pe o teme sonora groaznic de puerila. Aproape interesanta se dovedeste a fi Will you be there? Poate daca melodia n-ar semana atat de mult cu Calvin Harris ar fi chiar adorabila. Asa, e doar un moment acceptabil, dar prea putin pentru Erasure. Chiar si pe jumatate. Din pacate, marea majoritate a pieselor au o reteta destul de saracacioasa, astfel incat originalitatea este undeva pierduta in spatiu. Desi nu este nimic dezagreabil pe acest album, melodiile nu se ridica la nivelul asteptarilor. Si asta pentru ca zona synth – pop este cat se poate de aglomerata in ultima vreme.
Recomandari: Doar pentru fanii inraiti ai lui Andy Bell. Nu este un disc de neascultat, doar ca Andy Bell are o concurenta serioasa.

Cover-uri misto pentru cunoscatori: Dub Spencer & Trance Hill

Discul este de neratat pentru aceia care au invatat faptul ca adevaratele comori nu se gasesc niciodata la suprafata ci trebuiesc cautate in adancuri. Chiar daca aparent discul acesta se adrseseaza unui public larg prin faptul ca e croit pe cateva melodii “evergreen” din mai multe stiluri, nu poate fi o auditie usoara pentru toata lumea. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca abordeaza dub-ul, un gen mai putin popular in randul maselor. Ceea ce-l face sa aibe o eticheta “pentru cunoscatori” este predilectia acestuia pentru piese mai putin cunoscute publicului larg.
Asteptari: Eroii copilariei multora, Bud Spencer si Terence Hill au servit drept inspiratie pentru numele unui grup elvetian care incepand din 2003 fac ceva furori in zona dub a muzicii. Albumul cu numarul trei din visteria trupei vine dupa Nitro si Return Of The Supercops. (care a inclus inclusiv o piesa numita Piedone in Dub)
Rezultat: Chiar daca aparent discul acesta se adrseseaza unui public larg prin faptul ca e croit pe cateva melodii “evergreen” din mai multe stiluri, nu poate fi o auditie usoara pentru toata lumea. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca abordeaza dub-ul, un gen mai putin popular in randul maselor. Ceea ce-l face sa aibe o eticheta “pentru cunoscatori” este predilectia acestuia pentru piese mai putin cunoscute publicului larg. A nu se intelege faptul ca cover-urile alese nu ar fi interesante. Nicidecum. Pur si simplu e un disc de cover-uri pentru aceia care stiu sa asculte muzica nu numai la botezuri si radio, pentru melomanii “echte klasse”.
Inca din start e destul de clar ca suita pieselor reinterpretate nu e pentru toata lumea. Si asta pentru ca discul incepe cu superba reinterpretare a piesei Man with a harmonica a celebrului compozitor de coloane sonore Ennio Morricone. Amatorii de punk vor fi cu siguranta mai mult decat fericiti sa descopere aici o demonstratie uluitoare a cum poate sa sune hitul celor de la The Clash, London Calling. Evident cu haine psihadelice.  Una din surprizele albumului, care intra la categoria “de neasteptat” este celebra Jeanny a regretatului Falco. O si mai mare surpriza o constituie preluarea de exceptie a unui hit datand din 1981 din zona new wave. Ce este si mai special este ca piesa cu pricina, Eisbaer, este cantata alaturi de formatia elvetiana care a facut furori in anii 80 gratie acestui hit, Grauzone. Surprizele curg in lant si un atu de remarcat este ca mai multe melodii sunt cantate in featuring-uri cu oamenii care chiar au compus cover-urile preluate. Este cazul jamaicanului Ken Boothe care canta alaturi de elvetieni in When I fall in love. Sau a celor de la The Catch care apar in 25 years. Legendara trupa britanica The Ruts (care a cantata Babylon s Burning) apare si ea aici in featuring pentru piesa Shine on me. Si Smoke on the water-ul celor de la Deep Purple suna cat se poate de inedit aici, iar 25 years in combinatie cu The Catch reuseste sa induca in ecuatia sonora a sumedenie de sound-uri specifice new wave – ului. Legendara trupa britanica The Ruts (care a cantata Babylonjs Burning) apare si ea aici in featuring pentru piesa Shine on me. Fara indoiala una din cele mai interesante alegeri pentru aceasta suita de cover-uri este piesa Primavera a italianului Tullio De Piscopo, care suna si ea incredibil de fresh. Posesorii de plete au si ei un deliciu, Enter Sandman-ul celor de la Metalicca. In caz ca ati auzit vreodata piesa Pop Muzik semnata M ei bine, atunci cand veti ajunge la varianta elvetienilor, veti fi surprinsi fara indoiala. Piesa pastreaza doar refrenul feminin vocal, restuil fiind o adunatura de sound-uri psihadelice care fara indoiala vor face ravagii printre amatorii de asemenea bunataturi.
Lee Scratch Perry, producatorul care in anii 70 a inventat practic sunetul dub n-avea cum sa lipseasca de pe acest disc. El isis face aparitia chiar in persoana in featuring-ul Blackboard jungle e o melodie care iese in evidenta printr-un ritm alert si o muzicalitate aparte. Muzicianul in varsta de 74 de ani traieste si el in Elvetia si probabil asa a fost „agatat” de creatorii acestui album. Pentru a fi pana la capat iesiti din comun, elvetienii isi incheie peripul sonor cu un extras sonor din poetul american William S. Burroughs cu al lui  The Saints Go Marching Through All The Popular Tunes
Recomandari: Discul este de neratat pentru aceia care au invatat faptul ca adevaratele comori nu se gasesc niciodata la suprafata ci trebuiesc cautate in adancuri. Dub Spencer si Trance Hill e o comoara care odata gasita, va face deliciul celor care stiu cum s-o aprecieze.

Electronica de rafinament: Grum

Pe alocuri, muzica Grum este una care face legatura intre Calvin Harris si Deadmau5. Chiar daca exista multe alte nume in zona de activitate a celor de la Grum, e un disc mai mult decat placut, caruia cu greu ii faci fata fara a te trezi dansand. E un mix interesant intre Mylo, Daft Punk, Giorgio Moroder, Justice si Deadmau5. De consumat cu incredere de iubitorii de italo disco si nu numai. Ca sa fim onesti pana la capat, discul de debut al scotianului este unul care “curge” foarte bine atunci cand esti in dispozitie de dans. Poate nu e chiar alegerea ideala pentru a-l asculta acasa, dar asta e alta discutie….
Asteptari: La cei 24 de ani ai sai, muzicianul britanic Graeme Shepherd se poate considera un tip norocos: primele single-uri ale sale Runaway sau Heartbeats au facut furori pe ringurile de dans. Albumul de debut al celui care isi spune Grum este unul care are toate sansele sa devina unul “de nota zece” pentru amatorii curentului electro – pop.
Rezultat: Ca sa fim onesti pana la capat, discul de debut al scotianului este unul care “curge” foarte bine atunci cand esti in dispozitie de dans. Poate nu e chiar alegerea ideala pentru a-l asculta acasa, dar asta e alta discutie….
Through the night, piesa care deschide aceasta calatorie electro – pop face parte din acele melodii care desi sunt etichetate “dance” nu sufera de acel minimalism care insulta inteligenta. E o epopee contruita pe ritmurile anilor 80 dar nu duce lipsa de elementele specifice ale muzicii “house” din zilele noastre. Chiar daca are un potential iz de hit Cant shake this feeling este o piesa care iese oarecum din linia generala a albumului, fiind o reminescenta a epocii Madonna, pe vremea cand diva mai canta piese de genul Into the groove. Indubitabil, cel mai stralucit moment al albumului este Runaway, o piesa care desi pastreaza si ea acorduri a la Bronski Beat sau Nik Kershaw, are menirea de a te binedispune instantaneu. Single-ul care a facut furori in randul amatorilor de electro – pop inca de anul trecut are un sarm aparte, care il face sa fie la fel de feeric si dupa multe ascultari, fiind pur si simplu o melodie de care nu ai cum sa te plictisesti. Un alt moment de exceptie il constituie Power, o melodie care incepe in cel mai inconfundabil stil Giorgio Moroder, ca mai apoi sa devina un adevarat diamant sonor.
Cybernetic merge oarecum pe linia celor de la Midnight Jaggernauts sau Daft Punk  si nu omite defel “trucurile” muzicii cu voci de roboti din anii 80. Piesa care da titlul albumului este una cat se poate de percutanta, unicul minus al ei fiind refrenul putin poate prea “vocodorizat”. Sincer, cu greu poti realiza faptul ca refrenul acesteia este de fapt un sample din piesa cu acelasi nume al lui Don Johnson. Per ansamblu amatorii de synth pop sau electro – pop care au gustat nume ca The Human League sau O.M.D. vor gasi o sumedenie de chestii interesante de-a lungul celor 12 melodii. Turn it up e din nou o piesa pe calapodul Madonna. Cele sase minute ale piesei The Really long one sunt pe alocuri mirifice, chiar daca poate piesa chiar e putin prea lunguta. Din pacate nu intreg albumul este unul bine construit. Cover-ul dupa Fashion – ul lui David Bowie este execrabil.
Pe alocuri, muzica Grum este una care face legatura intre Calvin Harris si Deadmau5. Chiar daca exista multe alte nume in zona de activitate a celor de la Grum, e un disc mai mult decat placut, caruia cu greu ii faci fata fara a te trezi dansand. E un mix interesant intre Mylo, Daft Punk, Giorgio Moroder, Justice si Deadmau5. De consumat cu incredere de iubitorii de italo disco si nu numai.
Recomandari: Daca Daft Punk a fost un nume care nu v-a displacut, cu siguranta e una din cele tari aparitii ale anului. Iar daca ati vibrat pe Calvin Harris situatia e asemanatoare. Pentru cei care n-au auzit de aceste nume, e un album de electro – pop cu trei single-uri misto si muzica electronica “de suportat” pentru oricine.

Rap comercial cu B.o.B

Majoritatea pieselor de pe acest album au aceeasi reteta componistica. Creata pentru a fi “usurica”, pentru a nu pune ascultatorul in dificila misiune de a gandi. Pare-se ca reteta succesului de azi e cat mai putin rap, instrumente “pop”, refrene pretabile oricarui post de radio si eventual pe ici pe colo chitari. Iar rezultatul este un hibrid de pop – rap – disco, din acela care “curge” toata ziua pe undele hertziene comerciale si care face furori in randul coafezelor mai tinere care s-au saturat de Julio Iglesias.
Asteptari: B.o.B (Bobby Ray Simmons Jr, pe numele lui adevarat) e un raper american trambitat de industria muzicala drept una din cele mai “hot” senzatii la ora actuala. Albumul lui de debut The Adventures of Bobby Ray a debutat pe prima pozitie a clasamentului Billboard.
Rezultat: Ca nici rap-ul nu mai e ce a fost odata o stie oricine, fie ca are pantaloni largi si sapca de baseball intoarsa sau e un simplu fan care atunci cand vine vorba de acest stil a mai ascultat ceva De La Soul, NWA, Public Enemy sau Wu Tang Clan. Casele de discuri din zilele noastre au schimbat insa in mare masura ceea ce se face pe acest taram, sub intotdeauna puerila explicatie “asta cere piata”. Haideti sa fim seriosi, cine are nevoie de lamentarile penibile are unor muzicieni de teapa lui B.o.B.? Pare-se ca reteta succesului de azi in materie e cat mai putin rap, instrumente “pop”, refrene pretabile oricarui post de radio si eventual pe ici pe colo chitari. Iar rezultatul este un hibrid de pop – rap – disco, din acela care “curge” toata ziua pe undele hertziene comerciale si care face furori in randul coafezelor mai tinere care s-au saturat de Julio Iglesias.
Majoritatea pieselor de pe acest album au aceeasi reteta componistica. Creata pentru a fi “usurica”, pentru a nu pune ascultatorul in dificila misiune de a gandi. Oaspetii care apar aici in featuring-uri (Lupe Fiasco, Hayley Williams din Paramore, Bruno Mars sau chiar Eminem) iti lasa impresia ca s-au achitat de o datorie vizavi de boss-ul casei de discuri la care activeaza. In putinele momente cand accentul nu este pus pe orchestratia pop a albumului, B.O.B. reuseste sa demonstreze ca are o tehnica vocala de invidiat. E cazul piesei Bet care scoate nitel din monotonie discul si chiar si 5th Dimension. Printre aparitiile surpriza de aici se numara si aceea a lui Rivers Cuomo din Weezer. Din pacate, piesa intitulata Magic n-are nimic asemanator cu titlul in ea. Chiar daca pret de 3 minute si 16 secunde schimba oarecum reteta componistica, apropiind-o de un rock cat se poate de cheesy. In rest, aceeasi Marie cu palarii diferite, care nici macar nu e originala. Nothing on you, single-ul care face furori in clasamentele de dincolo de Ocean este exemplul perfect care demonstreaza ca acest gen de muzica e la fel de artificial ca si E-urile. Incrucisarea dintre R and B si rap compensata de o orchestratie cat se poate de saracacioasa descrie perfect sentimentul pe care ti-l lasa aceasta auditie: pierdere de timp.
Recomandari: Doar pentru oamenii care vor sa-si testeze masinile pentru a-si impresiona vecinii si poseda subwoofere serioase. Este indicata folosirea cu moderatie a acestui produs, daca apar manifestari neplacute, adresati-va melomanilor sau ascultati orice altceva.

Soul merveilleux made in France: Ben L Oncle Soul

Mervellieux, pur si simplu. Spre deosebire de altii din aceeasi tagma, Ben L Oncle Soul nu incearca cu tot dinadinsul sa imprastie artificiile moderne ale muzicii peste minunatia veche pe care o canta. E drept, muzica e cosmetizata pe ici pe colo, dar nu-i lipseste acest feeling de originalitate pe care-l avea soul-ul de alta data. As indrazni sa pun pariu ca tocmai aceasta este si reteta succesului: faptul ca pastreaza intact „feeling”-ul de alta data iar atunci cand vine vorba de „retusuri”, acestea sunt din categoria cat se poate de fine. Si adecvate. De ascultat fara nici o retinere!
Asteptari: Nu va lasti indusi in eroare de coperta discului: e din 2010! Pe numele sau adevarat Benjamin Duterde, francezul care se afla la albumul de debut a activat intr-o vreme sub numele de Uncle Sam. Fiindca a avut probleme cu firma care produce orez sub acelasi nume, muzicianul si-a schimbat numele in Ben l’Oncle Soul, iar casa de discuri Motown – la care a aparut materialul – ar trebui sa spuna cate ceva despre stilul muzical al acestuia.
Rezultat: Mervellieux, pur si simplu. Desi piata actuala este pur si simplu inundata de nume care incearca printr-un fel sau altul sa reinvie muzica „oldies“ din orice tabara stilistica, tanarul francez reuseste sa surprinda printr-un disc omogen, curat si plin de energie. Stilistic acest material se invarte in jurul unor Raphael Saadiq (dealtfel a si cantat in deschiderea concertelor lui) sau Sharon Jones. Soul, de la mama lui, combinat cu cateva ingrediente actuale, dar la fel de incitant. Prima piesa a discului este totodata si unul din single-urile de mare succes ale francezului. De fapt, e un cover dupa cei de la White Stripes, dar Seven Nation Army in varianta soul suna cat se poate de izbutit. Muzica soul a anilor 60 respira cat se poate de accentuat din marea majoritate a celor 14 melodii. Soulman e un alt exemplu care te face sa te indragostesti neconditionat de muzica francezului, piesa fiind un omagiu adus celor de la Sam & Dave. Mon amour are si ea o mireasma cat se poate de autentica a soul-ului de alta data, iar vocea francezului este pur si simplu exact acolo unde trebuie. Si mai ales asa cum trebuie. Printre delicatesele acestui material se numara si faptul ca are si cateva piese cantate in engleza, cum ar fi mirifica I dont wanna waste, care pe langa soul are si niscaiva reggae, dar tot din acela incadrabil in categoria oldschool.



Aint off the back este unul din diamantele acestui disc, iar faptul ca aceasta piesa seamana cel putin ca stil cu Jamiroquai n-are cum sa fie contestat. Si Demain jarette e p melodie de nota zece, iar finalul nu se abate de la acest trend. Back for you are sarm cat cuprinde si suna bine pentru orice ureche care nu e speriata de termenul de oldies but goldies.
Spre deosebire de altii din aceeasi tagma, Ben L Oncle Soul nu incearca cu tot dinadinsul sa imprastie artificiile moderne ale muzicii peste minunatia veche pe care o canta. E drept, muzica e cosmetizata pe ici pe colo, dar nu-i lipseste acest feeling de originalitate pe care-l avea soul-ul de alta data. As indrazni sa pun pariu ca tocmai aceasta este si reteta succesului: faptul ca pastreaza intact „feeling”-ul de alta data iar atunci cand vine vorba de „retusuri”, acestea sunt din categoria cat se poate de fine. Si adecvate. Pentru acei care cauta originalitatea cu orice pret s-ar putea ca cel putin stilistic discul sa nu fie unul in care surprizele se intalnesc la tot pasul. Nu, e soul cat se poate de cumintel, care in prisma faptului ca e cantat in 2010 cu atata verva si pasiune il face sa fie unul din categoria simpatique. Ben L Oncle Soul are toate atu-urile pentru a deveni pe viitor un nume care sa fie amintit pentru o serie de lucruri bune in enciclopedia mondiala a muzicii moderne. Exista oameni care s-au grabit sa il asemuie pe talentatul francez ca fiind un Smokey Robinson made in France.Orice eticheta i s-ar aplica Ben L Oncle Soul e un francez care isi aduce aportul la renasterea „sufletului” si implicit a muzicii soul….
Recomandari: Indiferent de ce se intelege prin muzica veche, oricine poate gasi ceva pe plac in acest disc. De ascultat fara nici o retinere!

A castigat Eurovision-ul. So what? Lena

Majoritatea discului este liniar si se incadreaza undeva in acel acel folk – rock a la Kate Nash. Care poate nici n-ar fi atat de enervant daca n-ar fi cantat de mii de „Lena”. Carevasazica pe langa muzica de duzina care si-a pierdut orice urma de credibilitate, avem parte de o voce nici prea – prea, nici foarte foarte, care ataca probleme de dragoste si inevitabil ranile pe care o provoaca aceasta. Iar in ceea ce priveste titlul, se prea poate ca tanara artista sa fi vazut casetofoane doar la muzeu si sa fi simtit ca trendul acesta retro e unul care da bine. Pierdere de timp....
Asteptari: Are 19 anisori si a castigat Eurovisionul din acest an. Lena Meyer-Landrut a stabilit un record in clasamentul german de single-uri: trei single-uri ale ei au ajuns printre primele cinci locuri ale topului.
Rezultat: 13 poate fi o cifra norocoasa, dar nu in acest caz. Piesele fac parte din acel gen de pop pe care il asculti degeaba. Nu este chiar prapastios, poate si datorita faptului ca discul e realizat in colaborare cu Stefan Raab. Cu toate acestea, nu ofera absolut nici o mostra de creatiovitate sau orginalitate. Iar in privinta „amanuntului” conform careia ar fi muzica cantata din suflet, dati-mi voie sa am serioase dubii. Compozitiile sunt pe calapodul a 80 la suta din ceea ce se difuzeaza la momentul actual in materie de „top 40”, dar nimic din cele 13 melodii nu are acel miraj care sa te faca sa incepi sa fredonezi vreo piesa.
Unica piesa acceptabila este cea care a castigat Eurovision-ul din acest an, Satelitte. Poate daca n-ar fi difuzata la fiecare colt de strada ar fi chiar mai putin insuportabila. De dragul amanuntelor, trebuie sa remarc ca printre piese s-au strecurat si trei cover-uri. Dar atentie! Nu din categoria Creedance, nici Joy Division si nici macar Oasis. Ele sunt dupa Adele (My Same), Jason Mraz (Mr. Curiosity) si chiar o piesa semnata Ellie Goulding. Majoritatea discului este liniar si se incadreaza undeva in acel acel folk – rock a la Kate Nash. Care poate nici n-ar fi atat de enervant daca n-ar fi cantat de mii de „Lena”. Carevasazica pe langa muzica de duzina care si-a pierdut orice urma de credibilitate, avem parte de o voce nici prea – prea, nici foarte foarte, care ataca probleme de dragoste si inevitabil ranile pe care o provoaca aceasta. Iar in ceea ce priveste titlul, se prea poate ca tanara artista sa fi vazut casetofoane doar la muzeu si sa fi simtit ca trendul acesta retro e unul care da bine. Bee e o piesa aproape dragutica. Daca ar fi fost compusa de un om mai normal avea toate sansele sa devina un slagar in adevaratul sens al cuvantului. Per ansamblu nu e nimic interesant aici, e pop de duzina pentru oameni care gusta refrene de genul „3, 2, 1 go, You cant stop me“.  A spune ca auditia acestui album e o pierdere de vreme e un pleonasm. Exista in tonele de muzica care apar zilnic multa muzica de toate genurile, chiar si pop, in care e bagat si putin suflet. Poate in cantitati mici, dar sesizabile. La Lena, deocamadata bate vantul. Poate pe viitor.
Recomandari: Doar pentru cei care dintr-un motiv sau altul au facut o fixatie pentru domnisoara de 19 ani.

5 iun. 2010

Dupa noua ani de pauza, Stone Temple Pilots

S-ar putea ca fanii dedicati sa nu fie de acord cu constatarea conform careia Stone Temple Pilots au fost intotdeauna niste imitatori. Cu bun gust, nimic de obiectat, dar fara prea multe scantei. Sentimentul acesta razbate din plin si acum. Chiar daca e un album cat se poate de solid, care va intra destul de rapid in preferintele fanilor vechi ai trupei, discul nu aduce prea multe surprize. E rock-ul acela decent, profesional, dar care in 2010 nu mai poate defel inclus in categoria „de neratat”.
Asteptari: Faptele stau cam asa: avem o trupa care a vandut 40 de milioane de discuri si care dupa noua ani de pauza a revenit cu un album. Desi amatorii de rock au avut parte intre timp de Velvet Revolver (cu Scott Weiland) si Army of Anyone (cu fratii DeLeo), curiozitatea vizavi de acest produs este una cat se poate de mare, pe buna dreptate.
Rezultat: N-as putea spune ca Stone Temple Pilots a fost una din acele trupe care a “lovit” cu accese de originalitate. Cu toate acestea, baietii au fost intotdeauna sus pe val si ne-au oferit piese memorabile cum ar fi Vasoline si Big Empty (din discul Purple). In ciuda faptului ca au fost adeseori numiti “imitatori ai grunge-ului“ si a deselor probleme legate de consumarea unor substante ilicite, Stone Temple Pilots au reusit sa fie una din trupele de referinta ale rock-ului din anii 90.
Dupa noua ani de pauza, Between the lines, piesa care deschide discul  este o alegere cat se poate de adecvata. Din primele secunde aerul de Pearl Jam patrunde intens si recomanda aceasta melodie ca fiind una  cu greutate. Drept e, nu prea aduce nimic nou. Dar la urma urmei, e plina de atitudine si are semnatura inconfundabila a rockerilor. Printre momentele bune ale acestui disc se numara si Hickory Dichotomy,  care inca de la prima ascultare are acel „vino-ncoa“ care a facut ca Stone Temple Pilots sa vanda 40 de milioane de discuri de-a lungul vremii.  Nu e mai putin adevarat faptul ca pe la refren piesa aduce nitel a Electric Light Orchestra si a lor piesa de suflet Dont let me down si nici chiar Iggy Pop nu e un nume strain de influentele acesteia. Din pacate, marea majoritate a pieselor fac parte din categoria „de ascultat, dar nu de remarcat”. Cinnamon, de exemplu, ar putea fi inclusa in playlistul oricarui radio orientat pe rock, fara a face prea multe furori. Exista destule momente pe parcursul acestui disc in care impresia este ca STP aduce mai mult a Aerosmith sau Cheap Trick decat a Nirvana sau Soundgarden. Hazy Daze e „corecta” s-atat, iar Bagman nu e prea departe de The Beatles. First Kiss on Mars suna a David Bowie (putintel mai zgomotos, dar totusi in zona aceea) iar sound-ul „deja – vu” se instaleaza usurel dar pregnant in a doua jumatate a discului.
S-ar putea ca fanii dedicati sa nu fie de acord cu constatarea conform careia Stone Temple Pilots au fost intotdeauna niste imitatori. Cu bun gust, nimic de obiectat, dar fara prea multe scantei. Sentimentul acesta razbate din plin si acum. Chiar daca e un album cat se poate de solid, care va intra destul de rapid in preferintele fanilor vechi ai trupei, discul nu aduce prea multe surprize. E rock-ul acela decent, profesional, dar care in 2010 nu mai poate defel inclus in categoria „de neratat”.
Recomandari: Daca in anii cand grunge-ul era in floare ati ascultat asa ceva, nu merita sa ratati acest disc. Daca aveti afinitati pentru rock, e un album decent care nu sufera prea mult la nici un capitol. Daca v-ati fi asteptat ca Stone Temple Pilots sa repuna rock-ul pe harta, e posibil sa aveti o mica – mare deziluzie.

A inviat epoca Modern Talking?Mark Medlock canta fara nici o emotie

In caz ca rezistati sa parcurgeti fara skip toate piesele discului veti remarca faptul ca baladele si piesele de genu E – Type sau Vengaboys curg una-ntruna fara oprire. Si textele demential de idioate la fel. Chiar daca exista si muzica mai proasta in pop – ul actual, albumul lui Mark Medlock nu reuseste sa provoace nici macar cea mai mica emotie. Exista probabilitatea ca pe vremea lui Haddaway si a lui Dr. Alban (asta ca sa nu amintesc de Modern Talking) acest disc sa fi fost ceva mai suportabil. Asa, e bun de neascultat....
Asteptari: Mark Medlock e un tanar nascut in 1978 in Frankfurt care a castigat unul din concursurile de teapa Pop Idol din Germania, iar muzichia lui poate fi incadrata in categoria bubble – gum (guma de mestecat), muzicianul aflandu-se sub aripa protectoare a lui Dieter Bohlen (Modern Talking).
Rezultat: Materialul cu numarul cinci din discografia germanului este unul cat se poate de plat, fara prea mari variatii de orice fel. E genul acela de muzica pe care poti sa-l asculti fara probleme in timp ce stai la coada sa-ti platesti darile si nu ramai cu absolut nimic dupa auditie. Practic, e un sir de constructii sonore uniforme ce au ca tema soarele, vara si iubirea.
Real Love ce deschide albumul si a fost editata ca si single introduce ascultatorul cat se poate de brutal in aceasta atmosfera de dolce far niente. Cat ai zice peste, track-ul numarul doi In my arms continua linia middle of the road iar Not Over e un fel de balada cu un refren dubios care spune Oh nooo/I miss you so-oooooh. Tortura sonora continua cu textul Cause im not over you/Pretty girl with the secret smile/I’m not over you“. Trebuie sa fiti de acord, e cat se poate de inteligent mesajul, nu? Si totusi exista si mesaje si mai si. Sa n-o uitam pe Inna cu al ei Hot si cu textul ei „Fly like you do it/Like you’re high/Like you do it/Like you fly/Like you do it/Lïke a women“.
In caz ca rezistati sa parcurgeti fara skip toate piesele discului veti remarca faptul ca baladele si piesele de genu E – Type sau Vengaboys curg una-ntruna fara oprire. Si textele demential de idioate la fel. Mark ne da si sfaturi cum sa ne imbogatim in If you wanna be rich. Vreti sa stiti secretu?  „If you wanna be happy in your life/Don’t Make a pretty woman to your wife/If you wanna be rich, nice and cool/Don’t play, don’t play a silly fool“.
Chiar daca exista si muzica mai proasta in pop – ul actual, albumul lui Mark Medlock nu reuseste sa provoace nici macar cea mai mica emotie. Exista probabilitatea ca pe vremea lui Haddaway si a lui Dr. Alban (asta ca sa nu amintesc de Modern Talking) acest disc sa fi fost ceva mai suportabil.
Recomandari: Doar in cazul in care va grabiti la o onomastica si buticul de la colt e in inventar. In orice alte conditiuni, albumul acesta insipid, incolor si inodor merita trimis la reciclat.

3 iun. 2010

Antidot la slagarele de azi: Curry & Coco

A existat o perioada pe la sfarsitul anilor 70, cand punkerii si-au schimbat chitarile pe sintetizatoare si au inventat un nou stil. Francezii Thomas Pliem si Sylvain Przybylski readuc in atentie perioada respectiva printr-un disc cu un sound salbatic si cu mult vino-ncoa. We are beauty emana o mireasma care itit aduce aminte de vremurile in care legea topurilor o faceau nume ca Devo, The Human League, Cabaret Voltaire, Gang of Four, Joy Division sau  compozitiile lui Giorgio Moroder. Fiecare piesa din acest album e un potential hit si totodata un antidot la slagarele pop care au invadat clasamentele zilelor noastre.

Asteptari: Nu e secret: francezii au reusit intotdeauna sa faca o muzica mai „altfel“. Fie ca a fost vorba de evergreen-uri, rock, pop sau dance, oamenii au ocolit cu abilitate cliseele prezente pe continent si au creat adevarate capodopere. Curry & Coco promite sa devina un alt nume care sa demonstreze aceasta teorema, albumul lor de debut We are beauty avand toate ingredientele unui disc care merita sa fie privit cu deosebita atentie.
Rezultat: A existat o perioada pe la sfarsitul anilor 70, cand punkerii si-au schimbat chitarile pe sintetizatoare si au inventat un nou stil disco care a fost considerat la vremea respectiva bastardul garage – rock-ului. Francezii Thomas Pliem si Sylvain Przybylski readuc in atentie perioada respectiva printr-un disc cu un sound salbatic si cu mult vino-ncoa. Daca e sa dam crezare faptului ca fiecare disc lasa in urma sa un „parfum” stilistic, dupa auditia acestui We are beauty mirosul care iti ramane intiparit este unul care readuce in memorie vremurile in care Devo, The Human League, Cabaret Voltaire, Gang of Four, Joy Division sau  compozitiile lui Giorgio Moroder erau nu numai en – vogue, dar si bine realizate. Va mai amintiti vremurile in care si in muzica pop existau influente asa – numite underground, in care compozitiile nu erau toate pe acelasi calapod, cand exista autenticitate? Oricare ar fi raspunsul, cei de la Curry & Coco reusesc sa fie originali.
Prima piesa a discului Who’s Next aseaza lucrurile intr-o matca bine definita, fiind un hit contagios. Lucrurile merg in directia buna si prin Top of the pop, o melodie care cu siguranta ar merita sa ajunga in fruntea clasamentelor iar Boys from the North e o tema instrumentala care este scoasa parca dintr-un serial de genul Starsky & Hutch. N-am inteles de ce single-ul Sex is fashion – adorabil dealtfel – e in doua variante. Daca cea originala pastreaza din plin strigatul de lupta din vremea punk-ului, remixul realizat de Auto anihileaza cat se poate de pregnant sentimentul, indulcind piesa pentru ringurile de dans. O alta mostra de originalitate rasare odata cu Dancing like a monkey, o piesa care dupa cum ii zice si numele te face sa dansezi de unul singur. Deosebit de percutanta este si Yummy Mummy, care incepe de parca ar fi D.A.F. dar devine cat se poate de pop pe parcurs, fiind un alt punct de atractie al albumului. Meteors aluncea nitel spre italo – disco iar la Ultrasonic nu ai cum sa nu-ti aduci aminte de Yazoo, cel putin din perspectiva intermezzo-urilor facute de clapa care suna cat se poate de vintage.
Daca e sa ne luam dupa influentele declarate ale celor doi francezi acestea ar fi intr-o ordine absolut aleatorie Blondie, AC/DC, LCD Soundsystem, Beethoven si Giorgio Moroder. Categoric, am putea aduga la acestea alte sase pagini, dar totul ar fi in zadar. Fiindca oamenii acestia suna cand punk, cand dance, cand agresiv, cand linistit. De toate pentru toti, dar in doze cat se poate de echilibrate. We are beauty suna cam cum ar fi trebuit s-o faca noul disc LCD Soundsystem. Se vede de la o posta faptul ca oamenii au o abordare absolut originala a compozitiei si instrumentatiei. Carcotasii ar putea adauga intr-un stil old – school. Perfect adevarat, dar cu ce schimba aceasta constatare datele problemei? Jean Daniel Beauvallet, criticul muzical al revistei franceze Les Inrockuptibles a descris muzica celor doi ca fiind „ca si cum Kratfwerk si Jackson 5 ar face sex in gimnaziu“. Fiecare piesa din acest album e un potential hit si totodata un antidot la slagarele pop care au invadat clasamentele zilelor noastre.
Recomandari: Poate fi o auditie mai mult decat incantatoare pentru acei oameni a caror urechi nu trepideaza la muzica de duzina difuzata de Europa/Kiss/Zu si care stiu sa aprecieze abordari oarecum neconventionale pentru vremurile noastre, dar care devin adorabile pentru toata lumea. Care stie sa discearna, evident.