Asteptari: Alaturarea unui nume “valabil” din zona hip – hop – ului american, Nas cu cel mai tanar dintre baietii lui Bob Marley, Damian are toate premizele unei colaborari de succes, avand in vedere ca fuziunea dintre muzica hip – hop, reggae si influentele africane pare interesanta la prima vedere. E drept, s-a mai “marsat” de multe ori pe aceasta combinatie de stiluri, dar pare-se e prima data cand doi artisti din aceste “felii” realizeaza un album cap – coada impreuna.
Rezultat: Chiar daca Nas si Damian Marley isi fac treaba cat se poate de bine, albumul nu reuseste sa impresioneze prea tare. Poate m-as fi asteptat ca hip – hop – ul lui Nas sa fie mai mult prezent in structura melodiilor, poate discul sufera de prea mult mesaj “back to african roots”, cert e ca discul nu se ridica la nivelul asteptarilor pe care le-ai avea de la artisti de asemenea calibru.
Debutul e promitator din cale afara: As we enter curge fara cusur iar reggae-ul face casa buna cu hip – hop – ul. Poate succesul acestei melodii consta si in faptul ca Africa e mai putin prezenta aici. E un funk frumusel, ceva care iti aduce aminte de House of Pain, Delinquent Habits sau Cypress Hill –ul de pe vremuri, un start cat se poate de dinamic. Din pacate, dupa auditia intregului album realizezi ca e un start cat se poate de fals, restul acestuia fiind complet diferit. Si iti mai dai seama ca piesa de inceput e singura in care cei doi artisti chiar colaboreaza. Evident, si-n restul de 12 piese oamenii canta impreuna, dar parca fiecare e „pe cont propriu”, in lumea lui, fara a incerca o linie comuna. Pe ici pe colo, Distant Relatives ofera si momente placute urechii. Cum ar fi in Afrika Wake up care are parte de niste momente geniale de jam – session a la Santana spre finalul ei sau Count your blessings, care reuseste sa-ti tina atentia sporita. Dealtfel, in general majoritatea pieselor se inscriu in categoria celor bunicele, nedaranjante pentru ureche, dar departe de a categoria aceea care atrage atentia asupra sa. Patience e punctul slab al discului. Asta ca sa fiu moderat, caci as putea spune ca aceasta coboara nepermis de mult sub limita suportabilitatii. OK, recunosc ca supararea vine din faptul ca am avut ocazia sa ascult originalul acestei piese, in interpretarea celor de la Amadou & Miriam. Care e un superb electro – pop – african numit Sabali. Iar varainta aceasta e stricata complet de Nas, macelarita chiar. E ca si cum B.U.G. Mafia s-ar apuca de cantat peste Gica Petrescu. O alta melodie de aici e cat se poate de aproape de categoria „de remarcat”. E vorba de My Generation, care – stati linistiti – nu e un cover dupa The Who. Piesa are un cor de copii frumusel, un ritm cat se poate de promitator si un „flow” vocal de nota zece. Insa e stricata de invitatul special al acesteia, raperul Lil Wayne care efectiv da cu bata-n balta prin stilul sau „gangsteresc” de a rosti cuvintele. Remarcabil e si Land of Promise in care apare si vocea regretatului muzician de reggae Dennis Brown.
Combinatia sonora realizata de „rudele indepartate“ e una care are momente bune si proaste. Se prea poate ca „hibele” acestui disc sa aibe si o doza de prejudecata. Care vine din CV-ul muzicienilor care l-au creat. La urma urmei nu e defel o catastrofa, e un disc bunicel. Doar ca de la Nas si Damian Marley as fi asteptat ceva mai mult. Care sa ma faca sa exclam Waw! Nu se intampla asa. Sentimentul pe care il ai dupa auditia acestui disc este ca oamenii au facut un jam session in care s-au distrat de minune, poate ajutati chiar si de oaresce stimulente. Ca si concept – back to Africa – e deasemenea izbutit. Doar ca mesajul nu e foarte coerent. Ideea nu e noua, altii au facut-o la fel de bine si acest disc nu e o capodopera, chiar daca nu e de lepadat.
Recomandari: Pentru cei care adora sa asculte franturi de reggae, hip – hop si muzica africana amestecate pe alocuri cu bun gust.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu