27 oct. 2010

Kings of Leon - Come around sundown

Pentru unii poate fi o usurare, pentru altii o dezamagire: nimic de aici nu e atat de slagaros ca Sex on Fire sau Use Somebody. Desi fata de precedentul material discografic Come Around Sundown e mult mai „plat”, per ansamblu nu poate fi incadrat la categoria plictisitor. Din pacate varietatea de stiluri abordata in Only By The Nighta fost inlocuita cu „directia U2”, astfel incat aceia care cauta cu tot dinadinsul „noutati” risca sa fie nitel dezamagiti. Chiar daca piesele se inscriu pe un drum batatorit de multi altii inainte, ascultarea acestui disc nu e o pierdere de vreme. Dincolo de micile nemultumiri vizavi de varietate, albumul acesta e totusi unul cat se poate de decent.
Asteptari: Atunci cand castigi patru premii Grammy si vinzi mai bine de sase milioane de exemplare dintr-un album, pasul urmator nu e tocmai confortabil. Albumul lor anterior Only By The Night a facut din Kings of Leon o trupa rock aflata pe buzele tuturor, drept urmare interesul pentru acest Come around sundown este unul cat se poate de maricel. Cel de-al 5-lea album din visteria americanilor cuprinde 13 piese.

Rezultat: Pentru unii poate fi o usurare, pentru altii o dezamagire: nimic de aici nu e atat de slagaros ca Sex on Fire sau Use Somebody. Desi fata de precedentul material discografic Come Around Sundown e mult mai „plat”, per ansamblu nu poate fi incadrat la categoria plictisitor. Din pacate varietatea de stiluri abordata in Only By The Nighta fost inlocuita cu „directia U2”, astfel incat aceia care cauta cu tot dinadinsul „noutati” risca sa fie nitel dezamagiti. Chiar daca piesele se inscriu pe un drum batatorit de multi altii inainte, ascultarea acestui disc nu e o pierdere de vreme. Dincolo de micile nemultumiri vizavi de varietate, albumul acesta e totusi unul cat se poate de decent.

Single-ul Radioactive nu e tocmai cea mai reprezentativa piesa de pe acest disc, avnd in vedere faptul ca o buna parte a acestuia este incadrabil in categoria midtempo. Una din surprizele albumului o constituie melodia numita Mary, care are un iz pregnant de slagar de undeva din anii 50 combinat cu ingredientele cunoscute ale baietilor. Daca tot am deschis subiectul momentelor neasteptate, nu an cum sa sar peste piesa Pony Up, un amestec delicios intre funk si stilul abordat in zilele bune de catre cei de la Talking Heads. Nu e neaparat un plus al albumului aceasta piesa, dar cu siguranta iese cumva din monotonie. Chiar daca nu agreez in mod deosebit country-ul, trebuie sa recunosc ca piesa Come down South are un vibe aparte si desi are o sumedenie de trimiteri catre stilul atat de popular in U.S. reuseste sa fie inclusa in capitolul “asa da”. Spuneam putintel mai sus ca o buna parte a pieselor incluse aici sunt oarecum monotone. Mai exact, au parte de aceeasi linie “a la U2” urmata cu sfintenie de echipajul al carei solist este Caleb. Un alt posibil minus ar fi acela ca piesele incluse aici sunt nitel “prea politicoase”. Fara indoiala aceasta constatare poate aduce o noua armata de fani, care gusta din plin rock-ul “mediu”. La plusuri raman melancolia emanata de compozitii si vocea distincta a lui Caleb. Desi mi-as fi dorit sa fie ceva mai abraziv, n-am cum sa nu remarc faptul ca acest disc reuseste sa impace intr-o anumita masura capra si varza. Baietii acestia au bucati serioase de rock cu cojones dar nu se dezic atunci cand trebuie nici de compozitiile mai slagaroase. 

Recomandari: Pentru cei care nu cauta cu tot dinadinsul rock-ul abraziv si pot aprecia melancolia emanata din melodii deloc extraordinare, dar decente.

26 oct. 2010

Steve Lukather - All’s Well That Ends Well

Cel de-al saselea album solo semnat Steve Lukather e un disc cat se poate de digerabil pentru amatorii de rock de tipul AOR (Album Oriented Rock), un stil extrem de iubit peste Ocean, dar care are destui adepti si pe la noi. Unul din atu-urile acestui disc este acela ca spre deosebire de precedentul, Steve Lukather ii lasa si pe ceilalti membri ai trupei „sa respire”, astfel incat sound-ul final este unul cat se poate de bogat. Categoric e un album introspectiv cu tonuri calde care poate fi devorat fara constraindicatii de amatorii de rock „adult”. Desigur, n-ar trebui sa uitam ca Steve Lukather a colaborat de-a lungul timpului la Beat it-ul lui Michael Jackon sau la Physical-ul semnat Olivia Newton-John. Ba chiar si cu Lionel Richie, George Benson sau chiar Van Halen. Ceea ce inseamna ca e „setat” pe rock-ul numit de unii comercial. Oricum l-am numi, Steve reuseste sa ramana „in carti” si cu acest disc, oferind o auditie cat se poate de placuta.
Asteptari: Fara indoiala, statutul de legenda a lui Steve Lukather i se datoreaza (si) faptului ca a fost chitaristul trupei Toto, o formatie pe care a infiintat-o in 1977 si care s-a destramat acum doi ani. Exact atunci cand chitaristul a editat precedentul sau album solo numit Ever Changing Times. Ei bine, Toto a revenit zilele acestea cu un nou material iar discul chitaristului care a fost recompensat cu cinci premii Grammy cuprinde noua piese.

Rezultat: Conform marturisirilor proprii albumul acesta se vrea un fel de calatorie, fapt care face ca ascultatorul sa fie blagoslovit cu multe portiuni instrumentale. Din fericire alaturi de chitara si vocea lui Steve se deslusesc pe deplin si „restul lumii”, adica band-ul sau de acompaniament. Melodiile aduc nitel cu ultima perioada a trupei  Toto, iar excursia se vrea a fi una pe taramul sound-urilor pop – rock – jazz. Una din cele mai interesante piese este “Darkness In My World”, piesa care dealtfel deschide materialul si are parte de niste riff-uri prietenoase si o constructie interesanta. Un alt moment deosebit se vrea a fi Flash In The Pan, care are parte de o atmosfera de blues. Brodie’s are un vag iz de Hendrix si reuseste sa devina o alta piesa demna de remarcat a albumului. Unica piesa instrumentala a acestui material discografic Tumescent” va fi cu siguranta pe placul amatorilor de fusion jazz – rock.

Per ansamblu materialul este unul cat se poate de digerabil pentru amatorii de rock de tipul AOR (Album Oriented Rock), un stil extrem de iubit peste Ocean, dar care are destui adepti si pe la noi. Unul din atu-urile acestui disc este acela ca spre deosebire de precedentul, Steve Lukather ii lasa si pe ceilalti membri ai trupei „sa respire”, astfel incat sound-ul final este unul cat se poate de bogat. Categoric e un album introspectiv cu tonuri calde care poate fi devorat fara constraindicatii de amatorii de rock „adult”. Desigur, n-ar trebui sa uitam ca Steve Lukather a colaborat de-a lungul timpului la Beat it-ul lui Michael Jackon sau la Physical-ul semnat Olivia Newton-John. Ba chiar si cu Lionel Richie, George Benson sau chiar Van Halen. Ceea ce inseamna ca e „setat” pe rock-ul numit de unii comercial. Oricum l-am numi, Steve reuseste sa ramana „in carti” si cu acest disc, oferind o auditie cat se poate de placuta.

Recomandari: Fie pentru aceia care iubesc rock-ul „comercial”, fie pentru „restul lumii”, albumul acesta nu are cum sa dezamageasca, fiind o excursie previzibila – dar placuta.

Ninja Tune - XX

Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne. Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”.
Asteptari: Daca faceti parte din categoria de oameni care nu dau importanta defel caselor de discuri, ar trebui sa stiti ca Ninja Tune este un record label pus la cale de catre doi membri ai proiectului Coldcut, care cu ocazia aniversarii a 20 de ani de existenta a aruncat pe piata un boxset ce cuprinde nu mai putin de sase CD-uri. Cu ce fel de muzici se ocupa oamenii astia? Lista include electronic, alternative hip hop, instrumental hip hop, nu jazz, drum and bass si chillout. Aproape orice in afara de rock si pop, carevasazica.

Rezultat: Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne.Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”. Astazi printre numele lor de top ale lor se numara Bonobo sau Amon Tobin. Dar tot aici isi au sediul The Bug, Quemists, Jagga Jazzist, Roots Manuva, Coldcut, DJ Food, Diplo, Toddla T sau The Cinematic Orchestra. Marea parte a celor sase CD-uri incluse in acest boxset cuprinde piese noi sau remixuri exclusive realizate de nume grele ale muzicii electronice ca Autechre, Flying Lotus, Four Tet, Benga, 808 State, Mark Pritchard, Gaslamp Killer, Rustie, Zomby, Joker, Dorian Concept, Hot Chip sau chiar Kronos Quartet. Cele sase CD-uri nu sunt structurate pe „felii” adunand laolalta diverse influente ale muzicii electronice. Acesta este fara indoiala motivul pentru care aceasta super – compilatie este una de neratat. Poti auzi mostre de dubstep, drum and bass, downtempo, jazz sau ambient. Spectrul sonor variaza extrem de mult: de la superba I hear the drummer (Quincy & Yen Cuts Allstars) la Don t loose it (Quemists). Printre momentele deosebite ale boxsetului se numara hip hop – ul de calitatet etalat de Roots Manuva (de exemplu) sau chiar si blues-ul „electronic“ al lui Kid Coala sau The Heavy. Desigur, un boxset ce cuprinde peste 100 de melodii are nevoie de timp serios pentru a fi degustat pe indelete, dar categoric Ninja Tune 20 merita...

Recomandari: Musai de ascultat pentru oricine are pretentia ca i se poate aplica eticheta de open – minded atunci cand vine vorba de muzica. Ghiveciul de fata este unul care merita sa fie degustat pe indelete...

25 oct. 2010

Elton John & Leon Russell - The Union

Elton John s-a saturat de pop. Si s-a apucat de muzica faina, cica! „Poate voi colabora pentru un single cu Lady Gaga sau Scissor Sisters, dar nu voi mai face albume pop niciodata“, declara recent muzicianul care e considerat una din figurile centrale ale stilului renegat acuma. Considerandu-se prea batran pentru mainstream, domnul Elton John se avanta in blues iar printre colaboratorii acestui disc se mai numara si Brian Wilson, Neil Young, Booker T, Don Was si Robert Randolph. Piesele prezente pe acest disc sunt cat se poate de previzibile, dar cat se poate de corecte osciland printre blues, baladem nitel country si pe alocuri si rock and roll. E old fashion, care va face deliciul aceora care iubesc sound-ul batranesc...
Asteptari: La cei 63 de ani ai sai si cu 250 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga, Sir Elton John nu mai are nevoie sa demonstreze nimic. Tocmai de aceea, pentru albumul cu numarul 13 din discografia sa a hotarat ca e momentul sa colaboreze cu una din figurile care l-au inspirat pe la inceputul carierei sale: legendarul pianist Leon Russell.

Rezultat: Elton John s-a saturat de pop. Si s-a apucat de muzica faina, cica! „Poate voi colabora pentru un single cu Lady Gaga sau Scissor Sisters, dar nu voi mai face albume pop niciodata“, declara recent muzicianul care e considerat una din figurile centrale ale stilului renegat acuma. Considerandu-se prea batran pentru mainstream, domnul Elton John se avanta in blues iar printre colaboratorii acestui disc se mai numara si Brian Wilson, Neil Young, Booker T, Don Was si Robert Randolph. Piesele prezente pe acest disc sunt cat se poate de previzibile, dar cat se poate de corecte osciland printre blues, baladem nitel country si pe alocuri si rock and roll. Fiecare instrument suna cat se poate de curat iar vocile feminine din background care apar din cand in cand adauga un plus intregului disc. Muzica aceasta n-a fost creata pentru concerte de stadioane si in nici un caz pentru a fi inclusa in playlist-urile sterile ale posturilor de radio. Piesele evoca o atmosfera intima, chiar daca pe alocuri prestatia lui Elton John este cat se poate de previzibila, orientata mai spre pop. Categoric nu e un disc care sa miste muntii din loc, dar pentru aceia care tanjesc dupa un album domol si decent, poate fi o pierdere de timp placuta.

Desigur, cei care au vreo asteptare vizavi de sound-uri moderne nu vor gasi aici prea multe. Monkey Suit e o piesa care ar fi putut sa fie inclusa in orice compilatie dedicata hiturilor anilor 70. Din fericire, tentatia lui Elton John de a naviga in apele baladelor de genul Sacrifice este contrabalansata aici de cateva piese cu mult ritm cum ar fi Hey Ahab, A dream come true sau Hearts have turned to the stone. Un alt plus al materialului este faptul ca piesele au parte de doua pianuri, lucru mai putin obisnuit in zilele noastre, acest mic amanunt reusind sa creeze o senzatie interesanta atunci cand asculti discul la casti.

Recomandari: Pentru cei care vor sa-l „prinda” pe Elton John intr-o pasa mai putin comerciala si aprecieaza sound-ul batranesc de balade combinate cu portiuni de blues, rock n roll si country.

22 oct. 2010

Die Antwoord - $O$

Auditia acestui disc are rolul de a te bulversa cu tot dinadinsul. Nu stiu daca produsul care poarta mandrul nume de „Zef Ninja Rap Rave Crew from Zuid Afrika“ a fost conceput in niste laboratoare ultra – secrete sau “e pe bune” dar fara indoiala oamenii acestia socheaza. Ceea ce , la urma urmei, e un bun start pentru oricine vrea sa se lanseze in muzica. Dincolo de unda de soc initiala, presupui ca oamenii acestia chiar cred in ceea ce fac. Combinatia de cuvinte neortodoxe si notiuni de gen ninja e atat de hilara incat nu are cum sa nu-ti provoace un zambet in coltul gurii. E drept, la o aprofundare mai adanca realizezi ca mesajul acestui disc este atat de insipid incat merita omis din start. Stupizenia este crasa, dar adeseori aceasta combinatie are un farmec aparte. Die Antwoord e ciudat si eclectic, abraziv pe alocuri, dar in final, o auditie cat se poate de fresh.
Asteptari: Daca faceti parte din cei carora asociaerea de cuvinte Zef, Africa de Sud, rap si ninja nu le spune nimic, inseamna ca nu faceti parte din milioanele de oameni care au vazut pe Youvube un clipulet numit Enter the Ninja. Si urmeaza momentul de mirare. Exista oameni in Africa de Sud care sa cante rap? Raspunsul este Die Antwoord. Doi tipi si o tipa, un videoclip care a facut senzatie pe Internet si un album aparut initial „self – produced“, dupa care zilele acestea si la o casa de discuri inglobata in Interscope Records. Curiozitatile nu se opresc aici: varianta initiala (free) a albumului a avut 16 piese iar cea “pe bani” are doar zece.

Rezultat: Auditia acestui disc are rolul de a te bulversa cu tot dinadinsul. Nu stiu daca produsul care poarta mandrul nume de „Zef Ninja Rap Rave Crew from Zuid Afrika“ a fost conceput in niste laboratoare ultra – secrete sau “e pe bune” dar fara indoiala oamenii acestia socheaza. Ceea ce , la urma urmei, e un bun start pentru oricine vrea sa se lanseze in muzica. Dincolo de unda de soc initiala, presupui ca oamenii acestia chiar cred in ceea ce fac. Combinatia de cuvinte neortodoxe si notiuni de gen ninja e atat de hilara incat nu are cum sa nu-ti provoace un zambet in coltul gurii. E drept, la o aprofundare mai adanca realizezi ca mesajul acestui disc este atat de insipid incat merita omis din start. Stupizenia este crasa, dar adeseori aceasta combinatie are un farmec aparte. Die Antwoord incearca sa pozeze in niste Tarantino sau Woody Allen ai muzicii rap si pe alocuri rezultatul este convingator. Cat despre faptul ca albumul acesta are si piese care pot fi uitate instantaneu…asta e, unde ati mai vazut voi in ultima vreme un disc suta la suta memorabil?

Evident, succesul care i-a propulsat pe acesti sud – africani in lumea “mare” a muzicii a fost Enter the Ninja, o melodie care are de toate. Sau nimic, in functie de perspectiva. Probabil ca daca vreun rapper roman ar scoate o melodie care sa spuna „F….  cantecul asta e cel mai valabil pe care l-am auzit in intreaga mea viata“, rezultatul n-ar fi prea interesant. Si totusi „F**k, this is like, The coolest song I ever heard in my whole life
F**k all of you who said I wouldn’t make it“ din hitul lor cu ninja poate suna misto in diverse contexte. Chiar daca din versiunea noua a albumului lipseste melodia Wat Pomp, aceasta e una cat se poate de energica. Inchipuiti-va o melodie cantata jumi – juma in africana si engleza care aduce pe alocuri a Delinquent Habits stropit cu Cypress Hill. E o piesa la care daca nu te ridici de pe scaun ai o mare problema. E adorabil de simpla, notiune care adesea lipseste muzicii din zilele noastre.
Solista trupei Yo-Landi preia microfonul pentru o piesa intreaga si ne spune ca este „A mother***in’ rich bitch“. Exista si momente hilare, probabil pentru a contrabalansa piesele reusite de aici. Ele se numesc Beat Boy si Doos Donk, aceasta din urma fiind parca o melodie horror realizata pentru un film care prezinta viata circului Globus. Die Antwoord e ciudat si eclectic, abraziv pe alocuri, dar in final, o auditie cat se poate de fresh.

Recomandari: Tuturor acelora care aprecieaza o nota de prospetime in muzica rap si au auzit vreodata de notiunea de rave.

Stefan Banica - Super Love

Cei care n-au fost inca atinsi de vraja numita „chiuveta lu Veta“ n-au nici un motiv sa-si iroseasca o ora din viata cu aceste piese. Sunt multe lucruri care le poti cumpara cu bani, pentru restul exista Mastercard. Sunt multe muzici interesante pentru oamenii care se considera melomani, pentru restul exista Stefan Banica (Jr). Categoric, nimeni nu se asteapta ca piesele lui sa fie influentate de dubstep, post punk sau minimal techno. Doar ca nimic de aici nu are nici cea mai vaga idee cu notiunea de rock, e un entertainment “for the masses”. Nici macar revival-ul de rockabilly, care teoretic se inrudeste cu rock n roll – ul practicat de creatorul super – dragostei nu are nici in clin nici in maneca cu ceea ce se aude aici. La fel de sigur sunt si ca armata de fani a lui Banica n-are nici o nedumerire vizavi de aceste minusuri. E o muzica „bubble – gum“  insipida, incolora, inodora pentru unii si „super – fantastica“ pentru cei care aprecieaza lucrurile simple, usor de inteles.
Asteptari: Creatorul nemuritoarelor versuri “Veta, mi-ai stricat chiuveta” este fara indoiala unul din cei mai iubiti muzicieni ai patriei noastre. Concertele sale sunt mega – asteptate de publicul larg iar alaturi de o sumedenie de albume de Craciun, Banica a editat o serie de piese de dragoste, ba chiar si un disc care poarta numele de De dragoste in toate felurile. Super Love vine dupa ce anul trecut muzicianul ne-a propus “Un Craciun cu Banica”.

Rezultat: Sunt multe lucruri care le poti cumpara cu bani, pentru restul exista Mastercard. Sunt multe muzici interesante pentru oamenii care se considera melomani, pentru restul exista Stefan Banica (Jr). Categoric, nimeni nu se asteapta ca piesele lui sa fie influentate de dubstep, post punk sau minimal techno. Fac pariu ca nimeni nu se asteapta ca piesele incluse pe Super Love sa aibe vreun iz de Rage against the Machine. Doar ca nimic de aici nu are nici cea mai vaga idee cu notiunea de rock, e un entertainment “for the masses”. Nici macar revival-ul de rockabilly, care teoretic se inrudeste cu rock n roll – ul practicat de creatorul super – dragostei nu are nici in clin nici in maneca cu ceea ce se aude aici. La fel de sigur sunt si ca armata de fani a lui Banica n-are nici o nedumerire vizavi de aceste minusuri. E o muzica „bubble – gum“  insipida, incolora, inodora pentru unii si „super – fantastica“ pentru cei care aprecieaza lucrurile simple, usor de inteles.  Am avut ocazia sa participi la cateva show-uri ale muzicianului in care am sesizat ca instrumentistii sunt profi iar Banica e un actor “cu lipici”. Din acest punct de vedere nici acest Super Love nu dezamageste: sound-ul e destul de curat, productia destul de slefuita. Unica hiba este lipsa oricarei idei muzicale!

Albumul incepe cu piesa „Cantec pentru Violeta“, o melodie compusa special pentru fiica artistului, care dincolo de textul emotionant nu reuseste sa aduca nici un strop de originalitate pe plan muzical. Pardon, este o piesa specifica Banica, o balada nitel uptempo, usor fredonabila si pe intelesul  tuturor. Avem aici cateva track-uri care implora parca sa fie incluse pe o eventuala colectie KuschelRock cu melodii de dragoste din Romania. La concurenta cu frumoasele creatii din acelasi domeniu ale celor de la Directia 5, se intelege. Cum ar fi Ce frumoasa esti,  Dragostea doare s.a.m.d. Trecem peste mirifica „E bezna rau (in capul tau)“ si ajungem la o alta mostra de intelepciune decretata de piesa “E dreptul tau”:  „Unde sunt valorile, totul e de consum, ce conteaza ce alegi….e dreptul tau, sa decizi pentru tine, ce e bine sau rau…sa traiesti viata asta, dupa sufletul tau“. Daca mai demult Banica spunea Gaeste-mi loc in inima ta, de aceasta data omul trece la titluri ceva “mai fara perdea”, in piesa „Fa-mi loc in patul tau“ . Iar “La multi ani de ziua ta“ cuprinde o duma si mai si: „Capul sus, e randul tau, vorba lui banica s-o facem lata rau“. Pe langa tema favorita a artistului, dragostea, nu avea cum sa lipseasca si un alt “lipici” la care se pricepe toata lumea, fotbalul. „Romania impreuna“ incepe cu „hai la meci cu tricolorii impreuna“. Si totusi nu versurile strica acest album. Ci lipsa oricarui “tremur artistic”...

Recomandari: Cei care n-au fost inca atinsi de vraja numita „chiuveta lu Veta“ n-au nici un motiv sa-si iroseasca o ora din viata cu aceste piese. Pentru ceilalti, auditie placuta!

20 oct. 2010

Magnetic Man - Magnetic Man

E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa din cand in cand la suprafata, in mainstream. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e un album divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care nu stiu ce e aia. Poate chiar aceasta a fost si intentia, un disc care sa te puna pe ganduri.
Asteptari: Daca Jimi Hendrix, Janis Joplin si The Beatles ar fi scos un album impreuna, care erau asteptarile? Lista poate continua cu trei “babani” din orice gen. Desigur, Skream, Benga si Artwork cei trei “grei” care au pus de aceasta colaborare n-au ajuns nici pe departe la faima celor amintiti, dar cu siguranta sunt vazuti drept trei dintre cei mai valabili producatori de dubstep de la ora actuala. Iar Magnetic Man , conform scriipturii, se vrea o incrucisare intre dubstep si pop. Underground-ul poate fi amestecat cu mainstream-ul?, asta e intrebarea….

Rezultat: E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa la suprafata. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...

Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Nu e nici pe departe Defineteley Maybe-ul celor de la Oasis sau Music for the jilted Generation-ul celor de la The Prodigy. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica, devenind un sandwich delicios din cale afara.

Prima colaborare a maestrilor muzicii “vurr vurr vurr rrrr” reprezinta o surpriza de proportii. Flying into Tokyo e la mii de kilometri – distanta de orice forma a muzicii dance fiind parca un fel de bobarnac dat de cei trei puristilor genului. Colaborarea cu Ms. Dynamite – Fire – are un dram de nebunie „controlata” fiind un bun exemplu de „fusion”, termen care caracterizeaza aceasta aparitie discografica. Din nefericire, exista aici si ciudatenii. Cum ar fi single-ul I need air (cu Angela Hunte), care pare a fi o piesa trance de mana a doua, salvata doar de ritmul two – step de pe parcurs. Auto – tune – ul folosit pe partea vocala e neinspirat, dar fin fericire e singura deraiere consistenta a acestei garnituri care contine 14 piese.

Chiar daca si Anthemic are cateva linii de synth din familia trance-ului, de aceasta data ingredientele sunt amestecate cu mult bun gust iar pentru cateva momente apar si sound-uri Kraftwerk prin zona. Mai putin inspirate, dar in niciun caz de evitat sunt piesele The Bug si The Boiling Water, in schimb Ping Pong reuseste sa convinga din prima ascultare. Daca tot suntem la capitolul piese instrumentale, ar fi nedrept sa nu amintesc unul din momentele senzationale ale discului: K Dance. E genul acela de melodie care te ia pe nepregatite. Dupa care iti verifici cu atentie suportul de pe care rasuna muzica. Ai impresia ca ceva nu e in regula, ca ti s-au ars boxele sau cineva a umblat la BPM, fiindca ceea ce-ti percep urechile e ceva dubios. Ei bine, e cel mai experimental moment al albumului, in care dubstep-ul e amestecat nitel cu rave a la Prodigy dar se folosesc din plin si artificii sonore a la Art Of Noise. O capodopera, fara indoiala. Katy B face o figura frumoasa in piesa Perfect Stranger, chiar daca loop-urile jungle care se aud la un moment dat sunt nitel cam „din deceniul trecut”. Dintre momentele ”pop” cel mai reusit este Crossover, care incepe cat se poate de prietenos dupa care vurr vurr rrr-ul intra maiestuos in ecuatie, iar Getting Nowhere cu John Legend, are un iz aparte, asemanator baladelor lui Moby.

Magnetic Man poate fi un „mic ghid pentru introducerea in dubstep” dar are din plin si ceea ce ne place sa numim fusion. E un ghiveci, fara blues, rock, jazz, doar cu curente din zona muzicii electronice „dance”. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care nu stiu ce e aia. Poate chiar aceasta a fost si intentia, un disc care sa te puna pe ganduri.

Recomandari: Pentru toti aceia care vor sa fie la curent cu fila de calendar pe care scrie „2010 in muzica”.

19 oct. 2010

The Orb featuring David Gilmour - Metallic Spheres

Simpla alaturare a doua nume gigantice din sferele ambient si psychadelic rock este indeajuns pentru a creea o notiune de “cult” in jurul acestei aparitii, nu? Cele doua „parti“ de aproape 30 de minute fiecare, genereaza un fel de ambient-house-techno a la Orb plus space – rock a la Pink Floyd.  Din fericire ambele tabere sunt reprezentate cat se poate de egal in aceasta creatie. Asta chiar daca The Orb au fost considerati un fel de Pink Floyd ai muzicii electronice. Asadar, conservatorii n-au de ce sa-si faca griji, e un album adorabil pentru urechiusele obisnuite cu Pink Floyd. Ba chiar mai mult, e un disc care ar fi putut fi scos chiar de legendara formatie. Iar partile de chitara ale lui David Gilmoure sunt pur si simplu magice, ca de obicei
Asteptari: Mari, avand in vedere ca avem de-a face cu un fel de super grup. Pe langa chitaristul principal al celor de la Pink Floyd, David Gilmoure il avem pe domnul Alex Paterson din The Orb si chiar si pe Youth, basistul celor de la Killing Joke care este totodata si producatorul acestui disc.

Rezultat: Simpla alaturare a doua nume gigantice din sferele ambient si psychadelic rock este indeajuns pentru a creea o notiune de “cult” in jurul acestei aparitii, nu? Cele doua „parti“ de aproape 30 de minute fiecare, genereaza un fel de ambient-house-techno a la Orb plus space – rock a la Pink Floyd.  Din fericire ambele tabere sunt reprezentate cat se poate de egal in aceasta creatie. Asta chiar daca The Orb au fost considerati un fel de Pink Floyd ai muzicii electronice. Asadar, conservatorii n-au de ce sa-si faca griji, e un album adorabil pentru urechiusele obisnuite cu Pink Floyd. Ba chiar mai mult, e un disc care ar fi putut fi scos chiar de legendara formatie. Iar partile de chitara ale lui David Gilmoure sunt pur si simplu magice, ca de obicei. Nu exista track-uri sau piese ci doar doua parti – Metallic Side si Spheres Side – in care aparent se improvizeaza la greu. Gilmoure e prezent exact atat cat trebuie si lasa impresia ca nu vrea sa controleze linia melodica a partilor. Desigur discul acesta ar putea fi si mai interesant, poate daca ar avea totusi niste schite de „melodii”. Cu toate ca in acest caz poate multi s-ar fi plans tocmai de „sabloane”. Una peste alta e un disc cu greutate pentru toti acei care au auzit vreodata de Little Fluffy Clouds. Sau stiu de Pink Floyd nu numai gratie textului We don't need no education /We don't need no thought control“. Sau pentru aceia care mai au prin casa viniluri cu Tangerine Dream. Fac pariu ca daca ii intrebi pe muzicienii care fac parte din gasca acelora care se scalda in apele improvizatiei ce au discutat inainte de inregistrari, raspunsul este „nimic”. E de inteles atunci cand e o colaborare „one time only”. Dar raspunsul este adesea unul care poate fi bagat in borcanul „de mandrie”. Ca si cum chiar si niste planuri vagi ar fi considerate drept „trisare”. Mare parte din acest Metallic Spheres este atat de inchegat incat da impresia ca a fost intens pregatit. Chiar daca pe ici pe colo are arome de „improvizatie”. Categoric, nu e nimic rau in asta. E un disc de neratat pentru aceia care stiu sa asculte muzica „altfel”.
Recomandari: Doar pentru aceia care nu sunt deranjati de faptul ca nu exista nici un refren de fredonat. Si iubesc muzica ambient-space-rock.

Peter Gordon - Love of Life Orchestra



Asteptari: Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand reusesc sa ascult ceva despre care n-am nici cea mai vaga idee, iar produsul e unul “neasteptat” se cheama ca e o experienta misto. Chiar daca Peter Gordon nu-mi spunea absolut nimic, o vaga impresie totusi aveam inainte de aceasta auditie gratie casei de discuri DFA la care a aparut materialul. Da, e label-ul lui James Murphy de la LCD Soundsystem, dar ceea ce se aude aici nu intra in tiparele muzicii electronice. Sau cel putin cele de astazi. E disco funky 80 s dar total altcumva decat te-ai fi asteptat. Chiar daca exista si un bucatar celebru cu acest nume, Peter Gordon e totusi un muzician. Care e activ de prin 1977 si a compus muzica de balet si de opera. A primit chiar si un pemiu Obie (acordat musical-urilor de pe Broadway). Printre colaborarile sale de-a lungul timpului se numara cele cu Balanescu String Quartet, Robert Ashley, Arthur Russell, Laurie Anderson, Suzanne Vega sau Flying Lizards. Love of Life Orchestra (Lolo) e proiectul lui mai „disco”, in care din cand in cand au mai aparut si alti muzicieni cunoscuti cum ar fi Arthur Russell sau David Johansen din trupa New York Dolls, ambii prezenti pe acest disc. Antologia aceasta colecteaza la un loc colaborarile sale de-a lungul timpului cu Lolo dar si doua piese semnate Justine & the Victorian Punks, un alt proiect al muzicianului.

Peter Gordon - Love of Life Orchestra

Rezultat: Probabil ca e nevoie sa adaugam u cuvant nou in DEX. Si asta pentru ca  termenii de experimental, avangarda sau fuziune nu definesc pe deplin munca lui Peter Gordon. Prima piesa a albumului “Beginning οf thе Heartbreak/Don’t Don’t“ are vreo opt minutele si a fost „descoperita” gratie folosirii sale de catre James Murphy intr-un disc – compilatie din seria FabricLive. Ei bine, orice ureche avizata este plimbata printr-un soi de KLF, niscaiva blues asezat din anii 70, putintel pian a la Billy Joel, bucati de jazz fusion si chiar si downtempo. Ah, si era sa uit exista aici pasaje de Moog cat se poate de demente, opriri si ruperi de ritm, plus un saxofon care aduce a P – Funk, dar pe alocuri suna de parca ar fi chitara distorsionata din Sex Pistols. Va vine sa credeti sau nu acest talmes – balmes este impachetat intr-un ambalaj cat se poate de potrivit, nu din acela care straluceste de la distanta dar nici acela din categoria „forget it”. E pur si simplu nebunie, in cel mai frumos sens al cuvantului, ceva care rar ti-e dat sa asculti intr-o singura melodie. Extended Niceties este un fel de funk care din cand in cand aluneca in cutiuta celor mai avangardisti muzicieni de pe planeta. Roses on the disco floor e un exemplu de piesa in care orchestrele dadeau hiturilor disco un iz aparte si n-are cum sa nu iti evoce franturi de Studio 54. Still You e un fel de Je taime moi non plus adaptat vremurilor disco iar  Iago s escape e definitia minimalismului. That hat e un fel de David Bowie meets Talking Heads stropit din belsug cu voci de opera clasica in aceasta melodie aparand dealtfel si Arthur Rusell. E un intreg special, divers, adorabil, ce mai!

Categoric, nu e un disc pentru toata lumea. Desi piesele astea au o vechime (vreo trei decenii) ele au o rezonanta aparte si-n 2010, e drept si datorita faptului ca au fost reinregistrate de echipajul de la DFA. Discul acesta e o dovada sublima a faptului ca muzica ramane o arta si totodata un balsam impotriva durerilor auditive provocate de o buna parte a celor care-si spun muzicieni in zilele noastre.

Recomandari: Pentru oricine are chef de o combinatie letala de funk, soul, new wave si disco. Atentie, poate creea dependenta.

Joe Cocker - Hard Knocks

Chiar daca exista putine elemente care sa diferentieze acest disc de oricare alt material aparut in anii 80, rezultatul este unul cat se poate de acceptabil, in cazul in care cuvantul pop nu va provoaca migrene si sunteti consumatori de chestii bine definite. E un pop sofisticat, cu mult peste ceea ce se nascoceste in acest domeniu in zilele noastre, dar extrem de liniar. Sincer, ma bucur ca nea Cocker a indraznit sa iasa din “moda cover-urilor”, chiar daca poate acest lucru ii va mai indeparta niscaiva musterii. Exceptia se numeste I hope, o preluare dupa Dixie Chicks, care are “lipici” inca de la prima ascultare. Piese frumoase, voce cu adevarat interesanta, pop – rock cizelat, dar in final piese care nu reusesc sa devina memorabile.
Asteptari: John Robert "Joe" Cocker este omul acela care are o voce inconfundabila. Care a facut furori in filmul Ofiter si gentleman unde a cantat "Up Where We Belong" alaturi de Jennifer Warnes. Si evident in 9 saptamani si jumatate unde a scos hitul de striptease al intregii lumi, You can leave your head on. Hard Knocks este cel de-al 21-lea album solo al domnului care e in bransa de mai bine de patru decenii.

Rezultat: Chiar daca exista putine elemente care sa diferentieze acest disc de oricare alt material aparut in anii 80, rezultatul este unul cat se poate de acceptabil, in cazul in care cuvantul pop nu va provoaca migrene si sunteti consumatori de chestii bine definite. E un pop sofisticat, cu mult peste ceea ce se nascoceste in acest domeniu in zilele noastre, dar extrem de liniar. Sincer, ma bucur ca nea Cocker a indraznit sa iasa din “moda cover-urilor”, chiar daca poate acest lucru ii va mai indeparta niscaiva musterii. Exceptia se numeste I hope, o preluare dupa Dixie Chicks, care are “lipici” inca de la prima ascultare. La fel sunt si celelalte noua creatii originale din care nu aveau cum sa lipseasca evident baladele. Unforgiven seamana oarecum cu alte creatii anterioare (chiar cu N oublie jamais) si are un sarm aparte, dar So it goes nu reuseste sa fie pe masura asteptarilor, desi are parte de un aranjament simplut si eficient. Nu e singurul moment al discului in care ai impresia ca vocea lui Joe Cocker e mult peste instrumentatie, carevasazica exista ingrediente dar ceva lipseste pentru ca aluatul sa fie interesant. Se prea poate ca lumea sa se fi obisnuit cu cover-urile mirifice executate de Joe Cocker de-a lungul vremurilor, cum ar fi nemuritoarea sa varianta a piesei With a little help of my friends. Momentele bune de aici sunt acelea in care solistul este “ajutat” de vocile de soul din background, ca de exemplu in Stay the same. Din pacate aceasta e si perceptia cu care ramai dupa ascultarea acestui disc; Joe Cocker ramane acelasi. Piese frumoase, voce cu adevarat interesanta, pop – rock cizelat, dar in final piese care nu reusesc sa devina memorabile.

Recomandari: Daca v-a placut vreodata Joe Cocker si ati fredonat si altceva in afara de You can leave your hat on, e o auditie cat se poate de placuta. In caz ca asteptati ceva extraordinar, cautati in alta parte, Joe Cocker e acelasi….

Yannick Noah - Frontieres

E revoltator! Cum poate Yannick Noah sa ajunga pana pe locul unu al clasamentului de discuri intr-o tara in care exista de-alde Alliance Ethnic, Daft Punk, Charlotte Gainsbourg sau Les Rita Mitsouko? Evident, nimeni nu-I contesta meritele personale. Ca sportiv, ca un fervent sustinator ale unor cauze umanitare, chestii care l-au facut sa fie una din cele mai populare figuri ale Frantei. Doar ca atunci cand vine vorba de muzica, rezultatul e sfasietor de trist. Clar, atunci cand te pui sa iei la bani marunti un album care se declara “oficial” a fi pop, nu prea ai asteptari prea mari. Dar, mai rar gasesti adunate laolalta 13 piese infioratoare, lipsite de orice fior artistic decat in acest Frontieres.
Asteptari: Are 50 de ani si e cunoscut in intreaga lume datorita tenisului. Dupa ce a hotarat sa se retraga din viata sportiva, Yannick Noah s-a apucat de muzica, iar in 1991 a scos albumul Black or What, care a generat hitul Saga Africa. Inainte de acest Frontieres, muzicianul – tenismen a editat acum patru ani Charango, un disc care daca e sa dam crezare cifrelor s-a vandut in peste 1 milion de exemplare.

Rezultat: E revoltator! Cum poate Yannick Noah sa ajunga pana pe locul unu al clasamentului de discuri intr-o tara in care exista de-alde Alliance Ethnic, Daft Punk, Charlotte Gainsbourg sau Les Rita Mitsouko? Evident, nimeni nu-I contesta meritele personale. Ca sportiv, ca un fervent sustinator ale unor cauze umanitare, chestii care l-au facut sa fie una din cele mai populare figuri ale Frantei. Doar ca atunci cand vine vorba de muzica, rezultatul e sfasietor de trist. Clar, atunci cand te pui sa iei la bani marunti un album care se declara “oficial” a fi pop, nu prea ai asteptari prea mari. Dar, mai rar gasesti adunate laolalta 13 piese infioratoare, lipsite de orice fior artistic decat in acest Frontieres. Ca si texte, omu militeaza aici pentru abolirea frontierelor. Fiindca de doi ani Yannick s-a exilat la New York, nu avea cum sa nu abordeze si tema imigrantilor mexicani, in piesa Dans le Rio Grande. Iar in clipul Ca me regarde, niste oameni de toate varstele apar in lenjerie intima. Numai tenismenul - muzician nu! Din fericire temele abordate sunt simple, nu avem parte de opinii referitoare la acceleratorul de particule gigantic, destinat descoperirii secretelor crearii Universului. Una din piesele care exprima cat se poate de bine stupizenia muzicala a acestui disc este Gaza Danse. Da, e despre fasia aceea, dar nu asta e problema. Combinatia de blues-pop-muzicuta e infioratoare si merita sa fie mentionata intr-un clasament al celor mai putin interesante piese ale tuturor timpurilor. Stiu, e o concurenta serioasa in acest top, dar Yannick e un pretendent serios, nu se joaca. Revenind la disc, Ma Pomme e un funk plin de praf iar No One s Land e tocmai ca si titlul: o combinatie undeva intre zona reggae si pop de cea mai joasa speta. Angela e o piesa pe care te astepti s-o asculti pe un vas de croaziera cand septagenarii reusesc sa bea mai mult alcool decat le este permis si vor sa faca karaoke. Unicul lucru pozitiv al acestui disc este acela ca nu e monoton din punct de vedere stilistic. Dar in rest, pauza. Frontieres e un disc de mare angajament realizat pentru toti aceia care folosesc muzica drept fundal atunci cand uda florile in balcon. Unica frontiera e cea a bunului simt, e un album cutremurator de prost.

Recomandari: Tu peux t’en passer! De evitat sau de facut cadou in cazuri extreme!

17 oct. 2010

Neil Young - Le Noise

Un experiment nu intotdeauna reusit, dar care are si cateva momente marete. Contextul e esential aici: daca e sa judeci ca Neil Young experimenteaza la cei 65 de ani ai sai un taram din acesta, e un disc aproape misto, dar daca e sa-l compari cu puzderia de “noise” realizata de confratii mai tineri, rezultatul nu e chiar favorabil. Categoric, Daniel Lanois si-a pus amprenta cat se poate de serios in slefuirea finala a acestui material, dar rezultatul este unul unidimensional. Exista momente in care te astepti sa intre-n “combinatie” si o formatie. Practic, exista aici opt piese care insumeaza 38 de minutele in care un om canta la chitara. Nimic de zis, o face bine, are si accente autobiografice iar productia este si ea fara cusur. Teoretic combinatia dintre cele doua nume gigantice ar trebui sa dea nastere unei capodopere sonore. Practic, e un disc interesant, dar nimic mai mult.
Asteptari: Atunci cand ai de-a face cu cel de-al 35-lea album solo al unui muzician care a facut parte printre altele din Crosby Stills & Nash, e clar pentru oricine ca te astepti la rock sanatos. Iar cand producatorul albumului e nimeni altul decat Daniel Lanois (U2, Peter Gabriel sau Bob Dylan), nu mai exista nici o scapare: e clar ca e un zgomot aparte….

Rezultat: Un experiment nu intotdeauna reusit, dar care are si cateva momente marete. Contextul e esential aici: daca e sa judeci ca Neil Young experimenteaza la cei 65 de ani ai sai un taram din acesta, e un disc aproape misto, dar daca e sa-l compari cu puzderia de “noise” realizata de confratii mai tineri, rezultatul nu e chiar favorabil. Categoric, Daniel Lanois si-a pus amprenta cat se poate de serios in slefuirea finala a acestui material, dar rezultatul este unul unidimensional. Exista momente in care te astepti sa intre-n “combinatie” si o formatie, Dar si altele in care procedeele tehnice ale lui Lanois fac minuni sonore. Practic, exista aici opt piese care insumeaza 38 de minutele in care un om canta la chitara. Nimic de zis, o face bine, are si accente autobiografice iar productia este si ea fara cusur. Teoretic combinatia dintre cele doua nume gigantice ar trebui sa dea nastere unei capodopere sonore. Practic, e un disc interesant, dar nimic mai mult.

Love and War si Peaceful Valley Boulevard sunt momentele in care chitara acustica isi face de cap, dar celelelalte momente „pedaleaza” numai pe chitari electrice, iar pe alocuri distorsul folosit parca il duce pe artist intr-o alta directie. E cazul piesei Angry World, care cu cateva efecte extraordinar de simple reuseste sa fie una din piesele de rezistenta ale acestui disc. Vocea lui Neil Young care pe alocuri pare a fi apropiata de aceea a unui lup care urla-n noapte este fara indoiala un trade mark care si de aceasta data functioneaza foarte bine.  E un experiment adresat pour le conaiseurs. Hitchiker este un exemplu in care ideea de „intimitate”pe care o emana discul se pierde undeva pe parcurs, dar avand in vedere ca piesa a fost scoasa „de la naftalina” (fiind o compozitie mai veche de-a muzicianului care n-a aparut insa pe nici un disc) acest fapt e de inteles. La urma urmei, Neil Young a intrat in gasca aceea de muzicieni „cult” in cadrul careia se pune la socoteala nu doar felul cum e primit un album ci si contextul pe care il reprezinta acesta in cariera sa. Curajul de a aborda „altfel” compozitiile – citeste de a da cu piciorul la aranjamentele standard ale melodiilor rock – e unul aparent nebunesc, care putea fi „executat” doar prin asocierea a doua nume de talia Young si Lanois. E un disc interesant, atat din aceasta prisma cat si pentru faptul ca reprezinta o surpriza in cariera artistului.

Recomandari: Pentru rockerii pregatiti sa asculte un album fara bass, tobe sau keyboards. Doar chitara, voce si productia Lanois. Interesant, dar nu indispensabil.

13 oct. 2010

Liza Minnelli - Confessions

Inconfundabila voce a celebrei soliste este principalul magnet al acestei colectii de piese clasice realizate cat se poate de minimal, doar cu ajutorul pianistului Billy Stritch. Selectia pieselor este una cat se poate de interesanta, lista cuprinzand o serie de obscuritati dar si compozitii ale unor nume celebre ca Irving Berlin sau Cy Coleman. Colectia aceasta de piese poate reprezenta un fundal sonor pentru o cina sic sau poate substitui cu mare efect „televizorul de dinainte de culcare”. Chiar daca intregul album e nitel prea downtempo, nimeni nu poate regasi aici vreun punct slab.  Practic, acesta e genul acela de disc care n-are nevoie de nici o prezentare. Si asta fiindca faima de care se bucura Liza Minnelli – pe deplina dreptate – face ca orice material inscriptionat cu numele ei sa fie unul care va fi apreciat de fanii ei.
Asteptari: Solista in varsta de 64 de ani care ne-a incantat urechile printre altele si in celebrul Cabaret a cucerit de-a lungul timpului o sumedenie de distinctii, simpla lor insiruire ocupand intregul spatiu rezervat acestei recenzii. Confessions este primul ei album de studio din ultimii 14 ani, precedentul fiind Gently.

Rezultat: Inconfundabila voce a celebrei soliste este principalul magnet al acestei colectii de piese clasice realizate cat se poate de minimal, doar cu ajutorul pianistului Billy Stritch. Selectia pieselor este una cat se poate de interesanta, lista cuprinzand o serie de obscuritati dar si compozitii ale unor nume celebre ca Irving Berlin sau Cy Coleman. Colectia aceasta de piese poate reprezenta un fundal sonor pentru o cina sic sau poate substitui cu mare efect „televizorul de dinainte de culcare”. Chiar daca intregul album e nitel prea downtempo, nimeni nu poate regasi aici vreun punct slab. Se spune ca muzica solistei e una care dezvolta „intimitatea”, iar acest fapt este demonstrat pe deplin in cele 15 melodii ale Confessions-ului. Practic, acesta e genul acela de disc care n-are nevoie de nici o prezentare. Si asta fiindca faima de care se bucura Liza Minnelli – pe deplina dreptate – face ca orice material inscriptionat cu numele ei sa fie unul care va fi apreciat de fanii ei. N-avem momente slabe sau mai bune si desi per ansamblu nu e un disc care sa fie inclus in „operele de exceptie” ale solistei, Confessions ramane un material discografic cat se poate de decent, care ii poate trimite pe unii la culcare, iar altora le poate inspira vitalitate.

Recomandari: De consumat de preferinta dupa o zi de munca. Confessions poate avea un efect de somnifer placut, care nu are parte de contraindicatii.

Joe Satriani - Black Swans and Wormhole Wizards

Desi la alegerea de titluri Satriani pare sa nu fie tocmai in forma, din fericire primul disc solo de cand muzicianul face parte din supergrupul Chickenfoot e cat se poate de elegant si chiar daca nu merita amintit printre cele mai bune creatii ale sale are un farmec de necontestat. Categoric, fiecare produs semnat Satriani este un must – have pentru fanii chitarii. Chiar daca acest disc nu aduce prea multe noutati sound-ul pastrandu-se in liniile obisnuite a la Satriani, albumul este unul care nu are voie sa lipseasca din colectia acelora care se considera intr-un fel sau altul inglobati in rock-ul clasic. Satriani ramane un geniu, fiecare sunet de pe acest disc e la locul lui, nimic nu e in plus. Cu toate acestea, fara indoiala domnului profesor de chitara ii fac bine experimentele de genul ChickenFoot, unde sound-ul sau mirific este amestecat cu cel al altor “granzi” din categoria sa.
Asteptari: Joe Satriani este indiscutabil unul din cei mai faimosi chitaristi ai lumii. Iar atunci cand o legenda vie de asemenea talie scoate un album nou, e clar ca toata suflarea care aprecieaza acest instrument muzical e cu ochii-n patru. Black Swans and Wormhole Wizards vine la doi ani distanta dupa un alt disc care a avut parte de un titlu cat se poate de neinspirat, Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock.

Rezultat: Desi la alegerea de titluri Satriani pare sa nu fie tocmai in forma, din fericire primul disc solo de cand muzicianul face parte din supergrupul Chickenfoot e cat se poate de elegant si chiar daca nu merita amintit pruntre cele mai bune creatii ale sale are un farmec de necontestat. Debutul Premonition e unul care ni-l prezinta “din prima” pe Satriani asa cum il stim de ani de zile, cu un riff inconfundabil si o desfasurare de forte impresionanta. Dream Song ne ofera pentru cateva secunde la inceput o bucatica extrasa parca din Voodoo Child-ul lui Hendrix dar mai apoi aluneca intr-un fel de blues. Alte momente de mare finete ale discului sunt Pyrrhic Victoria, Littleworth Lane si God is Crying, aceasta din urma fiind printre cele mai interesante melodii ale materialului. Virtuozitatea lui Satriani a ramas aceeasi iar daca ar fi sa caracterizez in doua cuvinte acest disc, acestea ar fi „sunete precise“. E reconfortant sa asculti Two Sides To Every Story cu al ei iz de jazz, in care prestatia lui Mike Keneally (Frank Zappa, Steve Vai) este una de exceptie. Dealtfel, mi-as fi forit ca momentele de keyboard sa fi fost mult mai numeroase, dar evident nici asa n-avem ce comenta. Nici single-ul Lights Years Away nu e defel de neglijat, avand un sarm aparte.

Categoric, fiecare produs semnat Satriani este un must – have pentru fanii chitarii. Chiar daca acest disc nu aduce prea multe noutati sound-ul pastrandu-se in liniile obisnuite a la Satriani, albumul este unul care nu are voie sa lipseasca din colectia acelora care se considera intr-un fel sau altul inglobati in rock-ul clasic. E Satriani, la irma urmei, care nu dezminte niciodata. Satriani ramane un geniu, fiecare sunet de pe acest disc e la locul lui, nimic nu e in plus. Cu toate acestea, fara indoiala domnului profesor de chitara ii fac bine experimentele de genul ChickenFoot, unde sound-ul sau mirific este amestecat cu cel al altor “granzi” din categoria sa. Asadar asteptam Satriani plus gasca, pana atunci ne delectam cu Black Swans and Wormhole Wizards.

Recomandari: Satriani n-are nevoie de nici o recomandare, numele lui spune totul.

12 oct. 2010

David Garett - Rock Symphonies

Departe de a fi ceva original, acest material – cu toate minusurile sale evidente – este unul care poate fi inclus in categoria decent. Imaginea de macho- man care troneaza pe coperta acestui album poate indeparta o parte a audientei. Dar atrage cu siguranta alti musterii. Muzicianul care in trecut a fost si fotomodel se mai poate lauda cu o chestie care prinde bine la mase. Da, el este cel mai rapid violonist din lume, care a intrat in Cartea Recordurilor interpretand nu mai putin de 14 note muzicale pe secunda. Dincolo de “imagine” salasluieste produsul. Adica 11 melodii din categoria “evergreen”, printre care se regasesc Smells like teen spirit, Walk this way, Kashmir, Vertigo sau November Rain.
Asteptari: David Garett e un muzician care de vreo trei anisori navigheaza in apele incrucisate ale muzicii clasice cu cele ale rock-ului, rezultatatul fiind “captat” si pe acest “Rock Symphonyes” care este al 6-lea album din cariera sa.

Rezultat: Departe de a fi ceva original, acest material – cu toate minusurile sale evidente – este unul care poate fi inclus in categoria decent. Imaginea de macho- man care troneaza pe coperta acestui album poate indeparta o parte a audientei. Dar atrage cu siguranta alti musterii. Muzicianul care in trecut a fost si fotomodel se mai poate lauda cu o chestie care prinde bine la mase. Da, el este cel mai rapid violonist din lume, care a intrat in Cartea Recordurilor interpretand nu mai putin de 14 note muzicale pe secunda. Dincolo de “imagine” salasluieste produsul. Adica 11 melodii din categoria “evergreen”, printre care se regasesc Smells like teen spirit, Walk this way, Kashmir, Vertigo sau November Rain.

Urechile melomanilor au fost martore de-a lungul timpului la multe asemenea incercari. Chiar si Walk this way-ul celor de la Aerosmith a fost interpretat de n ori. De Macy Gray sau Hank Williams Jr, printre altii. Varianta propusa de germanul cu look de fotomodel e una in care apare si fostul chitarist al lui Michael Jackson Orienthi. Si este una izbutita. La fel ca si Smells like teen spirit-ul celor de la Nirvana. Unul din cele mai interesante momente ale albumului este mash – up – ul dintre cele patru anotimpuri (Vivaldi) si Vertigo – ul celor de la U2. Piesa cu pricina combina intr-un mod surprinzator valentele muzicii clasice cu rock-ul. Mai avem aici si Master of Puppets sau chiar Live and let die, interpretarile via Garett fiind piese light care pot fi incluse de exemplu in momentele in care la o nunta se servesc sarmalele. Desigur nu toate momentele sunt reusite. Sobrietatea clasicului e greu de „potrivit” cu exuberanta rock-ului, iar cei care nu sunt foarte deschisi la experimente pot fi oripilati de aceste incrucisari.

Conceptul acestui disc este probabil acela conform caruia rockerii care vor auzi muzica din categoria „clasica“ isi vor cumpara bilete pe viitor la Filarmonica iar conservatorii ii vor privi mai cu indulgenta pe tinerii cu tricou Nirvana. Categoric, Rock Symphonies nu e un disc care geme de idei inovatoare. Ideea a fost executata de multe ori inainte. Cu toate acestea, rezultatul nu e dezastruos, osciland undeva in zona intre „acceptabil si nu-mi pasa”...

Recomandari: Pentru cei neoripilati de cuvinte ca incrucisare sau crossover. Decent, dar nu din categoria indispensabil.

The Script - Science and Faith

Stie cineva sa dea o definitie clara a cuvantului plictiseala? Mai ganditi-va! In caz ca aveti tentatia de a defini acest cuvant, ascultati cu mare atentie The Script. E un disc intrigant de prost, un album care merita sa figureze in clasamentele cu cele mai nereusite aparitii discografice ale anului 2010, fara indoiala! Rar ti-e dat sa asculti un album in care efectiv nu se intampla nimic. E atat de static incat e deranjant. Chiar daca il asculti in timp ce speli vasele in bucatarie, e oribil si te face sa cauti repede Radio Romania Actualitati pentru o noua editie a emisiunii Cotele Apelor Dunarii. Pe langa The Script, Cleopatra Stratan e real rockandroll. V-am avertizat!
Asteptari: Wikipedia spune ca The Script e o formatie irlandeza de rock alternativ. Desi exista serioase dubii visavis de aceasta categorisire, poate fi util pentru unii sa amintesc faptul ca oamenii acestia au debutat acum doi ani printr-un disc care s-a vandut – daca e sa dam crezare zvonurilor – in peste doua milioane de exemplare. Iar acest Science & Faith  - care este a doua incercare a formatiei - cuprinde zece melodii. Toate una si una. Pardon, fiecare dintre ele semanand cu cealalta ca doua picaturi de apa!

Rezultat: Stie cineva sa dea o definitie clara a cuvantului plictiseala? Mai ganditi-va! In caz ca aveti tentatia de a defini acest cuvant, ascultati cu mare atentie The Script. E un disc intrigant de prost, un album care merita sa figureze in clasamentele cu cele mai nereusite aparitii discografice ale anului 2010, fara indoiala! Rar ti-e dat sa asculti un album in care efectiv nu se intampla nimic. E atat de static incat e deranjant. Chiar daca il asculti in timp ce speli vasele in bucatarie, e oribil si te face sa cauti repede Radio Romania Actualitati pentru o noua editie a emisiunii Cotele Apelor Dunarii.

Aparent oamenii acestia ar putea fi incadrati in sertarul “pop – rock”. Ca si in single-ul For the first time spectrul sonor al tuturor pieselor e situat undeva in zona refrenului usor fredonabil flancat de niste urme de chitara. Versurile au o complexitate zdrobitoare, tema discului fiind iubirea. Si evident, despartirea. OK, afirmatii de genul “It hurts so bad” (din piesa Exit Wounds) se mai gasesc si la altii. Dealtfel, versurile insipide nu sunt reala problema aici. Ceea ce lipseste este tocmai ideea. Se presupune ca orice act artistic ar trebui sa beneficieze de “ceva”. Pe care oamenii il exploateaza cu mai mult sau mai putin talent. Aici nu exista nimic. Nada.  Curajosii care reusesc sa asculte toate cele zece piese ale discului fara butonul de skip pot ramane cu impresia conform careia Cleopatra Stratan e “rocknroll” pe langa The Script. Totul se desfasoara aici conform scenariului, doar ca subiectul este insipid din start iar prestatia actorilor jalnica. Dead Man Walking e un exemplu de piesa care defineste completamente starea de plictiseala care ti-o inspira intregul disc, fiind o tentativa de R&B stropit cu The Police. Rezultatul este insa “dead” ca si titlul. Desigur, or fi existand oameni care gusta din plin asa ceva. Discul a ajuns pana pe prima pozitie a topului britanic, dar acest fapt nu demonstreaza absolut nimic. Poate doar ca si britanicii – un neam care cel putin pe felia muzicala sunt mult mai valabili ca altii – mai dau rateuri din cand in cand.

Recomandari: Inchipuiti-va ca asistati la o repetitie a oricarei trupe de liceu in care cei care vor sa devina muzicieni isi exerseaza viitorul talent pe versurile Azi partidul ne uneste/Si pe plaiul romanesc/Socialismul se cladeste/Prin elan muncitoresc. Sincer, v-am avertizat, pe langa The Script, Cleopatra Stratan e rocknroll....

Deine Lakaien - Indicator

Desigur, cea mai la indemana eticheta pentru muzica acestei trupe e darkwave. Doar ca lucrurile nu sunt atat de simple, „felia” abordata de cei doi muzicieni fiind una mult mai colorata. Combinatia geniala dintre sunetele de vioara si sunetele cand calde cand reci de synth, confera trupei un statut aparte. Pe parcursul pieselor exista posibilitatea sa ai impresia ca asisti la o initiere in muzica medievala, gratie unui misticism distinct. Sau sa te trezesti purtat de val in lumea ce poarta titulatura de „industrial” sau chiar EBM. Ba chiar, pentru anumite portiuni ai putea suspecta ca plaja sonora include si bucatele de synth – pop, de vita nobila, se subintelege. Ernst Horn si Alexander Veljanov sunt niste calauze cat se poate de profesioniste pe drumul numit avangarda electronica, care cuprinde o sumedenie de stiluri intortocheate.
Asteptari: Desi exista pe piata de nu mai putin de 25 de ani, Deine Lakaien e o trupa care e greu de categorisit si care are un sound experimental distinctiv. Dupa cinci ani de pauza – in care Ernst Horn si Alexander Veljanov s-au dedicat proiectelor solo – muzicienii care si-au luat numele dintr-o piesa a celor de la Einstürzende Neubauten au revenit cu Indicator, cel de-al 9-lea material discografic.

Rezultat: Desigur, cea mai la indemana eticheta pentru muzica acestei trupe e darkwave. Doar ca lucrurile nu sunt atat de simple, „felia” abordata de cei doi muzicieni fiind una mult mai colorata. Combinatia geniala dintre sunetele de vioara si sunetele cand calde cand reci de synth, confera trupei un statut aparte. Pe parcursul pieselor exista posibilitatea sa ai impresia ca asisti la o initiere in muzica medievala, gratie unui misticism distinct. Sau sa te trezesti purtat de val in lumea ce poarta titulatura de „industrial” sau chiar EBM. Ba chiar, pentru anumite portiuni ai putea suspecta ca plaja sonora include si bucatele de synth – pop, de vita nobila, se subintelege. Ernst Horn si Alexander Veljanov sunt niste calauze cat se poate de profesioniste pe drumul numit avangarda electronica, care cuprinde o sumedenie de stiluri intortocheate. Deine Lakaien merita sincere aprecieri si pentru ca se situeaza undeva intr-un no mans land: departe de trendurile actuale dar la o distanta apreciabila si de „incercarile“ unor muzicieni catalogate de unii drept experimente. E cu doua clase peste „experimente” si cu tot atatea peste facilul cotidian manifestat in muzica. Deine Lakaien surprinde prin portii consistente de mister si eleganta.

Indicator e un disc care te face sa uiti de semnificatia cuvantului compromis. Imigrant e una din cele mai care are o bogatie nestemata de sound-uri de avangarda. E unicul moment ceva mai „uptempo”, celelalre compozitii fiind mult mai linistite. One night face parte din seria pieselor de neratat de aici. La fel ca si Europe – care cu niste beat-uri intortocheate reuseste sa „prinda” din prima sau The old man is dead care emana o tristete apasatoare. Blue Heart debuteaza ca o balada care ai impresia ca ai auzit-o de o mie de ori inainte, dar pe parcurs, sound-ul cald este amestecat in doze ucigatoare cu elementele dark, generand o combinatie ucigatoare. Si single-ul Gone e cat se poate de interesant, practic albumul asta neavand parte de minusuri. Si totusi, daca e sa ne punem la treaba spiritul critic, as remarca faptul ca discul asta e poate prea calm.

Desi folosesc pe deplin o sumedenie de efecte care sunt prezente si-n muzica „pop”, cei doi muzicieniistiu sa le amestece in asa fel incat sa-ti dea impresia ca e ceva ce n-ai mai auzit. Compromisul nu e un cuvant care sa-i caracterizeze pe Deine Lakaien. Din fericire, aceasta aplecare spre latura darkwave este sustinuta de o creatie cu adevarat de exceptie. Albumele lor au definit mereu noi standarde in domeniul sofisticat al muzicii electronice. E o muzica ce poate fi destul de deprimanta pentru unii, dar extrem de expresiva. E Daine Lakaien, in doua cuvinte!

Recomandari: De consumat de catre toti aceia care nu se regasesc in muzica electronica facila care ne invadeaza urechile zi de zi.

11 oct. 2010

Ace of Base - The Golden Ratio

Nu stiu daca oamenii acestia s-au reformat din cauza faptului ca recent Lady Gaga si Kate Perry au declarat ca s-au inspirat foarte mult din piesele de aur ale suedezilor. Dar, fara indoiala, e un lucru bun sa ai asemenea referinte. The Golden Ratio e un disc care poate fi lejer introdus in categoria tragicomic. Orice om cu capul pe umeri si urechile la locul lor nu are cum sa nu fie ravasit de un deja – vu care razbate din cele 13 piese. Spre deosebire de alte genuri, unde influentele pot fi adesea benefice, in muzica bubblegum conotatiile din trecut nu au acelasi efect. E putintel deplasat sa crezi ca Aqua ar putea scoate un Barbie Girl No.2 sau Edelweiss sa revina pe scena. Dar unde e comicul situatiei? Lasand la o parte amintirile (ne)placute,  Ace Of Base pare sa le dea clasa multor nume care activeaza in aceasta bransa in zilele noastre. Da, textele sunt la fel de puerile si azi ca si in anii 90. Compozitiile sunt la fel de insipide in ambele perioade insa muzica pop a anilor 90 era mai putin proasta decat cea fabricata in zilele noastre. E nuda veritas!
Asteptari: Retro e un termen care in ultima vreme capata conotatii tot mai complexe. Trupa suedeza Ace of Base a hotarat si ea ca e momentul pentru niste melodii noi si asa s-a nascut dupa sapte ani de pauza acest The Golden Ratio. Ce mai conteaza ca surorile Berggren (cele doua voci) au fost inlocuite cu “prospaturi”? The Golden Ratio este al 5-lea album al formatiei, care a vandut peste 30 de milioane de discuri cu cele patru materiale discografice anterioare. 

Rezultat: Nu stiu daca oamenii acestia s-au reformat din cauza faptului ca recent Lady Gaga si Kate Perry au declarat ca s-au inspirat foarte mult din piesele de aur ale suedezilor. Dar, fara indoiala, e un lucru bun sa ai asemenea referinte. The Golden Ratio e un disc care poate fi lejer introdus in categoria tragicomic. Orice om cu capul pe umeri si urechile la locul lor nu are cum sa nu fie ravasit de un deja – vu care razbate din cele 13 piese. Spre deosebire de alte genuri, unde influentele pot fi adesea benefice, in muzica bubblegum conotatiile din trecut nu au acelasi efect. E putintel deplasat sa crezi ca Aqua ar putea scoate un Barbie Girl No.2 sau Edelweiss sa revina pe scena. Ma rog, completamente imposibil, dar nitel aiurea. Dar unde e comicul situatiei? Lasand la o parte amintirile (ne)placute,  Ace Of Base pare sa le dea clasa multor nume care activeaza in aceasta bransa in zilele noastre. Da, textele sunt la fel de puerile si azi ca si in anii 90. Compozitiile sunt la fel de insipide in ambele perioade insa muzica pop a anilor 90 era mai putin proasta decat cea fabricata in zilele noastre. E nuda veritas!

Se pot spune multe despre The Golden Ratio, dar in niciun caz ca nu e divers. Da, e un talmes balmes in care se regasesc accentele europop “dansante” (Beautiful Life), latura reggae a la Dr. Alban (All that she wants), un country made in E.U. dar si doua balade neinspirate. Single-ul de comeback All for you nu e tocmai reprezentativ pentru disc, piesa Golden Ratio fiind mult mai percutanta. „Blah blah blah on the radio“ adevereste pe deplin eticheta de tragicomic a discului. OK, ceea ce se difuzeaza azi pe radiouri e o mostra dementiala de bla bla bla. Doar ca ritmul latino si vocoderele folosite in exces aici nu diferenteaza cu nimic aceasta melodie de tonele de pop facute la comanda “special pentru radiouri”. Atunci cand europenii se apuca sa cante country, rezultatele sunt oarecum previzibile. Insa atunci cand Ace of Base face acest lucru, amestecul de America si Europa e unul incolor, piesa Southern California fiind o mostra de piesa din categoria “asa nu”. Black Sea e piesa care ar fi putut deveni un hit pe plaja din Mamaia, acu zece ani. Momentele bune ale discului poarta numele de Visions in Blue si One Day. Prima cu al ei aer de September meets Sophie Ellis Bextor e semnul ca oamenii acestia mai au ceva vlaga in ei, iar a doua melodie e un fel de The Sign-ul updatat in 2010. Nici reggae-ul nu lipseste, iar Lex Marshall face aici pe Dr. Alban in piesa Mr. Replay. Cele mai nereusite momente ale discului sunt acelea in care oamenii incearca marea cu degetul la capitolul balade. Juliet se vrea o balada undeva in zona Annie Lenox si al ei Why,  iar Who am I e o mostra de compozitie de incadrat la categoria “de ce e nevoie de asa o tortura sonora?”.

Recomandari: Daca ati auzit vreodata de Vengaboys, DJ Bobo sau ati dansat vreodata pe Casablanca, exista sanse sa iubiti noua incarnare Ace Of Base. La fel de adevarat e insa ca Alejandro-ul cantat de Lady Gaga suna mult mai a “Ace of Base” decat orice piesa de pe acest album.

Elvis Presley - On stage : Legacy Edition

Avand in vedere ca in ultimii ani au aparut pe piata zeci/sute/mii/jdemii de compilatii/bootleg-uri/albume toate cu stampila The King of Rock’n’Roll pe ele, mai era nevoie de un nou disc cu Elvis Presley in 2010? Categoric, da, fiindca Elvis a fost exact ceea ce a reprezentat Timisoara pentru istoria moderna a tarii noastre. Mostenirea lui Elvis este un dublu – disc esential, care nu ar trebui sa lipseasca din colectia oricarui meloman care are pretentia ca se respecta. In plus poate fi o auditie interesanta si pentru cei care au prins pick – up – urile doar la muzeu
Avand in vedere ca in ultimii ani au aparut pe piata zeci/sute/mii/jdemii de compilatii/bootleg-uri/albume toate cu stampila The King of Rock’n’Roll pe ele, mai era nevoie de un nou disc cu Elvis Presley in 2010? Categoric, da, fiindca Elvis a fost exact ceea ce a reprezentat Timisoara pentru istoria moderna a tarii noastre. Scanteia.

Dublul disc On Stage: The Legacy este ultima aparitie din seria de evenimente dedicate implinirii a 75 de ani de la nasterea lui The King. Piesele de aici au fost inregistrate acum 40 de ani. Elvis nu a mai aparut live timp de opt ani inainte de seria lui de concerte din vara anului 1969 sustinute la un hotel din Las Vegas. Evenimentele aveau sa se repete in acelasi loc la inceputul anului urmator. Cateva piese din aceste concerte au aparut in From Memphis To Vegas – From Vegas to Memphis, disc aparut in toamna anului 1969. Alte zece piese inregistrate in 1970 au fost incluse in albumul On stage. Iar acum, la 40 de ani distanta, cei de la RCA/Legacy au combninat aceasta serie de concerte intr-un singur disc. In plus, la achizitionarea acestuia cei interesati vor intra in posesia unui booklet impresionant.

Cele doua CD-uri ni-l prezinta pe Elvis in plina forma. „pe val” cum s-ar spune. Prima lui inregistrare din cariera, Heartbreak Hotel are parte de o interpretare maiestuoasa intr-o varianta cantata la „dinner show”, datata 23 august 1969. Printre momentele de exceptie ale acestor discuri se numara si includerea piesei The Wonder Of You inregistrata la repetitiile pentru un spectacol. Cu inerente opriri ale band-ului, cu indicatii date de The King, o delicatesa, ce mai. Evident nu aveau cum sa lipseasca slagare ca Blue Suede Shoes,All Shook Up sau Hound Dog care demonstreaza perfect de ce a fost numit The King of Rock’n’Roll. Alaturi de piesele nemuritoare din repertoriul sau aici se regasesc si cateva cover-uri in marea lor parte reusite. Exceptia o constituie piesa Words dupa cei de la The Beegees. Pline de talc si sarm sunt si cuvintele pe care muzicianul le adreseaza publicului intre piese. 

Unul din motivele pentru care aceasta editie a albumelor este de neratat este calitatea sunetului. Apoi ar mai fi si faptul ca Elvis suna mult mai bine live decat in studio. Publicul era pentru el cam ceea ce reprezenta spanacul pentru Popeye. Mostenirea lui Elvis este un dublu – disc esential, care nu ar trebui sa lipseasca din colectia oricarui meloman care are pretentia ca se respecta. In plus poate fi o auditie interesanta si pentru cei care au prins pick – up – urile doar la muzeu. E o reconstituire de epoca superba, cu o distributie epatanta. Nu in ultimul rand, „trupa de spate“ a lui Elvis, cu inegalabilul chitarist James Burton adauga un plus de magie acestor inregistrari.

Dan Le Sac Vs. Scroobius Pip - The Logic of Chance

Fie ca o consideram poezie moderna electronica sau happening, muzica duo-ului britanic are sarm. Si mesaj, nu doar rime. Care abordeaza probleme reale ale societatii contemporane. Si fiindca nu ne prea place place ca CD-urile noastre sa ne tina predici, acest disc intra in categoria pop mult prea abraziv. Mai presus de toate, britanicii demonstreaza ca inteligenta nu a disparut complet din hip hop. Ca exista si muzica electronica cu mesaj.
Pentru orice vorbitor de limba engleza cu urechile destupate exista unele melodii care dincolo de muzica declanseaza acel „feeling” al fiecaruia de a categorisi acel „ceva” ca fiind interesant. Printre ele se numara si aceea care ne-a zis asa: „Choose life.  Choose a job. Choose a career. Choose a family, Choose a fucking big television/Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers“. Adica PF Project – Choose life. Sau chiar superbul text al piesei lui Baz Luhrmann - Everybody's Free (To Wear Sunscreen). Ei bine, in luna decembrie a anului 2006, doi britanici au scris ceva similar. Care zicea „The Beatles…were just a band, Led Zepplin…just a band, The Beach Boys…just a band, The Sex Pistols…just a band“.Piesa „Thou shalt always Kill“ a adus in atentia melomanilor Dan le Sac Vs. Scroobius Pip si a fost urmata de un album de debut numit Angles, in 2008.

Albumul secund realizat de Daniel Stephens (dan le sac - orchestratii) si David Peter Meads (Scroobius Pip – voce) e greu de incadrat in tipare. Teoretic e un fel de recitat de texte pe ritmuri hip – hop, electro, pop, drum and bass si chiar dubstep. Practic, e mult mai mult. Si influentele celor doi sunt cat se poate de variate: Gil Scott Heron, KRS – One, Rakim, Joy Division, Kraftwerk sau Devandra Banhart, ca sa citam doar cativa. Textele sunt cele care merita fiecare banut. Imaginati-va o piesa care undeva in mijloc spune: „Intr-un raport guvernamental pe anii 2008 – 2009 evenimentele violente nu au crescut. Nici nu au scazut. Sunt stabile. Vreau sa va intreb, stabil inseamna acceptabil?“ E doar o mostra din piesa Great Britain, de pe acest album secund al nebunaticilor englezi. Barbosul Pip (vocalul) e un om care practic nu canta. Mai degraba recita intr-un stil rapid si atinge tematici diverse. De la delicventa juvenila la necesitatea voluntariatului, de la safe – sex la necesitatea de a lua atitudine impotriva politicienilor corupti, de toate pentru toti.

Sick Tonight, care deschide acest album este o melodie in care pe un fundal drum and bass suntem tratati cu vocalize cat se poate de “bolnave” ale lui Pip. Five minutes este o piesa trista poliritmica care trateaza violenta domestica, dar care are un feeling cat se poate de interesant. Tot in aceeasi nota este si Cauliflower in care apare si o solista americana, care pe plan sonor surprinde prin artificii neasteptate, dar cat se poate de dementiale. Piesa care printre altele ataca si raportul guvernamental amintit la inceput, Great Britain, este una din cele mai izbutite realizari de aici. Chiar daca aparent mesajele sociale pot fi considerate “de cand lumea”, felul in care sunt ele pictate e deosebit. Cine stie cum sa asculte va descoperi o paleta cat se poate de bogata, deloc plictisitoare. Single-ul care a prefatat albumul, Get better, este si el unul de atitudine. Iar in „Last train home“ exista o referire chiar si la Rehab, piesa cunoscutei Amy Winehouse. Printre momentele beton ale discului se numara si Stake a claim. Care primeste nota zece pentru orchestratie si zece cu steluta pentru text. Exista si momente mai putin reusite, cum ar fi piesa Cowboi. Insa, fara indoiala discul acesta iese din tipare desi aparent este incadrat in categoria pop. Unul prea abraziv insa pentru marea majoritate a ascultatorilor.

Fie ca o consideram poezie moderna electronica sau happening muzica duo-ului britanic are sarm. Si mesaj, nu doar rime. Care abordeaza probleme reale ale societatii contemporane. Si fiindca nu ne prea place place ca CD-urile noastre sa ne tina predici, acest disc intra in categoria pop mult prea abraziv. Mai presus de toate, britanicii demonstreaza ca inteligenta nu a disparut complet din hip hop. Ca exista si muzica electronica cu mesaj. The Logic of Chance e un disc de neratat pentru cei care se descurca cat de cat in limba lui Shakespeare.

Goldfrapp - Head First

Discul Head First se invarte in zona italo – disco si pop. Are momente de Hi – NRG si  e pe alocuri o imbinare intre Jean Michelle Jarre si Eurytmics. E inca un capitol din popularul curent I love the 80’s. Un album decent, bine – slefuit, bun de ascultat pentru marea majoritate. Deopotriva dezamagitor pentru ca de la Goldfrapp asteptam ceva fantastic.
Asteptat cu sufletul la gura de multi, cel de-al 5-lea album discografic realizat de Alison Goldfrapp şi partenerul ei Will Gregory nu reuseste nici pe departe sa straluceasca. Oamenii care au experimentat taramuri diverse si au surprins un univers plin de emotii au cam dat-o in bara. Asta vizavi de asteptari, caci in comparatie cu multe produse de gen aflate pe piata discul este unul mai mult decat decent.

Primul single care a anuntat discul, Rocket, surprinde exact noua directie. Adica synth – pop – ul anilor 80, era post Giorgio Moroder. Cu vagi reminescente chiar si din coloana sonora a serialului Miami Vice. Sau Flashdance, cum preferati. Cu coruri cat se poate de placute si ascultabile de oricine. Din pacate, Rocket este unicul moment de 24 de karate al acestui disc.

Dreaming in schimb e una din piesele care n-ar fi avut ce cauta aici, fiind o pledoarie pentru plictiseala. Piesa care da titlul discului incepe de parca ar fi unul din zecile de hituri din visteria ABBA iar I wanna life nu iese nici ea din categoria pieselor pe care le asculti si nu ramai nimic dupa aceea. Alaturi de Rocket unicul moment in care Goldfrapp se ridica la nivelul asteptarilor este Shiny and warm. Piesa de final Voicething, desi se vrea un experiment care sa mai spele rusinea unui album atat de pop, nu reuseste defel sa fie digerabila. Dupa ce ca au scos un disc numai cu noua piese care tine doar 35 de minute, au mai ocupat aproape cinci minute si cu aceasta abureala...

Discul Head First se invarte in zona italo – disco si pop. Are momente de Hi – NRG si  e pe alocuri o imbinare intre Jean Michelle Jarre si Eurytmics. E inca un capitol din popularul curent I love the 80’s. Un album decent, bine – slefuit, bun de ascultat pentru marea majoritate. Deopotriva dezamagitor pentru ca de la Goldfrapp asteptam ceva fantastic.

Corina Chiriac - O rochie de mireasa

In piesele in care imbratiseaza muzica usoara pura Corina Chiriac este cat se poate de inspirata. La capitolul texte, temele abordate sunt si ele acelea de altadat’. Pentru cine poate trece de cele doua derapaje cu muzichie aproape de petrecere, discul poate fi o auditie placuta. Suna bine pentru cei care au ascultat vreodata cotele apelor Dunarii la radio inainte de 89. Si pentru cei care iubesc piesele de genu’ How much is the doggie in the window.
Daca mai e cineva care nu stie, Corina Chiriac este una din cele mai de succes soliste de muzica usoara din anii 70 si 80, de pe meleagurile noastre. Noul ei album, O rochie de mireasa cuprinde 16 piese care vor face deliciul amatorilor de slagare de odinioara. 

Primele acorduri ale melodiei Basta, care deschide acest album sunt cat se poate de previzibile. Cu o instrumentatie tipica erei slagarelor, e o piesa care poate fi pe placul celor care au ascultat piesele Corinei Chiriac cu urechea ciulita s-acu 30 de ani. Putintel din constructia sonora a melodiei aduce a Gloria, hitul celebrei Laura Branigan. Urmatoarele doua piese Broscuta Fat Frumos si Cantecul cu portofel se inscriu  in aceleasi coordonate, acceptabile pentru cei interesati.

Dincolo de slagarele perfect acceptabile exista insa aici si derapaje. E viata mea debuteaza jenant: pana cand solista intra in “scena” se aud niste sunete de orga scoasa parca la un birt de manele. Din fericire vocea Corinei Chiriac salveaza din aparente iar pe parcurs piesa scapa de sonoritatile deranjante ale muzicii “moderne” de petrecere. Nici Harem n-are cum sa fie altfel. „A fost odata un sultan care avea un harem de peste 1000 de femei superbe Intr-o seara le-a spus: Dragele mele m-am indragostit de alt harem. Fetele nu s-au suparat si au hotarat sa faca ele un harem de barbati“. Este intro-ul piesei cu infuzie serioasa de ritmuri orientale care reuseste sa plictiseasca cat se poate de strasnic. Timp de peste cinci minutele suntem tratati cu un text in care ni se spune ca solistei ii plac doar „baietii frumosi, tandri foarte dulci si dragastosi“. Din fericire cele doua “accidente” sunt urmate de o melodie care mai inclina nitel balanta. Care chiar daca se numeste Kalinka Muka Tortosel (si merita o diploma speciala pentru cel mai insipid titlu de piesa din ultima vreme) iese din sfera amintita mai sus.

Printre cele 16 melodii incluse pe aceasta rochie de mireasa se numara si cateva delicii pentru iubitorii slagarelor. Cantate de o „fetita de succes“, dupa cum spune solista in piesa La varsta mea. Piesa care da titlul albumului seamana pe ici pe colo la maniera vocala de interpretare cu Patti Page si al ei celebru hit How much is the doggie in the window. Textele insa nu sunt chiar punctul forte. „Luni, cand ai vazut factura de mobil / M-ai acuzat N-ai grija de copil, din vina ta ajung eu la azil“, se spune in Ne certam si ne impacam. O alta moastra de tematica este „Vai vai domnu doctor ce ma fac cu dragostea?“. O surpriza in adevaratul sens al cuvantului este Rossignol de Moscou, o piesa care sublinieaza pe deplin vocea unica a solistei si este unul din cele mai bune momente ale discului. Finalul este un jam – session executat parca de big band-ul Radiodifuziunii Romane in programele radio de dinainte de 89, totusi. Cu influente etno, dar cu mult mult praf.

In piesele in care imbratiseaza muzica usoara veche Corina Chiriac este cat se poate de inspirata. La capitolul texte, temele abordate sunt si ele acelea de altadat’. Pentru cine poate trece de cele doua derapaje cu muyichie aproape de petrecere, discul poate fi o auditie placuta. Suna bine pentru cei care au ascultat vreodata cotele apelor Dunarii la radio inainte de 89. Si pentru cei care iubesc piesele de genu’ How much is the doggie in the window. Prinde la fel de bine si pentru cei care au fredonat vreodata „Sa - i amintiti va rog frumos adresa mea/Cand va intalniti cu fericirea/Casa cu flori , strada sperantei la parter“.

Crookers - Tons of Friends

Sa aduni 25 de invitati pentru 20 de piese la albumul de debut, e ceva! Muzica celor de la Crookers este in mare parte un fel de mash up intre hip hop si electro, house si altele din zona electronica. Din pacate, invitatii americani ai italienilor (in afara lui Kid Cudi) reusesc sa fie repetitivi. Chiar daca italienii au momente bune, discul e greu de digerat in intregime. De ascultat pe propria raspundere!
Duo-ul italian Crookers a “prins” lozul cel mare in momentul in care remixul lor la piesa Day n Nite a lui Kid Cudi a facut ravagii in intreaga lume. Pare-se ca baietii n-au luat nici un banut pentru aceasta performanta. In schimb si-au facut un nume, iar albumul lor de debut vine ca o completare a acestei constatari. Sa aduni 25 de colaboratori pentru 20 de piese – si la albumul de debut! – nu pare o treaba usoara defel. Iar daca in aceasta lista se regasesc nume ca Pitbull, Kelis, Will I Am sau Spank Rock, aparent lucrurile sunt ca si rezolvate. Din pacate, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Problema cu albumul acesta este aceea ca se vrea a fi o corcitura intre muzica hip – hop si cea electronica, dar rezultatul nu este unul care sa se lase cu “waw”. Da, stiu ca cele doua genuri se intersecteaza mult prea des in ultima vreme, dar in momentul in care asculti una-n-truna asa ceva parca te apuca nitel cascatul, nu?

Startul discului Tons of Friends e ca o racheta. Si asta pentru ca primii invitati sunt Soulwax si Mixhell. Ei bine, acest Mixhell este proiectul electro al fostului tobar de la Sepultura, Igorr Cavalera. Fratele celebrului Max, care ne-a vizitat orasul cu a sa trupa Soulfly, acum patru ani. Piesa We love animals este unul din cele mai bune momente ale discului. Din pacate. Multe din piesele care urmeaza sunt insa croite pe acelasi calapod. Voci celebre ale hip – hop – ului sunt completate de efecte electronice strasnice pe alocuri. Dar repetitive pana la loc comanda. Nici aparitia excentricei Roisin Murphy in piesa Hold up your hands (si mai apoi in Royal T) nu reuseste sa dea o culoare “mai altfel”. Pana la jumatatea celor 20 de piese ai impresia ca e ceva deja – vu, doar invitatii se schimba la fiecare trei minute. Exista insa si momente mai bunicele, pentru cine are rezistenta. Cooler couler , piesa realizata impreuna cu Yelle parca mai are un pic de substanta, iar Birthday Bash aduce un strop de muzica africana.

Momentele in care hip – hop – ul nu e in prim plan sunt cele mai inspirate. Cum e Remedy alaturi de Miike Snow. Mda, o colaborare italiano – suedeza care mai anima nitel atmosfera. Major Lazer Leftside si Supahype fac si ei treaba buna in Jump up, un fel de I like to move it updatat al anului 2010. Melodia e una care lasa loc de intrebari. E scrisa la misto, sau trebuie chiar s-o iei de buna? La capitolul colaborari ciudate se inscrie si cea cu solistul Charlatans, Tim Burgess. O piesa care duce discul undeva in zona experimentala. Plina de pam – pam – pam. O alta piesa la care nu stii ce sa faci este varianta acapella la Day  n Nite. Geniala, glumeata, indrazneata? Sau de umplutura? Depinde de perceptie.

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul ca muzica dance din zilele noastre se misca cu viteza luminii. Ceea ce era la moda acu doi ani e parfuit azi si treaba merge tot asa inainte. Albumul celor de la Crookers este in mare parte un fel de mash up intre muzica hip hop si electro, house si altele din zona electronica. Din pacate, invitatii americani ai italienilor (in afara lui Kid Cudi) reusesc sa fie repetitivi, in ciuda eforturilor instrumentale ale celor doi producatori. Discul este un amestec de comercial si mai putin pentru toata natia, greu de digerat in intregime. Adorabil in cateva momente insa. Revista franceza Les Inrockuptibles a descris stilul celor de la Crookers ca fiind Disco – Pogo. Nici o legatura cu cei care faceau pogo pe vremuri. Si nici muzica disco. E…un ghiveci.

Dan Berglund - Tonbrucket

Chiar daca aparent Tonbrucket nu este un disc musai de jazz, acesta se adreseaza cu precadere amatorilor de muzici instrumentale. Se gasesc aici elemente susceptibile a fi fost “importate” din alte stiluri, astfel incat intregul produs este un experiment. Fara indoiala e un disc recomandat amatorilor de fusion.
Dan Berglund, basistul care a fost prezent la Timisoara alaturi de celebra trupa suedeza Esbjorn Svennson Trio (E.S.T.) revine in atentia publicului alaturi de noul lui proiect numit Tonbrucket. Proiectul format dupa dezmembrarea E.S.T. - datorata mortii lui Esbjorn Svennson survenita acum doi ani – ii mai include pe Tomas Hallonste la pian, Johan Lindström la chitara si Andreas Werliin la tobe. Tonbrucket inseamna in limba suedeza „fabrica de sunete“ iar cele zece compozitii de pe acest disc creioneza cat se poate de exact aceasta sintagma.

Sister Sad, prima piesa a albumului este o “afacere” cat se poate de trista care spre mijloc are un apogeu interesant, “domolit” mai apoi printr-o instrumentatie minimala. Stetoscope in schimb aduce in discutie o tema orientata mai spre rock-ul Pink Floyd iar Valsul marinarului (Sailor Waltz) este o piesa cat se poate de simpla care pe parcursul a aproape zece minute aduce aminte de sonoritatile atat de familiare din E.S.T. Pianul acustic face o treaba mirifica accentuand pasaje cat se poate de variate. Fara indoiala cea mai “pop” piesa din aceasta excursie scandinavica ne este servita in piesa Gi Hop, care in acest context pare a fi un fel de “gluma” pusa la cale de muzicienii care au contribuit la realizarea acestui material discografic. The wind and the leaves este o alta mostra de sensibilitate dusa la maxim, cu intrepatrunderi curioase ale unor instrumente pe alocuri. Wolverine Hoods este si ea pe calapodul fostei trupe E.S.T. osciland delicat intre pianul acustic al lui Berglund si chitara mirifica a lui Lindstrom. Una din surprizele care adauga o savoare aparte acestui disc este Monstruos Collosus. Care incepe de parca ar fi ceva intre Black Sabbath si King Crimson dar reuseste sa pastreze un balans izbutit intre genuri. Song for E se inscrie printre cele mai delicate momente ale albumului. Si asta pentru ca absolut toate aranjamentele sonore (poate cu exceptia percutiei care pare pe alocuri monotona) reusesc sa formeze un conglomerat cat se poate de solid, piesa cu pricina putand fi inclusa in cele mai “slow”, dar de efect momente ale discului. Cold Blooded Music – dupa cum ii spune si titlul – este o mostra de experiment in taramul rock-ului al muzicii electronice si bineinteles a jazz-ului. Este o piesa dramatica cu reminescente a la Radiohead, o excursie interesanta in cotloanele mai multor stiluri. Waltz for Matilda, piesa care incheie aceasta excursie sonora adauga un pic de country acestui ghiveci sonor, iar chitara cat se poate de “rece” contureaza o piesa nitel prea lenta, dar cu mult sarm.

Chiar daca aparent Tonbrucket nu este un disc musai de jazz, acesta se adreseaza cu precadere amatorilor de muzici instrumentale. Trei dintre membrii acestui cvartet si-au adus aportul la conceperea acestor compozitii (exceptia facand-o tobarul Andreas Werliin) care exploreaza directii diverse ale muzicii moderne. Se gasesc aici elemente susceptibile a fi fost “importate” din alte stiluri, astfel incat intregul produs este un experiment. Fara indoiala e un disc recomandat amatorilor de fusion.

Hadouk Trio - Air Hadouk

Instrumentele exotice au un rol aparte in aceasta feerie sonora: de la un nai din Armenia numit Doudouk la un fel de chitara bass facuta zice-se din piele de camila care se numeste hajouj. Prea multe nu sunt de spus despre cele 13 piese: oricine iubeste jazz-ul, rock-ul si ritmurile world va gasi o auditie mai mult decat placuta in aceasta noua aparitie a trio-ului. De bagat la urechiuta fara limita de varsta, nationalitate sau sex.
Pentru o calatorie in jurul lumii nu-ti trebuie nici pe departe 80 de zile dupa cum sustinea Jules Verne. E de-ajuns 60 de minutele, timpul cat dureaza cele 13 piese incluse pe noul album al proiectului francez Hadouk Trio, care reuseste gratie instrumentelor folosite sa ne duca din China pana-n Africa cat ai zice peste. Cu o mica oprire in Armenia, desigur. Hadouk Trio a cucerit o multime de aprecieri din partea criticilor si chiar si prestigiosul premiu Victoires de la Musique Jazz, fiind cunoscuti mai ales pentru materialele lor  Utopies si Baldamore. 

Aclamat ca unul din cei mai prolifici instrumentisti francezi, Didier Malherbe a inceput sa cante la saxofon la varsta de 13 ani, dupa ce l-a auzit pe Charlie Parker. Atractia sa vizavi de diversele fuziuni ale stilurilor muzicale a venit dupa ce a fost martorul unui concert al trupei Soft Machine, ceva mai tarziu punand la cale chiar un grup psych – rock numit Gong, alaturi de care a avut un succes deosebit. Dupa o serie de albume si colaborari, in 1994 alaturi de Loy Ehrlich a pus bazele acestei trupe, careia i s-a alaturat si Steve Shehan, un percutionist care in CV-ul sau are colaborari cu Paul Simon si Bob Dylan, printre altii. Restul este...sunet!

Cele 13 piese incluse pe Air Hadouk au cate putin pentru fiecare meloman. Muzica trio-ului nu si-a pierdut din savoarea africana. Asta nu inseamna ca aceasta calatoria sonora nu contine si arome din est. Ba chiar si ritmuri africane si tonalitati americane, intregul conglomerat fiind un mix eclectic de jazz cu rock si sound-uri din categoria world music.
Desigur instrumentele exotice au un rol aparte in aceasta feerie sonora: de la un nai din Armenia numit Doudouk la un fel de chitara bass facuta zice-se din piele de camila care se numeste hajouj. Prea multe nu sunt de spus despre cele 13 piese: oricine iubeste jazz-ul, rock-ul si ritmurile world va gasi o auditie mai mult decat placuta in aceasta noua aparitie a trio-ului. De bagat la urechiuta fara limita de varsta, nationalitate sau sex.

Scorpions - Sting in the Tail

Ultimul album discografic al celor de la Scorpions - cu numarul 17 din discografia germanilor - are parte de aceleasi trucuri la capitolul compozitie care i-au tinut in viata in ultimele patru decenii. In plus orchestratiile sunt sofisticate si productia nu "da" in clisee moderne. Veritabilul cantec de lebada este unul de care Scorpions si fanii sai pot fi mandri.
Cei care au dansat vreodata pe Still loving you, vestea conform careia Scorpions si-au anuntat retragerea definitiva nu poate fi una care sa-I lase indiferenti. Ultimul cantec de lebada al formatiei - pe care am avut sansa s-o vad live la Cerbul de Aur din Brasov - poarta numele de Sting in the Tail si este cel de-al 17-lea album discografic.  Albumul este unul care sintetizeaza cat se poate de bine cariera de peste 40 de ani a formatiei si reprezinta o retragere in plina glorie a rockerilor care ne-au fericit cu piese ca Send me an angel, Wind of change sau Rock you like a hurricane. Fara a aduce nimic nou din niciun punct de vedere, albumul Sting in the Tail este un mod cat se poate de onorabil de a pune punct unei cariere care s-a intins pe perioada a patru decenii.

scorpionsRaised on rock, care deschide seria celor 11 piese de pe acest disc este o melodie care aduce aminte de vremurile de glorie ale trupei. Solistul Klaus Meine este cat se poate de convingator si-n piesa care da titlul albumului, in care zbiara din toate puterile Hail, hail, sting in the tail! Invitata speciala Tarja Turenen (ex – Nightwish) adauga un iz aparte baladei The good die young, piesa amintind de vremurile in care piesele lente ale germanilor aveau o alta conotatie. Unul din momentele care puncteaza faptul ca oamenii acestia nu si-au pierdut defel din energie este piesa Rock Zone, care desi suna nitel outdated are un lipici deosebit, care te face sa te dezlipesti instantaneu de scaun si sa-ti invarti pletele in aer. Pentru cine le mai are! La capitolul balade se inscriu Lorelei si Sly, aceasta din urma avand reminescente din Still loving you. Sectia ritmica a trupei formata din basistul Pavel Macidowa si tobarul James Kottak fac o treaba excelenta in piesa Turn you on, in care si vocea lui Meine este – ca de obicei - la inaltime. Rockerii germani au ales pentru final o piesa cat se poate de sugestiva: The best is yet to come. Nici daca ar fi stat doi ani de zile in Tibet la sesiuni de “meditatii” oamenii care alcatuiesc trupa Scorpions nu puteau coace un final mai sugestiv. E drept, piesa reprezinta si Game Over! Dar in deplina glorie!

Ca si compozitii avem de-a face cu aceleasi trucuri care i-au ajutat pe rockerii acestia sa tina steagul sus de atat vreme. Aranjamentele sunt sofisticate iar productia nu “da” in clisee moderne. Scorpions suna ca si o varanta “upgrade” la ceea ce au reprezentat mai demult. Ca si cantecul de lebada, Sting in the Tail este un album de care Scorpions si fanii lor pot fi mandri.

Schiller - Atemlos

Atemlos este un dublu - disc care te teleporteaza intr-o seara in care ultimele raze ale Soarelui se concentreaza asupra unor pescarusi care isi cauta resturile de mancare pe o plaja pustie.  E un disc care „pe la gene, ne aduce somnu-alene“.  Dar in dimineata urmatoare te trezesti ca ai visat ceva frumos. Un ghiveci multicolorat, recomandabil pentru oricine n-are dopuri in urechi!
Exista muzici care iti pica cu tronc din prima si altele care devin interesante doar la mai multe auditii. Desigur si "felii“ care nu-ti inspira incredere nici daca le asculti de mii de ori, dar asta e alta poveste. Cristopher von Deylen - care activeaza sub numele de cod Schiller - este un muzician german care a cunoscut consacrarea internationala gratie mirificei piese „I feel you/in every stone/in every leaf of every tree/if ever grown“, o piesa compusa oarecum in tonalitatea inceputurilor celor de la Depeche Mode. Cel de-al 8-lea material discografic al lui intitulat Atemlos (Fara suflare) demonstreaza - daca mai era cazul - ca muzica electronica nu implica defel automatisme. Daca Friedrich von Schiller poarta pecetea de print al poeziei germane, muzicianul in varsta de 40 de ani care si-a luat numele dupa el poate fi lejer etichetat ca vrajitorul - sef al tagmei care include artistii de muzica electronica contemporana.

Dublul disc Atemlos incepe cu un intro care ne spune : Buna seara si bine v-am gasit in noua lume a lui Schiller. E un welcome care se numeste willkomen. Cei care stiu albumele anterioare semnate Schiller s-au prins deja ca in debutul fiecaruia isi gaseste loc acest intro. Poate ar fi cazul sa schimbe ceva la acest capitol. Tiefblau este o piesa foarte cinematica care este imediat urmata de prima colaborare, cu solista Mia Bergstrom. Extrem de trista, melodia are reminescnete din Enigma iar versurile playing with sadness, playing with you dau o culoare aparte piesei. Cu siguranta nu este tipul meu favorit de muzica, dar trebuie sa recunosc ca piesa are o splendoare aparte. Cand asculti piesa care da titlul albumului ai tendinta de a-ti tine respiratia, pentru a nu interfera cu efectele din melodia care are o tonalitate foarte dark. Soarele apare odata cu aparitia Nadiei Ali, fenomenala solista care ne-a incantat urechile cu Rapture-ul semnat Iio. Try a fost o alegere inspirata pentru single, iar superbele vocalize ale solistei care ne-a vizitat orasul in cateva ocazii fac din aceasta melodie una care lupta pentru titlul de cel mai inspirat moment al discului. Daca si beat-ul era nitel mai sus puteam bifa cu certitudine unul din hiturile dance ale verii 2010. Pe parcursul celor doua discuri avem si doua colaborari cu actrita germana Anna Maria Muhe, iar in piesa Unruhig Herz primim de mai multe ori un indemn: schlaffen!

Lista invitatilor este una cat se poate de stufoasa. Tobarul Jaki Liebezeit, unul din fondatorii celebrului grup krautrock german Can are si el doua momente interesante. Daca pe Leidenschaft aportul acestuia se face simtit doar in a doua parte, pe melodia Opium lucrurile-s schimbate total. E - fara doar si poate - cea mai experimentala chestiune de aici, care iese din eventualele tipare ale acestui dublu - disc. Fostul solist al celor de la Ultravox, Midge Ure are o prestatie impecabila in Let it rise, care pe alocuri aminteste de Dancing with tears in my eyes. Printre momentele de varf se numara si cele doua colaborari cu solista indoneziana Angunn. E vorba de Blind si Always you, aceasta din urma fiind dementiala. E din categoria jumi - juma: prima jumatate doar cu pian iar finalul cu mici retusuri electronice. Cu o voce cristalina si cu un timbru aparte, Angunn ofera cele mai izbutite momente ale albumului. I will follow you este o piesa care are puternice reminescente in anii 80. Vocea solistei Henree seamana cu cea din Here comes the rain again semnata Eurytmics. Chiar daca pare "fumata" este o compozitie cat se poate de solida care concureaza si ea la cele mai bune momente ale Atemlos. Exista si mici "deraieri". Cum ar fi Dont go cu Kate Havenick sau Addicted cu Lenka, aceasta din urma beneficiind de un loop interesant dar de o continuare mult prea moale.

La piesele instrumentale exista momente in care ai impresia ca asculti soundtrack-ului unui film. Cum este Soho. Sau La Mer, piesa care deschide discul secund. Care te teleporteaza intr-o seara in care ultimele raze ale Soarelui se concentreaza asupra unor pescarusi care isi cauta resturile de mancare pe o plaja pustie. Nu toate instrumentalele sunt insa izbutite. Polarstern este o excursie plictisitoare. Asa cum exista un intro, era culmea sa nu existe si un final. Daca ati ajuns la piesa "reprise" fara sa adormiti, va rog sa acceptati sincerele mele felicitari.

Daca poetul Schiller a scris versurile care transpuse pe muzica de Beethoven au devenit imnul oficial al Uniunii Europene, muzicianul cu acelasi nume a compus un album care poate deveni oricand un imn al bunului gust in arta numita muzica. Atemlos e un disc care „pe la gene, ne aduce somnu-alene“.  Dar in dimineata urmatoare te trezesti ca ai visat ceva frumos. Este un ghiveci foarte frumos, recomandabil pentru oricine n-are dopuri in urechi!