Asteptari: Pe numele sau adevarat Antwan André Patton, Big Boi e un rapper, producator si actor, binecunoscut pentru activitatea sa in trupa Outkast. Sir Lucious Left Foot: The Son of Chico Dusty este albumul de debut al muzicianului.
Rezultat: Se intampla cateva chestii cat se poate de destepte printre melodiile astea, dar din pacate urechea percepe si cateva din automatismele acelea care fac ca marea majoritate a rap-ului comnercial de azi sa fie de rahat. Asadar, daca e sa luam in considerare calitatea tot mai indoielnica a produselor actuale din domeniu, discul acesta este unul cat se poate de bunicel. Daca e sa-l comparam cu titanii, e undeva la categoria mediocru. Probabil va mai trece ceva apa pe Bega pana cand vom asculta niste noi Public Enemy, Wu Tang Clan sau Beastie Boys, asta ca sa numesc doar cativa din „titani”. Dincolo de cateva clisee, orice om poate simti ca Big Boi are acces la robinetul cu „originalitate“. Drept urmare, piese curg destul de bine si „lin”, iar micile abureli sunt suportate mai usor. Un alt minus major care te loveste de la o posta e durata prea mare a discului. Chiar e nevoie de atatea piese si atitia invitati, la gramada? Principalul atu care vine in spirijinul lui Big Boi este varietatea.
Evident, discul are parte de o serie de invitati. Fie ca sunt rapperi in devenire sau nume „grele“ peste Ocean. „La creme de la creme” e Be Still, pusa la cale cu nimeni alta decat Janelle Monae, o piesa care trece cu mult peste hotarele muzicii hip – hop recomandandu-se a fi un crossover spre pop. Si totodata the best. De un sarm aparte se bucura si single-ul "Shutterbugg" si chiar si Daddy Fat Sax. Daca e ne limitam strict la „flow”-ul vocal, albumul de fata nu este unul deosebit. Ceea ce il ridica insa peste peste competitori este capitolul instrumentatie. Unde auditoriul e tratat cu constructii adesea alambicate, dar naucitoare. Cum ar fi General Patton, o mostra de amestecuri fresh. Vagi arome de House of Pain pot fi intalnite in piesa Tangerine iar Fo yo sorrows are un vibe cat se poate de consistent si il are si pe George Clinton ca oaspete. Deci n-are cum sa fie rea, din start.
Si fiindca nu totul straluceste, exista si portiuni mai putin reusite. OK, momente alandala, fara noima. E cazul You aint no DJ. Si chiar si Hustle Blood. La asta din urma, poate salvarea vine de la prestatia vocala a actorului Jamie Foxx. Pentru cine e impresionat de guest appereance-uri....
Recomandari: Desigur, rockerii nu au ce sa faca cu acest CD. Destinatia acestuia este spre oamenii care aprecieaza hip – hop – ul care si-a pastrat pe ici pe colo o dara de bun – gust. Oricum, Big Boi reuseste sa fie mai tare decat Eminem si Drake la un loc. Cel putin, din prisma albumelor scoase de acest trio in 2010.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu