Asteptari: Cu 14 ani de existenta in scena muzicala contemporana trupa Eels a reusit sa gaseasca o nisa aparte. De fapt, intreaga gasca e de fapt proiectul lui Mark Oliver Everett, cunoscut ca si E. Tommorow morning este cel de-al treilea dintr-o trilogie care include Hombre Lobo (aparut anul trecut) si End Times (aparut la inceputul acestui an), fiind totodata cel de-al noualea album din discografia formatiei.
Rezultat: Atunci cand e sa-ti dai cu parerea despre un album – concept care pe deasupra face parte dintr-o trilogie, nu ai cum sa ocolesti intreaga opera. Daca in primele doua discuri, muzichia a fost una mult mai acustica, aici avem parte de un aranjament electronic mai consistent. Si totusi trademark-ul cu care ne-a obisnuit Eels – introspectia - e megaprezent. Ascultand compozitiile lui Mark ai impresia ca omul acesta nu are contact cu lumea reala, cu micile „smecherii” care se folosesc in lumea rock – indie in care ar putea fi incadrat. Iar acest lucru este unul cat se poate de benefic, la urma urmei. Si totusi cateva din piese sunt mult prea personale pentru a fi oferite oricui. E un disc care-ti lasa un sentiment ciudat: are unele chestiuni care te prind dar si o sumedenie de lucruri mai putin izbutite.
Dupa o piesa de „incalzire” numita In Gratitude For This Magnificent Day’ , ascultatorul este „lovit” cu o piesa cat se poate de speciala I’m a Hummingbird, in care solistul ne spune ca e o pasare „frumoasa si libera”. Probabil ca piesa This is where it gets good este facuta ca o satira. Dar intra-devar e locul unde cel putin pe plan sonor lucrurile iau o intorsatura placuta. Nu neaparat pentru faptul ca ai impresia ca asculti un remix Chemical Brothers la vreo piesa de Beck. Ci pentru ca are consistenta piesa asta. Iar finalul ei e cureasa de pe tort. Merita savurat pe „replay”. Un rock ridicol de simplu dar eficient razbate din The man. La capitolul mai putin reusit mi se pare folosirea abuziva a sound-urilor deloc revolutionare din capitolul „electronice“. Chiar si un ascultator nu foarte atent poate remarca multe formule auzite in creatiile unor Radiohead, Peter Bjorn and John sau Hooverphonic. Ar fi nedrept sa nu amintesc de Spectaculiar Girl, single-ul extrem de izbutit din acest disc, care merita toate gandurile bune.
Mare parte din eventualul sarm al acestui disc este bazat preponderent pe amprenta vocala a solistului. Carevasazica daca nu-ti puca cu tronc din prima, e greu sa te indragostesti de muzica semnata Eeels. Una peste alta e un album intrigant, cu bune si rele.
Recomandari: Cei ce l-au iubit vreodata pe Beck sau Radiohead au sanse jumi – juma sa guste din plin asa ceva. Chiar si cei pentru care indie inseamna „altceva”. Nu neaparat mai bun, dar categoric iesit din tipare.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu