6 oct. 2010

Eric Clapton

Desigur, domnul care a fost poreclit God nu  face greseala sa-si bata joc de compozitii. Marea majoritate a cover-urilor sunt interpretate cu tact. Doar ca lumea nu are nevoie de inca un disc de cover-uri: sunt prea multe pe piata. Probabil ca la onorabila varsta de 65 de ani multi muzicieni ar fi procedat la fel. Insa Eric Clapton e totusi un unicat, nu? Pentru ca ghiveciul sa fie complet, discul are parte de o serie de invitati. Din liga super – grea, se intelege. Cum ar fi Wynton Marsalis, a carui trompeta e dementiala in piesa Milkman. Dincolo de faptul ca nu are piese originale, nu e nimic rau in acest disc. Are o decenta aparte, in inconfundabilul stil Clapton. E burdusit cu Dixieland, gospel si nitel blues. E decent dar mult sub asteptarile pe care le ai de la asa un nume.
Asteptari: Se spune ca Eric Clapton e mult mai mult decat un rock star. O intruchipare vie a muzicii rock, carevasazica, un om distins cu 11 premii Grammy, care printre altele va ramane mereu in istorie pentru hituri ca Wonderful Tonight, Layla sau Tears in heaven. Albumul de fata este cel de-al 19-lea album solo al lui Eric Clapton.
Rezultat: E un pleonasm sa constati ca traim niste vremuri in care parca totu-i cu susu-n jos. E ca si cum ai constata doar acuma ca Directia 5 canta aceleasi balade insipide si siropoase. Sau ca o fetita de gradinita numita Stratan vinde mai multe discuri decat rockeri cu state vechi de plata. Si ajungem si la numele mari totusi. Tom Petty, Phil Collins si Carlos Santana au facut-o si ei. De ce n-ar face-o si nenea Eric Clapton? Aduni cateva cover-uri, le interpretezi de parca ai fi la aniversarea unui prieten de-al tau si gata! Te-ai scos cu un disc nou, pe care lumea il cumpara in virtutea numelui care salasluieste pe coperta. Ce mai conteaza originalitatea? Cine mai da doi bani pe ea? Pare-se ca si Eric Clapton a intrat in aceasta hora. Nici macar nu s-a obosit sa-i dea un titlu celui de-al 19-lea album solo al lui.
Desigur, domnul care a fost poreclit God nu  face greseala sa-si bata joc de compozitii. Marea majoritate a cover-urilor sunt interpretate cu tact. Doar ca lumea nu are nevoie de inca un disc de cover-uri: sunt prea multe pe piata. Probabil ca la onorabila varsta de 65 de ani multi muzicieni ar fi procedat la fel. Insa Eric Clapton e totusi un unicat, nu? Pentru ca ghiveciul sa fie complet, discul are parte de o serie de invitati. Din liga super – grea, se intelege. Cum ar fi Wynton Marsalis, a carui trompeta e dementiala in piesa Milkman. Dincolo de faptul ca nu are piese originale (cu exceptia unei singure melodii), nu e nimic rau in acest disc. Are o decenta aparte, in inconfundabilul stil Clapton. E burdusit cu Dixieland, gospel si nitel blues. E decent dar mult sub asteptarile pe care le ai de la asa un nume. Pare-se ca uneori chiar si fiintele supranaturale mai au nevoie de cate o pauza.
Recomandari: Pentru aceia care tin cu tot dinadinsul sa fie in posesia tuturor albumelor semnate Eric Clapton.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu