Asteptari: Desigur, nu e defel usor sa revii cu un al doilea album. Mai ales atunci cand pui mana pe mult ravnitul premiu Mercury inca de la debut. Trupa in cauza e Klaxons care cu Myths of the Near Future a reusit sa devina una din cele mai apreciate formatii din zona indie a Marii Britanii. Stiu, indie e un termen atat de perimat ca si batonul de ciocolata cu rom,dar aceasta eticheta e una care descrie oarecum activitatea muzicala a acestei trupe. Asadar Surfing the Void, al doilea material al trupei e de presupus ca darama peretii, nu?
Rezultat: In ciuda tuturor zvonurilor, discul Klaxons e cat se poate de previzibil. Exista o sumedenie de critici care l-au declarat „unul din cele mai bune albume ale anului”. Or fi avand si ei motivele lor, dar adevarul nu este nici pe departe atat de roz. Surfing the Void e pe acelasi film ca si precedentul. Are cate putin din de toate: e cand zgomotos, cand nitel new rave. Per total, e ca lumea, dar nu are cum sa fie bagat in oala cu cele mai bune aparitii ale anului.
Legenda spune ca o sumedenie de piese care au fost inregistrate initial cu producatorul James Ford (din Simian Mobile Disco) au fost reinregistrate. Din cauza faptului ca Polydor (casa lor de discuri) a considerat ca rezultatul e mult prea experimental. Drept urmare, raspunzator pentru sound e Ross Robinson, un nene care i-a slefuit in trecut pe Korn, Limp Bizkit sau Slipnot. As fi fost curios cum sunau variantele initiale ale pieselor. Tare am impresia ca „experimentalism” insemna „mai multa originalitate”.
Revenind la cele zece piese inghesuite pe acest album, nu am cum sa nu remarc faptul ca Extra Astronomical sau Cypherspeed pastreaza intact spiritul excentric al trupei. Iar Twin Flames aluneca in zona nu – rave. Pana si Echoes - single-ul ce promoveaza discul - e o auditie cat se poate de interesanta. Dar in nici un caz nu poate fi incadrat in cutiuta cu „bucati fenomenale”. La fel sta treaba cu intreg discul. Pare interesant, dar nu se ridica la inaltimea asteptarilor. Nu sugerez faptul ca oamenii de la Klaxons au facut o treaba de mantuiala. Nici vorba. Exista destule portiuni careau un sarm real. .Doar ca sindromul „celui de-al doilea album“ e oniprezent. Dupa ce toata lumea te aclama e greu sa mai revii cu ceva interesant. Este un album interesant, dar acest fapt nu este indeajuns atunci cand vorbim de Klaxons.
Ar fi nedemn sa nu amintesc ca in cei trei ani de pauza a celor de la Klaxons conceptul de indie – dance –a fost exploatat pe larg si de alte trupe. Din pacate Klaxons propune „aceeasi reteta”. Si tare mi-e ca – vorba lui Internullo – populatia s-a schimbat.
Recomandari: Pentru cei care au avut numai cuvinte de lauda la adresa Myths of the near future. Ascultabil de cateva ori, dar nu indeajuns de surprinzator pentru un meloman care stie cu ce se mananca aceasta felie muzicala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu