Desi nu reusesc sa egaleze cele mai bune momente ale lor, oamenii acestia continua sa fie un reper pentru multa lume. Pe buna dreptate! Dintotdeauna am admirat naturaletea si sinceritatea cu care baietii astia se prezinta in fata publicului. Nu doar pe CD ci si live, demonstrand acest lucru si pentru fericitii care au avut ocazia sa-I vada anul trecut in Romania, la Targu – Mures-ul imbibat de Peninsula. Cunoscuti pentru radacinile lor punk si textele politice, Manic Street Preachers au un atu de exceptie in fata concurentei: sunt credibili. Discul asta e genul acela de rock – pop care ar trebui sa-l auzim mult mai des. Care pastreaza nonconformism dar nu ezita sa foloseasca si niste elemente „placute” marii majoritati. Nu stiu daca oamenii acestia vor mai reusi sa egaleze vreodata mirificele If you tolerate this, your children will be next sau Motorcycle Emptiness. Si nici daca discul acesta va prinde „la mase”. Certific insa ca e una din cele mai bune incrucisari dintre rock si pop, o muzica ce poate fi ascultata si iubita de ambele tabere.
Asteptari: Pe langa numeroasele albume memorabile scoase de-a lungul timpului, Manic Street Preachers este cunoscuta si ca trupa al carei chitarist Richey Edwards a disparut fara urma in 1 februarie 1995, fiind declarat oficial “posibil decedat” in luna noiembrie a anului 2008. Albumul lor de debut Generation Terrorists a aparut in 1992, iar Postcards from a young man este discul cu numarul zece pentru trupa din Tara Galilor.
Rezultat: Desi nu reusesc sa egaleze cele mai bune momente ale lor, oamenii acestia continua sa fie un reper pentru multa lume. Pe buna dreptate! Dintotdeauna am admirat naturaletea si sinceritatea cu care baietii astia se prezinta in fata publicului. Nu doar pe CD ci si live, demonstrand acest lucru si pentru fericitii care au avut ocazia sa-I vada anul trecut in Romania, la Targu – Mures-ul imbibat de Peninsula. Cunoscuti pentru radacinile lor punk si textele politice, Manic Street Preachers au un atu de exceptie in fata concurentei: sunt credibili.
Single-ul (It’s Not War) Just the End of Love e unul cat se poate de grandios, care nu intamplator este sufocat de instrumente cu coarde in refren. E o demonstratie cat se poate de valoroasa a faptului ca rock–ul poate avea accente din stilul pop, fara a fi in vreun fel alterata de mercantilismul acestuia din urma. Dealtfel majoritatea pieselor se inscriu oarecum in linia trasata de acest single si contrar aparentelor aceasta mega – asemanare nu e defel aiurea. Piesele respira prin tonuri de chitara prietenoase si refrene pe care le retii cat ai zice peste. Printre momentele linistite ale discului se numara si “All We Make Is Entertainment”, o melodie care descrie intr-un mod ironic menirea trupei: “All we make is entertainment/ It’s so damn easy/ And inescapable/ We’re so post-modern/ We’re so post-everything.”. Hazelton Avenue este un alt moment in care muzicienii din Tara Galilor isi arata adevarata splendoare printr-o melodie simpla in aparenta, dar care un farmec aparte. A Billion Balconies Facing The Sun e si ea exact la mijlocul dintre punk – rock si pop iar alaturarea acestor stiluri aparent divergente capata in viziunea trupei un aer misterios. Exact cand ai spune ca piesa e „de radio” ai parte de un solo de chitara care cu siguranta n-ar fi acaparat de oamenii care fabrica playlist-uri. ‘Some Kind of Nothingness’ , cu invitatul special Ian McCulloch (Echo & The Bunnymen) e nitel diferita de restul pieselor, fiind orientata nitel prea mult spre pop, dar totusi in limita decentei. Ramanand la invitati, pe A Billion Balconies Facing the Sun s-ar putea sa-l auziti la bass pe Duff McKagan iar la una din piese apare la keyboards si fostul Velvet Underground, John Cale. Golden Platitudes are in incheiere un „la la la la la” groaznic de eficace, fiind o „satira” aruncata acelora care ii baga pe baieti in oala „pop”-ului.
Se prea poate ca unii melomani care au impresia ca sunt „adevarati” sa se dezica de acest material. Nu de altceva, dar cum poate sa-ti placa o trupa rock care are refrene pop? Oamenii acestia care sunt setati pe on si off. On reprezentand „restul lumii” si off pop – ul. Ei bine, Manic Street Preachers demonstreaza cu prisosinta ca exista multe chestii intre on si off, o punte comuna. Iar pentru aceia care sunt setati doar pe doua pozitii, nu stiu sa existe vreun leac. Discul asta e genul acela de rock – pop care ar trebui sa-l auzim mult mai des. Care pastreaza nonconformism dar nu ezita sa foloseasca si niste elemente „placute” marii majoritati. Manic Street Preachers e un fel de best of a incrucisarii celor doua stiluri si un material de studiu pentru orice muzician care vrea sa se situeze in aceeasi barca stilistica. Nu stiu daca oamenii acestia vor mai reusi sa egaleze vreodata mirificele If you tolerate this, your children will be next sau Motorcycle Emptiness. Si nici daca discul acesta va prinde „la mase”. Certific insa ca e una din cele mai bune incrucisari dintre rock si pop, o muzica ce poate fi ascultata si iubita de ambele tabere.
Recomandari: Musai de ascultat cu atentie pe repeat de toti aceia care sunt setati nu doar pe on si off.
Asteptari: Pe langa numeroasele albume memorabile scoase de-a lungul timpului, Manic Street Preachers este cunoscuta si ca trupa al carei chitarist Richey Edwards a disparut fara urma in 1 februarie 1995, fiind declarat oficial “posibil decedat” in luna noiembrie a anului 2008. Albumul lor de debut Generation Terrorists a aparut in 1992, iar Postcards from a young man este discul cu numarul zece pentru trupa din Tara Galilor.
Rezultat: Desi nu reusesc sa egaleze cele mai bune momente ale lor, oamenii acestia continua sa fie un reper pentru multa lume. Pe buna dreptate! Dintotdeauna am admirat naturaletea si sinceritatea cu care baietii astia se prezinta in fata publicului. Nu doar pe CD ci si live, demonstrand acest lucru si pentru fericitii care au avut ocazia sa-I vada anul trecut in Romania, la Targu – Mures-ul imbibat de Peninsula. Cunoscuti pentru radacinile lor punk si textele politice, Manic Street Preachers au un atu de exceptie in fata concurentei: sunt credibili.
Single-ul (It’s Not War) Just the End of Love e unul cat se poate de grandios, care nu intamplator este sufocat de instrumente cu coarde in refren. E o demonstratie cat se poate de valoroasa a faptului ca rock–ul poate avea accente din stilul pop, fara a fi in vreun fel alterata de mercantilismul acestuia din urma. Dealtfel majoritatea pieselor se inscriu oarecum in linia trasata de acest single si contrar aparentelor aceasta mega – asemanare nu e defel aiurea. Piesele respira prin tonuri de chitara prietenoase si refrene pe care le retii cat ai zice peste. Printre momentele linistite ale discului se numara si “All We Make Is Entertainment”, o melodie care descrie intr-un mod ironic menirea trupei: “All we make is entertainment/ It’s so damn easy/ And inescapable/ We’re so post-modern/ We’re so post-everything.”. Hazelton Avenue este un alt moment in care muzicienii din Tara Galilor isi arata adevarata splendoare printr-o melodie simpla in aparenta, dar care un farmec aparte. A Billion Balconies Facing The Sun e si ea exact la mijlocul dintre punk – rock si pop iar alaturarea acestor stiluri aparent divergente capata in viziunea trupei un aer misterios. Exact cand ai spune ca piesa e „de radio” ai parte de un solo de chitara care cu siguranta n-ar fi acaparat de oamenii care fabrica playlist-uri. ‘Some Kind of Nothingness’ , cu invitatul special Ian McCulloch (Echo & The Bunnymen) e nitel diferita de restul pieselor, fiind orientata nitel prea mult spre pop, dar totusi in limita decentei. Ramanand la invitati, pe A Billion Balconies Facing the Sun s-ar putea sa-l auziti la bass pe Duff McKagan iar la una din piese apare la keyboards si fostul Velvet Underground, John Cale. Golden Platitudes are in incheiere un „la la la la la” groaznic de eficace, fiind o „satira” aruncata acelora care ii baga pe baieti in oala „pop”-ului.
Se prea poate ca unii melomani care au impresia ca sunt „adevarati” sa se dezica de acest material. Nu de altceva, dar cum poate sa-ti placa o trupa rock care are refrene pop? Oamenii acestia care sunt setati pe on si off. On reprezentand „restul lumii” si off pop – ul. Ei bine, Manic Street Preachers demonstreaza cu prisosinta ca exista multe chestii intre on si off, o punte comuna. Iar pentru aceia care sunt setati doar pe doua pozitii, nu stiu sa existe vreun leac. Discul asta e genul acela de rock – pop care ar trebui sa-l auzim mult mai des. Care pastreaza nonconformism dar nu ezita sa foloseasca si niste elemente „placute” marii majoritati. Manic Street Preachers e un fel de best of a incrucisarii celor doua stiluri si un material de studiu pentru orice muzician care vrea sa se situeze in aceeasi barca stilistica. Nu stiu daca oamenii acestia vor mai reusi sa egaleze vreodata mirificele If you tolerate this, your children will be next sau Motorcycle Emptiness. Si nici daca discul acesta va prinde „la mase”. Certific insa ca e una din cele mai bune incrucisari dintre rock si pop, o muzica ce poate fi ascultata si iubita de ambele tabere.
Recomandari: Musai de ascultat cu atentie pe repeat de toti aceia care sunt setati nu doar pe on si off.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu