Vampire Weekend - Contra

Discul celor de la Vampire Weekend se muleaza perfect urechilor care degusta cu placere muzicile africane, rock-ul si chiar si pop - ul. Stiu, suna "fumat", dar frumusetea acestui disc nu gaseste prea multe termene de comparatie. E ceva care iti incanta urechea si iti inalta sufletul. Daca stii cum sa asculti.

Cum ar suna o formatie care ar crea o simbioza perfecta intre cetera cu patru coarde din Maramures, tango-ul argentinian si koto-ul japonez? Americanii de la Vampire Weekend n-au facut acest ghiveci dar se pot mandri cu o muzica categorisita pe buna dreptate unica, un sound pe care il recunosti din multime.

La doi ani distanta de la debutul lor omonim, americanii care il au ca solist pe Ezra Koenig raman imbibati in influentele lor africane, discul Contra avand putintel influentele lui Paul Simon (Graceland), in special datorita ritmurilor juju si chitarilor soukous care se aud din belsug. E greu de crezut ca asa o muzica poate fi facuta de catre o trupa americana si poate chiar acesta este motivul pentru care sound-ul Vampire Weekend este straniu de interesant. Sa fim seriosi, unde ati mai vazut/auzit pe un singur disc inflente dancehall, reggae, africane, pop si punk? La prepararea acestui ghiveci maiestria si bunul gust al celor de la Vampire Weekend si-au spus pe deplin cuvantul. Si a iesit...ceva interesant.
Pun pariu ca toti acei care au vazut fabulosul videoclip al piesei Cousins si n-au ascultat prea multe de la Vampire Weekend si-au creat o impresie "altfel" despre aceasta trupa. Printre ei ma numar si eu, dar haideti sa trecem peste asta. Categoric, melodia dedicata verisorilor este cu totul altceva decat marea majoritate a acestui disc. E parca un punk mai elaborat, o nebunie controlata cu mult groove si prea voioasa. Totodata e o piesa infectioasa si contagioasa care cu fiecare ascultare isi descopera alte si alte valente. Daca e sa luam prima piesa a discului, Horchata - care a fost oferita pe gratis fanilor inaintea aparitiei albumului - lucrurile se schimba radical. Vocea solistului se muleaza perfect pe diversele ritmuri care alcatuiesc aceasta explorare a sunetului. In unele locuri vocea sa devine chiar neimportanta fiind "acaparata" de diversele tonalitati ale acestei piese care beneficieaza si de parti de percutie care te lasa cu gura cascata! Sau cu urechile ciulite. Desigur, nu toate piesele din acest disc Contra sunt atat de perfect slefuite ca Horchata. Paralela cu Paul Simon este cat se poate de evidenta in melodia numarul doi, White Sky, in care si vocea lui Ezra este pe alocuri parca cea din You can call me Al, desi per ansamblu constructia muzicala este una mult mai energica si cu mai multe chestii "noi" decat cea a lui Paul.

Chiar daca marea majoritate a pieselor se inscriu in clasicul "trei minute" exista si o exceptie: Diplomat s Son. Suna deja a cliseu, dar din nou suntem martorii unui sound neprevazut: peste un ritm de reggae sunt aruncate deloc la intamplare o sumedenie de sunete cat se poate de mixte. E ceva intre Jimmy Cliff si The Clash, bucata putand sa-si gaseasca locul si in excelentul triplu disc Sandinista. OK, piesa Vampire Weekend are cateva sound-uri synth care categoric n-ar fi intrat in niciunul din exemplele de mai sus. Folosirea unor combinatii muzicale neasteptate este doar unul din atu-urile pentru care Vampire Weekend si-a creat un nume atat de mare in doar doi ani de existenta. Unul din lucrurile care intriga oarecum este cat de putina chitara se aude in piese. Si totusi, e un album cu feeling rock. Piesa de inchidere I think UR A Contra este un alt exemplu care te face sa nu ai borcane de categorisit pentru ce asculti. E world music, punk sau pur si simplu pop? Greu de spus, fiecare ureche aude altceva. Cum ar fi Run, o piesa care aduce trupa americana undeva in zona New Order in care ritmurile artificiale sunt intr-un melanj perfect cu o melancolie exprimata mai ales prin vocea solistului. Giving up the Gun este cea care adduce oarecum cu muzica "rock alternativa" a trupelor din zilele noastre, influentele africane fiind undeva in spate de tot. Balada Taxi Cab este parca un melanj intre U2 si Paul Simon si reuseste sa fie unua din cele mai frumoase melodii ale discului. Poate chiar si cea mai comerciala, o piesa superba pentru orice ureche. Iar California English este din nou o mostra de ritmuri hipnotice africane combinate cu energia rock n roll. Plus Sex and Vampire Weekend....

Ma vad nevoit sa repet, dar dupa auditia unui asemenea album nu te poti gandi la altceva decat la cat de mare e distanta dintre mzuichia facuta/cantata/compusa in tarisoara noastra si restul lumii. Era sa zic Marea Britanie. Partial adevarat, chiar daca si americanii mai au uneori ceva de zis si la capitolul avangarda. Prevad ca acest disc o  sa faca ceva valva in anul 2010.

Discul celor de la Vampire Weekend se muleaza perfect urechilor care degusta cu placere muzicile africane, rock-ul si chiar si pop - ul. Stiu, suna "fumat", dar frumusetea acestui disc nu gaseste prea multe termene de comparatie. E ceva care iti incanta urechea si iti inalta sufletul. Daca stii cum sa asculti.