30 nov. 2010

Budapest Bár - Volume 3 Zene

Asteptari: Proiectul Budapest Bár a fost inventat acum trei ani de catre Farkas Robert, un muzician din Ungaria care a facut parte si din trupa Kistehén Tánczenekar, cu scopul declarat de a da un nou imbold muzicii „tiganesti de cafenea“. Pentru primul lor album, oamenii au invitat cateva din cele mai mari nume ale muzicii maghiare pop (printre care s-au numarat membri ai trupelor Hiperkarma, Colorstar, Quimby, Kispál és a Borz si au reusit sa darame absolut toate barierele, avand concerte cu sali pline atat in locuri unde se canta muzica simfonica, cat si in cluburi, chiar si-n celebrul A 38 Hajo din Budapesta. Anul trecut, oamenii au recidivat cu un dublu – album care a purtat subtitlul Tanc (Dans), iar acest Zene (Muzica), cuprinde 24 de piese diverse si extrem de colorate.

29 nov. 2010

Susan Boyle - The Gift

Asteptari: In cazul in care pe parcursul anului trecut ati fost plecati pe o alta planeta, probabil ati ratat nasterea unei vedete: Susan Boyle s-a facut remarcata la 48 de ani cantand intr-un spectacol numit Britain s Got Talent. Albumul ei de debut I dreamed a dream s-a vandut in peste 9 milioane de exemplare.

27 nov. 2010

The Jolly Boys - Great Expectation

Asteptari: The Jolly Boys e o formatie din Jamaica ce activeaza de prin 1955, care a trecut printr-o serie dfe schimbari de componenta si interpreteaza asa numita muzica mento.

25 nov. 2010

My Chemical Romance - Danger Days: The True Lives of the Fabulous Killjoys

Asteptari: Avem o formatie americana din New Jersey, care a scos trei albume de succes. E acea trupa care a avut parte de valva en – gros dupa ce o fetita de 13 ani din Marea Britanie s-a sinucis in 2008 iar Daily Mail a insinuat ca vina morala pentru aceasta tragedie o purtau My Chemical Romance, pentru ca ar fi promovat curentul “emo”. 

Rezultat: Probabil ca daca acest al 4-lea album discografic al trupei ar fi aparut in vremurile in care Green Day cucerea lumea prin punk-ul lor de gen “guma de mestecat”, intr-adevar ar fi fost o chestie care sa te dea pe spate. Ceea ce nu inseamna defel ca discul acesta poate fi aruncat undeva la sertarul cu rebuturi. Are deopotriva momente interesante dar si portiuni in care efectiv ai impresia ca ceea ce suna din difuzoare e o gluma proasta.

24 nov. 2010

Norah Jones - Featuring

Asteptari: Acum opt ani de zile, lumea muzicala a fost bulversata de un adevarat fenomen: o cantareata aflata la debut a castigat cinci premii Grammy si a vandut 20 de milioane de discuri dintr-un singur disc. De debut, sa nu uitam! Vorbim desigur de Come away with me si de Norah Jones, care intre timp a mai castigat niste premii Grammy si a scos inaintea acestui Featuring, patru albume.

23 nov. 2010

Swans - My Father Will Guide Me Up A Rope To The Sky

Asteptari: Cand spui Swans te referi la acea trupa americana care a activat intre 1982 si 1997 in apele post – punk – ului, condusa de carismaticul Michael Gira. Desi liderul trupei a urmat o cariera solo si a pus bazele Angels of Lights, dupa 14 ani de pauza acesta a hotarat ca lumea mai are nevoie de Swans. In paranteza fie spus, bine a facut!
Rezultat: Cei care au apreciat vreodata stilul interesant si eclectic de a amesteca diverse feliute muzicale executat de Michael Gira, vor devora fiecare secunda a acestui My Father Will Guide Me Up A Rope To The Sky, un disc care e exact asa cum te-ai fi asteptat. Vocea dark si melanjul de rock cu parti acustice, folk si world creeaza un Univers aparte, apasator pe alocuri, care te face sa iesi din rutina si sa analizezi chestiuni care demult nu ti-au mai fost pe lista de prioritati. 

Shakira - Sale el sol

Asteptari: Avand la activ peste 60 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga, o caruta de premii si distinctii si chiar si o stea pe Hollywoof Walk of Fame, columbianca Shakira nu e taman un nume care mai are nevoie de prezentari. Discul Sale El Sol este al 7-lea material discografic din cariera.

Rezultat: Sincer, nu stiu daca intoarcerea Shakirei la radacinile ei latino – dupa pasul spre electro facut cu precedentul She Wolf – ii va fi de folos pe viitor sau nu. Din nefericire, pentru aceia care nu iubesc muzica latino, discul asta curprinde si cateva experimente din alte zone muzicale. Chestiuni care in opinia zecilor de milioane de fani ai micutei columbiene din lumea intreaga ar putea defini acest album ca fiind „eclectic”. Ei bine, din fericire, deraierile de la muzica latino nu au darul de a atrage noi fani.

22 nov. 2010

Take That - Progress

Asteptari: Baietii care-si spun Take That au reusit printre altele sa vanda vreo 25 de milioane de discuri in decurs de cinci ani, intre 91 si 96, in perioada lor de glorie. Acum cinci ani baietii au revenit pe piata, iar Progress este cel de-al saselea disc din cariera muzicienilor. Si primul in formula originala, cu mister Robbie Williams, de la Nobody Else incoace.


Rezultat: Niciodata n-am fost adeptul spiritului de turma. Dar nici n-am cazut in cealalta extrema, de a dispretui ceva cu tot dinadinsul, doar din cauza faptului ca “acel ceva“ e extrem de popular si e pe buzele tuturor. N-am sa fac pe ipocritul, categoric exista si farame de subiectivism, dar acestea sunt atat de insignifiante incat sunt greu de descoperit la prima vedere. Marturisesc, Take That n-au ocupat un loc prea special niciodata in preferintele mele. Fiindca cosurile specifice adolescentei mi-au disparut demult, n-am prea gustat eterna lamentare despre iubire etalata in baladele baietilor care subliniau de prea multe ori ca s-au intors pe bune. Cu toate acestea, e cazul sa mai progresam. Ca si titlul noului Take That.

Inca din primele acorduri ale piesei The Flood – care este totodata si primul single extras – e clar pentru oricine faptul ca Take That nu mai suna a…Take That. Baladele siropoase au fost taiate aproape complet de pe lista track-urilor acestui disc si sentimentul acela de “love is in the air” nu mai e atat de pregnant. Pe scurt, cu mici exceptii, noile piese Take That nu sunt atat de gretoase precum s-ar fi asteptat unii (ok, ma numar si eu in categoria asta!). Pentru a fi onesti pana la capat, aceasta constatare nu inseamna ca muzica TT isi gaseste locul in sufletelul cu preferinte a oricarui meloman care stie ca dictionarul incepe cu Abba si se termina cu ZZ Top. Desi pare a fi un fel de ABBA piesa SOS e oarecum surprinzatoare, daca nu prin altceva prin simplul fapt ca are  niste voci prea  procesate pentru un disc semnat Take That. Categoric nu e ceea ce te asteptai de la Robbie si colegii lui. Chestie care partial, poate fi imbucuratoare, nu-I asa? Adevarata surpriza e insa piesa Kidz, care va vine sa credeti sau nu are chitari trendy si un refren a la Muse. Nu e nici o greseala de tastatura. E ceva destul de grav, la urma urmei. Adica Take That au luat-o pe urmele celor de la Muse? E fara indoiala melodia care defineste progresul Take That, o piesa aproape suportabila chiar si pentru cei mai inversunati dusmani ai muzicii pop.  Happy now e un alt punct al discului in care ceva parca nu e in regula. Si asta fiindca sonor e ceva intre Beegees si Depeche Mode. Stati calmi, exista aici si momente mai putin fericite ca de exemplu Undergound machine,  What do you want from me sau  Eight letters, aceasta din urma fiind parca un Cliff Richard in vremurile sale bune. Per ansamblu, Progress e un disc aproape suportabil pentru oricine, desi merge la fix mai ales pentru urechile indragostite de piesele difuzate pe radio. De speriat este insa uniformizarea. Daca Take That incepe sa sune a Muse, inseamna ca rock-ul asa numit alternativ a devenit si el pop?

Recomandari: Pentru acei oameni carora inima le bate pop. Rockerii, electronistii si orice alti melomani nu vor gasi prea multe lucruri interesante printre aceste piese, dar fata de vechiul Take That, chiar e un progres. Desi, pentru a deveni cu adevarat interesanti, mai au de parcurs ceva drum. De genul Timisoara – Oradea, dar cu 78 de semafoare intre localitati….

21 nov. 2010

Brian Eno - Small Craft On A Milk Sea

Asteptari: Chiar daca publicul larg il stie in principal datorita muncii sale de producator (pentru nume ca Genesis, Talking Heads, David Bowie, U2, Coldplay, Depeche Mode sau Ultravox), Brian Eno este omul care a definit cat se poate de exact notiunea de muzica ambientala, primul sau album fiind datat 1974. Small Craft on a Milk Sea a fost precedat de Everything that happens will happen today (realizat cu David Byrne), de aceasta data alaturi de Brian Eno aflandu-se chitaristul Leo Abrahams si percutionistul Jon Hopkins.

Rezultat: Se stie, Brian Eno e omul care in 1978 a inventat termenul de ambiental cu discul sau Ambient 1: Music for Airports. Carevasazica, vorba celor de la Radiohead, No Surprises, avem de-a face parte cu un muzician din categoria aceea de la care stii exact la ce sa te astepti. Desi in ultimii ani muzica ambient e exploatata in fel si chip, ceea ce realizeaza britanicul e mult diferit, in primul rand datorita conceptiei. Asadar Small craft on a milk sea nu straluceste in termeni de inovatie, dar acest fapt nu-I stirbeste cu nimic din frumusetea pe care o emana atunci cand este ascultat. Daca pe ultimele doua materiale ale muzicianului (Another day on earth si Everything that happens will happen today), Brian Eno a cochetat cu “melodia“, de aceasta data cei ce il pretuiesc pentru “ambient” vor avea toate motivele sa fie incantati.

Nu prea exista aici momente remarcabile sau portiuni mai putin inspirate. Si asta pentru ca piesele sunt ca niste soundtrack-uri pentru niste filme imaginare. Atmosfera emanata oscileaza de la melodii in care ai impresia ca auzi fosnetul ierbii de afara pana la chestiuni cat se poate de complexe, cum e de exemplu Horse, care pe alocuri e o demonstratie de “noise la patrat”, dar in care fiecare element e la locul lui. Cele doua forme ale furiei, expuse in 2 Forms of Anger sunt cat se poate de misterioase. Track-urile realizate de cei trei muzicieni sunt greu de descris in cuvinte, e ca si cum ai incerca sa descrii culorile curcubeului intr-o emisiune de radio. Intreg materialul e un disc electronic ambiental “in ceata”, cu multe portiuni ascunse la prima auditie dar care isi fac aparitia maiestuos la ascultari succesive, care alcatuiesc un intreg misto. Printre cele 16 melodii (track-uri ar fi exprimarea corecta) se strecoara din plin influente din muzica electronica. Chitarile rock adauga si ele un plus, iar portiunile in care totul devine clasic nu lipsesc nici ele. Din fericire, nu e un talmes – balmes, ci o imbinare geniala intre diverse felii. E un disc adresat cu precadere oamenilor calmi din fire si asta pentru ca trebuie sa ai multa rabdare ca sa descoperi fiecare acord “introdus” undeva in strafundul melodiei. Paleosonic e o piesa care subliniaza talentul de exceptie al chitaristului Leo Abrahams, dar la un moment dat devine o adevarata orgie prin combinatia letala de chitara – sintetizator, acesta din urma pe axa Josh Wink pe alocuri. Discul acesta trebuie ascultat cap – coada de mai multe ori pentru ca ascultatorul sa inteleaga pe deplin filmul proiectat de Brian Eno. E o treaba complicata, dar in final ascultatorul e rasplatit regeste. 

Recomandari: E un disc care emana mult – mult calm, ideal de folosit ca antidot la lumea care ne-nconjoara sau pentru a-ti crea mirificul sentiment de “in concediu”.

18 nov. 2010

The Phantom Band - The Wants

Asteptari: The Phantom Band e o trupa scotiana ce a facut ceva valuri in randul criricilor muzicali datorita albumului lor de debut Checkmate Savage, aparut in luna ianuarie a anului trecut. Interesant este ca inaintea albumului de debut trupa a concertat sub diverse nume, schimbandu-si practic titulatura la fiecare cateva luni.

Rezultat: Unele albume sunt create pentru a-ti induce o stare de reverie, altele pentru a-ti inocula un plus de energie. Dar tot mai putine materiale discografice din zilele noastre reusesc sa te bulverseze din prima. Mi s-a intamplat cu acest The Wants: a fost dragoste la prima vedere. Cine ar fi crezut?....Dupa auditia materialului am facut din nou un research, convins fiind de faptul ca muzica asta n-are cum sa fie inventata in Scotia. Si totusi da! Baietii astia provin din Glasgow dar ceea ce rasuna din compozitii nu e defel scottish. Poate doar accentul solistului, dar asta numai in cazul in care aveti certificate peste certificate de cunoastere a limbii engleze. Si lungimea pieselor e putintel anti – trendy, marea majoritate a lor osciland undeva intre 5 si 6 minute fiecare. Dar gata cu amanuntele, haideti sa vedem/auzim ce e atat de special la acesti The Phantom Band. Stilistic ceea ce-ti aud urechile e aparent o salata de  folk, rock cu radacini americane, putintel post punk si chiar si niscaiva accente dark. Peste care se adauga si niste glam – rock, ba chiar si psyhadelic. Era sa uit: nu lipseste nici muzica electronica. Intr-un cuvant, e o muzica imprevizibila. In doua cuvinte, e un ghiveci adorabil. In care din loc in loc ai impresia ca structura compozitiilor seamana suspect de mult cu metodele folosite in krautrock.

Ajungand direct in miezul problemei, ma vad nevoit sa decretez The None of One drept “cireasa de pe tort”. E plina de sarm, e track-ul cu numarul patru din cele noua bucati ale acestui disc si se cere ascultata cu atentie. Pret de trei minutele, piesa are un vag iz de Sonic Youth in momentele lor mai lente, fara a fi remarcabila. Lucrurile se schimba brusc, cand efectiv nu te astepti. Melodia se redreseaza brutal si capata tot mai multa energie, fiind aproape de explozie pe final. E pe alocuri ca si cum Talking Heads ar canta un cover dupa Pink Floyd, dar are si synth-uri ce amintesc fie de MGMT, fie de New Order. Epitelele pot continua la nesfarsit pentru aceasta reala capodopera a discului, care dincolo de portiunile lente, energia punk si synth-ul specific muzicii electronice mai ofera pe final si bucatele ambientale, scoase parca din visteria celor de la  The Orb. Compozitiile scotienilor sunt inovatoare in primul rand gratie felului in care rotesc accentul pus pe diverse instrumente.  Pe alocuri, trupa da impresia unui rock – band care a intrat intr-un magazin de instrumente electronice si face un jam session pe diverse synth-uri, cea mai elocventa dovada in sustinerea acestei afirmatii fiind piesa Walls. Piesa A Glamour care deschide albumul este un alt exemplu de psychadelic – pop daca vreti, un fel de Muse imbibat cu accente Joy Division, o melodie care contrar feeling-ului dark pe care o emana, are  niste armonii car se poate de vesele. Dincolo de vocea lui Rick Anthony, o buna parte din sarmul scotienilor provine tocmai din amestecarea dubioasa a unor stiluri. Primele secunde ale piesei numite O incep de parca ar anunta o piesa euro – disco (de genul September), dar artificiile sonore ce intra rand pe rand in ecuatie reusesc sa creeze un feeling aparte. Alte ingrediente ale materialului includ folosirea dulcimerului (un instrument medieval socotit stramosul tambalului) si a pianului electric Wurlitzer. Into the corn este un alt exemplu de piesa aproape imposibil de incadrat: suna pe alocuri a folk, alteori a rock din seria americana iar linia de synth nu are cum sa nu-ti aminteasca de vremurile bune ale celor de la LCD Soundsystem. Finalul unui album mirific nu are cum sa nu fie dement: Goodnight Arrow pleaca la drum de parca ar fi Sigue Sigue Sputnik, pentru ca pe parcurs sa se “aseze” in ceva nedefinit, dar cu vino-ncoa. Muzica aceasta e intriganta din cale afara, ceea ce confera un farmec de zile mari. Multi critici muzicali au definit The Phantom Band ca fiind un soi de “pop psychadelic modern“, eticheta absolut aiurea in umila-mi parere. E drept, personal nu gasesc eticheta care sa incadreze stilistic The Phantom Band. Dar certific faptul ca discul asta merita ascultat pe repeat de mai multe ori. Viata e prea scurta pentru a irosi o asemenea delicatesa, credeti-ma pe cuvant. Banuiesc ca The Wants nu va figura in prea multe clasamente cu „best of” ale anului in curs, dar merita cu prisosinta.

Recomandari: Tuturor melomanilor care vor sa studieze o trupa gigantica in devenire….

Lance Lopez - Salvation from sundown

Asteptari: Fac parte din melomanii care au avut ocazia sa-l vada live pe acest maestru al blues-ului, cu ocazia concertului pe care acesta l-a sustinut in luna mai a anului 2009 in clubul timisorean The Note. Omul vine din Texas si si-a lansat primul disc de studio in 1999 sub numele de Things First, care mai apoi a fost urmat de Wall of Soul, Simplify your vision si Higher Ground.


Rezultat: Oamenii care se asteapta ca texanul Lance Lopez sa reinventeze funky blues-ul, ar trebui sa stea la distanta de acest disc. Daca lumea ar astepta numai CD-uri care sa aduca ceva complet nou in muzica, multi artisti ar ramane neascultati. Cati oameni reusesc sa aduca ceva cu adevarat proaspat in stilul in care activeaza? Pe de alta parte, faptul ca Lance Lopez nu reinventeaza blues-ul n-ar trebui sa fie o problema pentru nimeni, muzica sa ramane mai mult decat adorabila pentru aceia care servesc pe paine Stevie Ray Vaughan sau Jimi Hendrix. Desi a fost criticat de multe ori in trecut pentru faptul ca sound-ul sau suna “prea a Hendrix”, Lance Lopez este unanim recunoscut drept unul dintre cei mai talentati chitaristi de blues ai vremurilor noastre.

Inca de la prima piesa, Love of mine, orice reprezentant al rasei umane care a ascultat vreodata blues poa’ sa topaie in voie pe sound-ul extrem de vioi al texanului, care foloseste niste riff-uri rock – friendly, iar ritmul devine si mai percutant la My Good Thing, care accelereaza intr+un mod cat se poate de placut discul. Pe parcursul pieselor alaturi de desele trimiteri la Stevie Raz Vaughan sau Hendrix, urechile avizate mai pot gasi diverse alte „felii“, cum ar fi sound-uri a la Lynyrd Skynyrd. Piesa care da titlul albumului e una de neratat, la fel ca Stubbs sau So Alone, iar printre momentele mai putin reusite se incadreaza fara indoiala si Why care geme de melancolie.

Oricat ne-am ascunde dupa deget si am filzofa, exista o sumedenie de artisti care scot muzica „cu dedicatie“. Lance Lopez este unul din oamenii care nu incearca diverse experimente, dar canta blues si rock cat se poate de precis si cu suflet.

Recomandari: Pentru oamenii care stiu sa aprecieze ceva clasic, dar prezentat cu mult suflet....

17 nov. 2010

Vunk - Ca pe vremuri

Asteptari: Pe vremea cand Atomic TV-ul era in floare, printre piesele de acolo s-a strecurat si Independent cu Vank. La putin timp, exact acum 11 ani sa fim mai exacti trupa si-a lansat discul Voyeur, urmat mai apoi de 6 piese de 5 stele (2001) si In haine noi (2002) si un best – of prin 2004. Dupa o pauza serioasa si cat se poate de sanatoasa, baietii au revenit cu doi membri noi si un U in loc de A  in titulatura. Ah, si era sa uit, plus un material discografic Ca pe vremuri.

Rezultat: A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost nu v-as povesti...un concert pe la mijlocul anilor 90 unde Vank a cantat pentru prima oara la Timisoara alaturi de trupa Zob. De atunci s-au schimbat destul de multe in bucataria interna a formatiei. Recent, cu ocazia lansarii acestui disc la Timisoara, Cornel Ilie, solistul formatiei, imi marturisea ca ei niciodata n-au fost punk si nici alternative. „E drept ca am fost perceputi asa, dar noi n-am fost niciodata asa ceva, n-am avut mesaje de revolta“, spunea el.

Deci, sa fim bine intelesi: discul Ca pe vremuri nu se refera la timpurile in care Sex Pistols soca o lume intreaga cu God Save The Queen. Cele zece melodii ale materialului sunt cantonate in cel mai neaos „pop“ in care din cand in cand se aud si niste chitari. Bine, bine, dar cum e cu rezultatul, va intrebati pe buna dreptate. Ei bine, depinde de context. E imoral, ingrasa dar nu scapam de judecata dubla. Daca asculti acest disc cu urechea setata pe instrumentatiile si artificiile sonore folosite de colegii de breasla din vest, pop –ul fabricat in uzina Vunk e prea prafuit pentru a fi real. In schimb, daca e sa compari piesele cu oferta pop din spatiul autohton, rezultatul nu e atat de suparator. Evident, comparatia sta in picioare la categoria pop din care se exclude „popcorn”-ul de genul Inna sau David Deejay. Vunk pedaleaza pe un pop de varsta „middle – age” situandu-se undeva in zona Bere Gratis sau Proconsul. E drept, constructiile sonore nu sunt foarte departe de iz-ul siropos al celor de la Holograf, dar sunt ceva mai variate decat baladele de gen kuschelrock ale celor de la Directia 5 sau uniformitatea pieselor lui Stefan Banica. Departe de mine gandul de a ridica in slavi muzica Vunk. Pur si simplu, stilistic e putintel mai bogata oferta decat in celelalte cazuri, chiar daca se vede cu ochiul liber ca e plin de praf. Stilul. Oricum, in zilele noastre e la moda sa fii prafuit, cel putin in arta numita muzica.

Daca in cazul muzicii straine pentru marea majoritate a oamenilor conteaza doar refrenul, la autohtone vrei/nu vrei prinzi si alte nuante. Cum ar fi „Cu trei cuvinte si un shot/Cu un sarut si un oftat/Iti intind covorul rosu pana la pat“ in Artificii pe tavan. Sau „Eu pot sa am o lume intreaga la picioarele mele/Dar in fata ta, stau in genunchi si promit inele/Ucigator, zambetul tau e doar ambasador/Locul preferat sa calatoresc e doar in ochii tai“ (La orice ora). Nu stiu exact daca are sau nu rost, far baietii incearca sa patrunda pe taramul responsabilizarii sociale, demarand o campanie care spune ca „Vreau o tara ca afara/ Sa nu ma traga nimeni pe sfoara“. Curios, inflexiunea vocii de la inceput iti da impresia de parca s-ar pregati o piesa cantata de Adi Despot. Odata cu instrumentatia e clar ca a fost doar o viziune de moment. Melodia Inconjurul lumii are nitel din ceea ce foloseste cu mult succes Muse. Care de fapt i-au copiat pe Queen. Si anume predilectia pentru coruri marete care induc ideea de grandoare. Unul din cele mai bune momente ale discului este Pleaca, piesa care merita sa devina urmatorul single de pe aici.  Unica piesa realizata in colaborare este Prima noapte din ultima zi (cu Lora) si duduie de accente ABBA.

Per ansamblu, compozitiile si textele celor de la Vunk sunt mai decente decat cele care ne bubuie urechile in pop – ul autohton. Daca acestea ar fi dublate si de aranjamente muzicale ceva mai updatate, rezultatul ar fi cat se poate de satisfacator. Asa, e ca pe vremuri. Din pacate niciuna dintre cele zece piese nu are forta celei care decreta „Din 1000 de flori parfumate eu te-am cules/ Din 1000 de masti colorate tu m-ai ales/Din 1000 de ganduri ce ma chinuie si nu ma lasa sa dorm uneori/Cel mai tare ma doare ca noi ne-am iubit doar de 1000 de ori“. Din fericire, am reusit sa purced la cele zece piese fara butonul de skip, ceea ce in termeni de muzica romaneasca inseamna ca poate fi inclus lejer in categoria „decent”.

Recomandari: Pentru cei care vor cu tot dinadinsul sa asculte un album de pop romanesc fara sa apese pe butonul skip. 33 de minute acceptabile, pentru slagarosii autohtoni...

ESG – Dance To The Best Of ESG

Asteptari: ESG (Emerald, Sapphire & Gold) e numele inventat de trei surori din Bronx care si-au inceput cariera in jam – session-uri tinute in depozite din Bronx. Primul lor E.P. a aparut in 1981, iar doi ani mai tarziu fetele au editat si discul de debut. De-a lungul anilor, trupa s-a destramat si a revenit de vreo doua ori si a editat doar patru discuri, ultimul material de studio fiind Keep on Moving, acum patru ani.

Rezultat: Indiferent ca esti familiarizat sau nu cu ESG, compilatia asta de greatest hits ar trebui sa te dea pe spate. Desigur, afirmatia e valabila mai ales in cazul profanilor in care ma numar si eu, care au ocolit din varii motive istorioara scrisa de surorile Scroggins. Orice sursa serioasa ar trebui sa va dumireasca ca avem de-a face cu unul din grupurile muzicale care a influentat o gramada de lume iar piesele lor au stat la baza multor sample-uri ale unor nume cunoscute. Si cu toate acestea piesele semnate ESG sunt mult mai putin cunoscute decat ale altor formatii de gen. Promotie nefericita, ce sa-i faci.

Daca te incumeti sa categorisesti cumva ceea ce canta ESG, te inhami la o treaba foarte dificila. Se stie, muzica lor a fost folosita en – gros pentru sample-uri din diverse directii de la hip hop, post punk sau disco.Daca mai adaugam faptul ca producatorul muzical al lor a fost Martin Hennet (raspunzator printre altele de Joy Division), e foarte tentant sa asociezi ciorba asta undeva in zona post – punk. Aparent. Dar atunci cand punk-ul se amesteca ba cu disco ba cu funk, categoric e ceva neobisnuit. Probabil acest atribut defineste pe deplin felia ESG: melodiile sunt „altfel” fata de ceea ce te astepti.

Fara indoiala, atunci cand asculti piesa UFO iti ramane intiparita in minte  sirena care a fost folosita de prea multe ori de-a lungul anilor pentru a trece neobservata. Groove-ul piesei Dance este unul ucigator si foloseste in mod paradoxal o sumedenie de cinele hi-hats in locul unde urechea s-ar astepta sa fie tratata cu refren. Una din cele mai surprinzatoare piese de aici este Chistelle, care are parte de o chitara aproape punk care iti da impresia ca asisti la vreun concert al celor de la P.I.L. pe strazile din Brooklyn. Exista aici si cateva piese mai noi, extrase din albumul din 2006 al celor de la ESG, cum ar fi Insane (Tambourine Mix), o melodie axata doar pe percutie si voce, un fel de Salt n Pepa mai altfel. Marea majoritate a pieselor sunt mult mai funky decat prevede legea, chiar daca pe alocuri sunt nitel repetitive. Cam trei sferturi din creatii nu respecta defel „incadrarile” clasice. Din aceasta cauza, unele piese iti suna pe moment a chestii care au fost folosite si de Red Hot Chilli Peppers, iar dupa cateva secunde ai  impresia ca parca si Beastie Boys au ascultat pe repeat ESG. Ba chiar si Tricky, care dealtfel a declarat oficial ca a fost influentat de ESG. Misto din cale afara e si Moody, care aduce destul de serios cu disco-ul a la Indeep (raspunzatorii hitului Last night a DJ saved my life). 

Haios e ca prin 1992 ESG a scos un E.P. numit Sample Credits Don't Pay Our Bills. O dedicatie directa pentru toti acei care de-a lungul anilor au folosit diverse sample-uri din muzica lor, fara sa le dea un ban, se subintelege. Va vine sa credeti sau nu, tobosara trupei, Valerie Scroggins a ajuns sa se judece cu un tribunal din Brooklyn pentru o suma de bani care a cerut-o in urma accidentarii de la locul de munca. Ei bine, tineti-va bine, doamna cu pricina este soferita de autobuz in New York!

Recomandari: Exista comori adanc ingropate, pe care atunci cand le descoperi iti creeaza o exaltare dubios de intensa. E cazul ESG, ceva care merita ascultat cu urechea ciulita pentru amatorii de muzica funky, indiferent de stil.

16 nov. 2010

Easy Star All - Stars - Dubber side of the moon

Asteptari: Easy Star All-Stars e un colectiv de muzicieni din zona reggae, care a colaborat ca backing – band cu o serie de artisti, dar din cand in cand a mai scos si albume sub nume propriu. In 2003 echipajul acesta a reinterpretat celebrul disc Dark Side of the Moon, dandu-i titlul de Dub Side of the moon. Acum patru ani, trupa a realizat Radiodread, un album dupa piesele de pe OK Computer de Radiohead, iar anul trecut altul dupa Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band de The Beatles.


Rezultat:Nu e o treaba tocmai usoara sa realizezi un album in varianta dub si dubstep dupa cel de-al 8-lea disc al celor de la Pink Floyd. Iar dupa sapte ani sa faci un cover dupa cover pare si mai ciudat, la prima vedere. Dubber side of the moon e un material de remixuri realizat dupa cover-uri. Suna ridicol, nu-i asa? Chiar daca accentele reggae ale pieselor s-au pastrat intr-o masura mai mica sau mai mare, de aceasta data stilistic curcubeul e unul mult mai cuprinzator. Trebuie sa marturisesc faptul ca niciodata n-am fost un fan declarat al muzicii reggae. E ceva care din cand in cand e misto de ascultat, dar nu in mod constant. Ei bine, dupa auditia acestui disc, pare-se ca reggae-ul a mai urcat cateva pozitii in preferintele stilistice personale, gratie unor constructii sonore absolut fulminante prezente pe Dubber side of the moon.


Remixul piesei On the run e unul cat se poate de emblematic pentru ceea ce au intentionat acesti muzicieni sa realizeze. Liniile de synth sunt pastrate intacte fata de varianta originala, dar piesa capata o alta stralucire gratie ritmului de drum and bass, care se potriveste ca o manusa creatiei. Una din cele mai reusite reinterpretari de pe acest disc este piesa Time, ale carei voci sunt subliniate de cateva sound-uri de synth cat se poate de decente si nici chiar sound-ul de dubstep care razbate pe ici pe colo nu dauneaza defel piesei. O alta varianta mai mult decat misto de aici este Money. Remixul executat de The Alchemist este unul cat se poate de inspirat si reuseste sa cantoneze piesa in vremurile noastre, fara a-i altera defel izul ei initial. Careul de asi este completat de varianta celor de la Dreadzone la Us and them, fara indoiala cea mai „electronica” piesa de pe acest Dubber side of the moon.

Una peste alta, e un disc surprinzator care contine o combinatie neobisnuita de ritmuri si directii stilistice. Desi aparent acest melanj este unul bizar, oamenii acestia reusesc sa imbine chestiunile in mod decent, materialul discografic fiind unul cat se poate de inovator.

Recomandari: Pentru toti aceia care sunt curiosi de imbinari inedite ale unor stiluri.

15 nov. 2010

Kid Cudi - Man on the Moon II: The Legend of Mr. Rager

Asteptari: Desi a devenit cunoscut pentru o anumita parte a publicului gratie unui mixtape numit A Kid Named Cudi, Scott Ramon Seguro Mescudi (numele real al lui Kud Cudi) a ajuns pe buzele tuturor datorita hitului Day and night, inclus pe albumul sau de debut Man on the Moon: The End of Day.

Rezultat: Daca pe albumul de debut al muzicianului punctul forte a fost tocmai faptul ca accentul era pus pe diversele imbinari intre electro si hip – hop, de data aceasta in prim plan avem exact opusul: flow-ul lui Kid Cudi. Bogata arhitectura a sunetelor datorata in special momentelor de reala invovatie la capitolul instrumentatie a disparut cu desavarsire, accentul fiind pus pe mesaj. Cu alte cuvinte, Kid Cudi incearca sa ne prezinte lumea reala, cu cele bune si cele rele, lucru care ii iese doar partial. Se prea poate ca cei care l-au apreciat pentru rimele din primul album sa fie mai mult decat extaziati de mesajele acestor melodii. Cu siguranta insa ca din cei peste 20 de milioane de oameni care au vizionat Day and night pe Youtube, procentul acelora care l-au apreciat pe muzician doar pentru cuvinte e micut.

Daca aveti curiozitatea sa ascultati cu mare atentie versurile, probabil veti sesiza faptul ca muzicianul isi povesteste problemele, care surprinzator sau nu au de-a face in mare masura cu dependenta de droguri. Majoritatea pieselor sunt aproape melancolice iar refrenul piesei Marijuana cu al ei cor cristalin nu pusca defel cu ideea piesei. Cele doua colaborari ale sale cu Mary J Blidge nu reusesc sa dea o nota mai optimista discului, desi acestea sunt parca ceva mai rasarite decat restul. Poate doar single-ul REVOFEV merita niscaiva atentie, dar per total piesele sunt mult prea departe de asteptari. 

Daca anul trecut constatam nu fara surprindere ca cel care isi spune Kid Cudi a reusit sa creeze un liant cat se poate de vrednic de interes intre muzica pop – electro si rima strazii reprezentata de hip – hop, de aceasta data trebuie sa va declar alb pe negru: disculo numarul doi al americanului nu e defel ascultabil. Cel putin nu pentru aceia care nu s-au nascut in U.S. si pentru categoria de oameni care pe langa flow mai vrea sa asculte si instrumentatii decente. Pierdere de timp.

Recomandari: Evitati discul, e o pierdere de timp pentru toti acei care nu-s prinsi in capcana mintii lui Kid Cudi....

14 nov. 2010

Agnes Obel - Philharmonics

Asteptari: Agnes Obel este o compozitoare si solista daneza care a devenit cunoscuta in Germania gratie piesei Just so, melodia fiind inclusa in campania de promovare a unei binecunoscute firme. Philharmonics este albumul ei de debut.

Rezultat: Probabil nu sunt singurul de pe aceasta Planeta care a observat faptul ca marea majoritate a copertilor actuale de discuri incep sa se incadreze intr-o banalitate apasatoare. Ei bine, nu e cazul cu acest disc care este unul iesit din comun din mai multe privinte. Inclusiv si din prsima faptului ca artwork-ul ne prezinta o poza cu adevarat magnifica, care nu are cum sa-ti fie indiferenta. Tonul auster al fotografiei e o introducere cum nu se poate mai adecvata in lumea acestui Philharmonics. Desi majoritatea pieselor sunt centrate in jurul unui pian „light”, muzica inventata de Agnes Obel e una care te cucereste prin simplitate si te face sa te scufunzi intr-un Univers paralel.

Influentele declarate ale tinerei soliste care traieste in Germania sunt extrem de variate. De la compozitorul Alfred Erik Lesley Satie pana la trupa Sonic Youth, e de exemplu cale lunga. Dar si de la Debussy la Bob Dylan. Si chiar de la Hitchcock la PJ Harvey. Tanara care a studiat in Roskilde – loc unde se desfasoara un celebru festival european dealtfel – reuseste sa surprinda printr-o voce cristalina ce aduce pe alocuri a Tori Amos, daca e sa ma gandesc la delicatetea cu care sunt abordate unele compozitii. Multe piese au darul de a crea o stare de contemplatie. 

Prezenta unei harfe discrete pe piesa Beast poate crea similitudini cu Joanna Newsom, dar preponderent ascultatorul este bombardat cu sound-uri de pian „langsam”, care risca sa creeze o stare de transa. Alaturi de magnificele Riverside Just so si Brother Sparrow discul cuprinde si un cover dupa o piesa a lui John Cale, Close Watch.

Unicul cusur al acestui disc e acela ca pentru ascultarea lui e nevoie de o atentie marita. E o auditie superba doar in conditiile in care reusesti sa te deconectezi total de lumea din jur. Merita efortul pe deplin, caci rezultatul e de un fast iesit din comun. Philharmonics e un melanj superb de violoncel, harfa, orga si celesta, un instrument muzical de percutie cu claviatura, ale carui sunete sunt produse prin lovirea unor placi de metal.

Recomandari: Dincolo de trenduri si categorisiri, recomand aceasta auditie pentru orice persoana care nu si-a pierdut latura aceea a sufletului care stie sa aprecieze frumosul....

13 nov. 2010

Zuccherro - Chocabeck

Asteptari: Dincolo de cifre, premii sau distinctii, Zucchero e un muzician italian care a reusit sa fie apreciat de catre colegii de breasla, chestiune dealtfel destul de anevoioasa atunci cand ne referim la industria plina de orgolii a muzicii. Zucchero Fornaciari a colaborat printre altii cu Joe Cocker, Stevie Ray Vaughan, Eric Clapton, Miles Davis sau Paul Young, iar noul sau disc Chocabeck vine la patru ani dupa precedentul Fly.


Rezultat: Am avut dintotdeauna un respect deosebit pentru muzica creata de Zucherro. Desi, acum trei ani muzicianul italian a reusit sa dea cu bata-n balta, cand a pus la cale un cover dupa Wonderful Life-ul lui Black. Nu neaparat fiindca n-am auzit si alte variante mai natange ale piesei cu pricina, ci pentru simplul motiv ca Wonderful Life e o piesa de care nu te atingi in nici un fel, capisci? Anyway, nimeni nu e perfect, chiar daca acest nou material discografic semnat Zucherro e cat se poate de aproape de a defini perfectiunea in pop. Plus rock si blues, dar asta e alta poveste.

Chocabeck are un start cat se poate de lent, iar primele patru piese iti dau impresia ca domnul care a implinit recent 55 de ani s-a domolit de tot. Din fericire, lucrurile capata mai tarziu o alta valenta, iar Vedo Nero e exemplul unei piese care se inscrie in canoanele refrenelor slagaroase made in Italy, fiind un pop mai mult decat decent, cum rar ti-e dat sa asculti in zilele noastre. Se prea poate ca dupa mai multe ascultari o ureche avizata sa sesizeze cateva similitudini cu celebra Gloria editata odata de Laura Branigan, dar piesa cu pricina e misto din cale afara. O alta perla nestemata a discului este balada Oltre le rive, in care vocea senzuala a artistului efectiv te unge la suflet. Chiar daca majoritatea pieselor se inscriu in chestii la care te poti astepta de la Zucherro, exista si surprize. Cum ar fi piesa care da titlul noului album, realizata in colaborare cu Brian Wilson. Desi aranjamentul instrumental poate fi inclus in categoria „cu putin praf”, rezultatul final e unul surprinzator, recomandandu-se a fi unul din cele mai reusite momente ale discului.

Chocabeck este un disc care apare in doua variante: una pentru piata italiana si cealalta internationala. Singura diferenta este aceea ca piesa Il Suono Della Domenica apare pe editia internationala ca Someone Else’s Tears, cu versurile scrise de Bono. De ascultat pe repeat ar mai fi si God bless the child plus single-ul E Un Peccato Morir. Interesant este ca Iggy Pop a scris versuri in engleza pentru doua melodii, dar niciuna n-a ajuns pe Chocabeck. Cu toate acestea, Spirit Together - varianta britanica a piesei care da titlul albumului – se poate auzi pe la niste radiouri. 

Recomandari: Fara indoiala Zucherro e un nume care are o armata de fani, care vor manca pe paine acest disc. Chocabeck poate fi ascultat cu lejeritate si de catre cei care dintr-un motiv sau altul nu s-au imprietenit inca cu piesele made in Italy, e o introducere cat se poate de decenta in „felie”....

11 nov. 2010

John Legend & The Roots - Wake Up!

Asteptari: La doar cateva luni dupa ce au scos cel de-al 9-lea album numit How I got over, cei de la The Roots s-au reintors in atentia melomanilor pentru un disc in care au colaborat cu John Legend, alaturi de care dealtfel au realizat si doua piese din albumul precedent, Doin’ It Again si The Fire. Discul cuprinde o sumedenie de cover-uri din zona soul a anilor 60 sau 70 si are parte de alti colaboratori mai mult sau mai putin cunoscuti.

Rezultat: Buchetul de soul, funk, jazz, blues, gospel, reggae si putintel hip – hop din care e alcatuit acest material e unul mirific si face ca Wake Up sa fie una din cele mai frumoase aparitii ale anului in curs. Ca si in alte dati, hip – hop – ul practicat de cei de la The Roots este cat se poate de elegant si subtil, iar atunci cand spun ca oamenii acestia reinventeaza genul nu gresesc defel. Un alt motiv pentru care albumul acesta merita sa-si gaseasca loc in discografia oricarui meloman este acela ca marea majoritate a melodiilor au darul de a creea o stare de bine aparent inexplicabila. Desi e la mii de kilometri distanta de Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, discul iti impregneaza o stare de euforie cat se poate de placuta.

Printre diamantele prezente aici se numara Wake Up Everybody, o fuziune grandioasa intre gospel-soul care reuseste sa iti taie respiratia. Piesa cantata in original de Harold Melvin & the Blue Notes are parte si de invitatii speciali Common si Melanie Fiona. Se gasesc aici din belsug atat melodii de care s-ar putea sa fi auzit in trecut, cum ar fi Wholy Holy-ul lui Marvin Gaye, dar si chestii mai obscure de genul Hang on in There al lui Mike James Kirkland. Unul din cele mai surprinzatoare momente este cover-ul dupa Bill Withers’ “I Can’t Write Left Handed”, care cu cele aproape 12 minute ale sale are un sarm aparte. Nu lipseste de aici nici o varianta pur si simplu dementiala a clasicului hit din 1970 a lui Ernie Hines, Our Generation sau I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free cantata in original de Nina Simone. Desi e un album numai de cover-uri, exista o probabilitate mare ca majoritatea acestor piese sa fie „in prima auditie”, avand in vedere ca soul-ul de acum patru sau cinci decenii nu e tocmai prezent pe toate gardurile. Adeseori cand ai de-a face cu albume realizate pe scheletul unor cover-uri ramai cu impresia ca noile variante par a fi imitatii (uneori ieftine), indiferent de cat de bun ar fi cel care le reinterpreteaza. In cazul acesta nu e cazul, cover-urile fiind mai degraba o demonstratie din lectia numita „cum ar trebui sa te apuci sa interpretezi o preluare“. Indiferent de piesa care iti „pica” cel mai bine, Wake up e un experiment reusit al unor muzicieni care muncesc pe branci la inovatie si spontaneitate. Chestiuni care pana la urma definesc muzica relevanta. Ar mai fi de amintit si faptul ca in zilele noastre tot mai putini muzicieni sunt dispusi sa scoata discuri politice. Iar muzica de protest a anilor 60 si 70 cu ale ei texte care condamna razboaiele americane purtate „la distanta” si stransa lor corelare cu saracia sunt cat se poate de actuale.

Recomandari: Wake Up n-are absolit nici o contraindicatie, deci scuzele nu-s acceptate in cazul in care treceti de buna voie peste aceasta aparitie discografica....

10 nov. 2010

I Blame Coco - The Constant

Asteptari: Atunci cand toata lumea stie ca esti fiica lui Sting, e clar ca debutul nu poate fi decat unul anevoios. Carevasazica, asteptarile sunt cat se poate de mari. Coco are 20 de ani si numele de Eliot Paulina Sumner in cartea de identitate, iar The Constant e albumul de debut, care a fost promovat si printr-un concert unic in Europa de Est, care a avut loc in Bucuresti, chiar inaintea aparitiei oficiale a acestuia.

Rezultat: Oricat ai vrea sa ocolesti subiectul, n-ai cum sa ignori faptul ca ceea ce rasuna din boxe e o muzica inventata de fata lui Sting. Pe de o parte, un lucru e cat se poate de sigur: exista multe momente aici in care Coco iti aduce aminte de celebrul sau tatic. Pe de alta parte, daca e sa arunci o privire asupra compozitiilor, e greu de crezut ca vei gasi ceva de genul Roxanne, Message in a bottle sau poate chiar English Man In N.Y.. Desigur, la 20 de ani nici Sting n-a fost defel un geniu muzical. Primul sau album de succes cu The Police, Oulandos d Amour a fost editat in 1978, pe cad avea 27 de ani. Asadar matematic, Coco a luat-o inaintea tatalui. Linia urmata de ea e una aproape trendy (cel putin in Marea Britanie) fiind un amestec de chitari din zona „alternativa” cu nemuritoarele sound-uri de synth readuse la moda in ultima vreme de Florence & The Machine sau chiar La Roux.

Inca din startul acestui disc, de la piesa Selfmachine e clar pentru toata lumea ca synth-urile sunt cat se poate de contagioase, piesa avand un pic si din isteria celor de la The Killers.  Noul single Spirit Golden are si el o oarecare prestanta, dar dincolo de vocea cat se poate de placuta a solistei exista multe chestiuni care nu-s chiar favorabile. In principal, e vorba de un anumit sablon al constructiilor, care oricat de interesant ri s-ar parea la inceput, devine predictibil pe parcurs. Cover-ul dupa single-ul lui Neil Young din 1970, Only love can break your heart nu reuseste sa capteze atentia prin nicio nota iar It's About to Get Worse are aceeasi soarta, nefiind deloc o piesa memorabila. Cireasa de pe tortul acestui The Constant este Caesar. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca alaturi de Coco apare si Robyn, ci pentru atitudinea usor punk a piesei, care o recomanda a fi un fel de Blondie updatat pentru anii in curs. Deosebit de percutanta e si melodia Please Rewind, al carei refren seamana intr-o oarecare masura cu celebra piesa a celor de la The Police, Message in the bottle. Per total e un album decent. Care lasa impresia ca putea fi si mai bun. Dar poate ca daca aceasta Coco n-ar fi fost fiica lui Sting, aplauzele ar fi fost mult mai furtunoase. Asa, ele raman in zona „moderata“

Recomandari: Pentru amatorii de muzici decente, indiferent daca au auzit vreodata sau nu de Gordon Matthew Thomas Sumner.

9 nov. 2010

Yazoo - Reconnected Live

Asteptari: Desi au avut parte de doar doua albume, grupul synthpop alcatuit din Vince Clark (ex – Depeche Mode) si Alison Moyet a lasat o urma cat se poate de adanca in muzica moderna, compozitiile lor fiind considerate o influenta majora pentru nume ca LCD Soundsystem, Hercules and Love Affair sau La Roux, ca sa amintim doar cateva. Reconnected Live este un album inregistrat in timpul turneului lor de acum doi ani si cuprinde 20 de melodii.

Rezultat: Yazoo ramane unul din paradoxurile muzicii moderne. N-am sa intru acum in scurta istorie a trupei care a „activat“ doar 18 luni timp in care a sustinut 24 de concerte, insa nu am cum sa nu remarc faptul ca mostenirea muzicala pe care au lasat-o Vince Clark si Alison Moyet cu albumele lor Upstairs at Erics si You and me both este subapreciata in zilele noastre. Din pacate, inca inaintea de aparitia celui de-al doilea album al lor, cei doi au anuntat ca pun capat proiectului. Din fericire, Alison si-a continuat cariera solo iar Vince a pus bazele trupei Erasure. Melodiile lor au influentat o sumedenie de artisti in ultimii 25 de ani, ADN-ul lor muzical fiind preluat si adaptat de mii de ori dupa aceea.

Discul de fata este unul de exceptie din mai multe motive. Primul ar fi acela ca duetul a interpretat pentru prima oara live cantece incluse in You and me both, cel de-al doilea (si ultimul) disc al formatiei. Nu mai putin interesant e faptul ca spre deosebire de multe alte trupe ale anilor 80, cei de la Yazoo n-au sarit prea usor in mania “comeback”-urilor doar de dragul banilor, cele cateva concerte sustinute in 2008 venind la nu mai putin de 25 de ani dupa destramarea trupei. Un alt motiv pentru care acest dublu disc merita sa fie pus in rama de catre orice depesist sau amator de synth – pop este acela ca pe parcursul pieselor Alison Moyet se arata extrem de surprinsa de reactia calduroasa a publicului. Fiecare secunda iti da impresia ca Alison e pur si simplu incantata de ceea ce se intampla pe scena. E acea bucurie in a face ceva care iti place cu adevarat, chestiune care se simte de la o posta. Nu e un comeback din acela din categoria “lets do it for the money”, e o reuniune in care se simte ca s-a pus mult suflet, iar rezultatul este unul pe masura.

E greu de crezut, dar cateva din imnurile anilor 80 n-au fost cantate niciodata live. Inclusiv Nobody s diary, piesa care deschide acest disc de exceptie. Fanii Yazoo vor remarca inca din prima secunda faptul ca o buna parte din vechile sound-uri de synth au fost inlocuite cu tehnologia digitala moderna. Dincolo de surpriza unui sound mai “altfel”, melodiile isi pastreaza pe deplin din farmec, iar micile dialoguri ale lui Alison cu publicul dau o savoare aparte materialului. Categoric, “garda” veche care a prins piesele Yazoo in vremurile in care MP3-ul era in stadiul de “de inventat” va fi extrem de fericita dupa auditia celor 20 de melodii incluse pe acest dublu disc. Exista posibilitatea ca si garda tanara sa fie cu urechile ciulite dupa acest material si sa realizeze ca o gramada din curentele zilelor noastre. E un disc simplu, onest care descrie pe deplin synth – pop – ul adevarat. O analiza separata a celor 20 de piese de aici este cat se poate de ridicola. E destul sa amintesc faptul ca printre piese se numara marile slagare dar si cateva din momentele “uitate”. Cum ar fi Winter Kills, care demonstreaza motivul pentru care vocea solistei a fost considerata “de exceptie”. Avem parte aici si de Sweet thing, care e un stramos autentic al curentului “dance” din zilele noastre. Nu lipsesc nici Goodbye 70s, Situation, Don’t go sau Bring Your Love Down (Didn't I), melodii care reusesc si astazi sa creeze vii emotii in randul melomanilor.

Recomandari: Daca ati fredonat vreodata Yazoo (sau Yaz, cum au fost ptomovati in America), cuvintele nu-si au rostul: e un material pentru care merita sa faci orice fel de sacrificii. Poate fi o auditie interesanta si pentru aceia care vor sa-si formeze o cultura muzicala, Recconteced Live fiind o poarta care duce la una din cele mai inovative trupe ale anilor 80. Categoric, e o recomandare cu litere mari pentru oricine!


James Blunt - Some kind of trouble

Asteptari: James Blunt e un tip care-si trage seva din compozitorii anilor 70 si face un adult – oriented pop de moda veche. Muzicianul a debutat acum cinci ani cu Back to Bedlam, un disc care a inclus una din cele mai mediatizate balade ale anului, You re beutiful. Fostul soldat britanic care a participat la operatiunile din Kosovo in 1999, a mai editat un disc in anul 2007 sub numele de All the last souls.

Rezultat: Vocea pitigaiata a lui Blunt e una care n-are cum sa te lase indiferent: fie fredonezi alaturi de el si ii recunosti talentul, fie te gandesti cat de bine ar fi fost ca aceste melodii sa fi fost cantate undeva intr-un buncar al armarei britanice. Poate nu e deloc intamplator faptul ca intr-un clasament realizat de o publicatie britanica melodia You re beautiful a castigat lejer titlul de cea mai iritanta melodie a tuturor timpurilor, reusind sa intreaca pana si piesa Crazy Fog! Si de aceasta data, trademark-ul vocii plangacioase reuseste sa irite pana si cele mai calme persoane, astfel incat inainte de ascultarea acestui material va recomand sa va inarmati cu o rabdare deosebita. Desi in comunicatul de presa al acestui disc se anunta cu surle si trambite faptul ca spre deosebire de celelalte doua melodii, piesele de aici sunt mult mai optimiste, mare schimbare nu prea se observa. Dincolo de textele optimiste, aproape fiecare piesa din acest album e construita pe acelasi calapod care l-a facut celebru si care l-a ajutat sa vanda impreionanta cifra de 12 milioane de discuri din primul sau album. Adica nitel pian, acorduri soft si vocea cat se poate de „in fata”.

Single-ul Stay the night are ca tema fiorul intalnirii unei prietene de sex feminin si e unicul momenr in care discul nu e insipid, incolor si inodor. Chiar daca pentru ultima piesa, Turn me on, muzicianul incearca sa scoata atmosfera din letargie, e prea tarziu, fiindca stiti voi vorba aceea: cu o floare nu se face primavara. Urechile obisnuite cu slagarele de radio „top 40”, care nu dau prea mare importanta scheletului sonor al unei compozitii, nu vor fi deranjate prea mult de aceasta realizare. Probabil ca in anumite momente, discul poate fi unul pe care cu ingaduinta il asculti cap – coada. Depinde de structura interioara a fiecaruia. Pentru aceia care inca mai vad muzica drept o arta, Some kind of trouble e un album depresiv si neinteresant. O buna parte din stupizenia acestuia este corelata direct cu vocea „nenaturala” a muzicianului. Chiar daca nu stralucesc de fel, unele compozitii ar suna mult mai bine cu o voce ceva mai neutra.

Recomandari: Inchipuiti-va cum ar fi sa asculti pe repeat vreo doua saptamani in continuu melodia Crazy Fog. E exact starea care ti-o inspira aceasta auditie. Recomandat doar pentru aceia care au tendinte sonore sado – mazo....

8 nov. 2010

Omega - Rhapsody

E o treaba destul de riscanta sa prelucrezi simfonic niste piese rock intrate in visteria sertarului pe care sta scris “clasic”. Noul disc al legendarei trupe maghiare (realizat in formula János Kóbor "Mecky"- solist, Ferenc Debreceni „Ciki" – tobe si László Benkő "Laci" – keyboards si voce), cuprinde o sumedenie de hituri reorchestrate in maniera clasica, dar in mod surprinzator nu include doua dintre cele mai mari hituri ale formatiei, Gyöngyhajú lány si Petróleum lámpa. Avand in vedere ca discul Rhapsody a aparut la casa de discuri germana Edel, muzicienii au inclus atat piese cantate in maghiara cat si melodii in engleza.
Asteptari: Omega este una din cele mai legendare formatii maghiare, care a luat fiinta in 1962 si a avut succes si pe plan international, una din piesele lor Gyöngyhajú lány (aparuta initial in 1969) fiind preluata printre altele si de Scorpions. Cel de-al 16-lea disc al lor Égi jel: Omega a aparut acum patru ani, fiind materialul discografic cu numarul 16 din visteria trupei.

Rezultat: E o treaba destul de riscanta sa prelucrezi simfonic niste piese rock intrate in visteria sertarului pe care sta scris “clasic”. Noul disc al legendarei trupe (realizat in formula János Kóbor "Mecky"- solist, Ferenc Debreceni „Ciki" – tobe si László Benkő "Laci" – keyboards si voce), cuprinde o sumedenie de hituri reorchestrate in maniera clasica, dar in mod surprinzator nu include doua dintre cele mai mari hituri ale formatiei, Gyöngyhajú lány si Petróleum lámpa. Avand in vedere ca discul Rhapsody a aparut la casa de discuri germana Edel, muzicienii au inclus atat piese cantate in maghiara cat si melodii in engleza.

Discul debuteaza cu cateva acorduri din rapsodia lui Liszt Ferenc, dupa care auditoriul este invitat in piesa Overture din ultimul lor album editat in limba engleza Transcendent (aparut acum 14 ani). Dealtfel majoritatea melodiilor cantate in engleza sunt extrase din acest disc relativ necunoscut al trupei. Unul din marile lor hituri numit Az arc are parte de o varianta cat se poate de interesanta, cu chitarile putin mai in spate si cu mai multe instrumente de suflat in prim plan, in timp ce Tower of Babel da impresia unui cantec razboinic gratie percutiei. Napot hoztam csillagot e putintel mai scurta decat originala melodie aparuta pe discul lor "Idörabló fiind unul din momentele izbutite ale acestui album.. Unica piesa in care avem parte de text si in engleza si in maghiara este Child in your arms. Desi are parte de o reorchestrare simfonica, discul Rhapsody este eminamente rock, recomandandu-se a fi o auditie placuta pentru aceia care iubesc rock-ul anilor 70 – 80.

Recomandari: Pentru o seara nostalgica de toamna in maniera rock. Chiar daca multe din originalele acestor piese sunt cel putin la fel de bune ca cele incluse aici, merita pe deplin sa va dedicati 68 de minute din viata pentru aceasta auditie.

Ghostland Observatory - Codename: Rondo

Atunci cand creatia unui artist este destul de greu de incadrat intr-un gen anume, „specialistii“ se intrec in a descoperi genuri numai de ei stiute, care dincolo de stupizenia unor particule alaturate alandala nu reusesc sa transmita nici o informatie ascultatorului. Cei de la Ghostland Observatory fac parte cu siguranta din categoria „greu de definit“, fiind practic o imbarligatura adesea ciudata intre sound-ul emanat de suntetizatoarele analogice si nebunia rock-ului psyhadelic. Chiar daca albumul de fata este listat printre pozitiile fruntase ale clasamentului celor mai bune albume dance din Statele Unite ale Americii, ar fi o greseala de neiertat sa comparam muzica aceasta cu sound-urile unor David Guetta sau Swedish House Mafia. E unul din cele mai intrigante discuri care mi-a fost dat sa ascult in ultima vreme. E pe alocuri Sonic Youth, in altele Chemical Brothers dar nu-i lipseste nici doza de nebunie practicata mai demultisor de Daft Punk.
Asteptari: Ghosltand Observatory e un duet american a craui muzica e descrisa ca fiind o combinatie intre electro, rock si funk de catre cei de la Allmusic si electro-dance soul rock de catre Gothamist. Albumul de fata este cel de-al 4-lea disc editat de Aaron Behrens si Thomas Ross Turner


Rezultat: Atunci cand creatia unui artist este destul de greu de incadrat intr-un gen anume, „specialistii“ se intrec in a descoperi genuri numai de ei stiute, care dincolo de stupizenia unor genuri alaturate alandala nu reusesc sa transmita nici o informatie ascultatorului. Cei de la Ghostland Observatory fac parte cu siguranta din categoria „greu de definit“, fiind practic o imbarligatura adesea ciudata intre sound-ul emanat de suntetizatoarele analogice si nebunia rock-ului psyhadelic. Chiar daca albumul de fata este listat printre pozitiile fruntase ale clasamentului celor mai bune albume dance din Statele Unite ale Americii, ar fi o greseala de neiertat sa comparam muzica aceasta cu sound-urile unor David Guetta sau Swedish House Mafia. E unul din cele mai intrigante discuri care mi-a fost dat sa ascult in ultima vreme, in primul rand gratie dificultatilor intampinate atunci cand vrei sa etichetezi cu tot dinadinsul aceasta muzica. E pe alocuri Sonic Youth, in altele Chemical Brothers dar nu-i lipseste nici doza de nebunie practicata mai demultisor de Daft Punk.

Din pacate, dincolo de idei si amestecuri, per ansamblu materialul acesta reuseste sa dezamageasca prin lipsa de coeziune. Acesta poate fi unica inrudire a Codename : Rondo – ului cu materialele „dance“: e greu de ascultat cap – coada chiar daca are cateva momente absolut dementiale. That s right are parte de o portiune extrasa parca din visteria trupelor de rock alternativ, dar vocoderul mult prea repetitiv reuseste sa strice din magia piesei. Melodia care da titlul albumului este o povestioara care n-are nici o noima, iar atunci cand se termina rasufli usurat: e unul din momentele acelea care n-ar fi trebuit sa fie inclus pe nici un disc, indiferent de gen. Glitter, in schimb este una din acele piese care are darul de a te trezi din amorteala, iar vocea usor pitigaiata arunca un aer de minimal – punk cat se poate de izbutit atmosferei. Give me the beat emana un aer cat se poate de pregnant de Queen, imbogatit cu niste sound-uri scoase parca din bagajul celor de la D.A.F. si reuseste sa incline balanta pieselor decente ale albumului. Una din cele mai intrigante piese de aici poarta titlul de Mama, si este - ati banuit - o balada. Scoasa parca din epoca Pink Floyd sau chiar Yes, si care cu siguranta nu te astepti s-o auzi pe un disc de o asemenea factura. Un disc ciudat n-are cum sa se termine decat in acelasi mod, asa ca n-am ramas absolut deloc mirat cand in  Kick Clap Speaker vocea este a unui McIntosh. Iar elementele de Daft Punk isi fac aparitia exact la tanc pentru a acorda melodiei statutul de „dubioasa“. Muzica americanilor e atat de minimala pe alocuri incat ai impresia ca intreg conceptul e o gluma. Pare-se ca spectacolele live ale celor de la Ghostland Observatory sunt adevarate happening-uri, grupul avand o faima de „live“ band. Din pacate discul acesta nu reuseste sa convinga, chiar daca are cateva scantei interesante.

Recomandari: Exista aici doua – trei piese care merita sa fie ascultate pe repeat, dar restul e obositor. Pentru pasionatii de ciudatenii „cu orice chip“....

6 nov. 2010

Charlie Haden - Sophisticated Ladies

Avem de-a face cu un super – album in primul rand fiindca alaturi de celebrul basist si compozitor intalnim vocile celebrelor Melody Gardot, Diana Krall, Norah Jones, Cassandra Wilson, Ruth Cameron sau Renée Fleming. Melodiile de aici sunt standarde ale jazz-ului. Desigur, atunci cand aduni pe un singur disc cele mai apreciate voci ale jazz-ului modern e clar ca albumul nu are cum sa treaca neobservat. Sophisticated Ladies e aproape ca o compilatie cu „whos who” in jazz-ul modern. Dincolo de incontestabilul talent al lui Charlie Haden si trupa sa Quartet West, e cat se poate de misto faptul ca albumul readuce in memorie „oldies but goldies” din perioada filmelor alb – negru.
Asteptari: Charlie Haden face parte din seria figurilor legendare ale jazz-ului, fiind cunoscut in buna parte gratie asocierii lui cu saxofonistul Ornette Coleman, fiind considerat unul din cei mai respectati basisti si compozitori de jazz din zilele noastre. A editat numeroase albume atat cu Ornette, cat si cu John McLaughlin, Yoko Ono, Ringo Starr, Dizzie Gilespie sau Keith Jarett.

Rezultat: Avem de-a face cu un super – album in primul rand fiindca alaturi de celebrul basist si compozitor intalnim vocile celebrelor Melody Gardot, Diana Krall, Norah Jones, Cassandra Wilson, Ruth Cameron sau Renée Fleming. Melodiile de aici sunt standarde ale jazz-ului, piesa – titlu fiind o compozitie semnata Duke Ellington and Irving Mills din 1932. Povestea melodiei My Love and I este una cat se poate de dragutica. Piesa a fost inclusa initial in coloana sonora a filmului Apache. Initial Charlie a interpretat aceasta piesa in varianta instrumentala pe discul sau Always say goodbye. Mai apoi, a descoperit ca piesa cu pricina avea si versuri scrise de Johnny Mercer, dar care n-au fost niciodata inregistrate pe disc. Asa s-a nascut ideea, iar Cassandra Wilson a acceptat bucuroasa sa cante pe aceasta piesa. Si Melody Gardot reuseste sa faca o treaba uimitoare pe varianta ei la If I’m Lucky.

A Love Like This e o alta piesa de aici care a facut furori in alte vremuri. Aparuta initial ca si coloana sonora a filmului For Whom The Bell Tolls” – cu Gary Cooper si Ingrid Bergman – remake-ul acesta beneficieaza de interpretarea de exceptie a sopranei Renée Fleming, mai putin cunoscuta pentru pasiunea ei vizavi de jazz. Printre capodoperele acestui disc se mai numara Goodbye (cu Diana Krall) sau All wind (Norah Jones). Una din melodiile discului este o piesa trubut adusa lui Hank Jones, un alt celebru compozitor si pianist dfe jazz american care a decedat in luna mai a acestui an.

Desigur, atunci cand aduni pe un singur disc cele mai apreciate voci ale jazz-ului modern e clar ca albumul nu are cum sa treaca neobservat. Sophisticated Ladies e aproape ca o compilatie cu „whos who” in jazz-ul modern. Dincolo de incontestabilul talent al lui Charlie Haden si trupa sa Quartet West, e cat se poate de misto faptul ca albumul readuce in memorie „oldies but goldies” din perioada filmelor alb – negru.

Recomandari: Pentru o portie sanatoasa de jazz clasic stropit cu cateva din cele mai trendy voci ale momentului.

KT Tunstall - Tiger Suit

KT Tunstall e o fata cat se poate de desteapta. Dupa doua albume in care a amestecat cat se poate de bine pop – ul cu folk-ul a hotarat ca e momentul sa mai adauge ceva in reteta: electronicele. Decizia aceasta a fost una cat se poate de fericita si a dat nastere unui curent care ar putea fi explicat ca fiind „nature techno”. Ei bine, nature descrie perfect „aplecarea” spre armonie si folk in timp ce al doilea termen reda exact deschiderea acesteia catre muzicile de sorginte electronica. Ar mai fi interesant de amintit si faptul ca inregistrarile acestui album au avut loc in legendarele studiouri Hansa din Berlin, loc unde s-au mai nascut chestii ca David Bowie Heroes sau U2 Achtung Baby. De ce a atat de important acest amanunt? Deoarece legenda spune ca orice artist care calca in aceste studiouri pentru a-si inregistra un disc are parte de o schimbare benefica.
Asteptari: Kate Victoria Tunstall a ajuns in atentia opiniei publice gratie single-ului Black Horse and the Cherry Tree si implicit a discului de debut Eye to the Telescope acum sase ani cu un amestec de pop si folk usurel si foarte comestibil. Dupa Drastic Fantastic-ul din 2007, solista scotiana a mai stat inca trei ani pe tusa pentru acest Tiger Suit.

Rezultat: KT Tunstall e o fata cat se poate de desteapta. Dupa doua albume in care a amestecat cat se poate de bine pop – ul cu folk-ul a hotarat ca e momentul sa mai adauge ceva in reteta: electronicele. Decizia aceasta a fost una cat se poate de fericita si a dat nastere unui curent care ar putea fi explicat ca fiind „nature techno”. Ei bine, nature descrie perfect „aplecarea” spre armonie si folk in timp ce al doilea termen reda exact deschiderea acesteia catre muzicile de sorginte electronica. Ar mai fi interesant de amintit si faptul ca inregistrarile acestui album au avut loc in legendarele studiouri Hansa din Berlin, loc unde s-au mai nascut chestii ca David Bowie Heroes sau U2 Achtung Baby. De ce a atat de important acest amanunt? Deoarece legenda spune ca orice artist care calca in aceste studiouri pentru a-si inregistra un disc are parte de o schimbare benefica. Pare-se ca legenda merge mai departe, fiindca KT Tunstall reuseste sa se autodepaseasca, oferind melomanilor un material care are toate sansele sa fie unul de referinta.

Desi de pe Tiger Suit lipsesc cu desavarsire slagarele care sunt uzitate de posturile de radio pop, albumul are parte de adevarate demonstratii de pop curat, micile retusuri electronice aplicate peste folk-ul atat-de-trendy fiind cat se poate de binevenite. Inca de la primele acorduri ale piesei de debut Uummannaq Song e clar pentru toata lumea ca titulatura de pop folosita pentru a descrie muzica scotiencei este una relativa, bucata cu pricina fiind o imbinare fericita intre world – music si sertarul „electronic” al muzicii. Glamour Puss reuseste sa fie o alta piesa la-naltime care dincolo de tenta blues ne dezvaluie un talent aparte si o siguranta de sine. Dar fara indoiala unul din cele mai reusite momente ale discului il constituie piesa Push That Knot Away, care cu fantasticele sale acorduri de country si pop se recomanda a fi o carte de vizita pentru noua „infatisare” sonora a scotiencei. E parca un fel de Kate Bush imbibat cu niste indie – rock cat se poate de actual. Discul nu e tocmai o abatere de la sound-urile Black Horse And The Cherry Tree: cei care vor asculta cu atentie Come on, get it on vor regasi destule similitudini intre cele doua melodii. Chiar daca nu mi se pare deloc o alegere potrivita pentru a fi promovata ca single, melodia (Still a) Weirdo are si ea partea ei de sarm, aducand pe alocuri a Peter Bjorn And John, nu doar din cauza refrenului fluierat...

Recomandari: O portie sanatoasa de pop autentic made in Scotland nu strica nimanui.

5 nov. 2010

Imelda May - Mayhem

Mayhem suna de parca ar fi fost scos pe vremea cand a aparut pelicula Rebel Without a Cause. Si probabil ca ofera o satisfactie dubla atunci cand e ascultat pe vinil. E misto, in special atunci cand puternica voce a solistei este “inglobata” in piese energice, cum ar fi Psycho. Piesa inspirata parca din filmele lui Hitchcock are o energie cat se poate de sanatoasa si inmagazineaza in ea mai multe tendinte, chiar daca aparent e rockabilly. Nu acel rockabilly din concertele lui Elvis, ci mai degraba unul in care s-au turnat si portii de punk. Chiar daca piesele nu beneficieaza de prea multe elemente slagaroase si nici de refrene memorabile, Imelda May stie cum sa foloseasca ritmurile astfel incat nici o piesa sa nu devina plictisitoare.
Asteptari: Imelda May e o solista irlandeza care a devenit cunoscuta gratie celui de-al doilea album al ei, Love Tattoo. Anul trecut, Imelda a castigat premiul de cea mai buna solista in cadrul premiilor Meteor Awards, distinctiile industriei muzicale irlandeze

Rezultat: E greu de crezut ca acest Mayhem n-a fost produs in U.S.A. fiindca suna prea american. In plus, e un disc care demonstreaza scepticilor ca rockabilly-ul e un gen muzical cat se poate de viu.  Fie ca numim retro pop sau rockabilly, ceea ce se aude aici e misto. Da, e adevarat, in zilele noastre se recicleaza in general prea multa muzica veche, iar acest proces cuprinde adeseori chestii nevrute. In acest caz insa lucrurile sunt cat se poate de fericite: discul asta suna de parca ar fi fost scos pe vremea cand a aparut pelicula Rebel Without a Cause. Si probabil ca ofera o satisfactie dubla atunci cand e ascultat pe vinil....

Mayhem e un disc eminamente misto, in special atunci cand puternica voce a solistei este “inglobata” in piese energice, cum ar fi Psycho. Piesa inspirata parca din filmele lui Hitchcock are o energie cat se poate de sanatoasa si inmagazineaza in ea mai multe tendinte, chiar daca aparent e rockabilly. Nu acel rockabilly din concertele lui Elvis, ci mai degraba unul in care s-au turnat si portii de punk. Chiar daca piesele nu beneficieaza de prea multe elemente slagaroase si nici de refrene memorabile, Imelda May stie cum sa foloseasca ritmurile astfel incat nici o piesa sa nu devina plictisitoare. Un alt plus al discului este acela ca Imelda stie sa-si adapteze vocea in mai multe tonalitati, balada Kentish Town Waltz fiind un exemplu in acest sens. Ramanand la momentele surprinzatoare nu am cum sa nu remarc Too sad to cry, o piesa care se constituie intr-o demonstratie cat se poate de naucitoare a calitatilor vocale pe care le stapaneste solista. Care dealtfel canta si la bodrhan, un soi de toba irlandeza.

Desigur nu toate piesele reusesc sa fie delicioase. ‘Proud And Humble’ e un experiment nereusit care risca sa arunce o lumina nefavorabila asupra intregului disc. O alta deraiere ar mai fi I am alive. Avand in vedere calitatea pieselor de aici, o putem ierta pe Imelda si pentru unicul cover de aici, care din pacate e putin inspirat: Tainted Love. Din fericire, majoritatea pieselor de aici ne prezinta o artista care stie exact pe ce drum se afla iar varietatea acestui disc il recomanda ca fiind un bun panaceu pentru bolnavii de rock de toate soiurile.

Recomandari: Pentru o portie sanatoasa de rock, ca o amintire a vremurilor vechi, sau pur si simplu ca o alternativa la stupizenia unor muzici din zilele noastre.

4 nov. 2010

Jamiroquai - Rock Dust Light Star

Jamiroquai Rock dust light star
Spre deosebire de multe alte nume din industria muzicala actuala, Jamiroquai e o trupa care niciodata n-a fost trendy. Tocmai acesta e si secretul pentru care orice hit al lor suna la fel de actual si-n 2010 ca si acum o gramada de ani. Evident, exista aici si un aspect mai putin placut, unii putand acuza stilul lor ca fiind “prafuit”, dar la urma urmei nici acest aspect n-are prea mare importanta. Ceea ce conteaza e ca Jamiroquai e in forma. E adorabil de funky….E drept, pe de o parte m-as fi asteptat la ceva schimbari in sound. Poate niscaiva efecte electronice mai percutante n-ar fi stricat. Poate chiar o intoarcere la radacinile acid – jazz ar fi fost si ea binevenita. Pe de alta parte, sunt cat se poate de bucuros ca trupa n-a facut prea mari schimbari. Cine stie ce putea sa iasa?
Asteptari: Jamiroquai e un grup de acid jazz si funk care in decursul celor 18 ani de cand activeaza in showbusiness a castigat un premiu Grammy si a vandut peste 25 de milioane de discuri. Rock Dust Light Star e un disc care vine dupa cinci ani de la precedentul disc Dynamite.

Rezultat: Desi au trecut cinci ani de cand n-am mai auzit nimic nou din partea trupei al carei lider e cunoscut si ca “cowboy-ul cu palarie”, discul asta nu poate fi considerat un comeback in adevaratul sens al cuvantului. Si asta fiindca albumul nu e nici mai bun nici mai rau decat precedentele sale realizari: e la fel de profi!

E drept, pe de o parte m-as fi asteptat la ceva schimbari in sound. Poate niscaiva efecte electronice mai percutante n-ar fi stricat. Poate chiar o intoarcere la radacinile acid – jazz ar fi fost si ea binevenita. Pe de alta parte, sunt cat se poate de bucuros ca trupa n-a facut prea mari schimbari. Cine stie ce putea sa iasa? Asadar pentru amatorii de contabilitate, trebuie remarcat ca din punct de vedere stilistic Jamiroquai nu straluceste cu nimic, capitolul “noutati” fiind lasat undeva de izbeliste. Desi e un drum cat se poate de previzibil, am obligatia sa va anunt ca discul asta e pur si simplu bun. Nu face parte din categoria muzicilor care sa te faca sa pici pe spate, dar poate fi inclus lejer in cutiuta cu “dulceturi” a oricarui meloman care vibreaza pe funk. Recunosc, aveam asteptari poate prea mari de la acest disc, dar nu e defel dezamagitor.

Dupa cum era de asteptat, single-ul Blue Skies e unul din momentele de senzatie ale discului, dar este acompaniat din fericire de alte delicatese sonore care curg una dupa alta. Cum ar fi White Knuckle Ride cu al ei ritm disco – funk de exceptie, care se recomanda a fi unul din hiturile de rezistenta ale grupului, fiind cel putin la acelasi nivel ca si Canned Heat sau Space Cowboy. Funkul specific anilor 70 se regaseste in mai multe piese, fiind cel mai memorabil pe Blue Skies, dar nici soul-ul nu e lasat la o parte, fiind prezent pe Smoke and Mirrors, o melodie care ar putea fi un tribut lui Isaac Hayes, de exemplu. Printre bucatile mai rock ale discului se numara si Hurtin, o piesa cu un vag iz de Lenny Kravitz, care pe alocuri la refren atinge plaja sonora folosita mai demultisor de George Michael. Unicul punct mai putin inspirat il reprezinta Hey Floyd, si asta pur si simplu fiindca reggae-ul etalat aici nu se mixeaza prea fericit cu celelalte influente. O alta surpriza de proportii, de aceasta data care merita trecuta la cele placute este Goodbye to my dancer, care geme de influente Eagles sau Santana si reuseste sa aduca noi influente acestui material.

Spre deosebire de multe alte nume din industria muzicala actuala, Jamiroquai e o trupa care niciodata n-a fost trendy. Tocmai acesta e si secretul pentru care orice hit al lor suna la fel de actual si-n 2010 ca si acum o gramada de ani. Evident, exista aici si un aspect mai putin placut, unii putand acuza stilul lor ca fiind “prafuit”, dar la urma urmei nici acest aspect n-are prea mare importanta. Ceea ce conteaza e ca Jamiroquai e in forma. E adorabil de funky….

Fata de precedentul disc, Rock Dust Light Star e mai domol cu efectele elctronice, dar aduce in plus sound-uri gospel. Se poate spune ca Jamiroquai e putintel mai pop. Dar, sa nu uitam Jayson Kay si trupa sa au fost maestri Universului atunci cand vine vorba de a face un melanj intre “comert” si “arta”, recte pop si jazz. E o muzichie care iti face placere s-o auzi in fundal in timp ce ai niscaiva treburi, dar se comporta foarte bine si atunci cand ai chef de auditie si-ti terorizezi vecinii de bloc cu volumul amplificatorului dat mult catre partea superioara.

Recomandari: In cazul in care funky e un cuvant care va caracterizeaza, Rock Dust Light Star nu are contraindicatii. Merge, pe repeat inclusiv….

Louie Austen - Last Man Crooning / Electrotaining You!

La ce poti sa te astepti atunci cand mergi la un concert in care apare un batranel simpatic imbracat ca un veritabil Frank Sinatra? La orice, numai la electro nu! La cei 64 de ani ai sai, austriacul care e pasionat de tenis, e un tip aparte. I se spune crooner, dar e mult mai mult decat atat. Nu e nici pe departe un Bing Crosby, Frank Sinatra, Dick Powell, Nat King Cole, Dean Martin sau Andy Williams. E cate putin din fiecare, peste care se adauga o doza de inconstienta. Sau modernism, cum vreti sa-l numiti. Variantele originale ale melodiilor constituie o excursie sarmanta in atmosfera unei seri de exceptie petrecuta in elegantul restaurant al unui vas de croaziera care te duce in inconjurul lumii. Dublul CD este recomandat tuturor acelora care vor sa descopere un pod care uneste generatia veche de cea noua.
Asteptari: Are 64 de ani, n-a castigat nici un Grammy si nici n-a vandut milioane de discuri. Face parte din gasca acelor muzicieni numiti “crooner” si sustine – printre altele - spectacole la hotelul Mariott, din Viena. E de fapt un electrocrooner, care din cand in cand mai scoate si albume. Dublul sau album Last Man Crooning / Electrotaining You! vine la patru ani distanta dupa Iguana.

Rezultat: Ma numar printre putinii spectatori care au asistat pe viu la primul sau concert din Romania, sustinut intr-o seara de duminica in clubul The Note din Timisoara, cu vreo trei ani in urma. Si credeti-ma, imi amintesc pe indelete acel concert, nu doar fiindca “that was entertainment” ci si pentru ca a declansat reactii interesante. Cei familiarizati cu psihologia s-ar putea sa fie in tema cu teoria disonantei cognitive. Pe scurt, ea spune ca echilibrul logic al unui individ dispare atunci cand acesta face cunostinta cu elemente care nu se armonizeaza cu scara lui de valori. Ei bine, acest “film” l-am vazut in multe ocazii, dar cu siguranta a fost pregnant si la concertul mai sus amintit. Pe scurt, la ce poti sa te astepti atunci cand mergi la un concert in care apare un batranel simpatic imbracat ca un veritabil Frank Sinatra? La orice, numai la electro nu! La cei 64 de ani ai sai, austriacul care e pasionat de tenis, e un tip aparte. I se spune crooner, dar e mult mai mult decat atat. Nu e nici pe departe un Bing Crosby, Frank Sinatra, Dick Powell, Nat King Cole, Dean Martin sau Andy Williams. E cate putin din fiecare, peste care se adauga o doza de inconstienta. Sau modernism, cum vreti sa-l numiti.

Aparent ceea ce face nenea Austen e o imbinare intre jazz si muzica electro. Desi, rolul acestei rubrici nu este acela de a intra in tara povestilor, story-ul de fara e prea dragutel pentru a-l omite. Asadar, dupa o viata traita in diverse baruri celebre din lumea intreaga, in 1999 muzicianul a descoperit muzica electronica. "Am hotarat pe loc sa demisionez si sa renunt la toate proiectele pe care le aveam in desfasurare pentru a ma putea dedica acestui nou proiect timp de doi ani". Louie marturiseste ca o parte dintre prieteni au incercat sa il faca sa se razgandeasca, dar s-a incapatanat sa isi respecte planul: "M-am gandit ca cel mai mare risc ar fi sa ajung in strada dupa doi ani de eforturi si atunci ar trebui sa ma intorc la vechile mele indeletniciri. Dar trebuia sa incerc sa merg in directia asta noua, indiferent de consecinte.".


Revenind la acest dublu – disc, in cazul in care nu esti foarte atent, poti avea impresia ca cele doua CD-uri incluse in carcasa s-au ratacit cumva din altele. Primele 12 piese pot parea pentru neavizati melodii „de pe vremea bunicii”, iar cele tot atatea remixuri prezente pe al doilea CD ar putea „merge” lejer in programul oricarui club. Variantele originale ale melodiilor constituie o excursie sarmanta in atmosfera unei seri de exceptie petrecuta in elegantul restaurant al unui vas de croaziera care te duce in inconjurul lumii. Ritmurile goldies sunt admirabile si destul de diverse. Bondi Beach, de exemplu, pare o bossanova cu niste percutii care amintesc de muzica jungle iar My last song creioneaza o atmosfera clasica, comparabila cu aceea inventata de Marc Almond. Intr-un teribil contrast cu semnificatia piesei, Wild thing e ca un borcan de gem de capsuni, iar piesa Paris desi n-are defel aer de sansoneta, te poate catapulta intr-o calatorie exotica pe malurile Senei. Daca sunteti amatori de Donna Summer s-al ei Hi – NRG ascultati cu urechile ciulite I wander, merita! 

Cateva din remixurile incluse pe cel de-al doilea disc – in special Hold on – ul realizat de FNM - sunt facute parca „la norma”. Cu toate acestea, momentele bune reusesc sa eclipseze micile deraieri. Printre ele se numara Bondi Beach sau acid – mix-ul la Paris, dar categoric  cireasa de pe tort este nu – disco – ul Make your move, realizat de japonezii de la Rodion. Un DJ celebru care a calcat prin Timisoara are si el o contributie aici, e vorba de Ian Pooley care face o treaba cat se poate de adorabila in piesa Little Sun. Finalul ultimei piese, My last song, inglobeaza cat se poate de concis filozofia de viata a acestui electrocrooner: „I am only a freak. Some say I am sick. Cause i dont give a damn about money and fame“. 

Recomandari: Tuturor acelora care vor sa descopere un pod care uneste generatia veche de cea noua.

3 nov. 2010

Superpitcher - Kilimanjaro

Daca faceti parte din categoria acelora care dau importanta etichetelor, ar trebui sa stiti ca Superpitcher e „bagat“ in borcanul minimal. Mai exista multe alte cuvinte trendy pentru Superpitcher, dar ceea ce auzim noi pe cel de-al doilea album ar putea fi descris ca fiind “piese cu personalitate“. Se stie, o buna parte din “electronicele” de astazi sunt variatiuni infinite pe aceeasi tema si chiar daca unele piese au “ceva” care suna bine, atunci cand e sa analizezi scheletul pe care e construita melodia constati ca prea multe lucruri n-ar fi de zis. Ei bine, nu e cazul cu Superpitcher. Poate nu e intamplator faptul ca orasul Koln unde se afla situat label-ul Kompakt e “sediul” unde a activat Can, giganticii krautrock-ului. Ei bine, nu exista krautrock pe acest disc, dar cu siguranta unele piese reusesc sa iasa din tipare.
Asteptari: Superpitcher este pseudonimul germanului Aksel Schaufler, una din figurile de baza ale casei de discuri germane Kompakt. Desi a editat o sumedenie de remixuri si productii pentru diverse compilatii, Superpitcher se afla numai la cel de-al doilea album solo, precdentul fiind Here Comes Love editat in 2004.

Rezultat: Daca faceti parte din categoria acelora care dau importanta etichetelor, ar trebui sa stiti ca Superpitcher e „bagat“ in borcanul minimal. Mai exista multe alte cuvinte trendy pentru Superpitcher, dar ceea ce auzim noi pe cel de-al doilea album ar putea fi descris ca fiind “piese cu personalitate“. Se stie, o buna parte din “electronicele” de astazi sunt variatiuni infinite pe aceeasi tema si chiar daca unele piese au “ceva” care suna bine, atunci cand e sa analizezi scheletul pe care e construita melodia constati ca prea multe lucruri n-ar fi de zis. Ei bine, nu e cazul cu Superpitcher. Probabil ca adevaratii cunoscatori de muzica electronica au descifrat deja secretul pentru care label-ul german Kompakt “tine steagul sus” de atata vreme. Schimbarea! Iar Superpitcher e un exemplu elocvent: de la downtempo-ul acut de pe primul disc a schimbat acum foaia “atacand” cu o deosebita eleganta portiuni de nu – disco, minimal – tech si multe alte asemenea subgenuri. Poate nu e intamplator faptul ca orasul Koln unde se afla situat label-ul Kompakt e “sediul” unde a activat Can, giganticii krautrock-ului. Ei bine, nu exista krautrock pe acest disc, dar cu siguranta unele piese reusesc sa iasa din tipare.

Daca acest disc ar fi fost editat si pe caseta, prima jumatate putea fi botezata Happy – Side, iar cealalta Melancolic – Side. Discul debuteaza cu un preludiu de 90 de secunde, care este mai apoi urmat de una din cele mai hipnotice piese ale discului, Voodoo. E un exemplu de piesa care nu pare la-nceput a fi promitatoare. Aparenta monotonie a unui dub digital devine pe parcurs o constructie cat se poate de interesanta si prilejuieste oricarei urechi o excursie misto prin cele mai nebanuite cotoloane ale muzicii electronice. Country Boy, Black Magic si Joanna alcatuiesc un trio care merita studiat cu mare atentie, fiind niste constructii sonore adesea surprinzatoare. Cireasa de pe tort este insa piesa Rabbits in a Hurry, care promite sa devina un hit de hit. Care n-are voie sa lipseasca din geanta cu viniluri a oricarui DJ care se respecta. Piesa e una terifiant de reusita si se situeaza undeva la jumatatea drumului sonor parcurs de Sven Varh si Laurent Garnier. Un exemplu de piesa care incepe prost dar se termina bine e Friday night: e un fel de comeback in timpurile de demult ale Kompakt-ului, salvat insa la final de un cor care repeta pana la epuizare „lack of entertainment”. A doua parte a discului e una mult mai melancolica, care personal e mai slabuta decat latura lor „happy”, dar cu siguranta nu e de lepadat.

Ar mai fi de apreciat si ca marea majoritate a instrumentelor suna atat de natural, incat e greu de crezut ca pentru fabricarea lor au fost folosite sample-uri. Indiferent daca au fost cantate sau nu “live”, ele arunca o lumina extrem de favorabila acestui disc. Kilimanjaro e sublim, nu trebuie sa mire pe nimeni faptul ca a fost “in nastere” pret de sase anisori.

Recomandari: De ascultat pentru avizii de muzica electronica creata nu neaparat pentru a pune in miscare picioarele…

2 nov. 2010

Chris de Burgh - Moonfleet & Other Stories

E foarte tentant sa spui despre Chris de Burgh ca face parte din acea categorie de cantareti care exact ca si vinul, devin tot mai buni cu cat sunt mai “old”. Si in acest caz, comparatia nu e deloc fortata, avand in vedere ca muzicianul e un colectionar “serios” de vinuri nobile, in colectia sa aflandu-se “perle”: sticle de Lafite 1945, Latour 61 sau Cheval Blanc 78. Sincer, la prima auditie albumul nu e foarte prietenos, dar cei care vor avea rabdarea de a-i acorda si a doua sansa au toate sansele sa devina obsedati de povestile lui Chris de Burgh. E un album pop, dar care are nevoie de timp pentru a fi inteles la adevarata valoare. Moonfleet & Other Stories cuprinde 24 de track-uri, fiind un album de conceptie bazat in mare masura pe cartea Moonfleet scrisa de J. Meade Falkner.
Asteptari: Daca aveati impresia ca muzicianul care s-a nascut in Argentina dintr-un tata diplomat britanic si mama secretara irlandeza a cunoscut faima numai pentru Lady in Red, sunteti pe cale sa faceti o mare nedreptate. Chris de Burgh nu e tocmai un one – hit – wonder, albumul acesta fiind al 18-lea disc din visteria muzicianului care locuieste intr-un castel din secolul al 12-lea din Irlanda. Si care a vandut pare-se vreo 50 de milioane de discuri pana acum.

Rezultat: Moonfleet & Other Stories cuprinde 24 de track-uri, fiind un album de conceptie bazat in mare masura pe cartea Moonfleet scrisa de J. Meade Falkner (a carei actiune se desfasoara in secolul 18!), asa ca nu trebuie sa mire pe nimeni faptul ca printre ingredientele sonore ale acestui material discografic se numara elemente clasice, medievale, diverse coruri si bineinteles niscaiva rock. E o intreaga poveste care cuprinde dealtfel si elemente narative care adeseori iti dau impresia ca acest Chris de Burgh e un fel de pictor al vremurilor moderne. La cei 62 de ani ai sai, muzicianul s-a ambitionat sa creeze o opera fastuoasa. De Burgh scrie demult piese despre povesti. Asadar de data aceasta pe parcursul a 18 piese aflam povestea unui baiat care cauta o comoara ascunsa, dar ajunge sa gaseasca o alta chestie frumoasa: iubirea. Desigur, romantismul se impleteste mirific cu muzica mistica, iar piese de genul Go Where Your Heart Believes ii vor unge la suflet pe cei care reusesc inca sa fie romantici in lumea noastra care se desfasoara la viteza de fast forward. Single-ul Everywhere I Go (ce a fost inclus si in seria de compilatii Kuschelrock!) este unul din cele mai reusite momente ale acestui disc, care reuseste sa impresioneze si inimile de piatra. Dincolo de conceptul pieselor care abordeaza romanul Moonfleet exista aici cateva piese care se grupeaza in capitolul „alte povesti”. Cei ce au rabdarea de a asculta cu mare atentie acest disc pot afla motivul pentru care a zambit Mona Lisa, dar si o poveste trista despre Iran. Care o fi legatura dintre celelalte povesti si Moonfleet, inca nu m-am prins...

E foarte tentant sa spui despre Chris de Burgh ca face parte din acea categorie de cantareti care exact ca si vinul, devin tot mai buni cu cat sunt mai “old”. Si in acest caz, comparatia nu e deloc fortata, avand in vedere ca muzicianul e un colectionar “serios” de vinuri nobile, in colectia sa aflandu-se “perle”: sticle de Lafite 1945, Latour 61 sau Cheval Blanc 78. Sincer, la prima auditie albumul nu e foarte prietenos, dar cei care vor avea rabdarea de a-i acorda si a doua sansa au toate sansele sa devina obsedati de povestile lui Chris de Burgh. E un album pop, dar care are nevoie de timp pentru a fi inteles la adevarata valoare.

Recomandari: De ascultat intr-o seara romantica, alaturi de un pahar de vin si un trabuc nobil, preferabil intr-un castel, alaturi de persoana iubita.

Ákos - A katona imája

Avand in vedere ca discul care poarta numele de Rugaciunea unui soldat este cel de-al 16-lea material discografic editat de Akos, nu e greu de banuit ca muzicianul are parte de o baza de fani cat se poate de stabila. Ceea ce s-ar traduce si prin faptul ca discul a intrat direct pe primul loc in topul din tara vecina devansand nume ca Santana, Lady Gaga sau Eric Clapton. Dincolo de texte, unul din atu-urile pentru care merita ascultat acest disc este acela ca ofera o varietate debordanta. Se regasesc aici influentele synth – pop a la Depeche Mode, niste rock cat se poate de energic, mostre de blues, chestii acustice si chiar si balade din seria Kuschelrock.
Asteptari: Ákos (Kovács) este unul din cei mai populari solisti si compozitor din Ungaria, care a fost liderul formatii Bonanza Banzai – considerata un fel de Depeche Mode din tara vecina – trupa care s-a desfiintat in 1995.  De atunci Akos a editat o serie de discuri solo, ultimul sau material discografic cu piese noi inainte de aceasta aparitie fiind Még közelebb, acum patru ani.
Rezultat: Desigur, pentru aceia care nu cunosc limba maghiara auditia unui material ce cuprinde 13 piese care adeseori au si tenta poetica poate fi o experienta mai mult sau mai putin interesanta. Avand in vedere ca discul care poarta numele de Rugaciunea unui soldat este cel de-al 16-lea material discografic editat de Akos, nu e greu de banuit ca muzicianul are parte de o baza de fani cat se poate de stabila. Ceea ce s-ar traduce si prin faptul ca discul a intrat direct pe primul loc in topul din tara vecina devansand nume ca Santana, Lady Gaga sau Eric Clapton. Dincolo de texte, unul din atu-urile pentru care merita ascultat acest disc este acela ca ofera o varietate debordanta. Se regasesc aici influentele synth – pop a la Depeche Mode, niste rock cat se poate de energic, mostre de blues, chestii acustice si chiar si balade din seria Kuschelrock.
Printre cele mai bune momente ale discului se numara Főleg régen (In special in trecut), care alaturi de izul Depeche Mode inglobeaza si cateva trenduri actuale ale muzicii electronice. Fundalul sonor al piesei Nézz szembe vele (Uita-te in ochii) oscileaza intre jazz downtempo dar portiunea de rap a solistului pare nitel fortata, melodia fiind una din punctele mai putin reusite. Szeress így e un fel de Heroes del Silencio, iar Kéz a tarkón e o balada care pentru aceia care inteleg textul este cat se poate de impresionanta. Piesa care da titlul albumului este un alt moment reusit, mai ales pentru aceia care fac abstractie de dramatismul nitel prea fortat al textului acesteia. Single-ul Szindbád dala este o melodie care nu reuseste sa fie placuta la prima ascultare, dar prinde „culoare” dupa mai multe auditii.
Akos e un tip care are 42 de anisori. Un fel de Daniel Iordachiaie al vecinilor nostri unguri, daca vreti. Comparatia ramane in picioare doar atunci cand amintim anul nasterii: 1968, la amandoi. In rest, e distanta de la cer la Pamant. Dincolo de a cadea in patetism ieftin, ma simt dator sa atrag atentia ca nivelul la care se afla vecinii nostri in materie de muzica, e altul. Degeaba cauti un termen de comparatie intre Akos si vreun solist pop de pe la noi, pur si simplu nu gasesti. Poate fi un fel de Proconsul, Voltaj sau Horia Brenciu de pe la noi. Dar, chiar si daca nu intelegi o iota din texte, nu ai cum sa nu remarci diferentele din capitolul orchestratie. Discul cuprinde si un DVD cu diverse extrase din concert dar ofera si auditii selecte pentru melomanii care se respecta (DD5.1 si dts).
Recomandari: Poate fi ascultat si de acei care au in bagajul de cunostinte al limbii maghiare doar expresia „Ki az?”, fiind un pop decent, cum ar trebui sa existe si pe la noi...