21 dec. 2011

Six 60 - Six 60

Pentru excursia sonora de astazi va propun sa facem o mica calatorie de 17.000 de kilometri pana in Noua Zeelanda pentru a-i cunoaste pe Six 60.  Care este cel mai de succes grup al anului 2011 in tara cunoscuta indeobste pentru All Blacks. Si care  a editat un material discografic de debut care reuseste sa doboare bariere. Ascultand acest disc realizezi ca fusion-ul e un termen care nu cunoaste oprelisti, iar daca te consideri ca faci parte din categoria oamenilor open – minded, te vei indragosti instantaneu si fara drept de apel de amestecul asta de rock, reggae, soul, dubstep si roots.

Albumul de debut al celor de la Six 60 cuprinde 11 track-uri pe primul CD si inca cinci compozitii pe celalalt CD. E un curcubeu sonor mirific, o simbioza extraordinara intre instrumentatiile clasice si cele electronice. Totul curge atat de „snur” incat in multe locuri pur si simplu nu-ti dai seama daca baietii astia apeleaza la samplere sau la instrumente traditionale, si asta e intr-adevar ceva special. Momentele de referinta sunt cele doua single-uri care au facut valva:  Rise Up 2.0 si Don't Forget Your Roots. Ciorba asta gustoasa made in New Zeeland e insa cat se poate de gustoasa si in alte locuri, caci tipii astia o ard cat se poate de misto si pe celelalte melodii. Par example, in Forever, care amesteca exact cat trebuie riff-urile de chitara cu percutia specifica dubstep-ului. Sa fim bine intelesi, ghiveciul asta nu e cel intalnit in noul Korn, e mult mai subtil si mai radio frinedly, neavand nimic in comun cu nu metal-ul. Windy days te face sa te teleportezi pentru cateva clipe in largul insulelor care alcatuiesc acest stat, care pana acum pe plan muzical a fost arhicunoscut in primul rand datorita hitului How Bizarre din repertoriul OMC. Run for it este o alta mostra de intelepcioune muzicala in care chitarile fac casa cat se pooate de buna cu bass-ul specific dubstep-ului, iar Hard for me este o piesa care are niste arome de Magnetic Man pregnante. In schimb Get e o piesa care te duce cu gandul la Red Hot Chilli Peppers, iar atunci cand asculti cele opt minute care alcatuiesc piesa Lost, nu ai cum sa nu-ti amintesti de colectiile Kuschelrock din dotare.  Una peste alta, debutul Six 60 e o demonstratie a faptului ca muzica buna nu trebuie neaparat sa vina din tari cu traditie in acest sens. Astept cu nerabdare ca cineva din Romania sa scoata ceva in genul acestui disc creat la 17.000 de kilometri distanta.

20 dec. 2011

Electric Brother - Pe Pamant

Cristian Stefanescu e o figura importanta a muzicii electronice romanesti. Les connaiseurs il stiu de la Radio Guerilla, din Aievea, din NSK sau din alte proiecte axate in zona nu jazz sau ambient. Numele lui n-o sa apara niciodata la sfarsit de an in topul celor mai des cautati muzicieni romani. Si e foarte bine asa. Muzica semnata Electric Brother nu rasuna pe plaja din Costinesti, nu e inclusa in Best Of-urile anului si n-are parte de remake-uri la show-uri de genul In puii mei. Nu e pentru amatorii de caterinci, ci doar pentru urechile acelora care stiu semnificatia cuvantului meloman fara sa faca un click pe DEX. Dupa albumul omonim editat in 2003, domnul revine cu Pe Pamant, un disc melancolic, foarte bogat in idei si care se afla undeva la confluenta intre world – music, downtempo si trip hop. Stiluri care prin tarisoara noastra nu-s deloc trendy, din varii motive. Unul din lucrurile care adauga un strop de sarm acestui material discografic este faptul ca Electric Brother amesteca cu buna stiinta obiceiuri si schelete muzicale din diverse parti ale lumii si are curajul de a integra in acest trip sonor si franturi de elemente din spatiul carpatic. Cele 45 de secunde ale piesei Iancu de la Rasnov sunt elocvente in sprijinul acestei afirmatii si desi mi-as fi dorit ca ideea aceasta sa fie exploatatata mult mai pe larg, rezultatul este unul cat se poate de interesant. Dealtfel acesta este si unicul minus al acestui disc: iti lasa certitudinea ca Electric Brother ar fi putut sa marseze mult mai mult pe dezvoltarea ideilor care razbat din tracklist. Din fericire, plusurile discului acopera completamente aceasta mica hiba. Filmul principal al acestei excursii se vrea a fi world – music. Compozitiile sonore au prins viata pe aeroportul din Lisabona, pe un ferryboat in Grecia, in Delta Dunarii sau chiar in Guineea Bisau, iar asta confera albumului un aer de diversitate de exceptie. Conform unui interviu acordat site-ului czb.ro, discul asta s-a nascut din „frinturi de conversatii, sunete ale unor locuri, cersetori sau artisti, instrumente stricate, traditionale, interesante, aparate, masinarii sau animale, toate s-au adunat pe hard discurile mele de-a lungul vremii. Unele mi-au sugerat o linie melodica sau un ritm, altele mi-au dat starea de spirit sau imboldul sa fac o piesa noua“. 

Exista aici cel putin doua momente de exceptie: Ontanara si Tommorow. Primul dintre ele a fost conceput alaturi de o harfa africana si de un artist din Guinea Bissau. Celalalt a fost inregistrat alaturi de Lizzy Parks, o cantareata de jazz din Londra care a colindat lumea si alaturi de cei de la Nostalgia 77. Plina de sarm e si It's 16 Beats In Music, un giuvaer neslefuit care-ti insenineaza privirea, iar atunci cand asculti Village Interlude nu ai cum sa nu te teleportezi intr-o dimineata de iarna superba in satucul bunicilor. Pe ici pe colo, filmul care ti se dezvaluie in fata ochilor este din zona The Orb, iar in Syrian Evening ai parte de o explozie de sound-uri mirifice, care te burdusesc cu un placut sentiment de fericire sufleteasca interioara. Albumul asta merita oferit pe post de Christmas Gift persoanelor care s-au prins deja ca adevaratele comori nu se gasesc la suprafata, ci trebuiesc cautate in adancuri. Pe Pamant e o oaza de liniste si constituie un calmant garantat care alunga tonele de prostie cu care suntem invadati day by day de catre patinatorii care-si aroga aere de formatori de opinie din tarisoara noastra.Discul este distribuit de A&A Records, iar unul din colaboratorii acestuia este timisoreanul Tavi Scurtu.

19 dec. 2011

Nicolas Jaar - Space is only noise

Mea culpa: recunosc! Desi am dat peste Nicolas Jaar de cateva luni bune, pana nu demult sound-ul lui nu m-a dat pe spate. Exista si o circumstanta atenuanta: muzica asta nu e una care sa-ti pice cu tronc uitandu-te la vreun clip Nicolas Jaar pe Youtube. Pustanul acesta de 21 de ani reuseste sa dea lectii multor oameni cu state vechi in domeniul muzicii printr-o maturitate artistica debordanta si un eclectism greu de egalat. Exista posibilitatea ca la o prima ascultare cap – coada a acestui Space is only noise sa nu fii foarte impresionat. Insa, daca faci greseala sa-i acorzi mai multe sanse e in stare sa te devoreze cu totul si sa fii acaparat completamente de lumea plina de mistere sonore a tanarului muzician. In cazul in care nu l-ati descoperit inca pe Nicolas si aveti pretentia de a fi melomani cu scaun la cap, ascultati-mi sfatul si puneti mana pe Space is only noise. E unul din cele mai surprinzatoare albume ale anului 2011 si cu siguranta isi va gasi un loc de cinste in clasamentul cu cele mai bune albume discografice ale anului, care by the way, se afla in pregatire....
Fiindca am citit atatea ineptii despre stilul in care ar putea fi incadrat Nicolas Jaar, voi ocoli cat se poate de diplomat acest subiect. Etichetele astea necesare marketing-ului modern nu-si au rostul aici, fiindca in buna parte compozitiile astea inglobeaza in ele un mister mai profund decat cel din Twin Peaks. Space is only noise ocoleste cu buna stiinta acel sentiment de uniformitate stilistica pe care il emana involuntar sau voit multi din artistii zilelor noatre. Discul e musai de ocolit si pentru aceia care sunt adeptii muzicii de tip slagar si pentru aceia care dintr-un motiv sau altul nu suporta sunetele de pian. La fel de inportun ar putea sa cada si-n urechile celor pentru care muzica e un fundal necesar bunei – dispozitii cu orice pret si acelora care stau nitel mai prost cu IQ-ul. Odata stabilite coordonatele, ar fi de amintit si faptul ca discul cuprinde 14 piese. Imprevizibile cu arhitecturi sonore create la marele fix. Din categoria muzica electronica cu o productie care-ti taie respiratia. E un disc care-ti lasa o certitudine: tipul asta are idei cu duiumul si poseda toate mijloacele artistice pentru a ne oferi noua, devoratorilor de sunete eclectice, ceea ce dorim. E ca si cum vizitezi Versailles-ul si Palatul Schonbrunn concomitent. Iar waw-urile iti scapa necontrolat. M-am ferit intentionat sa rostesc eventuale influente care razbat din melodii, caci sound-ul acesta e al naibii de greu de catalogat. E un disc ferit de sabloane si care poseda suflet. E pur si simplu de neratat.  


15 dec. 2011

Olly Murs - In case you didnt know

Odinioara natiunea romana se delecta cu Cantarea Romaniei. Si Steaua fara nume si Floarea din Gradina si Crizantema de Aur. In ultimii ani concursurile astea de descoperire de tinere talente gen Mamaia s-au transformat in Megastar, X Factor si alte cele. Daca prin tarisoara noastra putini concurenti care au participat la chestiile astea au reusit sa-si croiasca un drum in viata pe taram artistic, pe meleagurile Albionului situatia e cu totul diferita: o gramada de indivizi care s-au perindat prin asemenea medii chiar au ajuns cineva. E si cazul lui Olly Murs, care a fost concurent in X Factor-ul britanic acum doi ani si care cu primul lui single Please don’t let me go a ajuns pe prima pozitie a topului britanic de single-uri. A urmat un album de debut, iar acum cateva zile continuarea fireasca: In Case You Didn't Know.

Sa fim bine intelesi: muzica pop a fost dintotdeauna facila, sau vorba celor de la Depeche Mode „Music for the masses“. La fel de adevarat este ca in ultima vreme muzica pop a devenit atat de trasa de par si insipida prin definitie, incat produce lehamite la patrat. Discul lui Olly Murs e departe de a fi o capodopera de arta. Dar, prin comparatie cu ceea ce se regaseste in muzica pop din zilele actuale, sound-ul acesta e unul care nu-ti jigneste IQ-ul din dotare. E pur si simplu muzica de buna dispozitie, cu refrene usor fredonabile cu cateva balade uneori prea siropoase, dar un disc „curat”, fara prea multe brizbriz-uri. Fara indoiala ritmul usor ska – reggae al single-ului Heart Skips A Beat' (alaturi de Rizzle Kicks) e cel mai adorabil moment al acestui material discografic. Daca mai cauti puncte tari ale albumului, nu ai cum sa nu mentionezi Oh my Goodness si Dance with me tonight. E drept, s-au strecurat aici si balade de toata jena (This song is about you) si pop – ska de umplutura (piesa care da titlul albumului), dar per ansamblu avem de-a face cu un pop cat se poate de decent. Si care merita ascultat de catre devoratorii acestui stil.

14 dec. 2011

Baloji - Kinshasa Succursale

Nu e un secret pentru nimeni faptul ca world music a devenit o eticheta cat se poate de trendy in zilele noastre, poate si datorita sincretismului inglobat in acest stil. Protagonistul recenziei de astazi este un rapper nascut in Congo care traieste de mai multi ani in Belgia. Baloji – care inseamna „vrajitor“ in limba swahili – a adunat o sumedenie de colaboratori pentru acest material discografic ce cuprinde 16 piese, iar rezultatul este unul cat se poate de reusit. E o inclestare de stiluri muzicale care reusesc sa formeze un tot unitar si sarmant. Desi aparent rap-ul este in prim – plan, adevaratul farmec al acestor compozitii il reprezinta diversitatea de idei exprimate pe plan compozitional si instrumental, intregul “ghiveci” fiind unul cat se poate de magic, cum numai un vrajitor e in stare sa creeze.

Chitarile acustice fac casa cat se poate de buna cu instrumentele traditionale africane sau cu inflexiuni de soul – music. Una din piesele care stralucesc de la departare e Karibu Ya Bintou, melodie interpretata alaturi de binecunoscutii muzicieni de la Konono No 1 si care pe parcursul a mai bine de sase minute amesteca la fix aerul vestic cu sonoritatile tipice continentului negru. Poate la fel de sarmanta este si piesa care deschide materialul "Le Jour D'Apres , o prelucrare a unei piese din anii 60 numita Indépendence Cha-Cha, care contine cam toate elementele pentru care acest album e absolut adorabil: gospel, rap, niscaiva funk si categoric muzica made in Congo. Piesa asta are parte si de doua remixuri cat se poate de interesante in care apar Blitz the Ambassador, un artist nascut in Ghana, dar care traieste in Brooklyn si Theophilus London. Mai exista si o serie de alti colaboratori care-si aduc aportul la acest album, acestia fiind dealtfel sarea si pierul acestui material.  Fiecare cantec de aici este unic si diferit, iar daca vrei sa asculti ceva fresh si inteligent din aria world – music ar fi bine sa nu ratezi acest album.

13 dec. 2011

Chris Watson - El Tren Fantasma

Adeseori se spune ca drumul este mult mai interesant decat destinatia, iar aceasta constatare este cat se poate de adevarata in cazul materialului discografic de fata, un album care iese din canoanele obisnuite. Unii ar putea sa comenteze ca sunetele care se aud in El Tren Fantasma nu reprezinta deloc arta numita muzica. Altii, ar putea filozofa ore intregi pe aceasta tema. Dar haideti sa trecem in miezul actiunii. Pentru aceia dintre voi care au memoria buna si au prins anii 80 nu doar din documentarele de la Discovery Channel, Chris Watson este unul din membrii fondatori ai formatiei britanice Cabaret Voltaire. Dupa ce a parasit aceasta legendara trupa, Chris a devenit inginer de sunet pentru BBC iar din 1996 a debutat cu o serie de albume experimentale, discul sau din 2003 numit Weather Report fiind extraordinar de bine primit de catre criticii muzicali. Povestea acestui material sonor s-a nascut din seria de documentare realizate de BBC numita Great Railway Journeys, episodul din care este scoasa aceasta calatorie sonora fiind dedicat unei rute mirifice care e inexistenta in zilele noastre si care poarta numele de The Ghost Train. Practic, ceea ce se aude in piesele acestui album este o calatorie cu trenul prin Mexic, plina de mister si senzatii inedite. In mai multe momente ale calatoriei efectiv ai impresia ca trenul cu pricina trece prin boxele aflate in propietate personala din care rasuna acest sunet. Feelingul acesta e covarsitor in Los Mochis, dar in alte track-uri de aici ai parte de o superba alternanta intre liniste si sunete scoase de diverse pasari. E destul de greu de descris acest album, e ca si cum ai incerca sa povestesti cu lux de amanunte visul pe care l-ai avut noaptea trecuta. Calatoria incepe cu La Anunciante si se termina la Veracruz, iar printre momentele deosebite ale materialuli se numara acelea in care esti intampinat de sunetele naturii. Care in mod firesc e tacuta, dar care e plina de zgomote ciudate. Unele din ele iti fac pielea de gaina, altele te fac sa zambesti. Te trezesti cu claxoane specifice trenurilor mexicane, sound-uri care anunta bariere coborate, sunete de oi care pasc pe langa calea ferata si cate si mai cate. Pe scurt, e o calatorie fantastica, care merita ascultata pe un sistem de sunet neaparat stereo si la volum mare. El Tren Fantasma e o comoara pretioasa, un excelent cadou pentru audiofilii care nu cauta cu orice pret facilul in arta numita muzica.

12 dec. 2011

Pavel Stratan - Amintiri din copilarie vol.4

Pavel Stratan e un tip care de vreo trei discuri tot ne baga pe gat niste amintiri din copilarie. Vestea proasta este ca zilele trecute muzicianul a editat volumul patru al acestui deliciu sonor. Vestea buna este ca acesta e ultimul material discografic din aceasta serie. Ca sa fiu mega – onest, n-am gustat nici pana acum slagarele infantile de genu Eu Beau si sper sa n-o fac nici de acuma incolo. La fel de sincer, trebuie sa va marturisesc ca domnul acesta a reusit sa ma uimeasca la concertul sustinut recent in Timisoara, de lansare a acestui disc. Pavel Stratan a pus la cale un stand up comedy de bun gust, presarat cu poante destul de misto, care au generat o seara de bun gust. Apreciez si faptul ca spre deosebire de alte “vedete” de pe la noi, Stratan e inzestrat cu serioase mostre de bun simt ca si om. Dincolo de astea, instrumentatiile sale sunt jenante, iar daca faci parte din oamenii care acorda o atentie egala textului si muzicii, e clar ca ciorba asta n-are nici un sarm.

Pe noul sau disc, Stratan cocheteaza pentru cateva momente si cu hip – hop – ul. Ideea pare pe hartie interesanta, numai ca rezultatul nu e deloc cel scontat: in afara de un flow neconvingator piesa asta nu reuseste sa creeze nici o emotie. De acord, poate ca Frate cu Soarele – care deschide discul – a fost facut ca un song la misto, dar dincolo de asta ti-e foarte greu sa intelegi cuvintele piesei.  Noroc cu carticica CD-ului, din care spicuiesc o vorba de milioane: „Noi stim cu totii ca el are de aur parul/De cat ii teatrul si cat ii adevarul/Nu stim nu stim cum nu stim daca el are/Ce fel de masinamica are, ori masina mare/Daca are masina mica asta-I Mini Cupar/ Da daca n-are are djip, djipul tot e super“. Orchestratia e la fel de simpla dupa cum ne-a obisnuit si-n trecut, iar mesajul e sagalnic pe alocuri. Daca acesta ar fi fost sustinut si cu o orchestratie mai din zilele noastre, era mai bine. Cleopatra Stratan isi face aparitia pe mai multe piese, si tot la colaboratori merita amintit si Cezar, celalalt copil al lui Pavel Stratan. Primele chitari adevarate le-am “ginit” doar in piesa cu numarul patru „Daca vrei“. Din nefericire, doar pentru cateva secunde in intro caci dupa aceea piesa se afunda din nou in binecunoscutele orchestratii saracacioase. Tot in piesa asta Stratan spune: „N-am vrut sa fac o pies-atat de lunga, dar in schimb s-o fac mai scurta pur si simplu, sincer n-am avut timp“. Tipic moldovenesc incepe cu „Eu de cand ma tin minte, mie mi-o placut numai bauturele care se-ncep cu litera s / Si jin, si vodka, si lichior, si bere, si koniak si restul“. Finalul albumului e dezastruos caci Trei iezi te duce cu gandul la atmosfera din piesa La Cucaracha, avand o clapa “de restaurant” care pur si simplu te zgarie pe urechi. De amintit ar mai fi ca acest album contine si celelalte trei amintiri din copilarie (in format mp3). E perfect de inteles faptul ca atunci cand sustine concerte, Pavel Stratan apare singur pe scena (ma rog, cu o chitara) si incaseaza niste banuti din biletele de intrare. M-as fi asteptat ca la inregistrarea unui album sa apeleze la specialisti in acompaniament muzical. Din pacate, discul asta e de ascultat numai pentru iubitorii de stand up comedy si cei care adora accentul moldovenesc. Pe ultima suta de metri am aflat ca maine 13 decembrie, discul asta apare inca o data „oficial“ alaturi de un ziar de sport. Iar daca sunteti curiosi sa-l antamati pe Stratan la vreun spectacol, in carticica CD-ului gasiti si numarul de telefon la care puteti apela…..

9 dec. 2011

Emilie Simon - Frankie Knight

E un pleonasm, dar n-am cum sa-l ocolesc. Muzica made in France are acel „quelque chose“, care o diferentieaza net de suratele sale. In spatele unei aparente simplitati a compozitiei, orice meloman cu niscaiva IQ prin cap poate descifra o tesatura de idei cat se poate de comlexa si poate sa dea frau liber unor cantitati industriale de asocieri mentale. Émilie Simon a debutat cu albumul ei omonim prin 2003 si a reusit de atunci sa-si gaseasca un loc cat se poate de aparte pe scena muzicala internationala, caci dincolo de Paris, concertele sale au fost mega – aplaudate cu aceeasi ardoare si-n alte zone geografice ale lumii, cu precadere in Statele Unite ale Americii. Si fiindca avem de-a face cu o solista care a editat zilele acestea cel de-al 5-lea album din cariera, ar mai fi de interes general sa amintesc ca Emilie a fost botezata „Bjork a Frantei”, o parelela care la urma urmei este cat se poate de justificata pentru oricine face efortul de a se aventura intr-o incursiune sonora a materialelor sale discografice.

Franky Knight e un album dedicat fostului logodnic al artistei, François Chevallier, care a murit in urma unor complicatii datorate gripei porcine, acum doi ani, exact inaintea aparitiei precedentului ei album The Big Machine. Interesant este ca unele piese din acest disc au fost scrise pentru coloana sonora a unui film numit La Délicatesse. Excursia pe taramurile imaginate de Emilie incepe cu o piesa senzationala care poarta numele de Mon Chevalier si care e prezenta in doua variante pe editia deluxe a materialului. Piesa care este si single-ul principal al discului este jumi –juma in engleza si franceza si descrie cat se poate de exact trip-ul sonor al lumii imaginate de artista, iar textul profund melancolic (I wrote some songs,they're all for you /There's nothing else, that I can do/ Too late to pray,too soon to see/Your eyes again, my sweet Franky) este completat de o linie melodica simpla, dar plina de sarm. Dupa ce ai pasit cu succes in sound-ul acesta colorat exact cat trebuie cu efecte ale muzicii electronice moderne, realizezi ca tocmai te-ai teleportat intr-un loc magic in care esti inconjurat de un tablou facut parca fara o baza anume, dar care este plin de rezonanta si care iradiaza semnificatii emotionale ce se nasc din acel deziderat pe care ne place sa-l numim „armonie“. In ceea ce priveste locul unde incadrezi vocea mirifica a solistei, parerile pot fi impartite: exista momente in care ai impresia ca Emilie are stilul propovadauit odinioara de Edith Piaf, dar n-ar fi tocmai o exagerare sa te trezesti ca faci niste parelele chiar cu Laurie Anderson. Daca I call it love aminteste destul de pregnant de acel retro – soul care face ravagii printre solistele actuale, Holy Pool of Memories aduce mai degraba cu lumea plina de mistere a celebrei Kate Bush, iar Bel Amour e un alt motiv pentru care albumul acesta merita toate laudele. Diversitatea instrumentatiilor este cat se poate de benefica, caci daca in Frankys Princess ascultatorul are parte de o chitara asezata pe niste efecte dementiale din zona muzicii electronice, in Walking with you ai impresia ca te-ai afundat in zona pieselor celor de la The Cure. Fara indoiala, reusita acestui disc consta in superba alternare a momentelor lente cu cele pline de voiosie si explozie de ritm si desi unele piese (in special Jetaimejetaimejetaime) sunt nitel prea downtempo, albumul asta e unul cat se poate de adorabil. Emilie Simon reuseste sa surprinda printr-o muzica simpla dar care te cucereste din prima si demonstreaza ca se pot face lucruri frumoase si-n muzica pop.

8 dec. 2011

DJ Marika - Dj-friendly dance-vibe

Pentru adevaratii pasionati de muzica electronica din tara noastra, DJ Marika nu mai e demult un nume necunoscut, el fiind unul din primii promotori ai muzicii underground din tara noastra. Florin Marica a inceput ca realizator de emisiuni in 1994 la Fun Radio, iar de-a lungul timpului a avut un rol determinant in promovarea artistilor din diverse zone muzicale. De data aceasta, Marika a pus la cale un mix numit dj-friendly dance-vibe deeper-progtech-house-music, care se poate achizitiona de pe Beatport, Junodownload si Amazon. Florin Marica ne-a dezvaluit ca aceasta este prima lui colaborare cu Cristian Paduraru dupa ani buni si ca urmeaza sa scoata la casa lui de discuri cateva piese progressive – tech – house.

Multe din piesele incluse in acest mix sunt realizate de mai sus amintitul Cristian Paduraru, iar intregul mix curge cat se poate de natural, productia track-urilor fiind cat se poate de reusita. Despre maniera de mixat a lui Marika, chiar nu am ce sa va spun: probabil ca cei care l-au prins de-a lungul anilor, stiu exact la ceea ce sa se astepte. In speranta ca vom avea parte cat de curand si de un album „de sine statator” realizat de Marika, nu-mi ramane decat sa va urez auditie placuta....

Nina Hagen - Volksbeat

Parafrazandu-I pe baietii de la Sarmalale Reci care spuneau odinioara ca „Tu razi de mine ca port cravata/si te falesti cu blugii rupti si geaca decolorata/pe care-ai scris cu pixul AC/DC“, trebuie sa va marturisesc ca atunci cand ma gandesc la Nina Hagen n-am cum sa omit ca odinioara subsemnatul a scris cu pixul pe o caseta Memorex de culoare neagra The Queen Of Punk, Nina Hagen. Trecem peste amintiri si ajungem la 2011, unde o gasim pe Catharina Hagen (dupa numele ei adevarat), o doamna de 56 de ani care a scos zilele acestea cel de-al 14-lea album din cariera, care poarta numele de Volksbeat. Vremurile s-au schimbat, iar regina punk – ului a inceput sa propavaduiasca de vreo doi anisori crestinismul. Desi s-a botezat numai acum doi ani, Nina Hagen sustine ca a facut cunostinta cu Dumnezeu la varsta de 17 ani in urma unei excursii prelungite pe meleagurile LSD-ului. Mai poti sa mai comentezi ceva la aceasta afirmatie?

Revenind la solista care a intrat in constiinta punkistilor de pretutindeni cu piese ca African Reggae sau TV-Glotzer (White Punks on Dope), e de bun augur sa amintesc ca noul ei disc este primul material hundert prozent in limba germana din anii 80 incoace. Pentru ideea principala a discului cel mai bine e sa o citez intocmai pe solista care la patru ani a studiat baletul: „E o incercare de a atrage atentia lumii asupra pacii, dragostei, compasiunii si lupta impotriva razboiului si a nedreptatilor si atrage atentia asupra unor nume ilustre ca Brecht, Martin Luther, Larry Norman. In spiritul lui Dr. Martin Luther King si Isus Cristos care au luptat pentru aceleasi idealuri, suntem nascuti sa iubim si sa avem grija unii de altii“. Ei, bine, hai sa ne indreptam atentia totusi asupra muzicii, care este pe alocuri atat de nebunatica precum ne-a obisnuit Nina Hagen, dar in alte locuri e....hmmm, ciudata.
Daca ati avut ocazia de a asculta albumul ei de anul trecut Personal Jesus, ati sesizat desigur o oarecare turnura in mesajele ei. Si totusi, chiar si daca Nina Hagen citeste ceva din Biblie, gratie stilului ei excentric ai impresia ca tocmai asculti un E-book cu Cele 120 de zile ale Sodomei de Sade...Gratie vocii ei, nicio piesa de aici nu dezamageste, mai ales daca nu esti foarte atent la cuvintele rostite. Dar cel mai misto lucru este ca dupa ce a cochetat cu ideea de gospel, Nina Hagen revine la radacini rock. Chestia asta e evidenta inca de la prima piesa Bitten Der Kinder & An Meine Landsleute, in care iti vine sa executi un pogo singur prin camera. Printre piesele care suna bine de tot se numara cover-ul ei dupa Killer-ul lui Seal (in germana, naturlich), Ich Bin, care debuteaza cu un usor iz de Primal Scream sau Soma Koma, aceasta din urma avand acel „ceva” pentru care Nina Hagen a fost dintotdeauna speciala. Desigur mesajul crestin este presarat peste tot chiar si-n piesa Jesus ist ein freund von mir (Isus e un prieten de-al meu), piesa care are puternice arome de ska – reggae neconvingatoare. Se mai gaseste pe aici si o balada surprinzatoare sub titulatura de Keiner von uns ist frei (Nici unul dintre noi nu este liber). Un alt lucru interesant este ca una din piesele discului Ermutigung este dedicata tatalui ei vitreg, Wolf Biermann, unul din dizidentii de seama din fostul DDR. Un alt motiv pentru care Nina Hagen merita toata atentia este faptul ca copertile discurilor ei au avut intotdeauna un look aparte. Da, traim intr-o vreme in care putini mai dau importanta acestui aspect, dar va spun eu: conteaza si acest aspect.

Summa summarum: Volksbeat este un disc care n-are cum sa lipseasca din colectia niciunui colectionar serios de muzici, de orice fel.

7 dec. 2011

Korn - The path of totality

Asa cum exista rocker, punker sau stoner, pe Planeta asta exista si o specie numita dubsteper. E persoana aceea care rezoneaza intr-un mod deosebit cu muzica plina de baw, baw, baw. Fac pariu ca nimeni n-ar ramane cu gura cascata daca un asemenea meloman ar mai asculta din cand in cand niscaiva Deftones, Limp Bizkit sau Korn. Dar atunci cand un asa – zis rocker metalist pleaca urechea la Scrillex, treaba e privita cu tone de neincredere de toata lumea. Hai sa lamurim din start: desi nu-mi este foarte prietenoasa muzica dubstep, n-as incadra-o defel in categoria  “the evil”. Exista cateva “linii” din acest curent care genereaza combinatii interesante si ca sa va mai destainui un secret aflati faptul ca dintotdeauna am apreciat contopirile de genuri diferite. Chiar si daca produsul final n-a fost tocmai unul care sa ma dea pe spate. Din acest punct de vedere, decizia celor de la Korn de a amesteca riff-uri nervoase de chitara cu beat-uri electronice de dubstep merita aplauze. Problema cu discul asta editat de gasca lui Jonathan Davis e alta: are prea putine momente cu adevarat memorabile. Sau mai diplomatic exprimat: produsul final nu se ridica la inaltimea asteptarilor. Fiindca am fost unul din miile de oameni care i-am vazut in concert pe Korn la Peninsula anul trecut, vreau sa va marturisesc o treaba: baietii acestia nu aveau nici o treaba cu dubstep-ul p-atunci. Drept urmare, declaratia boss-ului trupei cum ca ei cantau asa ceva de demult mi se pare o mini – tampenie. Facuta, probabil, sa intretina ideea de “soc” care inconjoara acest material, care este al zecelea din discografia formatiei. Ma intreb insa, cum vor canta cei de la Korn piesele astea noi in concert? Il vor aduce pe Skrillex? Greu de crezut….

Cuvantul de ordine al celor 11 (sau 13 in varianta deluxe) piese este electronica. Din aceasta cauza, baietii au dat un search pe Google si au antamat pentru fiecare melodie cate un producator trendy de teapa lui Skrillex sau a olandezilor de la Noisia. Pana aici, totul e cat se poate de “cuser”, doar ca marea problema este cantitatea industriala de efecte folosite in piese. Sincer, daca cantitatea de efecte electronice folosite ar fi fost mai temperata, discul asta ar fi fost intr-adevar genial. Punctul central al pieselor nu sunt riff-urile nervoase de chitara si nici vocea plina de sarm a lui Jonathan Davis, ci efectele baw baw baw, care devin monotone la ascultari multiple. Narcistic Cannibal e o piesa cat se poate de interesanta cu un refren care ti se intipareste in minte inca de la primele acorduri si cu cateva efecete electronice de exceptie. Burn The Obedient pare a fi o piesa extrasa dintr-un film SF apocaliptic, iar Get Up! sufera din nou de acel sindrom al pieselor cu refrene adorabile. Din pacate multe momente sunt lipsite de inspiratie (Bleeding Out sau Chaos Lives in Everything).

Una pesta alta, sunt suta la suta ca The Path of Totality nu va fi ascultat peste cinci ani si nici nu va fi pomenit ca unul din discurile de referinta din discografia muzicienilor care au reusit sa vanda peste 35 de milioane de discuri. The Path of Totality are cateva idei bune si merita aplaudat pentru ca cei de la Korn au decis sa schimbe macazul. Putea iesi mult mai bine, insa....

6 dec. 2011

Northern Lite - I Like

Unul din clipurile muzicale care mi-a picat cu tronc in ultima vreme mi-a adus in atentie o trupa care a scos o gramada de albume prin Germania, care activeaza de prin 1997 si care-si spune Northern Lite. Daca e sa te iei dupa criticii muzicali germani muzica lor poarta denumirea de neo – pop, carevasazica o imbinare de pop cu diverse stiluri incadrabile in galeata muzicii electronice. Gasesc categorisirea asta o mega – tampenie monstruoasa, caci aceasta imbinarea dintre electro, synth – pop si chitari nu are nici in clin nici in maneca cu nimic din zona pop. Dupa mai multe schimbari de componenta oamenii acestia au intrat in posesia premiului de cea mai buna trupa indie/electronic la Dance Music Award din Germania, iar daca ar fi sa-I inrudesc “undeva” pe Northern Lite, asta ar fi mai degraba in zona Sono, Yello sau chiar Paul Kalkbrenner (mai ales in They say). Printre remixurile care le-au executat de-a lungul anilor, se numara si cateva track-uri pentru Sigue Sigue Sputnik, Rammstein, Peaches, sau Apoptygma Berzerk.

Black Day, single-ul care deschide materialul, e exact acel gen de piesa care merge la fix pentru orice ureche care a apreciat vreodata sound-urile Depeche Mode, fiind totodata si cel mai strong moment al acestui disc. Din nefericire, nu toata ambianta sonora se pastreaza in aceasta idee de inceput: cele sapte minute ale piesei care da titlul acestui album sunt escortate de niste instrumentatii scoase parca de la naftalina techno – ului anilor 90, monotone si deloc simpatice. Unele piese (cu precadere Hellborn Man) seamana cu atmosfera intalnita la maestrul german Schiller, iar printre momentele deosebite pentru care merita sa ascultati acest album se numara si Running. In cazul in care priviti clipul de mai jos si va intrebati, daca a fost filmat in Romania, raspunsul este nu!

Tijuana Cartel - M1

Demult au apus vremurile in care un produs muzical bun se vindea de la sine. Traim vremuri smechere, in care adevaratii meseriasi sunt aceia care reusesc sa faca din rahat ceva cat se poate de stralucitor. Tijuana Cartel n-are nimic de-a face cu cartelul drogurilor si nici cu muzica pop ce se lafaie in mass – media. E destul de aventuros sa te apuci sa dai un nume acombinatiei pe care o executa australienii acestia. Cel mai la indemana ar fi sa-i etichetezi simplu world – music, caci printre creatii se regasesc percutii cubaneze, chitari latino si beat-uri dub sau chiar si niste baw, baw, baw din ala care e din belsug in ceea ce numim azi dubstep. Paul George, Carey O'Sullivan, Joshua Sinclair si  Daniel Gonzalez par a se sclada in ideea unei trupe de flamenco in care s-au adaugat portii zdravene de   electronic – rock.
Daca ar fi sa asculti numai piesa care poarta titlul de So Many Nights ai fi tentat sa spui ca baietii astia s-au intoxicat cu prea multe albume semnate Radiohead. In cazul in care faci greseala sa asculti numai piesa Run Away ai putea sa juri ca oamenii astia isi au sediul undeva in Balcani, caci aerul muzical te trimite finut in aceasta zona geografica. Desigur, fara vocea solistului, care este atat de british – style incat ai zice ca a studiat cu atentie performantele vocale ale lui Ian Brown din The Stone Roses. Dupa cum era de asteptat, exista si momente mai putin reusite, cum ar fi de exemplu plicticoasa Verbal Masturbation, care in afara numelui provocator n-are nici un carlig care sa te faca sa o retii. Tot la acest capitol se numara si Never old grewer, care se vrea un soi de post The Cure neinspirat. Eventualele „fire” de inspiratie se schimba complet in momentul cand asculti piese ca Anxious Sin sau Leting it go, care sunt croite pe scheletul unor momente etalate in trecut de LCD Soundsystem. Dincolo de piese, ceea ce ar trebui sa-ti sara in urechi este importanta pe care o dau baietii astia tuturor detaliilor. Stii, exista discuri care suna intr-un mare fel nu doar datorita compozitiilor ci si a mixajului, si acesta este cu siguranta unul dintre ele. Ar mai fi de amintit si reverbul de voce criminal, dar haideti sa nu dezvaluim prea mult din „film”. Momentele de dub – reggae isi fac aparitia in Mr. Joshua Sinclair si cred ca ar fi momentul sa amintesc si cireasa de pe tort. Care poate fi dupa caz White Dove (care deschide maiestuos albumul) sau Keep off the chemicals, care intamplator are rolul de a termina acest material discografic. Foarte aproape de aceste doua perle se afla si For the people, o melodie in care multiculturalitatea isi spune cuvantul pe deplin. M1 e un disc plin de energie confectionat „for the people” care stiu sa asculte cu urechile destupate niste idei extrem de interesante.

5 dec. 2011

Kate Bush - 50 words for snow

Imaginea care se deruleaza in fata ochilor atunci cand asculti cele sapte piese ale albumului cu numarul zece din visteria celebrei Kate Bush cuprinde negresit un peisaj feeric de iarna, completat cu proiectia pe care o are fiecare dintre noi asupra acestui anotimp mirific. Neaosul „A-nceput de ieri sa cadă/Cate-un fulg, acum a stat/Norii s-au mai razbunat/Spre apus, dar stau gramada/Peste sat“ are un corespondent aici in mitul conform caruia eschimosii au nu mai putin de 50 de cuvinte pentru cuvantul zapada, chestie care dealftel a fost si crochiul care a stat la baza acestui material discografic care iti retine atentia pentru 68 de minutele. Spre deosebire de comercialismul infantil cu care este exploatata ideea de sarbatori de iarna, materialul acesta propune o cu totul alta viziune asupra iernii, una cat se poate de romantica si fara pic de urme de festivism infantil. Un alt punct pentru care doamna care a intrat in centrul melomanilor din intreaga lume cu single-ul Wuthering Heights merita adanci plecaciuni este acela ca piesele astea nu sunt croite pe scheletele unor standarde mai mult sau mai putin cunoscute, ci chiar sunt noi – noute. Pe o idee cat se poate de simplista, care in cazul multor artisti ar fi fost sortita din start esecului, ascultatorul este intampinat doiar cu pian si vocea plina de farmec(e) ale solistei. Desi versurile urmaresc cu sarguinta firul povestii, acestea par a fi mai mult o circumstanta pentru desfasuraraea muzicii propiu – zise. Aparent, ceea ce se deruleaza aici e muzica pop, dar avand in vedere ceea ce exista pe piata sub aceasta eticheta, 50 words for snow e mai degraba un disc de avangarda sau minimalist, daca vreti. Cu siguranta ca in interpretarea oricarei alte vedete unele momente de pe aici ar fi fost monotone. Ma gandesc aici de exemplu la cale 11 minute si opt secunde ale piesei Lake Tahoe sau la cele opt minute ale superbei Snowed In At Wheeler Street, in care este prezent si Elton John. Cele 50 de cuvinte pentru zapada ale piesei care da titlul albumului sunt recitate de Stephen John Fry, o alegere destul de curioasa in opinia subsemnatului. Personal as fi optat pentru o voce de eschimos pentru aceasta treaba, dar acest mic amanunt n-are cum sa-ti strice placerea sufleteasca care ti-o induce ascultarea cu mare atentie a acestui album. Care are parte de momente remarcabile, cum ar fi si Wild Man, single-ul care este de departe cel mai frumos „colorat“ la capitolul instrumentatie. Discul asta e de ascultat la gura sobei sau a caloriferului, dupa posibilitati, cu sau fara snow afara...

4 dec. 2011

The Black Keys - El Camino

Sincer, aveam serioase dubii cu privire la albumul cu numarul sapte din visteria celor de la Black Keys. Si asta pentru ca in linii mari, mai toti „rockerii” au reusit sa ma cam dezamageasca anul acesta. Numele de la care asteptam mult au oferit cate ceva, dar nimic care sa ma dea pe spate. De acum, situatia s-a schimbat caci El Camino e ceva care nu are cum sa te lase indiferent. E discul care iti readuce pofta de rock in vene. Alaturi de cei doi maestri care alcatuiesc Black Keys, Dan Auerbach si Pat Carney, un alt motiv care face ca aceasta colectie de cantece sa fie una care iese in evidenta de la o posta este „mana“ producatorului care este nimeni altul decat Danger Mouse. El Camino e un disc structurat pe o serie de armonii izbutite si e plin de detalii intrigante. Carevasazica, e adorabil. E atat de lovely fiindca contine doze senzationale de garage – rock si niste synth-uri de nota zece. E o combinatie old vs new care te cucereste.

Inca de la primele acorduri ale single-ului Lonely Boy, e clar pentru toata suflarea care adora rock-ul ca excursia asta e una de tinut minte. Riff-urile criminale din piesa asta sunt combinate cu un refren demential, elementele astea conferind melodiei un autentic aer de rock and roll si garage punk. Dealtfel, pe parcursul celor 11 piese care sunt incluse in acest disc ai de multe ori senzatia ca oamenii astia s-au inspirat din The Kinks. Mai apoi sesizezi si niscaiva White Stripes, oleaca de Led Zeppelin, ba chiar si niste MC5. Si peste toate astea synth-urile suna de parca ar fi Goldfrapp, iar parca in categoria influentelor iti vine sa-i incluzi si pe Primal Scream.

Little Black Submarine e una din melodiile care incepe de parca ar fi o joaca dar in momentul cand percutia isi intra in drepturi pune la cale una din cele mai frumoase piese ale discului.  Gold on the Ceiling e un alt punct in care vocea lui Auerbach e cat se poate de expresiva. Money Maker suna parca a ceva din visteria celor de la The Cramps, iar superba Sister (cu al ei usor iz de Rammstein in fundalul instrumentatie) are un aer mega – comercial, dar care ramane ancorat in zona bunului – gust. Fiti foarte atenti: in cele 38 de minute de muzica de aici nu exista momente „in care se iroseste pelicula“. Adica n-avem parte de acele „experimente” adoptate de o sumedenie de formatii din spectrul rock alternativ al zilelor noastre care nasc melodii lente, fara vlaga. Nu, discul asta are cojones de la inceput si pana la sfarsit si merita sa concureze pentru discul anului 2011 in materie de rock cu cojones.

29 nov. 2011

Michael Jackson - Immortal

Se spune ca circul este un loc in care caii, poneii si elefantii pot vedea barbati, femei si copii care se comporta prosteste. Si ca orice natiune are nevoie de paine si circ. Ei bine, Cirque du Soleil e un soi de amestec intre clasica notiune de „arta circului“ si entertainment-ul pentru mase. Si dupa spectacolele lor dedicate celor de la The Beatles si Elvis Presley, a treia vedeta din sfera muzicii pop care are parte de o super – productie este inegalabilul Michael Jackson. Care la randu-i a fost un magician. Al muzicii pop, of course. Discul Immortal e de fapt un soundtrack care ilustreaza grandioasa productie si ca orice material de acest fel are parti mai fericite si altele mai insipide. In doua variante, standard si nelipsita deluxe, cu doua CD-uri incluse. Cariera lui Michael este etalata cu ajutorul marilor slagare care au parte de versiuni „cosmetizate”, „remixate” sau in varianta de „megamix”, dar amatorii de obsuritati vor fi si ei fericiti: creatorii Immortal-ului au inclus si asa ceva. Printre acestea se numara This Place Hotel, o piesa care initial se numea Heartbreak Hotel, care a aparut in 1980 cantata de The Jacksons, si care seamana izbitor de mult cu Billie Jean. E de la sine inteles ca oricine se apuca sa faca un asemenea disc n-are cum sa multumeasca pe toata lumea. Se pot gasi multe hibe, dar in linii mari soundtrack-ul acesta e cat se poate de distractiv, daca reusesti sa fii relaxat. Ai sansa sa descoperi remixuri sugubete, cum ar fi cele 9 minute ale Immortal Megamix-ului care cuprinde Can you feel it, Dont stop till you get enough, Billie Jean si Black or white. Chiar daca notiunea de „remix” este alta decat aceea cu care suntem obisnuiti in zilele noastre, materialul asta discografic reprezinta o auditie meseriasa pentru orice fan Michale Jackson destupat la minte. Nu aduce prea mari noutati, dar prezinta dintr-o alta perspectiva  cariera regelui muzicii pop. Un alt moment cat se poate de misto al acestei colectii este atunci cand pentru 1 minut si 50 de secunde ascultatorul are parte de o voce de copil a lui Michael in I ll be there.  Iar pentru fanii inflacarati, pe final am o veste meseriasa: poti ajunge la premiera Michael Jackson – The Immortal - Cirque Du Soleil din Los Angeles, pe 27 ianuarie 2012! Ca sa castigi Marele Premiu, tot ce trebuie sa faci este sa intri pe MediaZoo.ro, sa-ti cumperi albumul si sa te fotografiezi cel mai bine, cel mai interesant si cel mai original – adica sa arati ca esti fan adevarat –  impreuna cu coperta albumului Michael Jackson – ‘The Immortal’, sa te inscrii pe site-ul oficial Michael Jackson  si sa uploadezi fotografia ta. Concursul se desfasoara pana in data de 22 decembrie, asa ca grabeste-te! Concursul ‘Michael Jackson – The Immortal Photo Flyaway’, se desfasoara in tara noastra cu ajutorul Nova Music si MediaZoo, impreuna cu Europa Fm si Music Channel.

28 nov. 2011

Nicu Patoi and Platonic - Sweet little 6STRING

Pentru orice colectionar serios de discuri, achizitionarea materialelor in care sunt prezenti chitaristi autohtoni poate deveni un cosmar. Si asta fiindca pe langa faptul ca putinele albume aparute in domeniu (in comparatie cu restul genurilor de pe la noi) sunt fie greu de procurat, fie ascunse in vreun raft al te miri carei librarii unde nici prin cap nu-ti trece ca ai putea gasi asa ceva. De aceea, atunci cand un album semnat Nicu Patoi apare la o casa de discuri “majora”, evenimentul este cat se poate de aplaudat. O simpla trecere in revista a proiectelor in care a fost implicat de-a lungul timpului chitaristul Nicu Patoi e de-ajuns pentru oricine sa realizeze ca avem de-a face cu un domn care poate fi inclus fara jena in categoria virtuozilor muzicii romanesti. Am sa sar intentionat peste aceasta lunga lista (pe scurt, il mai puteti auzi/vedea si-n trupa de rock/n/roll a super – vedetei care este Stefan Banica), dar nu am cum sa omit faptul ca noul material discografic Nicu Patoi & Platonic, numit Sweet Little 6STRING, a fost realizat alaturi de alte nume care ar trebui sa sune mega – cunoscut in urechile oricarui meloman.  Ei sunt Adrian Ciuplea (bass), Razvan „Lapi“ Lupu (tobe) si Berti Barbera (percutie), nume care n-au nevoie de nicio prezentare. Imbucurator, discul cuprinde 12 piese instrumentale compozitii proprii Nicu Patoi (cu o singura exceptie, in piesa Army Of Ants fiind folosite doua teme sonore din Eddie Harris si The Metters), ceea ce inseamna aproape 70 de minutele de muzica cantata din suflet. Am subliniat “imbucurator” fiindca in epoca asta a trupelor de cover-uri care au asaltata literalmente piata e misto sa constati ca unii oameni chiar pun suflet in ceea ce fac. Ramanand la statistici, discul asta vine la patru ani dupa ce Nicu si Berti au scos un disc de cover-uri (String a Song) si la 14 ani dupa Saved by the Holy Love cu trupa Platonic d-atunci, in care activa printre altele si percutionistul Ati.

Referitor la piese, prea multe cuvinte care sa va faca sa apreciati acest gen muzical nu-si au rostul. Cei patru muzicieni exploreaza portiuni din rock si blues, iar daca ar fi aleg doua momente preferate acestea ar fi Legacy si mai sus amintita Army of Ants. Una din multumirile incluse in booklet-ul acestui produs merge catre A & A Records, pentru „curajul de a gandi outside the box“. La care subsscriu, caci in piata muzicala romaneasca a anului 2011 e destul de greu sa mai dai peste un material realizat in asemenea conditii deosebite. Si nu ma refer numai la booklet, aici. Pe scurt, daca ati simtit vreodata fiorul placut care te curpinde atunci cand tii o pana de chitara in mana sau pur si simplu apreciezi sound-ul clasic al acestui instrument, da o fuga pana in libraria Carturesti (de exemplu) pentru a pleca de acolo cu un cadou misto: Sweet Little 6STRING. Fiindca se stie deja ca noi timisorenii avem acea falosenie de Banat, n-am cum sa inchei fara a mentiona ca la capitolul multumiri, este mentionat si chitaristul timisorean Mircea Bunea. Pe care il asteptam sa ne surprinda si el cu un disc demultisor…..

Sepalcure - Sepalcure

Aparent, intre discul celor de la Sepalcure si tabloul lui Picasso numit „Chitara si vioara” nu exista nici cea mai mica legatura. Si totusi, daca e sa analizezi mai profund, cele doua „chestii“ au ceva in comun. Iar acest ceva nu e nici vioara si nici chitara, caci muzica creata de Praveen & Machinedrum - cei doi componenti ai proiectului american Sepalcure - nu este axata pe instrumentele cu pricina. Punctul comun il reprezinta modalitatea de expresie folosita. Daca Picasso a descompus subiectele prin metoda ce poarta numele de „cubism sintetic“, cei doi americani descompun muzica electronica in planuri si geometrii sonore de neimaginat, iar culoarea muzicii este imbogatita cu elemente „imprumutate” din diverse arii stilistice. Intrepatrunderea genurilor si descompunerea lor creeaza un univers sonor unitar si plin de magie, iar experienta muzicala pe care o capata Maria Sa Ascultatorul este una de povestit nepotilor, prin profunzimea si prospetimea pe care o emana.

Pe parcursul auditiei celor zece piese care alcatuiesc acest material de debut de mai multe ori am fost tentat sa trag anumite paralele cu muzica semnata Burial, care cu Untrue a fost primul album „dubstep“ ascultat cap – coada si mai apoi pe repeat de subsemnatul. Asa cum discul la care fac referire a schimbat perceptii si preconceptii acum patru ani si discul Sepalcure se poate mandri cu acest rol. Se stie, dubsteptul a crescut intr-o zi cat altii intr-un an, astfel incat azi stilul cu pricina si-a iesit din matca completamente. Criticii muzicali au inventat deja notiuni ca „post – dubstep“ „bass music“ „footwork“ sau alte asemenea nascociri. Adevarul e ca Sepalcure e o combinatie intre toate eventualele particule menite de a caracteriza muzica electronica a zilelor noastre. Muzica asta te indeamna in unele locuri la nostalgie si visare (ca de exemplu in piesa de inceput, Me) iar in altele reuseste sa te faca sa dansezi de nebun prin casa. Sample-urile vocale care amintesc intr-o anumita masura de Burial sau The Field sunt transpuse pe niste beat-uri pur si simplu criminale. Intregul spectru sonor este extrem de bine balansat, iar mastering-ul este dincolo de orice cuvinte de lauda. Bagati o ureche in single-ul Pencil Pimp, daca nu ma credeti si fiti atenti spre finalul melodiei, care are parte de un fade out de neuitat, care te rascoleste. Una din cele mai interesante compozitii de aici este The One, care dealtfel este si singurul moment dancefloor friendly al discului. E un soi de Real 2 Real si I like to moove it, desigur adaptat la vremurile moderne, iar pentru cei care au avut prilejul de a asculta albumul Rooms al lui Machinedrum, se prea poate sa existe unele asemanari cu structurile sonore ale acestuia. Eternally Yrs combina intr-un mare fel sound-ul house cu ritmuri de 2step si IDM iar Yuh Nuh See este un alt punct al acestei excursii care te face sa stai cu urechea lipita de difuzor prin diversele variatii si synth-uri care se amesteca laolalta si creeaza un tablou mirific. Breezin are acel bass „woah woah woah“ de dubstep dar reuseste sa navigheze prin ape tulburatoare, iar Carrot Man e atat de Radiohead-ish in masurile de inceput incat te cucereste din prima.

Discul asta are de toate. Un iz de 2-step, grime, jungle, footwork, ambient, rave, house, drum and bass, dubstep s.a.m.d. Dincolo de toate, ca si la Picasso tehnicile pentru a sublinia acest act artistic sunt de neegalat. Sepalcure va intra cu siguranta in clasamentele de sfarsit de an printre cele mai meseriase albume discografice din 2011.

24 nov. 2011

High Places - Original Colours

Imaginea care se deruleaza in fata ochilor atunci cand auzi primele acorduri ale melodiei Year Off, care are onoarea de a deschide acest material discografic, este una cat se poate de complexa. Nu e o muzica usor de dibuit sau digerat, fiindca aparent inglobeaza in venele sale o sumedenie de bucatele extrase din filme diferite. Chiar in momentul in care ai crede ca esti pregatit sa intrezaresti o eticheta aplicabila acestui produs, te trezesti cu niscaiva acorduri care te baga si mai mult in ceata. Nici macar Wikipedia nu te ajuta in acest sens, singurele mentiuni despre High Places fiind acelea ca avem de-a face cu un grup compus din multi/ instrumentalistul Rob Barber si solista Mary Pearson. Duetul acesta boy/girl se afla la cel de-al treilea material discografic cu acest Original Colours. Revenind la etichete, probabil ca cea mai la indemana caracterizare pe care as putea-o aplica oamenilor acestia ar fi aceea de muzica electronica. Cu o complexitate aparte, dincolo de trenduri, nu chillwave si nici techno, si cu atat mai putin dubstep sau minimal – techno. Sau poate putin din toate acestea. Si cu un pic de topping de The Knife pe deasupra. Dar cui ii mai pasa de etichete in ziua de azi? Principalul e ca ciorba asta e cat se poate de imprevizibila si reuseste sa-ti atraga si sa-ti capteze atentia. Nu poti decat sa te bucuri ca sintetizatoarele au devenit atat-la-indemana pentru oricine chiar si pentru cei care au ascultat la vremea lor Can sau Weather Report, de exemplu. Nu stiu care sunt influentele celor doi membri ai acestui proiect din Los Angeles, dar ceea ce ma bucura este ca ele sunt cat se poate de sanatoase.

Spatiile sonore sunt ocupate de sunete nedefinite peste care sunt aruncate niste ritmuri mega – nervoase, care construiesc un peisaj necunoscut, dar plin de magie. Muzica celor de la High Places nu lasa neaparat loc unor comparatii hazardate cu alte materiale „de gen”, si are un grad de complexitate si originalitate de speriat. Nu e deloc o calatorie facila, dar daca ti-ai legat centura de siguranta, fii pregatit sa descoperi un „ride” misto din cale afara.

Si pentru ca nu e tocmai the usual cup of tea, haideti sa incepem cu sfarsitul. E destul de ciudat ca single-ul cu care promovezi un disc sa fie taman ultima piesa a acestuia (in ordinea track-urilor), dar in acest caz Altos Lugares a fost o alegere cat se poate de inspirata. Piesa insumeaza in ea tensiunea care se degaja din piesele care o preced pe disc si are un minimalism psihedelic crunt, dar care ii confera un sarm aparte. Pe cand asculti piesa Banksia exista mari probabilitati ca in background sa ti se para ca te lupti cu niste clisee initiate de ambientalii de la The Orb, iar la Ahead Stop in fata ochilor ti se deschide privelistea unui desert, plin de sunete care mai de care mai ciudate. Dry Lake in schimb pulseaza prin fiecare por un ritm repetitiv care datorita repetitiei scalda piesa intr-un ritual voodoo, iar pe Morning Ritual ai sanse sa recunosti acel bass specific dubstep-ului, dar asezat in niste structuri mega – destepte. Sonora si Sophie sunt alte doua momente de remarcat ale discului americanilor, pe care la urma urmei te vezi nevoit sa-l etichetezi „pop-ul secolului 21”.

Rihanna - Talk that talk

Un proverb german spune asa: „Alles hat eine ende nur die wurscht has zwei“. Carevasazica, toate au un sfarsit, doar crenvurstiul are doua. In mare parte afirmatia asta e cat se poate de valabila, dar exista si mici exceptii. Una dintre ele se refera la muzica pop de duzina. Asta chiar n-are nici un sfarsit, caci hiturile care mai demult aveau eticheta de bubble – gum – pop ne-au fericit urechile inca din cele mai stravechi timpuri. Chiar si daca n-ai auzit niciodata de Ohio Express, poti deduce lejer ca o piesa care poarta numele de Yummy, yummy, yummy (aparuta in 1968) nu poa sa sune decat intr-un anume fel. S-acum printr-o deductie cat se poate de logica, cum poa sa sune 11 piese incluse pe cel de-al saselea album al solistei de 23 de ani pe care fanii ei inflacarati o pot vedea pe data de 8 decembrie, la o aruncatura de bat (de Timisoara!) la Budapesta? Intr-un mare fel, evident. Daca pe la-nceputuri muzica ei era “just another pop song”, pe parcurs desele ei iesiri in public si stuff like this au facut-o o reala vedeta. Iar piesa ei Umbrella a devenit un adevarat song for the masses, fiind cantata printre altele chiar si de Manic Street Preachers in concertul lor sustinut la Bucuresti. Stiu, are “cota” Rihanna asta, a aparut chiar si pe ultimul Coldplay, dar pentru subsemnatul ramane undeva in zona pop – trash.

Una din piesele incluse pe acest Talk that talk poarta inspiratul nume de Cockiness iar pentru vorbitorii de limba engleza textul acesteia - Suck my cockiness/Lick my persuasion/Eat my poisonAnd swallow your pride down – ar trebui sa fie o invatatura de minte. Si noi care credeam ca Laura Andresan a luat-o razna atunci cand s-a apucat sa cante...Trec peste faptul ca toate cele 11 piese au un mesaj profund: tipa asta vrea sa si-o traga cu orice pret....E clar lucrul asta si daca arunci o singura privire pe coperta discului. Nu-s ipocrit, stiu ca „sex and drugs and rock n roll“ e trendy de cand lumea, dar atunci cand muzica are pretentia de a fi o arta, pe langa mesaj ar trebui sa contina si linii melodice interesante. Pe cand aici, la acest capitol e o gaura neagra imensa. Unicul moment care iese din sirul asta de melodii inspide si incolore e We found love, doar pentru ca  e realizat de omul care ne-a blagoslovit cu al lui Acceptable in the 80s, Calvin Harris. In rest, lucrurile-s cat se poate de previzibile si plate. Nu neaparat in sensul rau al cuvantului, am auzit tampenii pop mult mai rele, dar muzica asta e la mii de kilometri distanta de a fi inovatoare. Sunt cat se poate de bistos ca solista care a cucerit lumea si prin desteapta piesa cu “ram pam pam” in refren va scoate vreo 4 – 5 single-uri de No1 din aceasta colectie. Si isi va rotunji conturile bancare pe seama muzicii asteia de duzina. Dar stiti ce, who cares?


23 nov. 2011

Balanescu Quartet - This is the Balanescu Quartet

In general, ma feresc de albumele care au in titulatura “Icon”, “Best Of”, sau „An introduction to…“. Sau mai exact, ma feresc a mentiona cuvinte despre ele, caci mi se pare cel putin insipid si incolor sa diseci un album best of Elvis Presley, par example. Ce as mai putea aduaga ceva interesant la tonele de pareri (im)pertinente care s-au spus despe o vedeta sau alta? La fel sta treaba si in cazul tot mai multelor reeditari ale unor albume vechi din zilele noastre, care intra in aceeasi categorie de silenzio stampa. Si totusi, din cand in cand, e misto sa faci exceptii, nu-I asa?

Probabil ca multi dintre voi stiti cine este Alexandru Balanescu. La fel de plauzibila e si ipoteza conform careia mult mai multi ar trebui sa stie exact cine este nenea acesta si cu ce se ocupa. Exista vreo oportunitate mai adecvata de a face acest lucru, daca nu prin a mentiona cateva cuvinte despre This is Balanescu Quartet? N-am sa preiau sarcina Google-ului, las aceasta placere/chin pentru fiecare cetatean care simte nevoia de a afla cate ceva despre domnul acesta care scoate discuri la prestigioasa casa de discuri Mute Records. Am sa ocolesc pana si tonele de cuvinte de lauda si aprecieri pe care Balanescu Quartet le-a primit de-a lungul timpului si nici n-am sa obosesc vigilenta cititorului prin mentionarea fie si pe scurt a numelor gigantice din lumea muzicii cu care oamenii acestia au colaborat sau cantat de-a lungul timpului. Dar nu am cum sa trec peste o stare de bine pe care ti-o emana auditia acestui disc. Nu stiu cu ce sa incep, poate cel mai adecvat ar fi sa va destainui ca acest This is The Balanescu Quartet cuprinde 12 track-uri alese pe spranceana din bogata discografie a cvartetului. Sau mai exact, din patru albume emblematice, caci avem aici piese grupate pe “ciorchini de cate trei”.

Excursia sonora debuteaza cu prima piesa extrasa din discul Maria T (Maria Tanase), care poarta numele de Aria, album care mai apoi mai apare inca de doua ori in „spotlight“ prin piesele The Young Conscript And The Moon si Wine's So Good, la aceasta din urma versurile „Bun ii vinul si gustos/Cind il bei cu om frumos/Dar de-l bei cu om urat/Se opreste vinu-n gat“ fiind pur si simplu....unforgetabble.  Alt ciorchine „de trei piese” vine din albumul Possesed, unde muzica celor de la Kraftwerk a capatat nuante mirifice prin filtrul Balanescu, melodia The Model fiind fara indoiala cea mai reusita din toate punctele de vedere. Alte trei piese sunt extrase din legendara coloana sonora a filmului Angels and Insects, inregistrat la Abbey Road, iar ecuatia e completata cu alte trei compozitii care s-au regasit pe discul Luminitza. Pe scurt, e muzica pentru urechi spalate si oameni deschisi la minte. Chiar daca n-ai auzit niciodata de Phillip Glass sau Michael Nyman, chestia asta are toate sansele sa-ti pice cu tronc. Balanescu Quartet n-are contraindicatii si fiti siguri ca dupa aceasta auditie nu vor aparea manifestari neplacute.

Alexandru Andries - Incorekt

Atunci cand e vorba sa analizezi impartial rolul pe care il are un text in succesul unei melodii risti sa te afunzi intr-o multime haotica de contexte, ratiuni si filozofii. Cert este ca una din cele mai nebisnuite melodii care a poposit vreodata in fruntea topului britanic a fost "Everybody's Free (To Wear Sunscreen)", realizata de regizorul australian Baz Luhrmann. Care era de fapt un eseu recitat cu memorabilele versuri „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not  understand the power and beauty of your youth until they have faded“.  N-am rezonat eu prea tare niciodata la muzica numita generic folk, dar asta nu m-a impiedicat sa am numai si numai cuvinte de lauda pentru domnul care ne-a colorat tineretile cu texte soade, de genul „Astazi iar/La Telejurnal/Am vazut Cascaval“. Pentru amatorii de statistici noua aparitie discografica a lui Alexandru Andries este discul cu numarul 68 (69, dupa altii) din cariera sa, ceea ce este brrr....unbelievable. Package-ul noului album e incorect de misto, dar are o mica hiba: nu cuprinde acel booklet care ofera fanilor textele pieselor. Trecand peste asta, prezentarea grafica merita musai aplauze prelungite iar privirea pe care ne-o trage Andries de pe coperta e absolut dementiala. Vorba amicului meu, „cu coperta asta, ar fi putut foarte bine sa scoata un album de gangsta rap si ar fi fost 100% credibil“. Parol, mon cher. 

In cazul in care ai intrat in posesia albumului si pe coperta citesti Alexnadru Andries, fii linistit: n-ai dat peste o eroare tipografica, e intentionat scris asa. Fiindca albumul e Incorekt. Si e editie limitata de colectie, intr-un tiraj unic de 1000 de exemplare. Si contine doua CD-uri, primul colorat cu cele 20 de piese care alcatuiesc Incorekt, iar al doilea e un bonus, care contine o inregistrare unplugged de la concertul de Mos Nicolae din Bucuresti de anul trecut. La capitolul instrumentatie, nu prea sunt multe de zis. Poate doar ca alaturi de „usual suspects” apar si doi muzicieni din trupa Byron. Sound-ul e oldschool dar cat se poate de corect interpretat si masterizat, dar adevaratul sarm care face ca Incorekt sa fie meserias consta in texte. E greu sa mai gasesti pe cineva in tarisoara asta care sa cante „Mi-ajunge sa stiu ca existi/Si orice distanta e buna/Te cred cand imi spui c-ai visat/ Cum ne plimbam pe Luna/ Si ne miscam ca intr-un  vas tulburator/Imi place sa aud cum repsiri/ Cand visul il pui in cuvinte/ Cu Cata grija ascunzi silaba care minte /(Infractor).

Piesa numita Fara mila are un debut care iti aminteste de coloana sonora a oricarui serial late – night – crime mystery, iar Blues tardiv cuprinde in cele 90 de secunde ale sale exact ceea ce trebuie. Una din surprizele mari ale discului este un cover dupa James Taylor, chitaristul american care se poate lauda cu cinci premii Grammy, varianta lui Andries la hitul lui Everybody has the blues purtand numele de Clasic. Care are parte si ea de un text tipic domnului care nici acum nu are in posesie vreun telefon: „Sunt sigur ca pot paria/ Acum chiar esti convins ca numai tu te chinuiesti asa / Cateodata te foiesti in pat / Din cand in cand nasu e infundat / Toata lumea are zile greu de suportat“.  Alta mostra de maiestrie razbate din plin din piesa dedicata persoanelor cu kilograme in plus: „Grasii sunt simpatici/Grasii sunt desptepti/Grasii sunt pe faza/N-ai cum sa-i prosteti/N-o sa-i gasesti in reviste de moda/Dar asta nu este un handicap/Daca vezi sa-i vezi/Hai la cofetarie/Acolo isi fac de cap“. Exista aici si una bucatica de tango (Ti-am cumparat flori) iar Invitatul special al discului este Nicu Alifantis, care insa nu-si facae aparitia decat in cele 77 de secunde ale piesei Reluare. Prea putin, in umila-mi opinie. La fel de putine mi se par si minutele incluse pe cel de-al doilea disc, care contine 19 minute condensate in 9 piese. Nimic de zis, memorabile, dar parca se putea oleaca mai mult....

In incheiere ar mai fi de amintit ca Incorekt este un album dedicat clarinetistului Alin Constantiu, care a trecut in nefiinta in luna martie a acestui an. Si ca, daca ati fost vreodata fani Andries e musai sa intrati in posesia acestui material.

Albumul a aparut la casa de discuri A&A Records.

22 nov. 2011

Kate Wax - Dust Collision

Sa tot fie trei ani de cand tembelizoarele din intreaga lume ne bagau in cap ideea ca o masinarie controversata ar putea sa ne distruga rasa umana. Nu, nu era vorba de niste extraterestri tinuti in secret in nu stiu care laborator NASA ci LHC. Large Hadron Collider, cel mai nu stiu cum accelerator de particule din lume, situat undeva langa Geneva. Ei bine, subiectul revine in actualitate. Dar in alta forma, caci de data aceasta avem de-a face cu un disc care e oarecum inspirat din aceasta poveste. Habar n-am daca asistam la o premiera in acest sens (eu n-am mai dat peste asa o sursa de inspiratie) dar ceea ce este cat se poate de sigur e faptul ca discul asta e al naibii de interesant si neobisnuit. Bunicul solistei care se ascunde sub pseudonimul Kate Wax chiar a lucrat ca si savant in cadrul proiectului asta din care noi nefizicienii nu intelegem nici o iota, dar probabil ca acest fapt e insignifiant, caci am eu impresia ca toata inventia asta cu LHC e doar o chestie de marketing. Mi-e greu sa cred ca experiementul care a recreeat pentru prima data in istorie energiile  existente la nasterea Universului are vreo relevanta in ecuatia asta sonora, dar trebuie sa recunosc ca e o gaselnita izbutita. Pe numele ei adevarat Aisha Devi Enz, tipa care a creeat acest Big Bang  sonor are radacini in Tibet dar s-a nascut in Elvetia si a debutat acum sase ani cu un album care purta numele de Reflections of the dark heat. Coliziune particulelor de praf, noul ei disc carevasazica a aparut la respectatul label Border Cumunnity, opera cunoscutului James Holden si cuprinde 12 piese care mai de care mai ciudate. Conform press release-ului aferent piesele ne ghideaza printre „varfurile si vaile experientelor umane“, dar ascultati la mine: Dust Collisions este o bestie dragalasa care promite mult. Alaturi de vocea extrasa parca din filmele lui Hitchcock a solistei, avem o sumedenie de arpegii realizate cu ajutorul sintetizatoarelor si un bass a la EBM, din cand in cand printre picaturi isi fac aparitia si unele elemente sonore care nu au cum sa nu-ti aminteasca de muzica denumita generic techno.
I Knit You porneste aceasta excursie printr-un synth care creste progresiv foarte apropiat de Lindtsrom si cu un aer vocal a la Bjork, dupa care Dancing on Your Scalp reuseste sa imbine la fix elemente ale muzicii de dans cu cele ale muzicii de ascultat „la casti” in dormitor.  Archetype musteste de influente dark dar nu duce lipsa de acel beat care e omniprezent in creatiile menite a-ti misca picioarele, iar Maze Rider (Live From the Cave) e una din cele mai intunecate piese din acest Dust Collisions. For a shadow continua seria experimentelor care te lasa pur si simplu masca, iar piesa care da titlul albumului se invarte in jurul unui refren demential care suna ceva de genul „we are dust, we are lovers”. Momentele de regerinta sunt Holy Beast si Echoes and the light, aceasta din urma croita pe calapodul soundului nordic in care activeaza si Todd Terje de exemplu. Avand in vedere ca adeseori poezia dark este sustinuta prin instrumentatii asijderea unele piese de aici imi aduc aminte de Sleeper in Metropolis-ul cantat de Anne Clark in anii 80. Din loc in loc – cum ar fi in Green Machine – de exemplu feeling-ul emanat de aceasta combinatie ciudata iti poate creea eventuale asemanari cu Portishead. Finalul Les Djinns este conform asteptarilor si insumeaza toate nebuniile prezente in cele 11 track-uri anterioare.

Pe scurt, daca vibrati la tot ceea ce inseamna inovatie muzicala, nu care cumva sa ratati acest album. In caz contrar, ramaneti la Welcome to Saint Tropez-ul cu care v-ati obisnuit urechile....

21 nov. 2011

Laura Pausini - Inedito

In cazul in care faci parte din oamenii care n-au auzit niciodata de solista italiana care a vandut peste 45 de milioane de discuri si care a debutat cu un cantecel sagalnic intitulat La Solitudine, titlul acestui album te poate baga nitel in ceata. Desi e in contrast izbitor cu trendurile care se poarta in zilele noastre, nu exista nimic inedit aici. E Laura Pausini as usual, sau daca vreti „acea muzica italiana care te freaca intr-un mod placut la urechi“. Mandra posesoare a patru premii Grammy, printre altele, nu experimenteaza defel, piesele astea fiind caracterizate prin doze nesimtit de mari de simplitate si bun gust. E drept, exista momente mega – previzibile, dar poate tocmai aici se afla si unul din motivele pentru care muzica asta prinde la fix. Probabil ca ati realizat deja ca autorul acestor recenzii nu e deloc inglobat in masa oamenilor care serveste pop-ul giga – romantic si nici nu vibreaza in mod deosebit la artistii care prefera sa mearga pe drumuri bine batatorite. Cu toate acestea, ma simt nevoit sa recunosc ca unele lucruri simple si spuse pe sleau, fara brizbrizuri, reusesc sa te unga la suflet in anumite momente. Iar Laura Pausini merita etichetata in acel grup select al solistelor care merg constant si previzibil, dar care pur si simplu fac bine ceea ce fac.

Pentru amatorii de statistici e bine de stiut ca acesta este albumul cu numarul 11 din discografia italiencei si are parte de trei versiuni: una pentru piata italiana, una pentru cea spaniola si una care poarta titlul de deluxe version. Prima piesa – care a fost aleasa si ca single de promovare – Benvenuto reuseste sa sublinieze cat se poate de exact motivele pentru care muzica solistei este atat de sarmanta. Cu o simplitate debordanta si un mesaj pozitiv direct, piesa inspira un feeling recomfortant, care se mentine la fel si-n Non ha mai smesso, care cu al ei pian si flaut se recomanda a fi o balada macinata de sentimente de dragoste. Unul din momentele previzibile ale discului apare tocmai in melodia care poarta numele de Lucrurile la care nu ma astept (Le cose che non mi aspetto), care insa este urmata de un duet realizat cu Ivano Fossati (Troppo tempo), un cantec cu clasa si o colaborare interesanta care scoate la iveala chiar si niste chitari meseriase. Adevaratele inflexiuni rock vin insa in Ognuno ha la sua matita si Inedito, aceasta din urma fiind fara indoiala unul din cele mai izbutite momente ale discului. Nu doar pentru ca e cantata alaturi de o alta mare doamna a muzicii italiene, Gianna Nannini, ci pentru ca efectiv simti ca cele doua voci se completeaza intr-un mod fericit, iar rezultatul este efectiv spectaculos. O alta colaborare interesanta din acest disc este aceea cu Silvia Pausini (sora solistei) in Nel primo sguardo iar demna de remarcat este si Celeste, o balada induiesatoare despre frumusetea de a avea un copil. Varianta deluxe a versiunii italiene a discului se incheie cu o piesa cantata surprinzator sau nu in limba  franceza (care e de fapt Nel primo sguardo in traducere in limba lui Voltaire...)

Una peste alta, daca nu v-au placut defel baladele siropoase ale Laurei Pausini nici in trecut, e clar ca lumina zilei ca acest disc nu isi va gasi locul in colectia personala. Iar daca ati gustat frumoasa voce a solistei fara a va gandi prez mult la zaharina cuprinsa in anumite texte, veti face tot posibilul pentru a asculta pe repat acest material. E pop italian, curat, absolut neinedit, dar cu mult bun gust.