Rezultat: Cred ca sunt in asentimentul multora atunci cand proclam faptul ca muzica hip – hop din zilele noastre – ma refer la asa – numitul new school – este in linii mari plictisitoare, adevaratele “combinatii” in acest domeniu fiind realizate fie de garda oldschool a acestui curent, fie de muzicieni care provin din afara S.U.A.
Ei bine, Paul Ridge (numele adevarat a lui Drapht) nu face parte nici din gasca acelora care scot albume de rap doar pentru a fi „trendy” printre cunoscuti, dar nici nu poate fi inclus in gasca rap-ului elegant cum imi place mie sa-l numesc, adica acea elita cuprinsa din french – rap sau chiar recent recenzatii suedezi Looptroop Rockers. Desi are o sumedenie de clisee care pe alocuri te fac sa sari peste anumite piese, albumul asta are totusi si cateva momente de ascultat, fiind nitel mai divers decat „americanismele” actuale dar ceva mai saracacios decat Ghostpoet, ca sa dau un alt exemplu recent.
Fiindca fiecare album serios de rap e musai sa inceapa cu un intro, e clar pentru toata lumea ca nici acest material n-are cum sa faca o exceptie de la regula. Prima piesa „normala” a discului, Sing It (The Life of Riley) e un amestec aparent ciudat de rap cu un refren mai mult decat pop, unul din categoria aceea „sing along” care iti ramane intiparit in minte fie ca vrei sau nu acest lucru. Pentru vorbitorii de limba engleza, un aspect interesant il poate constitui si accentul pur „aussie” al lui Drapht. La capitolul mesaj, no surprises. Per ansamblu filozofia pieselor este aceea de „traieste-ti viata pe care vrei sa o ai, ocoleste presiunile societatii“. Un soi de „cum sa devii adult” in beat-uri de hip – hop. Si totusi, unele piese aluneca si spre alte teritorii. People Don’t Know face referire la ignoranta generala in care traiesc australienii. Cateva piese de aici sunt cat se poate de radio – friendly, carevasazica pot fi consumate lejer si de catre un public care n-are acasa 10 perechi de blugi cat se poate de largi sau nu poarta sepcile de vara cu cozorocul in spate. Single-ul Rapunzel surprinde printr-un negativ centrat in jurul unui riff de chitara bine ales (extras dparca din visterian celor de la The Kinks) , fiind unul din cele mai memorabile momente ale discului in cazul in care sunteti amatori de pop. Din nefericire, o buna parte din piesele care urmeaza sunt mult prea repetitive pentru gusturile subsemantului. Iar daca e sa amintesc cel mai prost moment al discului, aceste e fara indoiala Bali party. Avem aici si mici arome de reggae care se revarsa din piesa Murder murder. Discul lui Drapht are un alt iz decat rap-ul american ce se lafaie pe canalele mass – media. Pe alocuri e lipsit de substanta si repetitiv, dar peste tampeniile debitate de verisorii lui americani. Si sub rap-ul european de calitate.
Recomandari: Decent, dar nu din categoria auditie necesara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu