tUnE-yArDs - w h o k i l l

Asteptari: tUnE-yArDs este un proiect initiat de Merrill Garbus care a debutat in lunia iulie a anului 2009 cu un material discografic numit BiRd-BrAiNs, aparut initial doar sub forma de caseta! Putin mai tarziu, albumul a fost scos de celebra casa de discuri 4AD, iar cel de-al doilea disc al proiectului w h o k i l l contine zece piese.

Rezultat: In zilele noastre, linia de demarcatie intre comercial si underground a devenit cat se poate de neesentiala si inutila, in buna parte datorita faptului ca termenii amintiti - care odinioara separau destul de abrupt anumite tendinte muzicale - si-au pierdut orice fundament. Am simtit nevoia acestei mici introduceri, fiindca materialul discografic analizat in aceste randuri este unul cat se poate de special.
Oricat te-ai chinui sa-i aplici o eticheta, nu vei reusi. Nu e nici cool, nici lame, nu merge nici pe linia hard nici pe cea slow. Nu face parte din categoria muzicii de avangarda neinteleasa de nimeni si nici nu e inrudita prea tare cu vreun gen muzical aflat pe piata. Si totusi, ce-I cu acest w h o k i l l? Parafrazand serialul Seinfeld care se dorea a fi un sitcom despre nimic as putea eticheta muzica aceasta ca fiind „de toate”. Cu toate acestea, nu e nici pe departe un ghiveci. E genul acela de disc care produce oricarui cronicar muzical un good – vibe, fiindca e greu de “disecat”. Intr-o lume in care apar tone de muzica saptamanal si aparent genurile se intrepatrund tot mai abitir, putini sunt aceia care reusesc intr-adevar sa muleze ceva creativ. Rar mi-a fost dat sa ascult un album care sa ma contrarieze atat de tare inca de la primele note. Inainte de a incerca sa categorisesti piesele, nu-ti poti retine un autentic “waw”. E un soi care reuseste sa te hipnotizeze si sa te irite cocncomitent, la primul contact. Nu e defel o muzica dulceaga, e destul de greu sa patrunzi in lumea acestui one – woman – band, dar odata ce ai prins “spilul”, e ceva ce poate da dependenta. Recunosc, prima auditie m-a lasat oarecum indiferent, adevaratele dedesubturi ale acestui album le-am “prins” doar dupa mai multe ascultari.

Paranoia incepe chiar din primele secunde ale piesei care deschide materialul care poarta numele de My Country. O voce feminina cat se poate de plictisita incepe sa spuna „Ladies and Gentlemen, Merril is playing at the“...moment in care niste tobe absolut demente dau startul unui album in care exista o doza cat se poate de gigantica de spontaneitate. Dublata de diversitate, fiindca urmatoarea piesa Es - So e exact opusul primeia, fiind parca un jam – session executat intr-un magazin de instrumente muzicale. Mai apoi, lucrurile iau o intorsatura complet neasteptata in Gangsta, o melodie extrasa parca din repertoriul unor Lene Lovich sau Nina Hagen, in care instrumentatia e cand funk cand un amestec de distorsiuni greu digerabile in alte situatii. Una din cele mai „linistite” piese de aici e Powa, care navigheaza undeva in apele post – punk – ului. Cand ai de-a face cu asemenea albume e inutil sa incerci sa gasesti piese „de rezistenta”, fiindca e greu de crezut ca vreo melodie de aici ar putea fi difuzata vreodata la posturi de radio. Pe taramurile noastre, evident. Daca as fi pus in situatia de a alege cea mai misto piesa din aceasta adunatura de compozitii dementiale, aceasta ar fi fara indoiala Riotriot. O melodie care la inceput pare a fi o balada incolora, dar care devine pe final un adevarat uragan in care se regasesc cam tot ce se poate inchipui vreodata ca ar intra in categoria „zgomot”. O alta perla care scoate in evidenta de aceasta data registrul extrem de variat al vocii solistei este Bizness, primul single extras de aici. E practic imposibil sa-ti dai seama daca Merill a crescut ascultand PJ Harvey sau Roberta Flack, caci stilul ei este unul unic. Odata ajuns la Killa, care incheie cele zece piese, ai impresia ca cele 45 de minute ale auditiei au trecut de parca ar fi fost 15, si in consecinta, te vezi nevoit sa repeti experienta aceasta sonora. 

Spre deosebire de o gramada de albume care apar in zilele noastre si care pot fi incadrate in categoria “asa si asa”, cel de-al doilea album al acestei soliste este unul salbatic. E asemenea unei calatorii palpitante in locuri nebanuite, in cadrul careia te alegi cu amintiri de neuitat. w h o k i l l reflecta pe deplin o personalitate aparte. Si e o muzica fara compromisuri:  fie iti place neconditionat, fie te enerveaza la culme. 


Recomandari: Pentru cei care vor sa descopere un one – woman – band cu adevarat deosebit.