21 aug. 2011

Rival Sons - Pressure & Time

Asteptari:  Rival Sons anunta cu mandrie faptul ca au fost nominati pentru doua premii Clasic Rock Awards: Best New Band si Album of the Year! Aceasta e cea mai recenta postare de pe site-ul formatiei americane care a scos un disc autoprodus in 2009. Pressure & Time este primul lor album editat la o casa de discuri.


Rezultat: Poate n-ati observat, dar calendarul arata 2011. Carevasazica au trecut exact 40 de ani de cand lumea a fost blagoslovita cu aparitia unui album care a fost botezat fie IV, fie Four Symbols, fie The Fourth Album sau nu in ultimul rand Zoso. Daca nu v-ati prins inca vorbim de Led Zeppelin si unul din albumele lor legendare. Dar ce legatura are asta cu Rival Sons? Destul de mare. Pe scurt daca v-a placut vreodata Led Zeppelin, The Doors sau The Black Crowes si vreti sa descoperiti o trupa care in 2011 reuseste sa le calce pe urme cat se poate de inspirat, puneti mana/urechea pe acest disc.
Garantat suta la suta, albumul asta pica cu tronc inca din primele lui secunde si cere sa fie aproape de maxim pentru o perioada buna de-acum incolo. Pressure & Time emana prin fiecare por atmosfera anilor 70, cand rock-ul se canta cu boase si avea energie. E drept, oamenii astia nu reusesc sa-si creeze o identitate proprie, mergand pe drumuri batatorite de altii dar dovedesc ca au talent cu ghiotura si fabrica riff-uri cat se poate de catchy. Nu e defel de mirare ca acest amestec de hard rock cu blues, au facut ca muzicienii sa fie nominalizati la premiile prestigioasei reviste Classic Rock.  Dincolo de virtuozitatea instrumentistilor, unul din atu-urile acestui album este vocea solistului Jay Buchanan, una care aduce pe alocuri cu cea a lui Robert Plant. Un alt amanunt care face ca acest album sa fie adorabil este coperta lui. Da, stiu, multi nu dau doi bani pe design, dar de aceasta data merita sa facem reverente lui Storm Thorgerson, un tip care e raspunzator printre altele de copertile celor de la Pink Floyd si Led Zeppelin .

All Over the Road da startul unui disc in care nu gasesti nimic care sa intre in categoria garbage. Fiecare piesa straluceste si impresioneaza, singurul regret fiind acela ca melodiile sunt foarte scurte. Dar la obiect, se subintelege. Mi-as fi dorit ca Burning down Los Angeles cu al ei refren Doors – like sa fie ceva mai expansiva, de exemplu. Sau Gypsy heart – care e mega – groovy sa aibe mai mult.  Piesa – titlu geme de inflente Black Sabbath iar White Noise imbratiseaza cat se poate de elegant nebunia rock-ului psychadelic. Only One si Face of the Light sunt doua piese care demonstreaza ca oamenii astia sunt meseriasi si in rock-ul “mai finut”, asa ca overall nu-mi ramane decat sa ma repet: discul asta e pur si simplu asa cum trebuie. Are cojones, zgomot, productie izbutita, refrene picante, chitari zgomotoase, artwork misto. Intr-un cuvant, e de colectie.


Recomandari: Pentru amatorii de rock adevarat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu