29 nov. 2011

Michael Jackson - Immortal

Se spune ca circul este un loc in care caii, poneii si elefantii pot vedea barbati, femei si copii care se comporta prosteste. Si ca orice natiune are nevoie de paine si circ. Ei bine, Cirque du Soleil e un soi de amestec intre clasica notiune de „arta circului“ si entertainment-ul pentru mase. Si dupa spectacolele lor dedicate celor de la The Beatles si Elvis Presley, a treia vedeta din sfera muzicii pop care are parte de o super – productie este inegalabilul Michael Jackson. Care la randu-i a fost un magician. Al muzicii pop, of course. Discul Immortal e de fapt un soundtrack care ilustreaza grandioasa productie si ca orice material de acest fel are parti mai fericite si altele mai insipide. In doua variante, standard si nelipsita deluxe, cu doua CD-uri incluse. Cariera lui Michael este etalata cu ajutorul marilor slagare care au parte de versiuni „cosmetizate”, „remixate” sau in varianta de „megamix”, dar amatorii de obsuritati vor fi si ei fericiti: creatorii Immortal-ului au inclus si asa ceva. Printre acestea se numara This Place Hotel, o piesa care initial se numea Heartbreak Hotel, care a aparut in 1980 cantata de The Jacksons, si care seamana izbitor de mult cu Billie Jean. E de la sine inteles ca oricine se apuca sa faca un asemenea disc n-are cum sa multumeasca pe toata lumea. Se pot gasi multe hibe, dar in linii mari soundtrack-ul acesta e cat se poate de distractiv, daca reusesti sa fii relaxat. Ai sansa sa descoperi remixuri sugubete, cum ar fi cele 9 minute ale Immortal Megamix-ului care cuprinde Can you feel it, Dont stop till you get enough, Billie Jean si Black or white. Chiar daca notiunea de „remix” este alta decat aceea cu care suntem obisnuiti in zilele noastre, materialul asta discografic reprezinta o auditie meseriasa pentru orice fan Michale Jackson destupat la minte. Nu aduce prea mari noutati, dar prezinta dintr-o alta perspectiva  cariera regelui muzicii pop. Un alt moment cat se poate de misto al acestei colectii este atunci cand pentru 1 minut si 50 de secunde ascultatorul are parte de o voce de copil a lui Michael in I ll be there.  Iar pentru fanii inflacarati, pe final am o veste meseriasa: poti ajunge la premiera Michael Jackson – The Immortal - Cirque Du Soleil din Los Angeles, pe 27 ianuarie 2012! Ca sa castigi Marele Premiu, tot ce trebuie sa faci este sa intri pe MediaZoo.ro, sa-ti cumperi albumul si sa te fotografiezi cel mai bine, cel mai interesant si cel mai original – adica sa arati ca esti fan adevarat –  impreuna cu coperta albumului Michael Jackson – ‘The Immortal’, sa te inscrii pe site-ul oficial Michael Jackson  si sa uploadezi fotografia ta. Concursul se desfasoara pana in data de 22 decembrie, asa ca grabeste-te! Concursul ‘Michael Jackson – The Immortal Photo Flyaway’, se desfasoara in tara noastra cu ajutorul Nova Music si MediaZoo, impreuna cu Europa Fm si Music Channel.

28 nov. 2011

Nicu Patoi and Platonic - Sweet little 6STRING

Pentru orice colectionar serios de discuri, achizitionarea materialelor in care sunt prezenti chitaristi autohtoni poate deveni un cosmar. Si asta fiindca pe langa faptul ca putinele albume aparute in domeniu (in comparatie cu restul genurilor de pe la noi) sunt fie greu de procurat, fie ascunse in vreun raft al te miri carei librarii unde nici prin cap nu-ti trece ca ai putea gasi asa ceva. De aceea, atunci cand un album semnat Nicu Patoi apare la o casa de discuri “majora”, evenimentul este cat se poate de aplaudat. O simpla trecere in revista a proiectelor in care a fost implicat de-a lungul timpului chitaristul Nicu Patoi e de-ajuns pentru oricine sa realizeze ca avem de-a face cu un domn care poate fi inclus fara jena in categoria virtuozilor muzicii romanesti. Am sa sar intentionat peste aceasta lunga lista (pe scurt, il mai puteti auzi/vedea si-n trupa de rock/n/roll a super – vedetei care este Stefan Banica), dar nu am cum sa omit faptul ca noul material discografic Nicu Patoi & Platonic, numit Sweet Little 6STRING, a fost realizat alaturi de alte nume care ar trebui sa sune mega – cunoscut in urechile oricarui meloman.  Ei sunt Adrian Ciuplea (bass), Razvan „Lapi“ Lupu (tobe) si Berti Barbera (percutie), nume care n-au nevoie de nicio prezentare. Imbucurator, discul cuprinde 12 piese instrumentale compozitii proprii Nicu Patoi (cu o singura exceptie, in piesa Army Of Ants fiind folosite doua teme sonore din Eddie Harris si The Metters), ceea ce inseamna aproape 70 de minutele de muzica cantata din suflet. Am subliniat “imbucurator” fiindca in epoca asta a trupelor de cover-uri care au asaltata literalmente piata e misto sa constati ca unii oameni chiar pun suflet in ceea ce fac. Ramanand la statistici, discul asta vine la patru ani dupa ce Nicu si Berti au scos un disc de cover-uri (String a Song) si la 14 ani dupa Saved by the Holy Love cu trupa Platonic d-atunci, in care activa printre altele si percutionistul Ati.

Referitor la piese, prea multe cuvinte care sa va faca sa apreciati acest gen muzical nu-si au rostul. Cei patru muzicieni exploreaza portiuni din rock si blues, iar daca ar fi aleg doua momente preferate acestea ar fi Legacy si mai sus amintita Army of Ants. Una din multumirile incluse in booklet-ul acestui produs merge catre A & A Records, pentru „curajul de a gandi outside the box“. La care subsscriu, caci in piata muzicala romaneasca a anului 2011 e destul de greu sa mai dai peste un material realizat in asemenea conditii deosebite. Si nu ma refer numai la booklet, aici. Pe scurt, daca ati simtit vreodata fiorul placut care te curpinde atunci cand tii o pana de chitara in mana sau pur si simplu apreciezi sound-ul clasic al acestui instrument, da o fuga pana in libraria Carturesti (de exemplu) pentru a pleca de acolo cu un cadou misto: Sweet Little 6STRING. Fiindca se stie deja ca noi timisorenii avem acea falosenie de Banat, n-am cum sa inchei fara a mentiona ca la capitolul multumiri, este mentionat si chitaristul timisorean Mircea Bunea. Pe care il asteptam sa ne surprinda si el cu un disc demultisor…..

Sepalcure - Sepalcure

Aparent, intre discul celor de la Sepalcure si tabloul lui Picasso numit „Chitara si vioara” nu exista nici cea mai mica legatura. Si totusi, daca e sa analizezi mai profund, cele doua „chestii“ au ceva in comun. Iar acest ceva nu e nici vioara si nici chitara, caci muzica creata de Praveen & Machinedrum - cei doi componenti ai proiectului american Sepalcure - nu este axata pe instrumentele cu pricina. Punctul comun il reprezinta modalitatea de expresie folosita. Daca Picasso a descompus subiectele prin metoda ce poarta numele de „cubism sintetic“, cei doi americani descompun muzica electronica in planuri si geometrii sonore de neimaginat, iar culoarea muzicii este imbogatita cu elemente „imprumutate” din diverse arii stilistice. Intrepatrunderea genurilor si descompunerea lor creeaza un univers sonor unitar si plin de magie, iar experienta muzicala pe care o capata Maria Sa Ascultatorul este una de povestit nepotilor, prin profunzimea si prospetimea pe care o emana.

Pe parcursul auditiei celor zece piese care alcatuiesc acest material de debut de mai multe ori am fost tentat sa trag anumite paralele cu muzica semnata Burial, care cu Untrue a fost primul album „dubstep“ ascultat cap – coada si mai apoi pe repeat de subsemnatul. Asa cum discul la care fac referire a schimbat perceptii si preconceptii acum patru ani si discul Sepalcure se poate mandri cu acest rol. Se stie, dubsteptul a crescut intr-o zi cat altii intr-un an, astfel incat azi stilul cu pricina si-a iesit din matca completamente. Criticii muzicali au inventat deja notiuni ca „post – dubstep“ „bass music“ „footwork“ sau alte asemenea nascociri. Adevarul e ca Sepalcure e o combinatie intre toate eventualele particule menite de a caracteriza muzica electronica a zilelor noastre. Muzica asta te indeamna in unele locuri la nostalgie si visare (ca de exemplu in piesa de inceput, Me) iar in altele reuseste sa te faca sa dansezi de nebun prin casa. Sample-urile vocale care amintesc intr-o anumita masura de Burial sau The Field sunt transpuse pe niste beat-uri pur si simplu criminale. Intregul spectru sonor este extrem de bine balansat, iar mastering-ul este dincolo de orice cuvinte de lauda. Bagati o ureche in single-ul Pencil Pimp, daca nu ma credeti si fiti atenti spre finalul melodiei, care are parte de un fade out de neuitat, care te rascoleste. Una din cele mai interesante compozitii de aici este The One, care dealtfel este si singurul moment dancefloor friendly al discului. E un soi de Real 2 Real si I like to moove it, desigur adaptat la vremurile moderne, iar pentru cei care au avut prilejul de a asculta albumul Rooms al lui Machinedrum, se prea poate sa existe unele asemanari cu structurile sonore ale acestuia. Eternally Yrs combina intr-un mare fel sound-ul house cu ritmuri de 2step si IDM iar Yuh Nuh See este un alt punct al acestei excursii care te face sa stai cu urechea lipita de difuzor prin diversele variatii si synth-uri care se amesteca laolalta si creeaza un tablou mirific. Breezin are acel bass „woah woah woah“ de dubstep dar reuseste sa navigheze prin ape tulburatoare, iar Carrot Man e atat de Radiohead-ish in masurile de inceput incat te cucereste din prima.

Discul asta are de toate. Un iz de 2-step, grime, jungle, footwork, ambient, rave, house, drum and bass, dubstep s.a.m.d. Dincolo de toate, ca si la Picasso tehnicile pentru a sublinia acest act artistic sunt de neegalat. Sepalcure va intra cu siguranta in clasamentele de sfarsit de an printre cele mai meseriase albume discografice din 2011.

24 nov. 2011

High Places - Original Colours

Imaginea care se deruleaza in fata ochilor atunci cand auzi primele acorduri ale melodiei Year Off, care are onoarea de a deschide acest material discografic, este una cat se poate de complexa. Nu e o muzica usor de dibuit sau digerat, fiindca aparent inglobeaza in venele sale o sumedenie de bucatele extrase din filme diferite. Chiar in momentul in care ai crede ca esti pregatit sa intrezaresti o eticheta aplicabila acestui produs, te trezesti cu niscaiva acorduri care te baga si mai mult in ceata. Nici macar Wikipedia nu te ajuta in acest sens, singurele mentiuni despre High Places fiind acelea ca avem de-a face cu un grup compus din multi/ instrumentalistul Rob Barber si solista Mary Pearson. Duetul acesta boy/girl se afla la cel de-al treilea material discografic cu acest Original Colours. Revenind la etichete, probabil ca cea mai la indemana caracterizare pe care as putea-o aplica oamenilor acestia ar fi aceea de muzica electronica. Cu o complexitate aparte, dincolo de trenduri, nu chillwave si nici techno, si cu atat mai putin dubstep sau minimal – techno. Sau poate putin din toate acestea. Si cu un pic de topping de The Knife pe deasupra. Dar cui ii mai pasa de etichete in ziua de azi? Principalul e ca ciorba asta e cat se poate de imprevizibila si reuseste sa-ti atraga si sa-ti capteze atentia. Nu poti decat sa te bucuri ca sintetizatoarele au devenit atat-la-indemana pentru oricine chiar si pentru cei care au ascultat la vremea lor Can sau Weather Report, de exemplu. Nu stiu care sunt influentele celor doi membri ai acestui proiect din Los Angeles, dar ceea ce ma bucura este ca ele sunt cat se poate de sanatoase.

Spatiile sonore sunt ocupate de sunete nedefinite peste care sunt aruncate niste ritmuri mega – nervoase, care construiesc un peisaj necunoscut, dar plin de magie. Muzica celor de la High Places nu lasa neaparat loc unor comparatii hazardate cu alte materiale „de gen”, si are un grad de complexitate si originalitate de speriat. Nu e deloc o calatorie facila, dar daca ti-ai legat centura de siguranta, fii pregatit sa descoperi un „ride” misto din cale afara.

Si pentru ca nu e tocmai the usual cup of tea, haideti sa incepem cu sfarsitul. E destul de ciudat ca single-ul cu care promovezi un disc sa fie taman ultima piesa a acestuia (in ordinea track-urilor), dar in acest caz Altos Lugares a fost o alegere cat se poate de inspirata. Piesa insumeaza in ea tensiunea care se degaja din piesele care o preced pe disc si are un minimalism psihedelic crunt, dar care ii confera un sarm aparte. Pe cand asculti piesa Banksia exista mari probabilitati ca in background sa ti se para ca te lupti cu niste clisee initiate de ambientalii de la The Orb, iar la Ahead Stop in fata ochilor ti se deschide privelistea unui desert, plin de sunete care mai de care mai ciudate. Dry Lake in schimb pulseaza prin fiecare por un ritm repetitiv care datorita repetitiei scalda piesa intr-un ritual voodoo, iar pe Morning Ritual ai sanse sa recunosti acel bass specific dubstep-ului, dar asezat in niste structuri mega – destepte. Sonora si Sophie sunt alte doua momente de remarcat ale discului americanilor, pe care la urma urmei te vezi nevoit sa-l etichetezi „pop-ul secolului 21”.

Rihanna - Talk that talk

Un proverb german spune asa: „Alles hat eine ende nur die wurscht has zwei“. Carevasazica, toate au un sfarsit, doar crenvurstiul are doua. In mare parte afirmatia asta e cat se poate de valabila, dar exista si mici exceptii. Una dintre ele se refera la muzica pop de duzina. Asta chiar n-are nici un sfarsit, caci hiturile care mai demult aveau eticheta de bubble – gum – pop ne-au fericit urechile inca din cele mai stravechi timpuri. Chiar si daca n-ai auzit niciodata de Ohio Express, poti deduce lejer ca o piesa care poarta numele de Yummy, yummy, yummy (aparuta in 1968) nu poa sa sune decat intr-un anume fel. S-acum printr-o deductie cat se poate de logica, cum poa sa sune 11 piese incluse pe cel de-al saselea album al solistei de 23 de ani pe care fanii ei inflacarati o pot vedea pe data de 8 decembrie, la o aruncatura de bat (de Timisoara!) la Budapesta? Intr-un mare fel, evident. Daca pe la-nceputuri muzica ei era “just another pop song”, pe parcurs desele ei iesiri in public si stuff like this au facut-o o reala vedeta. Iar piesa ei Umbrella a devenit un adevarat song for the masses, fiind cantata printre altele chiar si de Manic Street Preachers in concertul lor sustinut la Bucuresti. Stiu, are “cota” Rihanna asta, a aparut chiar si pe ultimul Coldplay, dar pentru subsemnatul ramane undeva in zona pop – trash.

Una din piesele incluse pe acest Talk that talk poarta inspiratul nume de Cockiness iar pentru vorbitorii de limba engleza textul acesteia - Suck my cockiness/Lick my persuasion/Eat my poisonAnd swallow your pride down – ar trebui sa fie o invatatura de minte. Si noi care credeam ca Laura Andresan a luat-o razna atunci cand s-a apucat sa cante...Trec peste faptul ca toate cele 11 piese au un mesaj profund: tipa asta vrea sa si-o traga cu orice pret....E clar lucrul asta si daca arunci o singura privire pe coperta discului. Nu-s ipocrit, stiu ca „sex and drugs and rock n roll“ e trendy de cand lumea, dar atunci cand muzica are pretentia de a fi o arta, pe langa mesaj ar trebui sa contina si linii melodice interesante. Pe cand aici, la acest capitol e o gaura neagra imensa. Unicul moment care iese din sirul asta de melodii inspide si incolore e We found love, doar pentru ca  e realizat de omul care ne-a blagoslovit cu al lui Acceptable in the 80s, Calvin Harris. In rest, lucrurile-s cat se poate de previzibile si plate. Nu neaparat in sensul rau al cuvantului, am auzit tampenii pop mult mai rele, dar muzica asta e la mii de kilometri distanta de a fi inovatoare. Sunt cat se poate de bistos ca solista care a cucerit lumea si prin desteapta piesa cu “ram pam pam” in refren va scoate vreo 4 – 5 single-uri de No1 din aceasta colectie. Si isi va rotunji conturile bancare pe seama muzicii asteia de duzina. Dar stiti ce, who cares?


23 nov. 2011

Balanescu Quartet - This is the Balanescu Quartet

In general, ma feresc de albumele care au in titulatura “Icon”, “Best Of”, sau „An introduction to…“. Sau mai exact, ma feresc a mentiona cuvinte despre ele, caci mi se pare cel putin insipid si incolor sa diseci un album best of Elvis Presley, par example. Ce as mai putea aduaga ceva interesant la tonele de pareri (im)pertinente care s-au spus despe o vedeta sau alta? La fel sta treaba si in cazul tot mai multelor reeditari ale unor albume vechi din zilele noastre, care intra in aceeasi categorie de silenzio stampa. Si totusi, din cand in cand, e misto sa faci exceptii, nu-I asa?

Probabil ca multi dintre voi stiti cine este Alexandru Balanescu. La fel de plauzibila e si ipoteza conform careia mult mai multi ar trebui sa stie exact cine este nenea acesta si cu ce se ocupa. Exista vreo oportunitate mai adecvata de a face acest lucru, daca nu prin a mentiona cateva cuvinte despre This is Balanescu Quartet? N-am sa preiau sarcina Google-ului, las aceasta placere/chin pentru fiecare cetatean care simte nevoia de a afla cate ceva despre domnul acesta care scoate discuri la prestigioasa casa de discuri Mute Records. Am sa ocolesc pana si tonele de cuvinte de lauda si aprecieri pe care Balanescu Quartet le-a primit de-a lungul timpului si nici n-am sa obosesc vigilenta cititorului prin mentionarea fie si pe scurt a numelor gigantice din lumea muzicii cu care oamenii acestia au colaborat sau cantat de-a lungul timpului. Dar nu am cum sa trec peste o stare de bine pe care ti-o emana auditia acestui disc. Nu stiu cu ce sa incep, poate cel mai adecvat ar fi sa va destainui ca acest This is The Balanescu Quartet cuprinde 12 track-uri alese pe spranceana din bogata discografie a cvartetului. Sau mai exact, din patru albume emblematice, caci avem aici piese grupate pe “ciorchini de cate trei”.

Excursia sonora debuteaza cu prima piesa extrasa din discul Maria T (Maria Tanase), care poarta numele de Aria, album care mai apoi mai apare inca de doua ori in „spotlight“ prin piesele The Young Conscript And The Moon si Wine's So Good, la aceasta din urma versurile „Bun ii vinul si gustos/Cind il bei cu om frumos/Dar de-l bei cu om urat/Se opreste vinu-n gat“ fiind pur si simplu....unforgetabble.  Alt ciorchine „de trei piese” vine din albumul Possesed, unde muzica celor de la Kraftwerk a capatat nuante mirifice prin filtrul Balanescu, melodia The Model fiind fara indoiala cea mai reusita din toate punctele de vedere. Alte trei piese sunt extrase din legendara coloana sonora a filmului Angels and Insects, inregistrat la Abbey Road, iar ecuatia e completata cu alte trei compozitii care s-au regasit pe discul Luminitza. Pe scurt, e muzica pentru urechi spalate si oameni deschisi la minte. Chiar daca n-ai auzit niciodata de Phillip Glass sau Michael Nyman, chestia asta are toate sansele sa-ti pice cu tronc. Balanescu Quartet n-are contraindicatii si fiti siguri ca dupa aceasta auditie nu vor aparea manifestari neplacute.

Alexandru Andries - Incorekt

Atunci cand e vorba sa analizezi impartial rolul pe care il are un text in succesul unei melodii risti sa te afunzi intr-o multime haotica de contexte, ratiuni si filozofii. Cert este ca una din cele mai nebisnuite melodii care a poposit vreodata in fruntea topului britanic a fost "Everybody's Free (To Wear Sunscreen)", realizata de regizorul australian Baz Luhrmann. Care era de fapt un eseu recitat cu memorabilele versuri „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not  understand the power and beauty of your youth until they have faded“.  N-am rezonat eu prea tare niciodata la muzica numita generic folk, dar asta nu m-a impiedicat sa am numai si numai cuvinte de lauda pentru domnul care ne-a colorat tineretile cu texte soade, de genul „Astazi iar/La Telejurnal/Am vazut Cascaval“. Pentru amatorii de statistici noua aparitie discografica a lui Alexandru Andries este discul cu numarul 68 (69, dupa altii) din cariera sa, ceea ce este brrr....unbelievable. Package-ul noului album e incorect de misto, dar are o mica hiba: nu cuprinde acel booklet care ofera fanilor textele pieselor. Trecand peste asta, prezentarea grafica merita musai aplauze prelungite iar privirea pe care ne-o trage Andries de pe coperta e absolut dementiala. Vorba amicului meu, „cu coperta asta, ar fi putut foarte bine sa scoata un album de gangsta rap si ar fi fost 100% credibil“. Parol, mon cher. 

In cazul in care ai intrat in posesia albumului si pe coperta citesti Alexnadru Andries, fii linistit: n-ai dat peste o eroare tipografica, e intentionat scris asa. Fiindca albumul e Incorekt. Si e editie limitata de colectie, intr-un tiraj unic de 1000 de exemplare. Si contine doua CD-uri, primul colorat cu cele 20 de piese care alcatuiesc Incorekt, iar al doilea e un bonus, care contine o inregistrare unplugged de la concertul de Mos Nicolae din Bucuresti de anul trecut. La capitolul instrumentatie, nu prea sunt multe de zis. Poate doar ca alaturi de „usual suspects” apar si doi muzicieni din trupa Byron. Sound-ul e oldschool dar cat se poate de corect interpretat si masterizat, dar adevaratul sarm care face ca Incorekt sa fie meserias consta in texte. E greu sa mai gasesti pe cineva in tarisoara asta care sa cante „Mi-ajunge sa stiu ca existi/Si orice distanta e buna/Te cred cand imi spui c-ai visat/ Cum ne plimbam pe Luna/ Si ne miscam ca intr-un  vas tulburator/Imi place sa aud cum repsiri/ Cand visul il pui in cuvinte/ Cu Cata grija ascunzi silaba care minte /(Infractor).

Piesa numita Fara mila are un debut care iti aminteste de coloana sonora a oricarui serial late – night – crime mystery, iar Blues tardiv cuprinde in cele 90 de secunde ale sale exact ceea ce trebuie. Una din surprizele mari ale discului este un cover dupa James Taylor, chitaristul american care se poate lauda cu cinci premii Grammy, varianta lui Andries la hitul lui Everybody has the blues purtand numele de Clasic. Care are parte si ea de un text tipic domnului care nici acum nu are in posesie vreun telefon: „Sunt sigur ca pot paria/ Acum chiar esti convins ca numai tu te chinuiesti asa / Cateodata te foiesti in pat / Din cand in cand nasu e infundat / Toata lumea are zile greu de suportat“.  Alta mostra de maiestrie razbate din plin din piesa dedicata persoanelor cu kilograme in plus: „Grasii sunt simpatici/Grasii sunt desptepti/Grasii sunt pe faza/N-ai cum sa-i prosteti/N-o sa-i gasesti in reviste de moda/Dar asta nu este un handicap/Daca vezi sa-i vezi/Hai la cofetarie/Acolo isi fac de cap“. Exista aici si una bucatica de tango (Ti-am cumparat flori) iar Invitatul special al discului este Nicu Alifantis, care insa nu-si facae aparitia decat in cele 77 de secunde ale piesei Reluare. Prea putin, in umila-mi opinie. La fel de putine mi se par si minutele incluse pe cel de-al doilea disc, care contine 19 minute condensate in 9 piese. Nimic de zis, memorabile, dar parca se putea oleaca mai mult....

In incheiere ar mai fi de amintit ca Incorekt este un album dedicat clarinetistului Alin Constantiu, care a trecut in nefiinta in luna martie a acestui an. Si ca, daca ati fost vreodata fani Andries e musai sa intrati in posesia acestui material.

Albumul a aparut la casa de discuri A&A Records.

22 nov. 2011

Kate Wax - Dust Collision

Sa tot fie trei ani de cand tembelizoarele din intreaga lume ne bagau in cap ideea ca o masinarie controversata ar putea sa ne distruga rasa umana. Nu, nu era vorba de niste extraterestri tinuti in secret in nu stiu care laborator NASA ci LHC. Large Hadron Collider, cel mai nu stiu cum accelerator de particule din lume, situat undeva langa Geneva. Ei bine, subiectul revine in actualitate. Dar in alta forma, caci de data aceasta avem de-a face cu un disc care e oarecum inspirat din aceasta poveste. Habar n-am daca asistam la o premiera in acest sens (eu n-am mai dat peste asa o sursa de inspiratie) dar ceea ce este cat se poate de sigur e faptul ca discul asta e al naibii de interesant si neobisnuit. Bunicul solistei care se ascunde sub pseudonimul Kate Wax chiar a lucrat ca si savant in cadrul proiectului asta din care noi nefizicienii nu intelegem nici o iota, dar probabil ca acest fapt e insignifiant, caci am eu impresia ca toata inventia asta cu LHC e doar o chestie de marketing. Mi-e greu sa cred ca experiementul care a recreeat pentru prima data in istorie energiile  existente la nasterea Universului are vreo relevanta in ecuatia asta sonora, dar trebuie sa recunosc ca e o gaselnita izbutita. Pe numele ei adevarat Aisha Devi Enz, tipa care a creeat acest Big Bang  sonor are radacini in Tibet dar s-a nascut in Elvetia si a debutat acum sase ani cu un album care purta numele de Reflections of the dark heat. Coliziune particulelor de praf, noul ei disc carevasazica a aparut la respectatul label Border Cumunnity, opera cunoscutului James Holden si cuprinde 12 piese care mai de care mai ciudate. Conform press release-ului aferent piesele ne ghideaza printre „varfurile si vaile experientelor umane“, dar ascultati la mine: Dust Collisions este o bestie dragalasa care promite mult. Alaturi de vocea extrasa parca din filmele lui Hitchcock a solistei, avem o sumedenie de arpegii realizate cu ajutorul sintetizatoarelor si un bass a la EBM, din cand in cand printre picaturi isi fac aparitia si unele elemente sonore care nu au cum sa nu-ti aminteasca de muzica denumita generic techno.
I Knit You porneste aceasta excursie printr-un synth care creste progresiv foarte apropiat de Lindtsrom si cu un aer vocal a la Bjork, dupa care Dancing on Your Scalp reuseste sa imbine la fix elemente ale muzicii de dans cu cele ale muzicii de ascultat „la casti” in dormitor.  Archetype musteste de influente dark dar nu duce lipsa de acel beat care e omniprezent in creatiile menite a-ti misca picioarele, iar Maze Rider (Live From the Cave) e una din cele mai intunecate piese din acest Dust Collisions. For a shadow continua seria experimentelor care te lasa pur si simplu masca, iar piesa care da titlul albumului se invarte in jurul unui refren demential care suna ceva de genul „we are dust, we are lovers”. Momentele de regerinta sunt Holy Beast si Echoes and the light, aceasta din urma croita pe calapodul soundului nordic in care activeaza si Todd Terje de exemplu. Avand in vedere ca adeseori poezia dark este sustinuta prin instrumentatii asijderea unele piese de aici imi aduc aminte de Sleeper in Metropolis-ul cantat de Anne Clark in anii 80. Din loc in loc – cum ar fi in Green Machine – de exemplu feeling-ul emanat de aceasta combinatie ciudata iti poate creea eventuale asemanari cu Portishead. Finalul Les Djinns este conform asteptarilor si insumeaza toate nebuniile prezente in cele 11 track-uri anterioare.

Pe scurt, daca vibrati la tot ceea ce inseamna inovatie muzicala, nu care cumva sa ratati acest album. In caz contrar, ramaneti la Welcome to Saint Tropez-ul cu care v-ati obisnuit urechile....

21 nov. 2011

Laura Pausini - Inedito

In cazul in care faci parte din oamenii care n-au auzit niciodata de solista italiana care a vandut peste 45 de milioane de discuri si care a debutat cu un cantecel sagalnic intitulat La Solitudine, titlul acestui album te poate baga nitel in ceata. Desi e in contrast izbitor cu trendurile care se poarta in zilele noastre, nu exista nimic inedit aici. E Laura Pausini as usual, sau daca vreti „acea muzica italiana care te freaca intr-un mod placut la urechi“. Mandra posesoare a patru premii Grammy, printre altele, nu experimenteaza defel, piesele astea fiind caracterizate prin doze nesimtit de mari de simplitate si bun gust. E drept, exista momente mega – previzibile, dar poate tocmai aici se afla si unul din motivele pentru care muzica asta prinde la fix. Probabil ca ati realizat deja ca autorul acestor recenzii nu e deloc inglobat in masa oamenilor care serveste pop-ul giga – romantic si nici nu vibreaza in mod deosebit la artistii care prefera sa mearga pe drumuri bine batatorite. Cu toate acestea, ma simt nevoit sa recunosc ca unele lucruri simple si spuse pe sleau, fara brizbrizuri, reusesc sa te unga la suflet in anumite momente. Iar Laura Pausini merita etichetata in acel grup select al solistelor care merg constant si previzibil, dar care pur si simplu fac bine ceea ce fac.

Pentru amatorii de statistici e bine de stiut ca acesta este albumul cu numarul 11 din discografia italiencei si are parte de trei versiuni: una pentru piata italiana, una pentru cea spaniola si una care poarta titlul de deluxe version. Prima piesa – care a fost aleasa si ca single de promovare – Benvenuto reuseste sa sublinieze cat se poate de exact motivele pentru care muzica solistei este atat de sarmanta. Cu o simplitate debordanta si un mesaj pozitiv direct, piesa inspira un feeling recomfortant, care se mentine la fel si-n Non ha mai smesso, care cu al ei pian si flaut se recomanda a fi o balada macinata de sentimente de dragoste. Unul din momentele previzibile ale discului apare tocmai in melodia care poarta numele de Lucrurile la care nu ma astept (Le cose che non mi aspetto), care insa este urmata de un duet realizat cu Ivano Fossati (Troppo tempo), un cantec cu clasa si o colaborare interesanta care scoate la iveala chiar si niste chitari meseriase. Adevaratele inflexiuni rock vin insa in Ognuno ha la sua matita si Inedito, aceasta din urma fiind fara indoiala unul din cele mai izbutite momente ale discului. Nu doar pentru ca e cantata alaturi de o alta mare doamna a muzicii italiene, Gianna Nannini, ci pentru ca efectiv simti ca cele doua voci se completeaza intr-un mod fericit, iar rezultatul este efectiv spectaculos. O alta colaborare interesanta din acest disc este aceea cu Silvia Pausini (sora solistei) in Nel primo sguardo iar demna de remarcat este si Celeste, o balada induiesatoare despre frumusetea de a avea un copil. Varianta deluxe a versiunii italiene a discului se incheie cu o piesa cantata surprinzator sau nu in limba  franceza (care e de fapt Nel primo sguardo in traducere in limba lui Voltaire...)

Una peste alta, daca nu v-au placut defel baladele siropoase ale Laurei Pausini nici in trecut, e clar ca lumina zilei ca acest disc nu isi va gasi locul in colectia personala. Iar daca ati gustat frumoasa voce a solistei fara a va gandi prez mult la zaharina cuprinsa in anumite texte, veti face tot posibilul pentru a asculta pe repat acest material. E pop italian, curat, absolut neinedit, dar cu mult bun gust.

20 nov. 2011

Aestethic Perfection - All beauty destroyed

Chiar daca n-ai auzit niciodata de Aestethic Perfection, sunt absolut sigur ca o singura privire pe coperta acestui disc iti da destule indicii visavis de ceea ce se ascunde in constructiile sonore care alcatuiesc acest material discografic. Nu, nu e muzica pentru vampiri, dar daca ramanem in zona etichetarilor chestia asta e un soi de combinatie intre emotronic si aggrotech, niste „verisori“ daca vreti din familia muzicii EBM sau Industrial. Sub haiosul nume de Aestethic Perfection se ascunde un american pe numele lui Daniel Graves care s-a indragostit de acest tip de emulatie sonora (industrial) pe la varsta de 14 ani, cand a auzit prima piesa din acest gen muzical in masina unui prieten. Ca si o curiozitate, desi performantele vocale ale acestui american amintesc mai degraba de Marilyn Manson sau Suicide Commando, preferintele sale in materie de muzica sunt cat se poate de conservatoare, idolii sai fiind cei de la Queen. All Beauty Destroyed este al treilea material discografic semnat Aestethic Perfection, care vine la doi ani dupa precedentul Violent Emotions si contine 12 piese in varianta sa normala, la care se adauga inca sase remixuri in varianta deluxe.


Inca de la primele secunde ale piesei de deschidere - A nice place to visit-  ascultatorul e intampinat cu niste vocalize teribile executate de acest Daniel, care pe alocuri depasesc limita de suportabilitate. In piesele in care nu face abuz de aceasta “tehnica” (Hit the streets sau One and only) lucrurile-s acceptabile iar urechea e bombardata cu acorduri a la Depeche Mode peste care a fost turnat industrial cu nemiluita. Cel mai reusit moment al acestui disc este single-ul Inhuman, care te cucereste din prima printr-o energie notabila si armonii cat se poate de inspirate. In cazul in care dai importanta textelor, discul asta are o mare hiba, nu prea contine nimic notabil, in afara de “I hope you die motherfucker” sau „I know, That you want me/I know,
That you love me/And I hope, When you touch me/ That you know you touch damnation“. Din pacate albumul in sine e foarte previzibil si plin de clisee. Dar contine una bucata de melodie care e total madness in cel mai reusit sens al cuvantului: Inhuman.

17 nov. 2011

Gotye - Making mirrors

Dragilor, trebuie sa recunosc ca pana nu demult n-am auzit in viata mea de tipul asta care-si zice Gotye. Si asta in primul rand pentru ca n-am calcat niciodata pe taramul Australiei, acolo unde muzicianul acesta nascut in 1980 in Belgia si care la varsta de doi ani s-a stabilit in tara care ocupa locul sase ca marime in lume si totodata e cel mai mic continent, este deja o adevarata stea. Primul sau album a vazut lumina zilei in 2003 sub numele de Boardface, iar inaintea acestui disc artistul a mai recidivat cu Like drawing blood, in 2006. Daca tot am facut cunostinta cu Wouter "Wally" De Backer (numele adevarat al lui Gotye) cred ca a venit momentul sa aflam si ca artwork-ul acestui disc reprezinta un tablou realizat de tatal cantaretului. Un vechi proverb chinezesc spune ca oglinda reflecta toate lucrurile fara sa pateze, iar concluzia asta se potriveste ca o manusa in acest caz. Making mirrors reflecta o imagine deja – vu fara pete, feelingul pe care il ai cand asculti piesele astea ducandu-te spre zona unui Peter Gabriel in adevarata sa splendoare. Desi vremurile actuale nu sunt chiar propice pretentioaselor constructii etalate de creatorul Sledgehammer-ului, australianul acesta se arunca cu capu-nainte intr-o zona periculoasa din perspectiva negotului. Un alt motiv pentru care albumul acesta este unul neobisnuit si iese din canoane este acela ca absolut toate sunetele care-si fac aparitia in cele 12 piese au fost realizate/interpretate pe cont propriu de catre talentatul Gotye.

Prima piesa a albumului ofera pret de 60 de secunde o introducere destul de bizara in lumea lui Gotye, melodia cu pricina osciland undeva la mijlocul dintre psyhadelic si ambiental, dar lucrurile se schimba radical in Easy Way Outunde atmosfera se transforma in pop, iar mai apoi la urmatoarea oprire sonora numita Eyes Wide Open ascultataorul e bombardat cu un soi de pop de anii 80 care aminteste deopotriva de The Police si de Kate Bush in instrumentatie. Si uite asa am ajuns incet – incet si la unul din cele mai puternice momente ale acestei excursii care poarta numele de Somebody that I used to know, o piesa mult prea frumoasa pentru a fi carcaterizata prin descrieri mai mult sau mai putin subiective. E pur si simplu ceva care-ti taie rasuflarea si demonstreaza ca izvorul creativ al acestui individ este mega – colorat si izbutit. Din fericire, lucrurile continua in aceeasi nota de originalitate si la piesa cu numarul cinci, Smoke and mirrors, un interesant amalgam de jazz – funk si pop, iar pentru I feel better ascultatorul trebuie sa fie pregatit sa se afunde putintel si in zona etichetata soul clasic. Variatiile de tempo si stil sunt cat se poate de interesante caci In your light cocheteaza din nou cu zona pop a anilor 80, dar State of the art schimba macazul catre un reggae futuristic. Punctul final al acestei excursii sonore in lumea lui Gotye nu este teribil de reusit caci piesa Bronte reuseste sa plictiseasca. Cu toate acestea, odata ce ai terminat de ascultat cele 42 de minute cat insumeaza creatiile acestea, realizezi ca tocmai ai descoperit o comoara. Intr-o lume normala, eticheta cea mai la-ndemana pentru acest Gotye ar fi fara ezitare pop. In lumea noastra esti tentat sa descrii chestia asta drept indie – pop, dar dincolo de categorisiri, omul acesta chiar reuseste sa mearga pe un drum interesant si sa „execute” unul din cele mai neobisnuite discuri ale anului 2011.

Marracash - King del rap

Rapperul italian care face obiectul acestei recenzii s-a nascut in 1979 in Sicilia, a crescut in Milano si si-a inceput cariera intr-o trupa numita Dopo Gang. Primul lui single solo a aparut acum sase ani sub numele de Popolare, iar intre timp individul a devenit atat de popular incat nu s-a sfiit sa arunce pe piata un disc in care ne anunta cat se poate de sec ca el este regele rap-ului. Single-ul omonim are parte de un videoclip care iti ofera doua optiuni: fie te apuca rasul si rezonezi intr-un fel sau altul cu tonele de clisee prezentate, fie treci scarbit la alta recomandare a celor de la Youtube. Daca faci parte din gasca oamenilor de bine care stiu sa se uite si dincolo de aparente si nu pui prea mult pret pe elementele vizuale, exista mari sanse sa descoperi un album pe alocuri interesant cu  negative ingenioase si armonioase (pop, de-a dreptul), iar toata „tarasenia“ asta iti confera o stare de feelgood care risca sa-ti insenineze ziua. Sincer sa fiu, prea multe n-am priceput din mesajul omului, dar ceea ce e cu adevarat important aici e muzica luata in ansamblul ei. Ok, in piesa care da titlul albumului oricine poate pricepe ce inseamna „Sono il rapper dell anno e il figlio di puttana del secolo/Dubito del tuo merito“, dar piesa emana un vag aer de Jovanotti iar muzicuta ce se aude in negativ este pur si simplu ucigatoare.   Ritmul alert si vivace se pastreaza si pe urmatoarea piesa, Didino, care e colorata cu un flow cat se poate de corect, iar una din surprize apare la track-ul cu numarul trei numit Semtex. Nu fiindca e cantata alaturi de un alt italian pe care-l cheama Atilla (!), ci fiindca din loc in loc piesa are conotatii reggae si chiar dubstep. Si nu e nici o greseala, fiindca pe parcursul albumului urechea avizata poate descoperi alte incursiuni in dubstep, mai ales pe „In Faccia“ sau finalul „Marragedon“. Nu toate piesele au negative izbutite, unele fiind construite mai mult pe mesaj (Rapper/Criminale), dar din loc in loc mai apar adevarate mostre de inspiratie. Cum ar fi  Giusto un giro, o piesa care-ti intra sub piele chiar si daca n-ai reusit sa prinzi sensul niciunui cuvant din ea. Suma summarum: King del Rap are un sound modern si aerisit si e clar peste ceea ce se produce in zilele noastre in borcanul numit hip – hop comercial. Poate fiindca vine din Italia, rap-ul asta are o savoare aparte, la fel ca si cel francez, deci e numa bun de ascultat.

16 nov. 2011

Emika - Emika

In cazul in care aveti niscaiva incertitudini, ma vad nevoit sa vi le risipesc: dubstep-ul este stilul care defineste pe deplin anul muzical 2011. Si asta nu doar pentru ca Britney Spears, Korn (da, ati citit bine!) sau retro/hardcore-istii de la Scooter au devenit amici la catarama cu el. O fi bine, o fi rau? Om vedea. Ceea ce ma bucura pe mine pana-n adancul  fiintei este ca alaturi de drujbele executate de Scrillex, Nero sau Chase & Status, anul acesta am avut parte de cativa artisti care au reusit sa dea o culoare aparte acelui bass de  „waw, waw, waw“, colorandu-l cu o sumedenie de artificii sonore imprumutate din alte zone muzicale. Ma refer aici in principal la Jamie Woon sau James Blake, iar de acum inainte in acest grup select o putem include lejer si pe noua protejata a celor de la Ninja Tune, Emika. Nascuta in Bristol, cu radacini din Cehia si stabilita actualmente la Berlin, tipa asta reuseste sa dea un nou inteles dubstep-ului. N-ar trebui sa fie nimeni mirat daca printre picaturi (citeste „cele 12 piese“!) reies la suprafata influente a la Massive Attack si chiar si putintel minimal – techno made in Germany. Dincolo de asta, mi se intampla destul de rar sa dau peste un artist care sa il categorisesc fifty – fifty: o jumatate mainstream, cealaltă experimentala. Iar pentru o auditie cat se poate de reala, va recomand calduros sa nu ascultati discul asta la boxe, scoateti castile de la naftalina, caci veti avea parte de niste efecte sonore dementiale….

„Atacul“ sonor incepe cu incredibil de ciudata piesa botezata „3 hours“ care este imbibata cu un bass strasnic si o voce care iti aminteste mai degraba de gothic – ul imbratisat de Zola Jesus, iar in momentul cand excursia ajunge la capitolul numit Professional Loving, e clar pentru toata lumea de unde vine farmecul atat de misterios semnat Emika: ai de-a face cu un soi de soundtrack a la Twin Peaks peste care este turnat in cantitati industriale efecte specifice mult – blamatului dubstep. Un alt moment realmente de retinut este Count backwards, melodia avand darul de a te apropia si mai mult de povestile sonore minunate ce yac ferecate undeva in interiorul solistei. Double edge incepe de parca ar fi fost compusa special pentru coloana sonora a vreunui film cu spioni made in UK, iar The Long Goodbye e un alt moment in care solista reuseste sa iti capteze atentia suta la suta printr-un bass demential si un soi de balada a la Portishead care iti patrunde in adancul creierului inca de la prima auditie. Single-ul de debut Drop the other e la fel de misto si azi ca si la aparitia lui. A devenit deja o regula de bun – simt ca oricare album care inglobeaza in el mai multe stiluri care in combinatie devin ciudate sa se incheie cu o cireasa pe tort. E cazul si aici, caci pianul minimalist din Credit Theme pur si simplu te rascoleste.

„Indulcirea“ dubstep-ului ce razbate din aceste creatii e mirifica pe alocuri si face ca acest disc sa fie bine primit si de catre cei carora termenul care defineste stilul muyical al anului 2011 nu le este deosebit de simpatic. Lipsesc cu desavarsire „drujbele“ iar pentru o auditie propice recomand cu caldura o pereche de casti meseriase. Si reascultari succesive, of course.

15 nov. 2011

Modeselektor - Monkeytown

Dupa mintea mea, una din marile probleme ale albumelor editate de artistii care fac parte intr-un fel sau altul din zona numita impropriu „muzica electronica“ din zilele noastre este aceea ca in mare parte creatiile lor sunt la fel de previzibile ca si activitatea politicienilor inglobati in spatiul geografic in care ne ducem traiul de zi cu zi. Etichetele de “stanga”, “dreapta”, „ecologisti“, „neo – liberali“ au conotatii de  „dubstep”, „chillwave“ sau „downtempo“, dar tabloul este in genere acelasi: lumea are nevoie sa te identifice cu ceva cunoscut pentru a sti de unde sa te ia. Exista si reveresul medaliei: o sumedenie de oameni care activeaza in PR si marketing arunca cu nemiluita in comunicatele lor de presa abureli de genul „eclectic“, „crossover“ si alte minunatii din acest borcan, astfel incat bietul public e eminamente buimac.

Mirabela Dauer - In bratele tale

Albumul Mirabelei Dauer incepe cu un sound care nu are cum sa nu-ti aduca aminte de Those were the days, un hit cantat prin 1968 de catre Mary Hopkins. Titlul cu pricina este semnificativ dealtfel pentru feelingul pe care-l emana majoritatea pieselor incluse pe In bratele tale. E un „acelea au fost zilele“ care dincolo de opinii si pareri, e la locul lui. Doar nu v-ati fi asteptat ca Mirabela Dauer sa cante dubstep, doara. Din pacate, discul asta e stricat tocmai de catre omul care-si face aparitia pe postul de „sange proaspat” in aceasta combinatie, Raoul, care reuseste sa compromita total materialul. Unele portiuni din albumul asta sunt periculos de aproape de verdictul „orchestratii nefericite“ situate la jumatatea drumului intre „outdated” si „etno de toata jena“. Principiul asta care spune ca la o anumita varsta e cat se poate de benefic sa te asociezi cu forte proaspete este unul cat se poate de corect.

14 nov. 2011

Lou Reed and Metallica - Lulu

Mi-e greu sa inteleg aversitatea cu care a fost primita colaborarea sonora dintre Lou Reed si Metallica, doua nume care n-au nevoie de absolut nici o prezentare pentru orice meloman cu capu pe umeri de pe planeta asta. Cel mai prost album al anului? Hai sa fim seriosi. Bag mana-n foc ca stimabilii critici muzicali care au scos asa o ineptie n-au auzit in viata lor un album de muzica popcorn made in Romania, in 2011. Lasand gluma la o parte, motivul pentru care acest dublu – disc a fost primit cu raceala mai ales de catre fanii trupei conduse de James Hetfield este acela ca  asteptarile care se creeaza in jurul artistilor din zilele noastre au tot mai stransa legatura cu ideea de constanta. Si daca rockerii nu aud riff-uri zgomotoase si “speed”, se cheama ca e de rau.

11 nov. 2011

Scroobious Pip - Distraction Pieces

Daca ma intrebati pe mine, Marea Britanie a fost, este si va fi intotdeauna cea mai tare in parcare atunci cand te referi la arta numita muzica. Nu doar pentru ca a exportat rave, jungle, big beat, drum and bass, jungle, dubstep si alte minunatii stilistice ci si pentru ca a generat niste texte de piese jos palaria. Nu intotdeauna, ce-i drept, caci din cand in cand chiar si britanicii o iau pe ulei si fredoneaza tampenii de genul „We are the cheeky girls / You are the cheeky boys“. Facand abstractie de uscaturi,  tara asta a dat nastere unor texte de pus in rama. Ca de exemplu „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not understand the power and beauty of your youth until they have faded“ (Buz Luhrmann) sau „Choose life.  Choose a job. Choose a career. Choose a family, Choose a fucking big television. Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers“ (PF Project).

10 nov. 2011

Brazda lui Novac - Dizzy

Aparent Brazda lui Novac n-are nici in clin nici in maneca cu Cosmin TRG. Da, ambii activeaza in felia denumita generic „muzica electronica“, au albume care nu gem de acel aer de „made in Romania“ si ar merita sa fie mult mai cunoscuti in randul acelora care se considera melomani. Alaturi de alti oameni considerati underground in interiorul granitelor Romaniei dar apreciati „afara”, personajele acestea reusesc sa puna tara noastra pe harta si ocolesc cu abilitate cretinatatile care ne sunt servite pe post de hrana spirituala de mass – media romaneasca. Eterna lamentare care decreteaza faptul ca in tara noastra „n-avem cultura muzicala“ e nitel depasita, iar o versiune updatata la zi a acestei axiome naste o intrebare mega – pertinenta: De ce e nevoie ca label-urile straine sa promoveze artisti romani?

9 nov. 2011

Anoushka Shankar - Traveller

Dincolo de toate prejudecatile care se manifesta din plin pe meleagurile noastre fata de muzica numita generic “gypsy“, aceasta are cateva coordonate extrem de interesante, iar albumul de fata demonstreaza cu varf si indesat aceasta afirmatie. Am sa fiu extrem de previzibil si am sa-mi incep aceasta mica recenzie cu o chestiune cat se poate de la ordinea zilei: Anouska este fiica celebrului Ravi Shankar, una din cele mai proeminente figuri ale muzicii indiene moderne. In plus canta la acel instrument care a fost popularizat in vest de catre The Beatles si mai apoi The Rolling Stones, care poarta numele de sitar. Probabil ca n-are absolut nici o relevanta, dar in virtutea relatiilor de familie Anouska este sora vitrega a nu mai putin celebrei Norah Jones.

8 nov. 2011

Directia 5 - Beautiful Jazz Duets

Regii baladelor romanesti canta jazz? Huh, o surpriza mai mare ca asta ar fi ca luna viitoare Banica sa scoata un album dubstep. Combinatia de pop cu jazz propusa de baietii astia e curioasa. Daca nu de altceva, macar din prisma faptului ca targetul de public caruia I se adreseaza cu precadere Directia 5 nu gusta din principiu stilul numit jazz. Iar cei care sunt familiarizati cu jazz-ul nu se vor obosi niciodata sa aplece urechea la baladele siropoase si pline de melodramatism ale baietilor lui Marian Ionescu. Care au pornit misto de tot pe vremea Seductiei sau a Pantofilor de Lac, dar s-au adaptat „din mers“ la trendurile de pe piata si au ajuns sa ocupe un onorant loc de „the king of romanian ballads“ care le asigura niste banuti meseriasi in conturile personale.  

Gare Du Nord - Lilywhite Soul

Daca ai curiozitatea sa rasfoiesti carticica acestui CD vei da peste o zicala budista care spune ceva de genul „inainte de a te apuca sa vorbesti, trebuie sa te intrebi: oare asta va imbunatati linistea?“. Cei doi producatori olandezi care sunt considerati „cea mai buna trupa olandeza necunoscuta marelui public si care alcatuiesc proiectul Gare du Nord au intrat in business oarecum din greseala acum zece ani cand cineva i-a rugat sa creeze soundtrack-ul unui eveniment de moda care s-a desfasurat la Bruxelles. Doc si Inca au adaptat acest soundtrack astfel incat a luat nastere un album de debut (in search of) Excellounge, care a aparut in luna mai a anului 2001.

7 nov. 2011

Tom Waits - Bad as me

E un cliseu cat casa de mare sa spui despre Tom Waits ca e atipic si excentric. Cel de-al 17-lea album de studio al domnului care are o voce descrisa de unii ca fiind „inecată intr-un butoi de whisky, atarnata la afumat pentru cateva luni si apoi calcata de o masina” aduna laolalta 13 melodii scurte si la obiect. Spre deosebire de ceea ce spun unii si altii, nu e nimic spectaculos aici. Caci fiecare disc scos de Thomas Alan Waits are o aura parte. Ca de obicei, nu lipsesc acel gen de compozitii care merita sa fie ascultate la ora trei dimineata langa tristetea emanata de o sticla de whisky goala. Omul acesta plin de talent a decretat o sumedenie de zicale dragutele, una din ele descriind pe deplin soada atmosfera care reiese din muzica sa. „Sunetul unui elicopter este foarte deranjant pana cand nu-l auzi in momentul in care a venit sa te salveze de la inec. Atunci suna ca muzica“, spunea Tom Waits la un moment dat. Ce poate fi mai adevarat decat aceasta constatare? Poate doar aceea a lui Woody Allen: "Omul nu ajunge niciodata atat de batran incat sa nu mai poata face inca o prostie“....

5 nov. 2011

Toulouse Lautrec - Heroes

A fost odata ca niciodata acel ceva care a fost etichetat drept „alternative“. Pe certificatul de nastere era scris „anii 80“, dar a ajuns la maturitate un deceniu mai tarziu. In diverse forme, fie ca a fost etichetat ca grunge, brit pop sau indie. Mastodontul cu pricina continua sa existe si-n zilele noastre prin incarnari de genul Kings of Leon sau Muse iar printre alte 8965 de nume din acest curent i-am putea aminti aici si pe The Strokes, Blur, Radiohead sau The Smiths. Nebunia asta care include portiuni egale de noise si refrene usor cantabile dupa sapte beri la un festival open – air a cam lipsit la vremea respectiva din peisajul autohton. Dar, recuperam. Cu un val in care Tolouse Lautrec isi gaseste un loc bine stabilit. Desigur, carcotasii ar putea comenta ca acest „alternative cu orice pret“ a capatat fatete noi p-afara iar ceea ce se incearca in spatiul nostru autohton e nitel outdated.

Thundercat - The Golden Age of Apocalypse

Dragilor, de mult n-am mai dat peste un jazz atat de cool. Sau peste o muzica atat de fresh cu influente jazz. Eroul principal al acestui deliciu auditiv este un basist care de-a lungul vremurilor a cantat in diverse combinatii, printre care ar fi amintit cele cu Stanley Clarke, Snoop Dogg sau Leon Ware. Iar faptul ca din 2002 omul acesta e alaturi de Suicidal Tendencies e un alt adevar indubitabil. Pe numele sau adevarat Stephen Bruner, omul acesta a hotarat ca e cazul sa ne ofere si un album solo si bine a facut, caci albumul aparut sub pseudonimul Thundercat a fost deja numit „cel mai esential album al unui basist de la Jaco Pastorius incocace“ de catre guru-ul Gilles Peterson, de la BBC. Un rol esential in creearea sound-ului visceral al acestui disc il are Steven Ellison, un tip care raspunde la numele de Flying Lotus si care care anul trecut l-a cooptat pe Thundercat in excelentul disc Cosmograma.

3 nov. 2011

Buraka Som Sistema - Komba

Ce iese atunci cand bagi intr-un malaxor muzica africana si elemente de drum and bass si efecte a la Diplo? Buraka Som Sistema, evident. Daca sunteti amatori de povesti, ceea ce se revarsa din cele 12 piese ale acestui album este un soi de incrucisare intre kuduro si techno, dnb si alte bunataturi din astea din partea electronica. Habar n-am daca cei care danseaza pe hitul Danza Kuduro o fac in vreun fel anume, dar Google-ul ne spune ca acest kuduro este numele unui dans si a unui stil de muzica care a aparut prin anii 80 prin Angola. Buraka Som Sistema e numele unui grup portughez care a imbinat destul de abil electronicele astea cu cu mai vechiul kuduro, iar rezultatul a fost albumul de debut Black Diamond, care a creat oarecare valva prin anul 2008. Ar mai fi ceva de adaugat: Komba e un fel de parastas care se tine in Angola, in care timp de sapte zile dupa trecerea in nefiinta a cuiva, cunoscutii danseaza, mananca si beau in cinstea decedatului.