N-are nicio legatura cu Alexandre Dumas Tatal, dar discul asta vine Dupa 20 de ani. Protagonistul principal este omul care acum 35 de ani sintetiza un feeling cat se poate de adecvat vremurilor politice in care se scalda tarisoara noastra: „No future, for you, no future, for me“. Despre John Lydon se pot spune foarte multe lucruri, controversele din jurul lui fiind la ordinea zilei. Mai presus de toate, indiferent daca ti-e simpatic sau nu, omul acesta a reusit sa creeze o opinie. Revenind la muzica, ce asteptari poti sa ai de la o trupa care dupa 20 de ani de hibernare scoate un nou disc? „Nebunia“ a inceput acum vreo patru anisori, cand rebelul personaj care a cantat in Sex Pistols a fost de acord sa apara pentru prima oara in viata lui in cadrul unui spot publicitar, facut pentru o marca de unt din Marea Britanie. Desi a sustinut sus si tare ca acest compromis a fost facut doar pentru a finanta revenirea celor de la P.I.L. multa lume l-a cam luat peste picior, din aceasta cauza. Complet pe nedrept, daca ma intrebati. Mai grav era daca aparea intr-o reclama la manele...Noua reincarnare a celor de la P.I.L. este realizata alaturi de chitaristul Lu Edmonds, tobarul Bruce Smith si Scott Firth, acesta din urma cunoscut printre altele si datorita faptului ca a cantat odinioara alaturi de Spice Girls. Lipsesc Jah Wobble si Keith Levene, oamenii cu care Lydon a inregistrat in 1979 terifiantul Metal Box, dar astea-s deja chestiuni care pot fi mentionate la rubrica „amanunte”.
In momentul in care te pui sa asculti primul track al discului, This is PIL, ai un deja – vu: intri fara sa vrei in epoca post – punk. Dupa cateva ragaituri de rigoare, Lydon te anunta ca esti un norocos („Lucky you“) si ca ai pasit pe un taram minat ("You are now entering the PiL zone" ). Prea mare lucru nu ar fi de spus despre aceasta piesa, dar as fi foarte curios ce reactie ar putea avea niste urechi obisnuite cu Ai se eu tu puego la un asemenea tratament sonor. Printre momentele placute urechii subsemnatului s-au numarat cele sase minutele a la Joy Division din Deeper Water, in care Lydon refuza sa se inece chiar si-n apele adanci si ska – dub – ul din One Drop in care afli ca omul nascut in Londra nu e un vultur (I am born in the London/I am no vulture, this is my culture/The laws of nature, ... all listen friends/We come from chaos, you cannot change us/Cannot explain us and that's what makes us/We are the ageless, we are teenagers/We are the focused out of the hopeless/We are the last chance, we are the last dance). Printre momentele asa si asa as putea aminti oleaca funk in piesa Human, Reggie Song-ul care aduce asa de la distanta cu o piesa pop. Din pacate exista momente mai putin reusite, cum ar fi Terra – Gate, sau altele in care ai impresia ca asisti la un show cu glume, breakbeat-ul fortat din Lollipop Opera fiind cat se poate de hilar. O prestatie uluitoare vocala se dezlantuie in The Room I Am In iar Fool este fara indoiala veriga slaba a discului. La cealalta extrema ar fi Out of the woods, piesa de inchidere care cu cele aproape zece minutele ale ei e o mostra de experimental – music, pe care mi-as fi dorit s-o gasesc mai din belsug p-acilea.
Una peste alta, comeback-ul celor de la P.I.L. este conform asteptarilor, fiindca atunci cand ai de-a face cu John Lydon, nu prea stii la ce sa te astepti. This is P.I.L. nu e nici pe departe cel mai bun disc al trupei, dar e indeajuns de decent incat sa-ti provoace o auditie placuta. Recomand acest album doar pentru cei care stiu fara sa se uite pe Google ce-s cu inscriptiile alea cu Punks not dead, scrise pe ziduri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu