10 dec. 2013

Factory Floor - Factory Floor

Factory Floor - Factory Floor
Spre deosebire de marea majoritate a albumelor scoase în zilele noastre, atunci când asculţi Factory Floor nu ai cum să zici „hmmm...merge“. Sau să mormăi, „interesant“. Şi asta pentru că are ceva al lui care nu te lasă să rămâi neutru. Cea mai convenabilă etichetă care li se poate aplica celor trei muzicieni britanici care alcătuiesc Factory Floor este fără îndoială aceea de „Joy Division cu ritmuri electronice actuale“. Parţial, etichetarea asta e cât se poate de adevărată. Desigur, pe lângă Joy Division se poate adăuga lejer şi New Order şi multe alte influenţe nu numai din acei ani. Numele trupei este mega – inspirat. Desigur, pentru unii „podea de fabrică“ poate să evoce amintiri de dinainte de 89 şi sunetele emanate de celebrele întreprinderi gen Electromotor sau U.M.T. Nu e cazul, căci Gabriel Gurnsey, Dominic Butler şi Nik Colk fac o trimitere subtilă la celebra casă de discuri din Manchester, Factory Records. E drept, discul a fost înregistrat într-un „warehouse“ iar ca şi mixer s-a folosit o minunăţie de vreo trei decenii care a fost folosită de Dave Stewart. Povestea spune că trupa există din 2005 şi în ciuda unor cronici extrem de favorabile în presa de specialitate, nu s-a grăbit deloc cu albumele, acesta fiind discul oficial de debut. De-a lungul anilor, oamenii ăştia au avut parte de remixeri celebri, piesele lor fiind „rearanjate“ de Stephen Morris (tobarul Joy Division, New Order) sau Chris Carter (Throbbing Gristle, Chris & Cosey), iar casa de discuri care a aruncat acest album pe piaţă este DFA, „leagănul“ lui James Murphy din LCD Soundsystem. Dincolo de istorie, melodiile incluse de aici îşi iau seva din genuri ca post – punk, funk, disco, electro, dub, acid şi minimal de avangardă, „amestecul“ nou creat fiind unul care nu are cum să nu te electrizeze încă de la prima audiţie. Printre lucrurile mişto de aici se numără faptul că deşi e un amestec de avangardă, experimental şi electronica, sound-ul „inventat“ de Factory Floor e unul care se pretează şi acelora care sunt sclavii ritmurilor actuale. Nu, nu e vorba de acele paraşute de melodii care populează cluburile de fiţe din zilele noastre. E mai degrabă un soi de dance – music pentru punkişti şi nu numai, pentru urechile destupate care n-au fost contaminate total de bullshit-urile care ni se servesc astăzi pe post de hituri. „Turn it up“, care deschide acest disc, sintetizează cât se poate de exact „drumul“ pe care merg aceşti britanici. Voci distorsionate acompaniate de percuţii deosebit de armonioase şi loop-uri de synth din categoria „dark“ reuşesc să creeze o veritabilă simfonie electronică a întunericului, care te cucereşte din prima. Deşi pe alocuri sunt excesiv de repetitivi (de exemplu în „Here again“), cei trei muzicieni reuşesc să construiască un fundal sonor inspirat, presărat cu multe „spaţii“ care accentuează la marele fix sound-ul dark emanat de synth-uri. „Fall Back“ e unul din acele momente ale discului care te face să ciuleşti urechea nu numai la ceea ce se întâmplă „în faţă“, căci răsfirate pe ici pe colo „în spate“ urechea are parte de sunete înfricoşătoare chiar, dar care se mulează perfect în scenariu. „How You Say“ e o nebunie „acid“ care nu se poate descrie în cuvinte iar „Two different ways“ continuă în aceeaşi notă, chiar dacă de această dată sound-ul capătăt o consistenţă mai aproape de ceea ce înţelegem azi prin techno. Cel mai slăbuţ moment al discului este „Work Out“, uşor încadrabilă în sertarul „incolor/inodor/insipid“. Din fericire, finalul „Breathe In“ e cât se poate de percutant, având parte de răsturnări spectaculoase de ritm. Una peste alta ceea ce fac oamenii ăştia intră-n categoria „industrial post – punk care se pretează şi pe ringul de dans“. Cârcotaşii ar putea afirma că indivizii aceştia fac un update la nişte sound-uri de mult apuse. Da, însă modul în care amestecă chestiile astea e unul cât se poate de inovativ. De ascultat pentru cei care nu au urechi de tablă şi strict interzis celor care ascultă cu mare plăcere hiturile radiourilor din zilele noastre.

4 dec. 2013

Toulouse Lautrec - Extraordinar

Toulouse Lautrec - Extraordinar
Cea mai interesantă piesă de pe cel de-al doilea material discografic al celor de la Toulouse Lautrec este fără îndoială Burn, o compoziţie care reuşeşte pe alocuri să sune a Arcade Fire (mai exact cu piesa care dă titlul noului lor disc, Reflektor). Din nefericire, o bună parte din cele 14 piese incluse aici sunt cât se poate de previzibile, mai ales pentru urechile care au savurat mai mult sau mai puţin debutul celor trei băieţi, despre care am comentat aici. Deşi sună binişor, Extraordinar e un disc în mare parte previzibil, care continuă de deplin linia trasată de „Heroes“. Mi-aş fi dorit mai mult, căci oamenii-s talentaţi şi şozi. De menţionat este mixul şi masterul executat de Adam Whittaker, de mare efect. Piesele „respiră“, instrumentele se aud într-un mare fel şi-n general există „spaţii“ mişto în compoziţii. Cei de la Toulouse Lautrec navighează într-un soi de rock „modern“, uşor hipsteresc dar cu armonii interesante, dar din ecuaţie lipseşte acel „ceva“ care diferenţiează „decentul“ de „extraordinar“, scânteia aceea care naşte capodopere. Prima piesă a albumului - care totodată serveşte drept titlu – e promiţătoare, „curge“ binişor şi anunţă o nebunie pozitivă. Un exemplu care certifică faptul că oamenii ăştia-s pe drumul cel bun e „Nopţi albe“, care dincolo de instrumentaţie  beneficiează de o voce care merge pe ideea de rap francez. Haile Gebresslaise – o melodie cu text francez al cărei titlu face trimitere la atletul egiptian omonim care a câştigat mai multe medalii olimpice - e un alt punct care reuşeşte să-ţi capteze atenţia, mai ales în cea de-a doua parte când „nebunie“ de efecte de chitară explodează într-un mod fericit. Maniera în care solistul Apartman îşi mulează vocea pe „My neighbour“ te poate duce cu gândul la Matthew Bellamy (Muse) şi dacă tot am ajuns la acest capitol, da-ţi-mi voie să vă mărturisesc că în anumite pasaje ale acestui album Apartman pare să fie un soi de Billy Corgan (Smashing Punpkins) de România. Pe lângă versurile izbutite („Lumea-i un sat de vacanţă/Femeie fardată/un băiat şi o fată/un cadru murdar/ un vestiar sau un bar/un decor pentru noi, pentru voi“), oamenii ăştia reuşesc să se debaraseze de sound-ul acela de rock românesc cu care urechile noastre s-au obişnuit de atâta timp. Greenman şi You sunt două piese care ar fi putut fi lăsate lejer pe afară, iar pe parcursul melodiei Where was my mind, involuntar mintea-ţi zburdă spre vremurile de aur ale celor de la U2.  Printre nebuniile de final se numără „Wild Crocodile“, cu al ei aer de Sonic Youth şi o melodie numită hilar „House Trance Disco Dance“, care dincolo de voce seamănă multişor cu Grimus. Şi finalul e promiţător, căci melodia cu pricina are cojones şi text izbutit: „Poetul mecanic/trăia pe Titanic/scria versuri lipite/în jurnal învelite/a trăit ca să scrie/gânduri pe hârtie/o muncă titanică/poezie mecanică“. Per ansamblu, pentru România (vai cât pot să urăsc expresia asta), discul ăsta e unul cât se poate de decent. Nu e nici pe departe extraordinar, dar cei trei băieţi care-şi spun Toulouse Lautrec sunt pe drumul cel bun. Mai am două cârcoteli de final. Prima: cum se poate ca un CD scos în 2013 să nu cuprindă versurile pieselor?  Desigur, nu m-aş fi aşteptat la un booklet de zeci de pagini, dar o foicică subţirică cu versuri ar fi mers, pe bune. A doua: chiar dacă desele „Uh Uh Uh Oh Oh Oh“-uri prind bine-n concertele live, repetarea lor obsesivă pe disc nu e tocmai de bun augur. Dincolo de astea, Extraordinar e un disc care cu siguranţă poate fi inclus într-un eventual top ten cu discuri rock made in Romania în 2013.

3 dec. 2013

Marta - Jar sub mine

Pentru cine nu ştie Marta (Cotuna) este una din cele trei fete care au făcut senzaţie pe net cu un videoclip în care au sintetizat cât se poate de „şmecher“ evoluţia (sau involuţia!) muzicii uşoare româneşti în doar nouă minuţele. Şi e made in Timişoara! Având în vedere faptul că pe meleagurile noastre numărul albumelor discografice editate în ultima vreme este cât se poate de micuţ, ar fi fost de aşteptat ca „Jar sub mine“ să creeze un real interes din partea mass – media. Dar fiindcă Marta – alături de Beck Corlan şi Ana Huţu, celelalte protagoniste ale viralului cu istoria muzicii româneşti- a preferat să nu intre în „cazanul cu can – can“ al mediei româneşti, acest lucru nu s-a întâmplat. Despre acest album, autoarea ei spune că are parte de „pian din 1924, tobe de prin anii ’70, chitare cu poveşti, basul construit de Phil (n.n - Philip Rogers), echipamente old school, alese cu grijă de Matt (n.n. - Matt Barber) de-alungul timpului“. Discul a fost înregistrat, mixat şi masterizat de Matt Berber la “The Sandbox”, în Chicago şi lansat la clubul Daos din Timişoara. Stilistic, ceea ce se revarsă din cele nouă piese incluse pe album, ar putea fi catalogat cu uşurinţă un „folk rock“ cu arome old – school, diferit niţel de ceea ce se cântă prin ţărişoara noastră sub această umbrelă. Printre cele mai reuşite momente ale discului se numără Anti – Gri, un adevărat imn anti – depresie, structurat pe câteva acorduri interesante de pian şi versuri care te fac să cazi niţel pe gânduri: „Cum ar fi să fie în jur totul gri? Şi copaci, şi cer, şi flori cenuşii? Lasă-ţi ochii fascinaţi de culori/ Ca şi cum e prima oară când le vezi“. Desigur, o instrumentaţie puţin mai plinuţă şi un text ceva mai consistent ar fi adăugat un plus de şarm acestei compoziţii, dar nici aşa rezultatul nu e tocmai de neglijat. Din păcate, unul din minusurile pregnante ale acestui disc este instrumentaţia destul de ştearsă. Sincer, piesele acestea au sunat mult mai bine la concertul de lansare al discului, la clubul Daos, decât pe album, orchestraţia din recital fiind mult mai bogată şi „rock – oriented“, ceea ce m-aş fi aşteptat să se regăsească şi pe album. Unul din cele mai emoţionante momente ale discului se regăseşte în piesa „Înviere (Ţara Mea)“, al cărei text cât se poate de patriotic se mulează la fix pe instrumentaţia simplistă, care lasă „spaţiu“ vocii solistei: „Te ascunzi prin munţi de aur pur / Şi caii-ţi fug împinşi de vânt/ Răsari în deltă pe furiş / Cum să-ţi mai spun că eşti frumoasă/ A, a , noastră , eşti a noastră“. Piesa care dă titlul albumului are un uşor aer de Cranberries la capitolul instrumentaţie şi e un alt moment inspirat, la fel ca şi Vieţi şi vise, o altă idee frumoasă, care duce dorul unui text mai lung. Dincolo de minusurile evidente, discul ăsta merită ascultat, căci reuşeşte să te „teleporteze“ într-o lume de vis şi abordează teme care nu se prea regăsesc în muzica românească actuală. Cu o atenţie mai mare la orchestraţii, pe viitor, Marta poate fi un nume care să conteze în scena românească.

26 nov. 2013

Disclosure - Settle

Era odată ca niciodată, într-o ţară numită pe vremuri Albion, o căsuţă care adăpostea doi fraţi pe nume Guy şi Howard Lawrence. Pe vremea când aveau 18 şi respectiv 15 ani, băieţii s-au apucat să se joace serios în Logic (n.n. – software pentru produs muzică), iar la vremea când scriu aceste rânduri (după trei ani de „joacă“), cei doi au devenit „cei mai tari în parcare“ atunci când ne referim la dance – music. Discul celor doi fraţi care au crescut într-un orăşel istoric din sudul Londrei are parte de ovaţii şi aplauze din partea melomanilor din întreaga lume şi este de aşteptat să-şi găsească locul în poziţiile fruntaşe ale clasamentelor care ne prezintă „the best albums of 2013“. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii consacrate materialului Settle. Intro-ul discului conţine vorbe de duh, de genul  „As much as you like to control your environment, the reality is: everything changes.” De fapt, toată această introducere e doar un preambul pentru unul din cele mai sănătoase single-uri din Settle, „When a fire starts to burn“. O melodie aparent ciudată, în care băieţii folosesc într-un mod hipnotic un sample extras din creaţiile unui guru motivaţional faimos, Eric Thomas, un individ care s-a autopoclamat „predicatorul hip – hop“. Dincolo de sample, piesa are un sound ameţitor de fain şi te introduce cât se poate de elegant în adevărata lume Disclosure, un univers colorat realizat în Logic cu ajutorul unor invitaţi din categoria „vedete pe val“ din Marea Britanie. Stilistic, ceea ce se dezlănţuie în debutul acesta poate fi încadrat undeva între U.K. garage, house, pop şi R & B, dar dacă e să analizezi cu multă atenţie sound-ul poţi descoperi şi alte influenţe. E o varză completă şi încă un semn al faptului că barierele stilistice au dispărut demult în muzica modernă. Printre cele mai reuşite momente ale acestui disc se numără fără îndoială şi superbul melanj de r&b şi electronica din “White Noise,” în care vocea binecunoscutei AlunaGeorge se mulează perfect peste efectele demenţial de reuşite. Dar şi Latch, care prin schimbările ei de ritm te cucereşte instantaneu. Repetarea excesivă a cuvintelor „infected," "restless" şi "manifested" are un efect benefic asupra piesei „F for you“, iar “Defeated No More” e un soi de Hercules and Love Affair care are cojones cât încape. Veriga slabă a albumului este „Grab Her“, în care urechile sunt asaltate de un sample din repertoriul lui J Dilla, presărate peste o compoziţie fadă şi o instrumentaţie cel puţin plictisitoare. Printre cei care îşi fac treaba foarte bine aici se numără şi Jamie Woon, care pe „January“ oferă o reală desfătare auditivă urechilor destupate. Cea mai atipică piesă din acest album este colaborarea cu London Grammar. „Help me lose my mind“ demonstrează că băieţii ăştia ştiu să compună şi altfel, iar piesa aceasta reuşeşte să fie un alt moment de excepţie al albumului. Una peste alta, Disclosure a aruncat pe piaţă un album definitoriu pentru muzica dance – pop a anului 2013, pe care dacă încă nu l-aţi ascultat e momentul s-o faceţi. Dar atenţie, odată ce vă obişnuiţi cu sound-ul Disclosure există şansa să vă contaminaţi ireversibil cu sound-ul ăsta deştept. Settle e sus de tot în topul dance 2013, asta e clar.

25 nov. 2013

Omar Souleyman - Wenu Wenu



După cum menţionam şi în cronica dedicată precedentului material semnat Omar Souleyman, muzica sirianului reprezintă un exerciţiu de diversitate pe care îl recomand acelora care nu-s speriaţi de provocări. Desigur, în contextul geografic al ţării noastre şi cu mulţimea de „gunoaie“ care au invadat aşa numitul stil „etno – pop“ există destui melomani care resping din start tot ceea ce „amestecă“ într-o formă sau alta muzica tradiţională cu ritmurile electronice. Pe care ţin să-i liniştesc, căci Omar Souleyman e cu totul altceva. Şi nu spun asta numai pentru că acest material discografic a fost produs de nimeni altul decât Four Tet – un nume mega – respectat în muzica electronică modernă – ci şi datorită faptului că juxtapunerea asta de sound-uri orientale cu beat-uri actuale e exact ceea ce trebuie. Deşi a scos o grămadă de albume în trecut, sirianul care şi-a început cariera în 1994 e la primul său album de studio. Realizat în condiţii decente. Şi care sună de bun augur, chiar dacă şi Jazeera Nights a fost un disc cât se poate de adorabil. Pentru cei care ţin foarte mult la amănunte, e bine de ştiut că stilul muzical în care se zbate Omar este dabke. Desigur, există o mică barieră lingvistică, dar cuvintele astea hipnotice amestecate cu efectele interesate „năşite“ de Four Tet au darul de a te binedispune. Stilistic, amestecul ăsta ar putea fi înglobat în familia „trance“-ului. Alţii au numit deja acest stil drept noul val de techno din Siria. Indiferent de etichete, delay-urile elctronice şi filtrele folosite în procesarea sunetului se „pupă“ la marele fix cu instrumentele tradiţionale şi incantaţiile lui Omar Souleyman. Printre momentele de mare efect de aici se numără “Khattaba” în care clăparul Rizan Sa’id aduce sonorităţi magice. Dincolo de toate, vcea artistului e la fel de neşlefuită ca şi pe albumele anterioare, iar melodiile de genul „Wenu Wenu“ reuşesc să emane o energie debordantă, care nu are cum să te facă să stai pe loc.  Primele secunde ale piesei Warni Warni seamănă cu atmosfera pe care te aştepţi s-o guşti la vreo nuntă din inima Banatului, dar după un scurt intro, explozia de sunete e mult diferită. Pe scurt, e muzică underground din Siria şlefuită exact cât trebuie de Four Tet. Oricum ai numi-o, e o muzică ce-ţi pătrunde în suflet. Emană valuri de sentimente pozitive şi dacă te poţi apropia de de Wenu Wenu cu mintea deschisă, ai mari şanse să te alegi cu o comoară sonoră în adevăratul sens al cuvântului.

20 nov. 2013

Rudimental - Home

Rudimental Home
Probabil aţi sesizat deja. Dacă nu, e momentul adevărului: nu prea mă omor eu după ceea ce poartă astăzi numele de „pop“. Cu o oarecare întârziere - dar mai bine mai târziu decât niciodată! – am să încerc să vă explic de ce ar trebui ca acest Home să se regăsească în colecţia de albume ale anului 2013 ale oricărui meloman care nu fuge ca disperatul de mainstream şi totuşi şi-a păstrat sertarul ăla interior numit „cei şapte ani de acasă“ atunci când vine vorba de muzică. Dincolo de epitete şi metafore, discul ăsta e unul de ascultat fiindcă reuşeşte să îmbine diverse tertipuri folosite din belşug în aşa-numitul mainstream cu „libertatea“ de exprimare clamată de artiştii cărora le face o deosebită plăcere să-şi aplice eticheta „underground“. Desigur, la vest de ţărişoara noastră termenii de comercial şi underground nu mai sunt defel trendy. Pentru cei care mai au dubii în această privinţă, Home poate fi o piatră de răscruce. S-o luăm metodic: cei patru muzicieni care îşi spun Rudimental au scos prima lor piesă acum doi ani, în 2011. „Deep in the valley“, piesa cu pricina n-a rupt defel gura târgului, dar a fost promovată cumva la câteva radiouri pirat. Doi ani mai târziu, Piers Agget, Kesi Dryden, Amir Amor (Amir Izadkhah) şi DJ Locksmith (Leon Rolle) – cei patru membri care alcătuiesc Rudimental - au devenit un nume respectat în branşă, cu un album de debut pe prima poziţie din Marea Britanie şi câteva single-uri care au ajuns tot în fruntea clasamentelor. Albumul acesta face parte din seria discurilor care reuşesc să „lege“ cât se poate de interesant muzica „de radio“ cu „cea de club“. Pop cu dance. Spre deosebire de ţărişoara noastră, ceea ce se înţelege în Marea Britanie prin pop şi dance e cu totul altceva. Aşadar, printre piesele acestui album se regăsesc incursiuni în drum and bass, deep house, garage, R & B, jungle, soul şi lista ar putea continua aproape la nesfârşit. Ideea e că dincolo de orchestraţiile care adesea fac parte din „meniul“ party-urilor dedicate drum and bass-ului , oamenii aceştia adaugă din belşug – şi cu mare talent -  şi acele vocalize omniprezente în hiturile din clasamente. Practic, muzica asta „dă bine“ atât în reclamele insipide de la TV cât şi în after-urile din cadrul festivalurilor cu bere proastă şi ieftină. Din fericire, discul ăsta mai are un atu: e cât se poate de divers. Dacă e să asculţi Spoons (primul single) , ai parte de un hibrid tipic britanic de 2step îmbunătăţit cu o voce „deep“. E o variantă updatată la hiturile Ce Ce Peniston, deci nu duce lipsă nici de bucăţi de R  B , dar pe ici colo urechile bine spălate pot sesiza şi porţiuni de jungle. Adevăratul „boom“ a venit odată cu Feel the love, alături de John Newman, un single de nota zece care-ţi creează fiori la fiecare ascultare, graţie complexităţii melodiei. La fel stă treaba şi cu „Not giving in“, în care apare chiar şi  Alex Clare, piesa fiind un alt moment de referinţă al acestui Home. Nu degeaba am amintit de diversitate, căci Waiting all night, e o altă piesă de nota zece. Desigur, faptul că pe aceste piese apar o sumedenie de artişti invitaţi (în acest caz Ella Eyre), face ca album ăsta să fie un soi de „ghiveci“ ca şi concept, dar ăsta e un amănunt nesemnificativ pentru unii. Dincolo de toate, piesele Rudimental au fost „rodate“ multă vreme pe ringurile de dans şi în playlist-urile radio-urilor. Right Here cu Foxes n-a reuşit să facă prea multă vâlvă, dar zilele acestea melomanii au parte de un nou single, poate cel mai izbutit moment al acestui debut. E vorba de Free, o colaborare cu Emeli Sande. O piesă demenţială, construită pe un „covor“ mult mai acustic decât ale suratelor sale prezente aici. Chitară acustică, feeling gospel, voce senzaţională, reţeta unei piese de top. Desigur, se mai găsesc şi alte momente reuşite, printre care se numără Hell Could Freeze în care sound-ul migrează parcă spre M.I.A. sau Hide, care debutează în nişte ambianţe soul şi se termină în cel mai britanic ritm de „garage“ cu putinţă. Plus o trompetă demenţială. Veriga slabă a discului este Powerless, o baladă absolut inutilă realizată cu Becky Hill. Aşadar, Home se recomandă a fi unul din cele mai bune albume pop ale anului în curs. Nu doar fiindcă reuşeşte să fie pe placul urechilor care ascultă radio dar şi pentru picioarele celor care iubesc ringurile de dans, ci şi pentru că nu-ţi insultă inteligenţa nici prin texte insipide şi nici prin aranjamente muzicale de grădiniţă. Desigur, conceptual, acest Home nu e mare brânză. Gurmanzii amatori de mâncăruri sofisticate ar putea găsi multe hibe aici. Cu toate acestea, ciorba asta e una din cele mai gustoase mâncăruri uşurele care se găseşte pe piaţă în zilele noastre.

18 nov. 2013

Bill Callahan - Dream River

Bill Callahan Dream River
Deşi primul cuvânt care se aude în piesa care deschide acest album – „drinking“ - poate sugera faptul că muzica lui Bill Callahan ar putea fi inclusă într-o eventuală compilaţie cu „best beer songs of all time“, lucrurile nu-s nici pe departe atât de simple. Fiindcă poveştile mirifice depanate de acest muzician american în cel de-al patrulea album solo sub acest nume sunt de recomandat a se savura sub clar de lună, alături de persoana iubită. Într-o seară romantică, sau poate chiar într-un bar unde priveşti în gol la o fereastră care nu e acolo. Simplu şi elegant, cam asta ar fi pe scurt descrierea celor opt piese care totalizează 40 de minute de răsfăţ sonor. Prima piesă, The Sing, te inrtroduce direct în miezul lucrurilor. Pici într-o zi din aia în care singurele cuvinte pe care eşti nevoit să le rosteşti sunt bere şi mulţumesc şi e perfect aşa. Versuri de genul „Strangers unknowingly keep me company/In the hotel bar/Looking out a window/That isn't there/Looking at the carpet/And the chairs/The only words I've said today are beer and thank you“ au darul de a-ţi descreţi fruntea. Pe măsură ce plonjezi în poveştile americanului, ai sentimentul acela că eşti părtaş la poveştile ascultate când erai copil, de pe discurile Electrecord. Doar că de data aceasta nu e vorba de Scufiţa cu trei iezi, ci de veritabile story-uri rostite într-o americană pură. Desigur, cei care apreciează textele tâmpite ale muzicii pop produse în zilele noastre nu vor găsi nimic interesant în cele opt piese şi drept urmare îi invit să nu-şi obosească intelectul pentru a înţelege muzica lui Bill Callahan. O muzică cu o orchestraţie teribil de simplistă, din genul „americana“ care n-are sens s-o asculţi decât împreună cu poveştile narate cu un deosebit talent de Bill. Printre momentele adorabile ale discului se numără Spring, cu al ei flaut a la Jethro Tull combinat cu câteva efecte de chitară adorabile şi cu un text aşijderea: “All I want to do / All I want to do is to make love to you / In the fertile dirt, in the fertile dirt / With a careless mind / With a careless, careless, careless mind”. Sau single-ul Small Plane, în care din nou eşti întâmpinat de nişte armonii simple şi vocea de bariton a lui Bill Callahan. Dincolo de aerul de „americana“ discul ăsta emană multă poezie. Care se revarsă din plin şi-n Seagull, Summer Painter sau Ride My Arrow. Sincer, n-aş fi crezut că un album atât de minimalist pe plan de aranjamente muzicale poate suna atât de bine în anul de graţie 2013. Pentru final, muzicianul a pregătit o altă capodoperă care te teleportează undeva în miezul iernii, pe un drum periculos, unde la radioul din maşină tocmai asculţi un interviu cu celebrul actor Donald Sutherland . E momentul când realizezi că timpul nu înseamnă nimic, dar timpul petrecut cu fiinţa iubită e totul. Simplu, eficient, de ascultat cu încredere!

14 nov. 2013

Jazzkantine - Ultrahocherhitzt

Cu Jazzkantine ştii unde te afli încă de la primele acorduri ale piesei Puppenspieler, care deschide acest al 10-lea material discografic al germanilor care au nu mai puţin de 20 de ani la activ. Te paraşutezi direct în imaginara ţară condusă de regii care se numesc Funky şi Groovy. Trupa care a luat naştere avându-i ca sursă de inspiraţie pe Jazzmatazz- ul lui Guru, navighează în aceleaşi ape jazz, funk şi hip – hop. Într-o manieră cât se poate de elegantă, se subînţelege. E un soi de deja – vu, un „immer weiter“, ca să citez una din piesele discului, o călătorie frumoasă într-o felie de jazz – rap îmbunătăţită cu elemente funky, blues şi chiar rock pe alocuri. Echipajul format din zece muzicieni, îndrumaţi de liderul Christian Eitner (basist) face o treabă mai mult decât agreabilă pe cele 15 piese. În Egotrippin, în special, solista Nora Becker adaugă plusuri de şarm. Rapperii Cappuccino şi Tachiles sunt adesea geniali (în Dreck, de exemplu) iar invitaţii speciali trombonistul Nils Wogram şi trompetistul Joo Kraus sunt şi ei la înălţime. Cele 15 pşiese de aici sunt indispensabile pentru cei care servesc la micul dejun, prânz şi cină mâncăruri cu ingrediente funky şi groovy. Printre momentele deosebite de aici se numără Streets of Wuephenthal, o piesă instrumentală care începe cu o sirenă de poliţie dar care devine pe parcurs un jam sesion de milioane. Sau single-ul Lieber langsam, care deşi e mult mai liniştit decât celelalte piese de aici descrie perfect plaja sonoră în care se învârte discul. Desigur, pentru căutătorii de sound-uri noi, albumul ăsta nu poate fi unul mega – interesant, căci jazzy – funk – ul germanilor a fost abordat în trecut de mulţi alţii. Pentru toţi cei cărora termenii de funky şi groovy le sunt pe plac, audiţia asta este una care îi va răsplăti. Finalul e pur şi simplu demenţial căci piesa intitulată Musik, are de toate. Există şi părţi mai puţin reuşite cum ar fi Mit Dir sau Nochmal, dar per ansamblu melodiile astea au fost construite cu un singur scop, acela de a-ţi induce o stare de bună dispoziţie. Şi reuşesc, din plin.

13 nov. 2013

Capital Cities - In a Tidal Wave of Mystery



Dincolo de toate, albumul de debut al americanilor care – şi spun Capital Cities, beneficează de ceva care a cam dispărut din muzica pop actuală. E vorba de sentimentul ăla de agrement pe care ar trebui să ţi-l insufle nişte compoziţii pop. Nu e nimic spectaculos, e muzică de genul ăla care îţi descreţeşte fruntea şi te binedispune. Te face să uiţi de plagiatori şi coabitări nereuşite şi îţi însenizează ziua. La urma urmei, nu asta ar trebui să fie muzica pop? Fără îndoială, principala atracţie a acestui material discografic rămâne Safe and sound. O piesă mai veche, de prin 2011, dealtfel, care între timp a fost folosită şi într-o reclamă Vodafone din Germania. Anul trecut, Ryan Merchant şi Sebu Simonian, au semnat un contract cu Capital Records, editând acest In a Tidal Wave of Mystery, în luna iunie a acestui an. Cei doi foşti realizatori de jingle-uri de radio pentru reclame au pus la cale un disc plin de pop pozitiv. Dincolo de Safe And Sound, care e o piesă prea superbă pentru a o descrie în metafore, e plin de good shit. Chiar aşa, căci  „It's good shit“ se aude de mai multe ori în superba Farah Fawcett Hair. O melodie în care apare ca şi gost şi Andre 3000 din Outkast. Dar şi Frank Tavares, una din cele mai cunoscute voci ale radioului american. Cum să nu te topeşti după o piesă în care Tavares se delectează cu porţie de ceviche în Peru şi vede un dublu curcubeu în timp ce ascultă Bitches Brew de Miles Davis. Iar după această menţiune, e clar pentru toată lumea că piesa are parte de trompetă. Printre momentele de mare efect de aici se numără „I Sold My Bed But Not My Stereo" (dacă nu pentru altceva, măcar pentru titlul ei mega – inspirat) sau Kangaroo Court. Trompete plus good fun sunt ingredientele care se întâlnesc în mai toate compoziţiile. Şi în Origami, dar şi în Chasing you, un electro – pop care ţi se strecoară cât se poate de plăcut în ureche încă de la prima audiţie. Se prea poate ca unele urechi mai tinere să considere discul ăsta mult prea 80s. Nimic mai fals, căci oamenii ăştia au extras good shit-ul acelor ani şi l-au îmbrăcat în straie moderne. Nu am cum să nu amintesc de finalul Love Away, în care suntem sfătuiţi să „Throw your TV out the door/One, two, three, four, on the floor!/And if you sing a song/You'll believe in it“. E cât se poate de simplu, e unul din cele mai vesele albume pop ale anului 2013. Iar pentru cei care se întreabă de unde vine titlul pretenţios al acestui disc, îi sfătuiesc să asculte cu atenţie textul de la Safe And Sound. La maxim, căci merită!




11 nov. 2013

Arcade Fire - Reflektor

Arcade Fire - Reflektor
Spre deosebire de o bună parte a albumelor scose în zilele noastre, după audiţia Reflektor-ului, rămâi cu o impresie bine conturată. E exact sentimentul acela pe care îl ai după ce termini de citit o carte, pe care o pui deoparte pentru a o citi mai târziu. Cel de-al patrulea album discografic al canadienilor consideraţi de mulţi critici drept una din cele mai mari trupe ale lumii are destule motive pentru a primi o sumedenie de „magna cum laude“. Însă, are şi un minus. E sentimentul ăla de mega - grandoare pe care îl întâlneşti pe alocuri şi la Muse sau alte trupe „din liga mare“. În timp ce asculţi piesele în subconştient ţi se impregnează un sentiment că oamenii ăştia „se dau prea mari“, mesajul lor fiind unul de genul „Vezi cât de meseriaşi şi complicaţi putem fi?“. Desigur, în 2013 orice „normal person“, ca să citez una din piesele acestui dublu - disc, ştie că alături de compoziţii, orice disc are nevoie de vâlvă. Care în zilele noastre se creează cu campanii deştepte de marketing, menite să inducă starea de „aşteptare“ a consumatorului. Discul ăsta nu face excepţie de la regulă. Printre „brizbriz“-urile care au reuşit să creeze un interes deosebit pentru Reflektor s-a numărat apariţia lui David Bowie într-una din melodii. Sau faptul că discul a putut fi ascultat la stream „colorat“ cu secvenţe din Black Orfeus, filmul lui Marcel Camus, care alături de filozoful danez Søren Kierkegaard şi muzica din Haiti au constituit surse de inspiraţie. Printre altele, mai e şi fantasticul videoclip regizat de Anton Corbijn, un nume cât se poate de respectat printre fanii Depeche Mode sau Joy Division. Exemplele ar putea continua, dar ideea e: Reflektor este cumva albumul anului? Greu de spus, deşi materialul ăsta merită cuvinte de laudă cu nemiluita.

Făcând abstracţie de muzică, canadienii ne servesc nişte texte din categoria aia care nu-ţi insultă IQ-ul. De mare efect este You Already Know, care începe cu un speech al vedetei de televiziune britanice Jonathan Ross sau simpaticul "Do you like rock and roll music? ‘Cause I don’t Know if I do“, care se face auzit în debutul piesei Normal Person. Şi tot aici, Arcade Fire punctează: „If that's what's normal now/I don't want to know“. Desigur, principala atracţie a Reflektor-ului este muzica. Care în acest caz are parte de idei interesante şi instrumentaţii deosebit de ingenioase, acestea din urmă datorându-se în mare parte lui James Murphy, „creierul“ LCD Soundsystem, care şi-a pus amprenta pe Reflektor în calitate de co – producător muzical. Printre cele 13 piese incluse pe cele două discuri se regăsesc de toate pentru toţi: bucăţele a la Rolling Stones, riff-uri din epoca White Stripes, coruri copiate parcă din Queen, porţiuni de Talking Heads şi nu în ultimul rând nebunii electronice, acest ultim amănunt fiind unul care adaugă multe plusuri acestei creaţii. Flashbulb eyes e unul din momentele atipice de aici, fiind un soi de reggae amestecat cu ritmurile ascultate de planete îndepărtate. Nu e deloc de mirare existenţa acestui moment, căci cuplul Win Butler şi Régine Chassagne au făcut o excursie de documentare pentru acest disc tocmai în Haiti. Pe parcursul piesei We exist, ai impresia că tocmai te-ai teleportat undeva în trecut, unde funk-ul era „în cărţi“. O adevărată nebunie în sensul cel mai frumos al cuvântului este “Here Comes the Night Time”, în care se exploatează aceeaşi temă din Haiti şi-n care desele schimbări de ritm creează o originalitate aparte. “You Already Know” şi “Joan of Arc” abordează nişte sound-uri rock extrase parcă din anii 80 îmbunătăţite însă prin artificiile extrem de reuşite create de James Murphy. „Afterlife“ are acel sing – a – long specific şi celor de la Coldplay iar „Porno“, dincolo de numele ei neinspirat e un alt moment care pur şi simplu străluceşte. Involuntar, titlul acestei piese m-a dus cu gândul către scena rock alternative din ţărişoara noastră şi la piesa cu acelaşi nume a celor de la Toulouse Lautrec. Evident, e o distanţă mare între Arcade Fire şi orice produs muzical din România, dar asta e cu totul altă poveste. Revenind la story-ul nostru, judecând strict după acordurile a la Bowie, new-wave, post-punk şi arena rock ce degajă acest Reflektor, ai putea fi tentat să spui că materialul ăsta e ancorat în trecut. Nimic mai flas, căci modalitatea în care sunt combinate aceste ingrediente e una cât se poate de ingenioasă. N-am amintit nimic de superba “It's Never Over (Oh Orpheus)” sau de ingenioasa parte a doua a „Here comes the night time“, dar cred că am descris pe scurt de ce acest album e aproape pefect. Ca o scurtă recapitulare, combinaţia maestrului Murphy cu Arcade Fire dă naştere unui disc spectaculos, colorat cu efecte electronice imprevizibile şi plin de şarm. E aproape perfect, minusul fiind acea grandoare.

5 nov. 2013

Jessy Lanza - Pull my hair back

Jessy Lanza - Pull my hair back
Kathy Lee e genul acela de melodie pe care atunci când o asculţi pentru prima oară rămâi contrariat. O fi pop, o fi dubstep, o fi R&B? Sau cine ştie ce altă minunăţie? După a doua audiţie, lucrurile încep să se cristalizeze. O definiţie cât se poate de exactă a albumului de debut Pull my hair back, al solistei numite Jessy Lanza este pop modern. Cel puţin, după mintea mea, aşa ar trebui să sune majoritatea compoziţiilor cu particula pop scoase în 2013. Albumul de debut al canadiencei Jessy Lanza a apărut la casa de discuri Hyperdub, specializată în dubstep şi a fost realizat alături de Jeremy Greenspan, membru al proiectului Junior Boys. Frumuseţea acestui album discografic constă în maniera demenţială în care sunt îmbinate elementele vocale cu aranjamentele electronice. Toate cele nouă piese incluse pe acest debut lasă „spaţiu“ vocii R&B ale canadiencei, dar şi efectelor electronice moderne, amalgamul rezultat fiind unul cât se poate de strălucitor. Revenind la single-ul care a fost scos de pe album, Kathy Lee e o melodie cât se poate de simplă cu un soi de voce şoptită adăugată peste percuţii minimaliste, care creează dependenţă la mai multe audiţii. Din fericire şi celelalte piese ale canadienilor se ridică la înălţime. Una din cele mai experimentale piese ale albumului, “Fuck Diamond,” te călăuzeşte în lumea techno şi house în care sunetele au o strălucire aparte, iar Keep Moving este un alt exemplu al faptului că oamenii ăştia amestecă cu mare talent bucăţele diferite de stiluri şi creează un tot unitar cât se poate de seducător. Melodia asta ar putea rula lejer în playlist-urile radiourilor comerciale ale anului 2013, într-o lume normală. Piesele de pe acest disc sunt practic un studiu de caz: aşa ar trebui să se desfăşoare o colaborare valoroasă între doi artişti din medii diferite, în zilele noastre. "5785021," e o compozhiţie în care sample-urile vocale greu identificabile se mulează perfect peste sound-ul downtempo care răzbate din notele piesei. Un alt element care adaugă originalitate acestui disc este faptul că majoritatea pieselor inspiră dispoziţii diverse. Sound-urile care amintesc de melancolie a la Grimes sunt alternate surpinzător cu refrene cât se poate de happy. Drept urmare, rămâi cu acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. „Against the wall“ e unul din aceste momente, unde vocea solistei are parte de delay-uri bine studiate. Pull my hair back începe în aceeaşi notă de melancolie cu care ne-au obişnuit de exemplu cei de la The XX, dar pe parcurs evoluează într-un exerciţiu sonor cât se poate de interesant prin nişte synth-uri meseriaşe. „Strange emotion“, melodia care încheie acest excepţional debut reuşeşte să-ţi inspire nişte emoţii cât se poate de neobişnuite, atât datorită vocii superbe cât şi crescendo-ului instrumentalului. Nu întâmplător, materialul acesta a fost fabricat în Canada. Ţară în care asemenea „amestecuri“ practicate de nume ca Austra, Trust sau Crystal Castles au reuşit să surprindă urechile melomanilor din întreaga lume. Una peste alta, unicul minus al acestui disc este că ţine prea puţin. După cele 36 de minute cât totalizează cele nouă piese nu-ţi rămâne decât să apeşi pe repeat. Pentru a degusta pe deplin un deliciu sonor amestecat din multe arpegii, hi-hat – uri, beat-uri hip hop şi downtempo, pus la cale de doi maeştri. Categoric, debutul pop al anului în curs.

Neosignal - Raum und zeit

Neosignal - Raum und zeit
Dacă faceţi parte din cei care n-au intrat pentru prima oară pe acest blog, aţi observat probabil că apariţiile din domeniul drum and bass sunt cât se poate de puţine. Dintr-un motiv subiectiv, desigur, căci o bună parte din albumele discografice apărute sub această umbrelă sunt adesea plictisitoare pentru urechile subsemnatului. Astăzi, e una din acele excepţii care întăreşte regula. Nu, nu e vorba de un album extraordinar şi nici revoluţionar, cu siguranţă, dar primul release oficial al germanilor de la Neosignal are câteva momente interesante, care merită a fi degustate de către toate urechile deschise la sound-uri noi. Cei doi muzicieni care alcătuiesc acest proiect nu sunt deloc newcomeri, căci Phace a fost declarat drept Best National Drum & Bass Producer and DJ în 2006 în Germania (printre altele) iar celălalt membru Misanhtrop e şi el o figură cunoscută a genului. „Raum und zeit“ (Spaţiu şi timp)  conţine un sound futuristic, unele piese fiind cât se poate de interesante, mai ales din prisma faptului că ies din standardele muzicii drum and bass. Fără îndoială, unul din aceste momente este Sequenz, o compoziţie care îmbină cât se poate de abil sound-urile a la Depeche Mode cu bucăţele de Kraftwerk, cireaşa de pe tort fiind porţiuni care amintesc de creaţiile unor Daft Punk sau Justice. Puţinele ingrediente vocale introduse în aceste piese – cum ar fi de exemplu în Planet Online – amintesc pregnant de epoca Kraftwerk, dar nu de puţine ori oamenii aceştia reuşesc să adauge spectrului sonor bucăţi ascultate parcă în The Prodigy. Şi fiindcă oamenii ăştia vin din Germania, nu ar trebui să mire pe nimeni că pe ici pe colo urechile avizate pot descoperi niscaiva krautrock (deghizat în instrumente electronice, desigur), iar un alt motiv pentru care muzica lor este simpatică este acela că există şi porţiuni scoase parcă din epoca Deutche Amerikanische Freundschaft (D.A.F.), mai ales în Kein Signal sau Angst (Frică). Iar atunci când ascuţi Saturn City ai impresia că e o muzică cu influenţe prog rock făcută de roboţi. Există desigur şi momente mai puţin reuşite, dar în comparaţie cu celelalte albume apărute în „felia“ asta, debutul celor de la Neosignal e cât se poate de OK.

22 oct. 2013

HollySiz - My name is

HollySiz- My name is
În cazul în care sunteţi la curent cu scena franceză, probabil o ştiţi pe Cecile Cassel. Ea este fiica regretatului actor francez Jean – Pierre Cassel şi sora celebrului actor Vincent Cassel. Şi e la mintea cocoşului – e şi ea actriţă, da? Dar fiindcă blogul de faţă nu se adresează cinefililor în mod special, am să mă opresc cu introducerea aici. Sub numele de Hollysiz, tipa asta care a devenit blondă pentru această apariţie şi-a lansat albumul de debut „My name is“. Discul este promovat de single-ul „Come Back to Me“, o piesă care are acel „vino-ncoa“ care defineşte hiturile din zona pop made in France. Mai presus de toate, melodia asta te cucereşte graţie aerului de Blondie upgradat la vremurile noastre. Categoric are un „quelque chose“ care te dă pe spate, cu referiri la Gene
Kelly, Frank Sinatra sau Michael Jackson aîn videoclip. Pe scurt, e o mostră de pop făcut pentru oameni care nu suferă de dereglări ale IQ-ului.

16 oct. 2013

Nightmares on Wax - Feelin Good


Nightmares on Wax - Feelin Good
Categoric, britanicul George Evelyn are toate motivele să se simtă bine. Şi-n plus, ştie cum să transmită acest sentiment ascultătorului, fără a apela la trucuri ieftine. Cel care a colorat începutul anilor 90 cu infuzia sa de hip – hop şi breakbeat şi care a definit cât se poate de exact vremurile de început ale label-ului Warp propune de această dată o excursie în lumea orchestraţiilor sonore izbutite. Cel de-al şaptelea album al său e plin de trompete, percuţii africane, saxofoane şi viori şi oferă un amalgam fericit de stiluri muzicale.
„Be, I Do“ se concentrează în zona  efectelor sonore africane şi cubaneze, în timp ce Master Plan e piesa perfectă pentru o duminică după – amiază petrecută în intimitatea fotoliului personal. Printre track-urile care reuşesc să fie mega – adorabile încă de la prima audiţie se numără şi Luna 2, în care percuţionistul german Wolfgang Haffner face pur şi simplu minuni. Desigur, lista deliciilor sonore nu are cum să cocolească „ Now is the time“, o infuzie de reggae şi dub „aşezat“ pe beat-uri cât se poate de cuceritoare sau „Eye (Can’t See) plus Tapestry, două momente care emană cantităţi serioase de energie. Ar mai fi şi Om Sweet H(Om)e, piesa care închide într-un mare fel acest disc.  Feeling Good transmite transmite energii pozitive cu nemiluita. E şi normal să fie aşa căci de vreo şapte ani de zile George Evelyn şi-a mutat sediul în Ibiza. Sau poate şarmul acestui disc i se datorează şi lui Sebastian Studnitzky, orchestratorul celor de la Jazzanova, care face o treabă excelentă aici. Poate ar trebui să-l ascultaţi, pentru a vă contamina de o serioasă porţie de „feeling good“.



15 oct. 2013

65daysofstatic - Wild Light

65daysofstatic - Wild Light
Fiindcă trebuie să vă mărturisesc sincer că până recent nu am ascultat nimic din visteria trupei britanice 65daysofstatic, nu ştiu cât adevăr este în constatarea criticilor muzicali care afirmă la unison că cel de-al şaselea album al lor Wild Light, este cel mai „electronic“ disc al lor. E un fel de-a spune, căci ceea ce se aude în cele nouă piese ale acestui disc e mai degrabă post – rock. Aşa ar trebui să sune orice trupă din această „oală“ în 2013. Iar cei care se sperie de sintagma „electronic“, ar trebui să-şi reconsidere atitudinea. Desigur, ar fi trebuit să-i ştiu pe băieţii ăştia, dacă nu pentru altceva măcar pentru faptul că au avut o piesă pe un album anterior al lor, în care au colaborat cu nimeni altul decât Robert Smith. Revenind însă la prezent, pentru a-ţi face o impresie rapidă dacă

e sau nu pe gustul tău, recomand ascultarea track-ului cu numărul doi de aici, Prisms. Există două variante: ori te îndrăgosteşti iremediabil de compoziţiile britanicilor 65daysofstatic, ori consideri că oamenii ăştia nu rezonează defel cu feeling-ul tău personal.

14 oct. 2013

Pink Martini - Get Happy

Recent, mica trupă din Oregon care poartă numele de Pink Martini a avut parte de o sumedenie de referiri în mass – media autohtonă, graţie faptului că la 100 de ani de la naşterea celei care a fost poreclită Edith Piaf a României, a lansat un cover după binecunoscuta Până când te iubeam. Piesa este inclusă în cel mai nou material discografic al americanilor şi a fost cântată dealtfel în luna mai a anului trecut, pe scena Filarmonicii Din Timişoara, într-un concert de excepţie unde atât liderul Thomas Lauderdale cât şi solista Storm Large au rostit o sumedenie de 
cuvinte în limba română. 

1 oct. 2013

Gregory Porter - Liquid Spirit

Gregory Porter - Liquid Spirit
În cazul în care faceţi parte din tagma melomanilor norocoşi care au avut ocazia să asiste la concertul susţinut de Kurt Elling în vara anului 2013 la Timişoara, cu siguranţă veţi fi vrăjiţi de muzicianul american de 42 de ani care zilele trecute a devenit „major“, graţie faptului că a editat un material discografic la celebra casă de discuri Blue Note. Există multe similitudini aici cu Kurt Elling, dar fără îndoială lista eventualelor nume „de gen“ include şi nume ca Stevie Wonder sau Donnie Hathaway. Deşi se află la cel de-al treilea material discografic şi a avut parte de două nominalizări la premiile Grammy, Gregory Porter nu este un superstar.

26 sept. 2013

Drenge - Drenge

Drenge - Drenge
Că Marea Britanie e o ţară mai altfel, e bine ştiut de toată lumea. Trupa  Drenge a beneficiat din plin de aerul inedit care se respiră p-acolo, având parte de o reclamă cât se poate de inedită. Nu e vorba de un billboard pe străzile unei metropole şi nici măcar de o reclamă la unt cu arahide care să conţină muzica lor. E mult mai cool decât atât. Tom Watson, un politician cunoscut în Marea Britanie i-a lăudat pe blogul său, odată cu retragerea sa din funcţia de „coagulator“ al opoziţiei din această ţară.

17 sept. 2013

Kolsch - 1977

Kolsch  - 1977
Desigur, majoritatea albumelor discografice care văd lumina zilei în vremurile noastre nu au defel pretenţia de a avea un concept. Mai ales atunci când vorbim de EDM (Electronic Dance Music), un gen muzical  care datorită faptului că a devenit mult prea mainstream, e tot mai lipsit de substanţă şi plictisitor. Deşi poartă numele unei mărci de bere celebre din Koln, discul ăsta n-are nimic în comun cu Germania. Cel puţin, din punctul de vedere al celui care stă în spatele acestui nume, care este danezul Rune Reilly Kölsch. E drept, 1977 a apărut la label-ul german Kompakt şi are titluri în germană. Dacă e să ne luăm după comunicatul de presă al acestuia, discul se adresează „elitei EDM din mainstream“. O
prostie cât se poate de mare, căci e destul de departe de ceea ce e mainstream-ul în zilele noastre.

2 iul. 2013

Hanni El Khatib - Head in the dirt

Hanni El Khatib - Head in the dirt
Hanni El Khatib e un tip din Los Angeles care a declarat la un moment dat că face muzică pentru cei care au fost împuşcaţi sau au fost loviţi de tren. Din fericire, subsemnatul n-a trecut prin nicio experienţă de acest gen, dar cu siguranţă piesele acestui skateboarder cu origini palestiniene şi filipineze pot fi ascultate şi degustate pe deplin şi de „restul lunii“. Cel de-al doilea album al muzicianului a fost produs de către Dan Auerbach, de la The Black Keys, iar acest fapt ar trebui să vă dea deja câteva repere sonore. Sunetele de chitară „murdară“ se dezlănţuie din plin în cele 11 piese care compun acest material discografic, lucru mega – evident încă din primele acorduri ale piesei care dă titlul albumului, cu al ei „I want my money back“ din start.

12 iun. 2013

Torul - Tonight we dream fiercely

Torul - Tonight we dream fiercely

Cred că e destul de clar pentru toată lumea cam ce stil muzical poate aborda un proiect care se lansează cu un album numit „Dark Matters“. Trecut-au trei ani de atunci, iar între timp proiectul Torul a mai editat materialul discografic „In Whole“. Care a beneficiat de oareşce succes din partea urechilor îndrăgostite de electro – pop. Cel de-al treilea album al grupului din Slovenia care poartă numele de Torul are toate şansele să devină mult mai „înfipt“ în inimile melomanilor, căci conţine doze serioase de good – time – music. Desigur, primul lucru care îţi poate trece prin cap atunci când auzi de Slovenia este Laibach. Sau poate pentru cei care au prins adevăratul E.B.M. mai poate intra în discuţie şi Borghesia. De acum încolo, categoric, alături de ei merită să stea şi Torul. Un proiect alcătuit din producătorul Torul Torulsson, chitaristul şi clăparul Jan Jenko şi solistul Borut Dolenec.

11 iun. 2013

Femi Kuti - No place for my dream

Femi Kuti - No place for my dream
Ce poate ieşi atunci când amesteci felii de funk, bucăţele atent selecţionate de jazz şi porţii consistente de muzică tradiţională africană? No place for my dream, noul material discografic semnat Feli Kuti. Deşi e clar pentru toată lumea că Feli Kuti nu va reuşi niciodată să ajungă la celebritatea de care a beneficiat pe bună dreptate tatăl său, noul album al nigerianului este o excursie cât se poate de interesantă în ceea ce numim noi „afrobeat“. Fostul membru al celebrului grup Egypt 80 e binecunoscut pentru critica socială, deci n-ar trebui să mire pe nimeni dacă printre piesele acestui disc se regăsesc texte anti – corupţie şi care grăiesc despre inegalitatea socială a vremurilor noastre.                                                                                                   

10 iun. 2013

Alison Moyet - The minutes

Alison Moyet - The minutes

Recunosc, când am aflat că Alison Moyet scoate album nou după şase ani de pauză, am tratat ştirea destul de circumspect. În primul rând, după atâtea semi – eşecuri ale unor artişti cu adevărat importanţi odinioară, care după pauze imense au simţit să revină în business fără nicio noimă, mi-era frică că ar putea să se repete istoria şi-n cazul solistei născute în anul 1961 al cărei nume complet este Geneviève Alison Jane Moyet. Pe de altă parte, deşi Yazoo e una din trupele care în opinia subsemnatului au scris o pagină importantă în istoria muzicii moderne, cu mici excepţii orchestraţiile pop ale solistei adoptate în albumele ei solo nu au reuşit să mă impresioneze. Şi totuşi, având în vedere că producătorul acestui disc este Guy Sigsworth (care a mai „prestat“ pentru Goldie, Bjork sau Robyn), era clar că ne putem aştepta la ceva interesant. 

29 mai 2013

Container 90 - Working Class League

Container 90 - Working Class League


Pentru acei care nu ştiu ce înseamnă EBM, mă văd nevoit din start să fac nişte precizări. Nu e vorba de nicio greşeală de tastatură, e chiar EBM, nu EDM. Spre deosebire de particula care defineşte cât se poate de exact muzica dance electronică din zilele noastre, EBM-ul a devenit popular în anii 80, axându-se pe un melanj de post – industrial, synthpunk şi alte bunătăţuri. Suedezii de la Container 90 îşi descriu stilul muzical drept o combinaţie de old - school EBM şi electropunk. Dincolo de etichete, oamenii aceştia au editat albumele Scandinavian Masters (2006) şi World Champion Shit (2008), noul lor material discografic fiind cel de-al treilea disc din carieră. În cazul în care optaţi pentru versiunea Party – Kit a discului, pe lângă CD primiţi un deschizător de bere, o aspirină şi un prezervativ. Toate inscripţionate cu Container 90, of course. 

23 mai 2013

Daft Punk - Random Acces Memories

Daft Punk - Random Acces MemoriesThomas Bangalter şi Guy Manuel de Homen – Christo, cei doi muzicieni care se ascund după numele Daft Punk nu mai au nevoie de nicio prezentare. Să tot fie vreo 16 ani de când au cucerit lumea cu un material discografic care a reprezentat o piatră de hotar pentru dance – music. Şi-au făcut cât se poate de bine atunci „Homework“-ul şi au continuat cu Discovery în 2001 şi Human after all patru ani mai târziu. După care...pauză. Odată cu sound-ul Daft Punk a început revoluţia muzicienilor laptopişti. Dintr-o dată, oricine putea să „fabrice“ un hit. Ş-aşa a devenit cât se poate de „tare“ acel EDM, atât de blamat de unii. S-a ajuns până acolo încât astăzi ai impresia că multe hituri pop sau
dance din clasamente sunt creeate printr-un singur click de mouse. De către habarnişti în ale muzicii, dar care cunosc cum se umblă cu nişte software-uri. Evident, Daft Punk trebuiau să iasă cu ceva nou. Şi au reuşit pe deplin. E drept, cu ajutorul unor colaboratori de nădejde. Cum ar fi Panda Bear, Julian Casablancas, Todd Edwards, DJ Falcon, Chilly Gonzales, Giorgio Moroder, Nile Rodgers, Paul Williams şi Pharrell Williams.

15 mai 2013

Sebastian Spanache Trio - Humanized

Sebastian Spanache Trio - Humanized

După ce anul trecut timişorenii care alcătuiesc Sebastian Spanache Trio au scos albumul „neoficial“ numit A Pasha s Abstinence, despre care am amintit la vremea repectivă aici, a venit şi momentul „botezului“ oficial. Humanized, primul album „oficial“ va fi lansat în data de 24 mai. Povestea discului este una interesantă, căci iniţial  Sebastian Spanache Trio a recurs la finanţarea de tip „crowdfunding“. Concret, Sebastian Spanache (pian, rhodes, wurlitzer), Csaba Sánta (contrabas) şi Radu Pieloiu (tobe) au lansat o invitaţie pentru fani de a contribui cu donaţii. Experimentul s-a dovedit a fi un eşec, căci din cei 5.000 de lei cât au sperat să strângă din donaţii prin intermediul acestui proiect, n-au reuşit 
să strângă decât 175 lei. „A fost un experiment eşuat, din păcate. Şi asta pentru că lumea nu ştie ce înseamnă acest «crowdfunding», la noi, cel puţin. Dincolo, noţiunea funcţionează la nivelul de milioane de dolari. Noi suntem puţin în urmă, ca întotdeauna. Din fericire, am fost ajutaţi de nişte prieteni şi de către Asociaţia ProPhilharmonia pentru discul nostru“, spune Sebastian Spanache.

13 mai 2013

Public Service Broadcasting - Inform Educate Entertain

Public Service Broadcasting - Inform Educate Entertain
Cu un nume cât se poate de ciudat pentru un duo şi o muzică ce e total atipică vremurilor noastre, cei de la Public Service Broadcasting au reuşit să pună „pe roate“ un album cât se poate de interesant, care deşi ocoleşte cu bună ştiinţă trendurile actuale e cât se poate de „fresh“. Cei care se ascund în spatele acestui concept se numesc Wrigglesworth, răspunzător cu live drums şi ritmuri şi J. Willgoose Esq. care se ocupă de tot ceea ce se mai aude pe parcursul celor 11 piese incluse pe acest material discografic. După un intro cât se poate de misterios cu piesa care dă titlul discului, lucrurile devin cât se poate de catchy cu Spitfire, o melodie care conţine câteva sample-uri extrase din filmul „The First of the Few“, un film britanic din 1942, peste care sunt adăugate cât se
poate de ingenios acorduri post – punk.

24 apr. 2013

Rachid Taha - Zoom

Rachid Taha - Zoom
O simplă enumerare a influenţelor pe care le are solistul algerian Rachid Taha (care trăieşte de la vârsta de zece ani în Franţa) e îndeajuns pentru a-ţi atrage atenţia. Carevasăzică, muzicianul născut în 1958 îşi trage seva din rock, muzică electronică, punk şi raï, „combinaţie“ cât se poate de ciudată prin simpla ei enumerare. Una din cele mai cunoscute piese ale sale este cover-ul Rock El Cashbah, care a apărut în filmul din 2007 dedicat lui Joe Strummer (The Clash). Pe care dacă nu o ştiţi, ar fi bine să ascultaţi la maxim aici. Zoom este cel de-al 9-lea album solo al celui care a fost numit pe bună dreptate de critici drept „The king of rock’n’raï”, care marchează un punct interesant în cariera artistului care a a debutat acum 30 de ani alături de trupa Carte de Séjour.

23 apr. 2013

Depeche Mode - Delta Machine

Depeche Mode - Delta Machine
Fiindcă Depeche Mode e un nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare, e clar pentru toată lumea că Delta Machine e un subiect aprig dezbătut în rândul melomanilor. Pentru a nu cădea în ispita unei evaluări „pripite“ am lăsat intenţionat să treacă niscaiva timp pentru această recenzie, nu de alta dar orice material realizat de David Gahan, Martin Gore şi Andrew Fletcher are nevoie de „timp“ pentru „fermentare“. Carevasăzică, ce a ieşit după această dospire? Un produs acceptabil şi nimic mai mult. Era clar pentru toată lumea că actualul disc al „depeşerilor“ care ţin steagul sus de la Speak & Spell / ul editat în 1981, va face ceva vâlvă. Lucrurile n-au pornit cu dreptul, căci sincer încă de la Welcome to my world am avut niscaiva îndoieli. Ăsta e
exemplul de piesă care şi-n ziua de azi am impresia că s-a „strecurat“ din greşeală printre cele 13 melodii incluse pe Delta Machine.

2 apr. 2013

Byron - 30 de secunde de faima

Byron - 30 de secunde de faima
După doua materiale discografice realizate în limba engleză, Forbidden Drama şi A kind of alchemy (acesta din urmă având parte de una din cele mai mişto „ambalaje“ ever realizată în ţara noastră, sub forma unei cărţi de formă pătrată cu latura de 7 inch), băieţii care alcătuiesc trupa byron (cu „b“ mic, of course) au pus la cale un disc „Perfect“, exclusiv în limba română. Şi tocmai când credeam că vor continua pe drumul acesta al textelor de-nţeles pentru tot neamul, pentru discul cu numărul patru din carieră, trupa a apelat la o chestiune niţel dubioasă, dar care se încadrează perfect în apele „neconvenţionale“ în care se scaldă: noul disc se poate cumpăra în două ediţii distincte, „30 de secunde de faimă“  în
varianta autohtonă şi „30 seconds of fame“ pentru vorbitorii de limbă engleză. Ambele variante ale discului conţin aceleaşi 13 piese, iar pentru fanii înrăiţi există şi o variantă într-o ediţie limitată de colecţie, lucrată manual, ce cuprinde ambele versiuni.

27 mar. 2013

John Grant - Pale green ghosts

John Grant - Pale green ghosts
Distanţa dintre precedentul disc semnat John Grant – Queen of Denmark, şi acest Pale Green Ghosts este de trei ani. Dincolo de glumă, distanţa reală e ca de la cer la pământ. Şi asta pentru că precedenta realizare discografică a fost o reală desfătare sonoră care şi-a luat „seva“ undeva din sonorităţile folk – rock ale anilor 60 – 70, în timp ce acum alături de ele au apărut din belşug sunete scoase parcă din era Kraftwerk. Chiar şi Sinead O Connor a fost mega – impresionată de John Grant, căci pe discul ei How About I Be Me (And You Be You)? a  avut curajul să cânte un cover după piesa care dă titlul debutului solo al lui John Grant. De această dată fostul solist al trupei The Czars, a apelat la serviciile producătorului muzical Biggi Veira de la GusGus.
Poate pentru faptul că actualmente amândoi stau în Islanda. Sau nu.

25 mar. 2013

Viţa de Vie - Acustic

Viţa de Vie - Acustic
Există o sumedenie de cârcotaşi care îşi freacă mâinile de bucurie în momentul în care nişte oameni „setaţi“ în ochii publicului pe o pantă a rock-ului cu distors şi gălăgios se hotăresc să pună mâna pe chitări acustice. E drept, acţiunea asta poate fi comentată în fel şi chip şi chiar dacă „povestea“ asta a unplugged-urilor şi a albumelor acustice are nişte decenii în spate, la prima vedere poate fi destul de straniu să asculţi refrene pe care le asociezi cu „pogo“ într-o manieră care îţi creează un film a cărui acţiune se petrece undeva într-o Filarmonică. La fel ca şi cei de la Implant pentru Refuz, şi gaşca al cărei solist vocal e Adi Despot a pus mâna pe chitări acustice, iar rezultatul sonor este cel de-al 8 – lea material discografic al trupei. Departe de mine gândul de a fi răutăcios, dar acest „acustic“ al băieţilor de la Viţa de Vie care e programat să se lanseze în data de 8 aprilie la Bucureşti e cea mai bună mişcare pe care băieţii o puteau face la momentul actual.