26 feb. 2013

Falty DL - Hardcourage

Falty DL - Hardcourage
Cel de-al treilea album al producătorului american Drew Lustman al cărui pseudonim muzical este FaltyDL are ceva straniu în el încă din piesa de debut "Stay I'm Changed". Deoarece în aşa – numita muzica alectronică urechea caută cu disperare diverse repere, piesa asta e una care „dă tonul“. Uşor melancolică, dar pe alocuri cât se poate de zglobie, melodia asta are rolul de a te introduce cât se poate de bine în lumea ciudată a americanului care a „trecut“ cu ocazia asta în tabăra celor de la Ninja Tune, un record – label care spune destul de multe celor avizaţi. Singura melodie care beneficează de voce pe acest disc, realizată alături de Ed Macfarlane din Friendly Fire e cât se poate de confuză la-nceput, dar reuşeste să te vrăjească cu nişte beat-uri de garage – music atent selecţionate. Poate fi considerată un punct de atracţie al acestui disc, dar cu siguranţă nu este the best. "Straight & Arrow" geme de arome funky dar nu duce lipsă nici de sunete care te duc cu gândul la un soi de ping – pong între house şi techno.
Unul din cele mai interesante puncte ale acestui disc este Uncea, un soi de carnaval al synth-urilor cât se poate de reuşit, în care diversele „opriri“ au darul de a amplifica dramatismul unei piese care conţine o bogăţie mirifică de sunete menite să-ţi creeze stări de bine. For Karma duce sunetul în zona techno-ului melodic. Din păcate "Finally Some Shit / The Rain Stopped" este un track peste care poţi sări cât se poate de uşor, fiind unul din momentele neizbutite ale acestui disc, dar toate-s bune şi frumoase căci în player urmează "Kenny Rolls One". O piesă cât se poate de experimentală în care rădăcinile jazz ale producătorului american se resimt la greu, căci pe alocuri melodia te duce cu gândul la un jam – session „peste program“ al unor muzicieni care se pun prima oară pe scenă împreună, dar care reuşesc să improvizeze la marea artă. Korben Dallas repune pe tapet un soi de techno plin de melodie, iar Re Assimillate reuşeşte să sune la fel de bine ca majoritatea pieselor din acest material discografic, care sună cât se poate de natural, chiar dacă sunt executate cât se poate de artificial. Dealtfel, ăsta e secretul pentru care albumul ăsta pică bine la ureche: ai impresia că omul ăsta nu încearcă să te impresioneze cu nimic, e pur şi simplu extaz, executat cu bun simţ. Nu degeaba omul acesta a fost invitat să cânte în deschiderea Radiohead, e la fel de weird ca şi Thom Yorke. Cu alte mijloace de exprimare sonoră, totuşi….


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu