27 mar. 2013

John Grant - Pale green ghosts

John Grant - Pale green ghosts
Distanţa dintre precedentul disc semnat John Grant – Queen of Denmark, şi acest Pale Green Ghosts este de trei ani. Dincolo de glumă, distanţa reală e ca de la cer la pământ. Şi asta pentru că precedenta realizare discografică a fost o reală desfătare sonoră care şi-a luat „seva“ undeva din sonorităţile folk – rock ale anilor 60 – 70, în timp ce acum alături de ele au apărut din belşug sunete scoase parcă din era Kraftwerk. Chiar şi Sinead O Connor a fost mega – impresionată de John Grant, căci pe discul ei How About I Be Me (And You Be You)? a  avut curajul să cânte un cover după piesa care dă titlul debutului solo al lui John Grant. De această dată fostul solist al trupei The Czars, a apelat la serviciile producătorului muzical Biggi Veira de la GusGus.
Poate pentru faptul că actualmente amândoi stau în Islanda. Sau nu.
Drept urmare, construcţiile s-au îmbogăţit cu efecte electronice, lucru mega – evident şi din cele şase minute ale piesei – titlu, care deschide acest disc. Cu nişte sonorităţi desprinse parcă din epoca de aur a celor de la Yello şi un acut sentiment de darkwave, melodia asta te cucereşte instantaneu. Unii critici muzicali au sesizat oareşce influenţe din opera pianistului rus Sergei Vasilievich Rachmaninoff pe ici pe colo în această piesă, dar orice discuţii pe această temă sunt de prisos, căci melodia e de-a dreptul genială.  O aromă de electro – pop răzbate şi din track-ul cu numărul doi de aici, ‘Black Belt’, care reuşeşte să te ţină cu urechea lipită de difuzor cu ale ei efecte subtile, de ascultat mai degrabă la căşti. Deşi plaja sonoră a piesei GMF te duce cu gândul mai degrabă la sound-ul lui Beck, şi această melodie are tone de şarm, şi datorită refrenului „But I am the greatest motherfucker/That you'll ever gonna meet/From the top of my head/Down to the tips off the toes on my feet“. Şi tocmai când te obişnuieşti cu alura folk a piesei, spre final nişte synth-uri a la Ultravox te fac să ieşi din reverie. Sound-ul soft – rock din Vietnam te face să intri din nou într-o pasă cât se poate de melancolică, iar superbul backing – vocal susţinut de Sinead O Connor pe “It Doesn’t Matter to Him” adaugă farmec unei compoziţii care te relaxează complet. Why Don’t You Love Me Anymore e un alt exemplu în care sonorităţile acustice se îmbină la fix cu synth – pop – ul anilor 80. Dincolo de sound, piesele lui John Grant au şi nişte texte meseriaşe, un exemplu în acest sens fiind ‘You Don’t Have To’, o piesă pe care autorul a dezvăluit că a scris-o despre „o relaţie de şapte ani care a durat cu şase ani şi zece luni mai mult decât ar fi trebuit“. Pe un fundal sonor ce aminteşte de baladele Yazoo ale anilor 80 vocea carismatică a lui John declară : “I feel so stupid ‘cos I let myself down / I acted like a motherfucking clown / At a circus / On the outskirts of town”. Pe de altă parte, ‘Sensitive New Age Guy’, aduce sound-ul în era Bronski Beat, iar una din cele mai interesante realizări de aici e ‘Ernest Borgnine’, în care autorul dezvăluie faptul că este seropozitiv. Glacier, închide într-un mod fabulos un disc aşijderea. Discul ăsta e atât de şmecher încât n-are nevoie de prea multe recomandări. Conţine balade a la John Cale, industrial – pop a la New Order, bucăţi de acid – house, coldwave, folk, rock, synthpop şi incursiuni în muzica numită clasică. Dincolo de toate, e deştept realizat şi cu siguranţă un concurent serios pentru discul anului 2013.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu