3 dec. 2014

Pink Floyd - The Endless River

Am lăsat intenţionat să treacă ceva vreme pentru a scrie câteva cuvinte despre noul Pink Floyd. Şi asta pentru că după prima audiţie, am rămas cu un gust amărui. Din păcate, senzaţia n-a trecut nici după audiţii multiple. Desigur, pentru unii poate fi surprinzător faptul că „The Endless River“ a intrat direct pe locul întâi în topul oficial de albume din Marea Britanie. Se prea poate ca albumul ăsta să-şi găsească locul în clasamentele cu cele mai bune apariţii discografice ale anului 2014. E şi normal, ca după 20 de ani de pauză, un disc Pink Floyd să creeze controverse. Motivul pentru care am întârziat voit cronica acestei apariţii este unul cât se poate de simplu: n-am vrut să imi expun ideile influenţat de „first listening“ şi nici de opiniile exprimate de alţii. Oricum ne-am învârti, discul ăsta nu e nici pe departe revoluţionar. După audierea cu atenţie a celor 18 piese, rămâi un sentiment ciudat. E feeling-ul ăla care îşi aduce aminte de o scenă dintr-un film în care pe un peron îmbâcsit de aburi, cineva flutură o batistă albă. E şi o urmă de nostalgie, dar şi de tristeţe. E un feeling ciudat, intri în nostalgie chiar dacă nu cunoşti personajele. Cam aşa e şi noul Pink Floyd, în ceaţă. Printre aburi se mai desluşesc armonii muzicale care odinioară ne-au încântat la maxim urechiuşele. Dar per total, trenul Pink Floyd a plecat demult din gară. Au rămas nostagicii care flutură batistuţele. Consider că ar fi fost mult mai bine ca acest disc să nu fie scos. Categoric, aşteptările de la acest disc erau foarte mari. Şi piesele nu reuşesc defel să se ridice la înălţimea aşteptărilor. Pe de altă parte, discul în sine nu e de lepădat. Dacă ar fi fost realizat de altcineva. Sau cu nişte ani buni în urmă. Dar, pentru anul 2014, The Endless River e incolor, insipid, inodor. Dacă era scos de orice altă trupă, n-ar fi fost deloc băgat în seamă. Nu fac parte din oamenii care consideră că Pink Floyd nu mai există fără Roger Waters. Şi nici nu am să vă plictisesc cu citate din istoria zbuciumată a trupei. Marea majoritatate a compoziţiilor de aici îţi dau senzaţia că au un intro cât se poate de promiţător. Dar....lipseşte piesa. Unicul moment cu adevărat reuşit, "Louder Than Words", nu reuşeşte să încline balanţa. De la formaţia care a dat naştere The Wall-ului, lumea aştepta mai multe. Ca să ne înţelegem, nu fac parte din categoria fanilor înrăiţi Pink Floyd. Asta nu înseamnă că nu am respect pentru ceea ce au relizat oamenii ăştia de-a lungul timpului. Ideea este că albumul ăsta apărut după 20 de ani de tăcere, nu face deloc cinste formaţiei. Pentru cei care vor să aprofundeze subiectul Pink Floyd le recomand cu căldură orice album vechi al trupei. Iar cei pentru care albumul ăsta reprezintă o capodoperă a anului 2014, am un sfat amical: ieşiţi din cuşcă şi ascultaţi orice album ammbiental – rock produs în anul acesta. Poate vă veţi schimba percepţia!

19 nov. 2014

Kiasmos - Kiasmos

Deşi are la activ nu mai puţin de trei materiale discografice şi o serie de soundtrack-uri, numele lui Ólafur Arnalds nu a făcut până acum prea multe valuri. Poate doar datorită faptului că una din coloanele sonore realizate de el - cea pentru serialul britanic Broadchurch - a câştigat un prestigios premiu BAFTA în acest an. Nici celălalt membru al acestui proiect, Janus Rasmussen - solist şi clăpar al trupei Bloodgroup - nu are parte de o recunoaştere internaţională. Lucrurile acestea s-au schimbat însă odată cu acest debut discografic, căci Kiasmos reuşeşte să producă vii emoţii în lumea melomanilor avizi de combinaţii interesante. Pe scurt, chestia asta ar putea fi catalogată un amestec deosebit de inspirat între minimal – techno şi neo – classic. Deşi track-urile astea nu „puşscă“ defel cu melodiile destinate ringurilor de dans s-ar putea ca mulţi dintre pasionaţii de clubbing – music să găsească destule elemente care să-i facă să exprime „waw“. Compoziţiile încep anevoios şi nu urmează pattern-urile obişnuite. Mai mult, beat-ul se opreşte în momentele în care te aştepţi cel mai puţin, iar elementul de „experiment“ pluteşte deasupra întregului disc. Cu toate acestea, albumul reuşeşte să acapareze nu numai urechile obişnuite cu „ciudăţenii“, căci din loc în loc armoniile dezvoltate devin pentru scurt timp al naibii de melodioase, dându-ţi impresia că întreg albumul a fost gândit ca un slalom între două genuri ale muzicii care cu greu pot fi aşezate unul lângă altul în aşa fel încât să sune bine. Prima piesă a discului „Lit“ e deja un semnal de alarmă, căci după un intro care ar putea fi o combinaţie de Prokofiev şi The Orb, track-ul capătă un beat exploziv de techno, undeva până spre mijloc, unde brusc intră-n ecuaţie un pian misterios, care aparent n-ar avea ce căuta acolo. Şi totuşi, amestecul devine pl[cut urechii, iar acest feeling continuă şi-n următoarea piesă „Held“, care păstrează sentimentul ăsta de amestec de apă cu ulei, la prima înfăţişare. Dar care devine o chestie gustoasă până la urmă.  Ascultând următorul track numit Looped, începi să realizezi încet – încet care sunt atu-urile pentru care muzica aceasta îţi intră uşor – uşor sub piele. Să fie din cauza crescendo-urilor care creează momente melodramatice? Să fie din cauza schimbărilor bruşte de beat-uri techno, percuţii şmechere? Să fie din cauza pianului care aparent n-are ce căuta în această formă în compoziţii? Câte puţin din fiecare. „Swayed“ începe într-o manieră mai altfel, semănând în primele ei secunde cu oricare track din zona minimal – techno de pe lumea asta. E un fals start, căci pe parcurs revine magia asta clasic – modern, sound-urile potrivindu-se la fix. Una din cele mai complexe piese de aici este Thrown, care pe parcusrsul a nouă minuţele reuşeşte să înglobeze cel mai bine amestecul ăsta de stiluri propus de cei doi muzicieni nordici. E un fel de „hit“ al acestui disc, dacă mi-e permis să zic aşa, cu schimbări bruşte de armonii şi beat, care te face să visezi cu ochii deschişi. Finaul piesei e cât se poate de surprinzător şi dement, deopotrivă, atribute care se potrivesc pe deplin întregului disc. O altă piesă care ar putea fi considerată o posibilă cireaşă pe tort este Bent, care conţine un climax care te lasă fără cuvinte. Iar în cazul în care asculţi acest album în tihna camerei, cu căştile pe ureche, mai-mai că nu-ţi vine să aplauzi, spre finalul acestei piese, căci explozia de sound-uri nu are cum să nu fie impresionantă pentru orice ureche deschisă la experimente.. Deşi nu-s deloc chitări cu distors pe aici, ai impresia că e un soi de Nirvana cu arome de Laurent Garnier şi George Enescu. Cele nouă minute ale piesei de final, Burnt, sunt din categoria „la superlativ“ şi te face să-ţi doreşti mai mult. Fiecare moment al pieselor Kiasmus sunt construite cu mare grijă, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, sound-urile rezultate au personalitate aparte iar „ciorba“ asta de techno versus clasic sună cel puţin de nota zece plus. Deşi pe alocuri se regăsesc delay-uri şi elemente specifice feliei techno, compoziţiile astea nu te fac să dansezi. Discul ăsta nu se poate asculta în timp ce cureţi cartofi în bucătărie. Cele opt piese necesită o atenţie maximă, având parte de multe fineţuri care nu pot fi descoperite dacă nu eşti trup şi suflet în audiţie. Emoţiile generate de piese sunt diverse şi multiple. E un amestec de iarnă şi vară. Recomand cu căldură Kiasmos tuturor celor care au ascultat cel puţin odată în viaţa lor The Field. Sau rave-ul anilor 90. Sau minimal techno-ul ultimilor ani. Sau neo – classic. Aş îndrăzni să recomand acest album şi celorlalţi. Tuturor celor care sunt deschişi la minte şi acceptă că în anul 2014 graniţele dintre genurile muzicale sunt inexistente. Kiasmus e un disc care se adresează acelora care au răbdarea să descopere ceva mai altfel.



13 nov. 2014

Billy Idol - Kings and Queens of the Underground

Încă de la primele acorduri ale primului disc scos după opt ani de pauză de către Billy Idol, urechea ascultătorului este bombardată cu acele sonorităţi care l-au făcut celebru pe cel care în buletin poartă numele de William Michael Albert Broad.  Artistul britanic care făcea furori în vremurile mai de demult cu Rebell Yell sau White Wedding îşi începe noul album cu o compoziţie numită Biter Pill, care deşi nu reuşeşte să te dea pe spate, are acel „vino-ncoa“ care te face să devii atent. Piesa nu a fost gândită ca un mega – hit dar are multe ingrediente din „ciorba“ care l-a făcut celebru pe Billy Idol. Şi îl repune pe tapet pe artist:care deşi recunoaşte că  nu mai e sălbaticul de odinioară, duce dorul acelor vremuri: „I’d forgotten how to fly But I’ll remember before I die“. Single-ul „Cant break down“ este unul din punctele de atracţie ale acestui material discografic, în care rockerul devenit între timp un veritabil crooner surprinde cu o piesă care are toate atu-urile să devină un super – song în concertele live, mai ales datorită refrenului „de stadion“ plin de „oh-oh-oh“-uri şi „bang – bang- bang“-uri. Desigur, cârcotaşii se pot întreba pe bună dreptate ce mai poate aduce nou un rocker care peste câteva zile împlineşte vârsta de 59 de ani. Iar răspunsul sec ar putea fi demoralizator pentru unii: nimic. Cu toate acestea, cele 11 piese incluse pe acest comeback de zile mari sunt cât se poate de pertinente pentru urechile care degustă rock-ul ambalat în straie punk. „One breath away“ reaminteşte de superbele balade din trecut ale artistului, iar „Postcards from the past“ beneficiează de un amestec de efecte electronice şi punk omniprezente pe albumul Cyberpunk. Cea mai surprinzătoare piesă din acest disc este tocmai compoziţia care dă titlul acestui nou album, „Kings & Queens of the Underground“. Colorată cu viori şi acorduri de flaut şi un text autobiografic (1984 and “Rebel Yell” had the floor/All they said, was “more more more”/Well I touched you with My “Eyes Without A Face” / I was “Hot In The City” Yes, I thought I was ace“), melodia reuşeşte să fie acel „altceva“ care are darul de a te introduce într/o stare de reverie. Un alt punct interesant al albumului este „Ghosts in my guitar“, care deşi se apropie destul de mult de pop – rock – ul practicat cu mult succes de Robbie Williams are o vrajă aparte. Finalul „Whiskey and Pills“ îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de „zgomot“, fiind una din cele mai antrenante piese de aici. N-aş putea spune că discul lui Billy Idol e o capodoperă. E unj comeback mai mult decât decent, menit să fie ascultat la volum cât se poate de tare de cei care au fredonat măcar odată în viaţă „In the midnight hour she cried  "more, more, more". Sunt sigur că discul ăsta nu îi va aduce noi fani, dar pentru cei care au auzit unul din cele şapte albume anterioare ale britanicului e o audiţie mai mult decât plăcută.

7 oct. 2014

FKA twigs - LP1

În zilele noastre a fi „ciudat“ a devenit un lucru destul de des întâlnit. Există o sumedenie de artişti cărora li se poate aplica cu uşurinţă această etichetă. Dar, printre nenumăratele ciudăţenii din când în când apare şi ceva „unic de ciudat“. E cazul acestui material de debut. Unul din atu-urile care face ca acest disc să fie unul din cele mai interesante apariţii a anului 2014 este acela că reuşeşte să jongleze la marea artă unele construcţii sonore din aria aşa-numitului „underground“ cu tendinţele manifestate în muzica impropriu denumită „pop“ în zilele noastre. În cazul în care te pui să etichetezi ceea ce se aude în acest LP1 scos de solista al cărei nume adevărat este Tahliah Barnett, ajungi la o sumedenie de genuri. Poţi numi chestia asta drept R&B „mult mai subtil decât ceea ce se găseşte la ora aceasta sub această etichetă pe piaţă“. Cea mai convenabilă etichetă care-mi vine la îndemână este „modern pop music“. Şi totuşi, în momentul în care e să compari track-urile acestui album de debut cu ceea ce ocupă poziţii fruntaşe în topurile pop - fie ele şi din Marea Britanie - parcă nici această etichetă nu e defel concludentă. Lucrurile sunt cât se poate de interesante încă din primele secunde căci „Preface“ reuşeşte încă din start să te bage în ceaţă. Şi asta pentru că ai de-a face cu un fel de incantaţie repetitivă cu un reverb ciudat în care solista rosteşte misterios “I love another, and thus I hate myself.”. Să fie niscaiva influenţe Zola Jesus? Sau mai degrabă un soi de Lene Lovich updatată la vremurile noastre? Desigur e foarte greu să-ţi dai seama de cuvintele astea cu care începe această prefaţă sonoră, dar booklet-ul CD-ului e întotdeauna un ajutor de nepreţuit. Sentimentul de „oare ce e asta?“ continuă şi în următorul track numit Lights On, o piesă cu un sound cât se poate de trist în care vocea superbă a solistei face casă bună cu instrumentaţia de trip – hop a la Portishead care e colorată cu nişte efecte de bass – music cât se poate de răvăşitoare. Dealtfel, ca multe din producţiile muzicale moderne, albumul ăsta merită ascultat pe boxe profesionale. Sau căşti aşijderea, dacă aveţi vecini care nu gustă muzicile astea de format „nou“. „Two weeks“ este unul din momentele cele mai interesante de pe acest debut, în care pe alocuri ai impresia că asculţi Cocteau Twins, ca în momentul următor să ai impresia că tocmai deguşti noul Burial. O combinaţie ciudată, dar care funcţionează bine de tot. Şi nu doar pentru că există pe aici şi cuvinte nedifuzabile la radio: „Higher than a motherfucker, dreaming of you as my lover“ repetat obsesiv la refren. În momentul când ai ajuns la „Pendulum“ nu ai cum să nu realizezi că acest material discografic este unul greu de comparat cu orice altceva prezent pe piaţă la ora actuală. Iar creditele pentru asta merg în mare măsură către Paul Epworth, un producător muzical ce are la activ nume ca Adele, Florence and the Machine, Coldplay, Cee Lo Green, Foster the People, John Legend, Azealia Banks, Paul McCartney, Bruno Mars, Plan B, Crystal Castles, Friendly Fires, Bloc Party, Primal Scream şi mulţi mulţi alţii. Indiscutabil, Pendulum este un moment de referinţă al acestui LP1. „Numbers“ este o altă piesă care îţi taie respiraţia. În primul rând pentru instrumentaţia a la Sampha, britanicul cunoscut printre altele pentru munca sa în cadrul proiectului SBTRKT. Dincolo de cifre şi nume, melodia asta te ţine în suspans până la final iar distorsiunile introduse în mod deliberat pe ici pe colo adaugă plusuri de şarm construcţiei. Din loc în loc, felul în care cântă fătuca asta îţi aminteşte de Kate Bush sau de Bjork. Dar şi de Enya. De exemplu în piesa Closer, dacă e să faci abstracţie de buchetul de reverii electronice prezent în fundal. Cea mai lungă piesă de pe acest disc este finalul Kicks, care are darul de a te lăsa la fel de nedumerit ca şi la începutul acestui disc. LP1 nu e un disc pe care să-l asculţi în timp ce cureţi cartofi în bucătărie şi nici în fundal, în timp ce tocmai citeşti ceva interesant. E un disc care te acaparează doar dacă ştii să îl asculţi cu urechile destupate. Şi e pentru aceia care ştiu că adevăratele comori nu sunt întotdeauna la suprafaţă. Debutul ăsta nu poate fi încadrat totuşi în underground. Nu de alta, dar a fost nominalizat printre altele la premiile Mercury. Da, ştiu, Mercury nu e egal cu Grammy. Dar nu ăsta e motivul pentru care FKA Twigs merită aplauze furtunoase. Ci pentru că e un disc cu adevărat unic şi eclectic. Care o să fie inclus în multe clasamente cu cele mai bune trei albume ale anului 2014. Parol!

1 oct. 2014

Subcarpaţi - Pielea de găină

A fost odată ca niciodată un frumos eveniment pe meleagurile Timişoarei, care-şi spunea TM Base. Cunoscătorii ştiu despre ce e vorba, iar pentru toţi ceilalţi există desigur Google. La una dintre ediţiile acestui mega – festival, organizatorii au invitat pe scenă un nou proiect românesc care-şi spunea Subcarpaţi. A fost dealtfel, primul concert „ever“ al bucureştenilor, „inventaţi“ de Bean. Care pe vremea aceea avea o formulă diferită faţă de cea din zilele noastre. Şi sound-ul era  niţel mai altfel. Era mai neşlefuit, dacă vreţi. Evident, p-atunci fanii actuali ai trupei habar n-aveau că există aşa ceva pe piaţa românească. Uşor – uşor, anii au trecut şi generaţiile s-au schimbat. La fel şi Subcarpaţi. Au ajuns să facă vorba unei melodii de-a lor „full house“ în Cluj, Bucureşti sau Timişoara. Ceea ce nu e deloc rău. Desigur, e perfect normal ca de-a lungul anilor şi sound-ul s-a mai şlefuit. Problema, este însă alta. Nu ştiu din ce cauză, dar la Subcarpaţi se simte o blazare. Pe tărâmul creativităţii. Dacă la începuturi amestecul lor de filon etno plus dume de cartier şi beat-uri de dubstep a reprezentat ceva cu adevărat interesant pe piaţă, astăzi aceeaşi ciorbă nu mai e la fel de gustoasă. Categoric, felia asta de muzică populară îmbogăţită cu elemente moderne, nu e deloc nouă. Dar, e trendy. În cazul Subcarpaţi, e o ciorbă reîncălzită. Gustul nu e acelaşi. Probabil că pentru mulţi dintre noii fani ai trupei, acest lucru nu contează câtuşi de puţin. Se prea poate ca pentru urechile care au făcut cunoştinţă cu Subcarpaţi doar cu ocazia acestui album, muzichia asta să sune bine. Din diverse cauze. Fiindcă e „trendy“ printre prietenii de gaşcă. Sau fiindcă îţi tresaltă niţel sentimentul de patriotism în tine. Să fiu bine înţeles, problema pentru care albumul ăsta de Subcarpaţi e slăbuţ este faptul că nu aduce nimic nou sub soare. Discul ăsta e prea „copie la indigo“ a ceea ce au făcut în trecut Subcarpaţi, ca să fie valabil. Nu ţi se face deloc pielea de găină la texte de „Unii vorbesc de folclor/Cica-i unguresc/Cica-i pe va/Cica e banal/Folclorul cica-i prea oriental/E adevarat/Mi-am schimbat perceptia despre folclor/O sa-l iubesc si mai mult pan-am sa mor/Fiindca primim mesaje de la straini/Care nu ne mai asociaza cu hoti de gaini/Lumea e frumoasa cand iti faci mandri fratii/Big Up, Subcarpaţii“. Sau când asculţi „Aveam un vis de când eram mic-mic/Nu să câştig la loz în plic/Ci să dau pe beat cât mai ritmic/Spaţiul carpato-danubiano-pooooontic“. Desigur, există şi texte ceva mai reuşite pa-aici. Dar, dincolo de ele stau orchestraţiile. Care, în marea lor majoritate sună monoton. N-o spun cu niciun fel de răutate, iar pe eventualii critici ai acestei afirmaţii îi invit cu mare drag să asculte instrumentaţiile unor nume din zona pop sau hip hop din anul 2014, de peste graniţă. Am avut ocazia să asist la repetiţia proiectului Subcarpaţi plus membri ai Orchestrei Filarmonicii din Timişoara. Unde graţie orchestraţiilor mai altfel, totul a sunat bine. Din păcate, la concertul propriu – zis (desfăşurat în cadrul festivalului Plai), din cauza sound-ului de la faţa locului, n-a mai sunat aşa cum ar fi trebuit. Sunt sigur că marea majoritate a celor care au venit să-şi vadă favoriţii la festival n-au sesizat nimic nelalocul lui. Nu am nicio problemă cu fanii Subcarpaţi care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie. Cărora creaţiile trupei li se par fantastice. Unde mai pui şi faptul că discul ăsta e free. Moka. Şi totuşi....păcat de hiatus-ul ăsta în care au intrat Subcarpaţi. Au pornit mişto, dar se complac în tărâmul călduţ al drumului bătătorit. Parafrazând una din piesele lor de pe acest disc, poate acest material discografic e un rău necesar. Poate, pe viitor, Subcarpaţi vor reuşi să iasă din letargie.

3 sept. 2014

Royal Blood - Royal Blood

Fără îndoială, unul din primele amănunte care te frapează atunci când vorbeşti de Royal Blood este unul de natură tehnică. Deşi au mai existat precedente, cel mai celebru fiind acela al celor de la White Stripes, e destul de ciudat să dai peste o trupă de rock care are doar doi membri. Unul dintre ei la bass, iar celălalt la tobe. Ciudăţeniile nu se opresc aici căci albumul de debut al trupei, numit tot Royal Blood, a intrat direct pe poziţia întâi a clasamentului oficial de discuri din Marea Britanie. Dincolo de „hype“-ul generat de presa britanică şi de faptul că Matt Helders, tobarul de la Artic Monkeys a purtat un tricou cu însemnele formaţiei încă înainte ca aceasta să scoată primul ei single, rămâne muzica. Zece piese directe, fără ocolişuri în care Ben Thatcher şi Mike Kerr vâslesc în apele unor trupe ca Queens of the Stone Age sau mai sus amintiţii White Stripes. Dar nu numai, căci o ureche atentă găseşte pe ici pe colo şi reminescenţe din epoca Led Zeppelin. Sau poate chiar trimiteri la riff-urile nervoase ale celor de la Rage against the Machine, cu puţină imaginaţie. Şi totuşi, sound-urile de bass actuale pot compensa lipsa chitării aşa cum o cunoaştem noi de atâta amar de vreme? Răspunsul este da. Şi aici intervine unul din punctele forte ale celor de la Royal Blood. Încă de la primele acorduri ale piesei care deschide albumul Out of the Black, trupa sună atât de închegată încât ai impresia că băieţii ăştia sunt în business de cel puţin două decenii. Graţie felului în care curg melodiile, te trezeşti imediat cu mâna pe butonul de repeat. Căci, cele zece track-uri însumează 32 de minute. Exact cât trebuie, fără niciun strop de ceva nelalocul lui. Deşi riff-urile „dau“ adeseori în „metal“, ceea ce prestează oamenii ăştia doi e mai degrabă garage – rock. Piesa a doua, „Come on over“ are acel „vino – ncoa“ care te face să savurezi din plin această creaţie. Şi de acum încolo vine adevărata distracţie. Figure it out - single-ul lor actual – are toate şansele să devină next big rock hit, iar restul pieselor sunt pe aceleaşi coordonate. Încet – încet, după mai multe ascultări, realizezi de ce sună atât de bine trupa asta. Fiindcă dincolo de multe lălăieli incluse în aşa – numitul „indie“ britanic, oamenii ăştia vin cu altceva. Fie că-l numim rock simplu, clasic, bine gândit sau „dirty“, muzichia asta e sinceră, fără brizbriz-.uri şi fără E-uri. După gusturile fiecăruia, există aici şi alte piese care pot concura la capitolul rock hits. Personal, vibrez one hundred procent (vorba celor de la Sonic Youth) pe „Little Monster“ sau „Ten Tonne Skeleton“, aceasta din urmă având „nervozitatea“ aceea pe care am ascultat-o cu mult nesaţ la Rage Against The Machine. Desigur, cârcotaşii ar putea găsi câteva hibe în acest debut. Că vocea nu e bine masterizată, că efectele de bass sunt uneori prea „dirty“. Sau că Royal Blood nu aduce nimic nou. Perfect de acord cu această ultimă afirmaţie, cu amendamentul că felul în care combină diversele lor influenţe este unul care te cucereşte instataneu. Ar mai fi de adăugat şi faptul că dacă un asemenea album ajunge pe primul loc într-un clasament dominat de „garbage“,  lucrurile nu-s chiar pierdute definitiv. Royal Blood este cu siguranţă, unul dintre cele mai interesante albume rock ale anului 2014. Un disc cu cojones, „dirty“ şi care pe deasupra mai e şi No.1!

21 aug. 2014

Ana Cristina Leonte - Secret Lover

Discul de debut al solistei Ana – Cristina Leonte are la capitolul special thanks şi menţiunea „mother nature“. Desigur nu e vorba de Roxana Ionescu, cea care în tabloidele româneşti a fost botezată Mama Natură, ci de naturaleţea şi liniştea pe care ţi-o poate oferi o excursie în sânul naturii. Cele zece piese incluse pe acest disc de debut se înscriu perfect în această descriere, căci după audiţia acestui material discografic reuşeşti să te detaşezi peste cenuşiul de zi cu zi. Secret Lover a apărut apărut la casa de discuri Fiver Records (a lui Mihai Iordache) şi a fost înregistrat alături de Albert Tajti (pian), Alex Munteanu (saxofon), Michael Acker (contrabas) şi Tavi Scurtu (baterie). Prima piesă de aici, Sora Soarelui – o prelucrare a unei melodii tradiţionale româneşti, Dealul Mohului – are darul de a stabili câteva repere care se regăsesc mai apoi şi pe următoarele track-uri. În primul rând, eşti izbit de o voce plină de sensibilitate. Dar ce e şi mai frumos, este că vocea asta se completează la fix cu orchestraţia. Care e pe alocuri atât de discretă încât nici n-o simţi. Deşi e vorba de jazz, există aici şi altceva. Şi e şi normal să fie aşa, căci orice ciorbă reuşită are condimente aşijderea. Puţine vorba e una din piesele care captează cât se poate de bine „zona“ în care se învârte acest disc. The Smaller Picture e momentul acela în care jazz-ul clasic îşi face apariţia în toată splendoarea sa, iar pe parcursul celor şase minuţele ş-un pic ale piesei care dă titlul acestui album, ascultătorul e întâmpinat cu un sound „rarefiat“, care îi permite solistei să „lunece“ către soul. Şi nu doar soul, căci există secţiuni în acest album în care vocea seamănă parcă cu cea a solistei Anna Calvi. Pe parcursul piesei I’ll Wait For ai impresia că asculţi un disc made in U.S.A.. Din păcate, există câteva momente în care vocea nu se aude aşa cum ar trebui, instrumentaţia fiind „prea în faţă“, de exemplu în „Apus“. Un alt minus în opinia subsemnatului este faptul că discul este mult prea „lent“. Unicul moment vivace al albumului, „In the Middle of Somewhere“, demonstrează faptul că Ana- Cristina Leonte se descurcă de minune şi pe armonii mai „apăsate“. Poate pe viitor, track-urile astea mai săltăreţe vor fi prezente mai mult. Piesa care încheie acest album, All that you are, e o altă baladă de suflet. Una peste alta, avem de-a face cu un disc interesant, cu o voce de care sunt sigur că vom mai auzi pe viitor. Deşi e un disc prea „lent“ pentru urechile subsemnatului, îl recomand cu căldură tuturor urechilor iubitoare de sound-uri naturale şi frumoase. 

28 iul. 2014

Anushka - Broken Circuit

Cu risul de a părea old – school, trebuie să recunosc că multe albume care apar în zilele noastre, indiferent de stil, sunt făcute parcă în regimul bubble – gum. Artiştii se înghesuie să editeze nişte aberaţii sonore ambalate în eticheta „album“, în care fie aruncă nişte variaţiuni sonore electronice „fără suflet“, fie abuzează din plin de artificii auzite de nşpe mii de ori înainte. Problema asta se face simţită şi mai acut în cazul muzicilor aşa zis electronice, unde graţie faptului că oricine (chiar oricine!) poate „inventa“ nişte armonii cu ajutorul unor programe de calculator aflate la îndemâna tuturor. Şi pentru ca totul să fie vandabil, în discurile astea apar din când în când şi câteva voci pe post de special guest. Trecând peste această introducere niţel prea lungă, e bine de ştiut că Anushka este un proiect sprijinit de casa de discuri Brownswood. Label care aparţine influentului om de radio britanic Gilles Peterson, unul din oamenii care „ştie“ să culeagă chestii faine din noianul de apariţii noi. Sub acest nume îi găsim pe producătorul Max Wheeler şi solista şi compozitoarea Victoria Port. Dincolo de amănunte, stă însă muzica. O eventuală etichetare a celor 12 piese care se regăsesc pe acest album ar aduce în discuţie termeni ca dance, pop, jazz, jungle, garage sau house. După cum îi spune tare bine şi numele, Broken Circuit e un disc în care „circuitele“ obişnuite sunt useless. Urechile avizate pot sesiza influenţe trip – hop şi chiar artificii folosite în disco, dar dincolo de orchestraţii albumul ăsta străluceşte de le distanţă graţie faptului că vocea solistei nu este folosită doar ca un „fundal“ pentru a crea refrene. Dacă-mi permiteţi cuvinte măricele, combinaţia asta izbutită de voce jazzy – soul cu instrumentaţii moderne dă naştere unei muzici electronice cu suflet. Prima piesă a discului, Impatient, e o baladă superbă care mie îmi aminteşte de albumul celor de la New Look, dar care e un start cât se poate de fals, căci următoarele track-uri vin pe cu totul altă felie. Never can decide e o mostră de pop – dance cât se poate de impresionantă, căci pe lângă refrenul catchy se lăfăie o instrumentaţie deştept aleasă. Echo, pe de altă parte, are parte de o voce cât se poate de R&B, care se regăseşte desltfel şi pe Atom Bombs, cu menţiunea că pe aceasta din urmă sound-ul devine mult mai garage. Unicul moment mai puţin inspirat de aici este fără îndoială Kisses. Piesa care dă titlul albumului permite din nou producătorului să îmbrace track-ul în culori cât se poate de vii. Penultimul track de aici, Mansions, e un amestec inspirat de bass – music cu rave-ul anilor 90 peste care se adaugă o voce cât se poate de carismatică, iar finalul Fire to me, e cât se poate de incendiar şi pune punct unuia din cele mai interesante albume discografice ale anului 2014, în materie de „electronic“.

23 iul. 2014

Adrian Enescu - Invisible Movies

Desigur, în momentul când ai în faţă un CD care îşi propune să treacă în revistă cele mai importante realizări ale unuia din cei mai cunoscuţi compozitori de coloane sonore de filme din ţara noastră, nu ai cum să nu „legi“ într-un fel sau altul aceste creaţii scrise pe portativ cu peliculele cinematografice pentru care au fost construite. Fără îndoială, pentru unii, compoziţiile din anii 80 cuprinse pe această compilaţie au reprezentat momente de reper şi au contribuit din plin la formarea muzicală a acestora. La fel de adevărat este că pentru subsemnatul, anii respectivi nu s-au derulat sub auspiciile muzicii autohtone, astfel încât în analizarea acestei compilaţii mă pot debarasa uşor de subiectivism. Dacă ar fi trebuit să scriu o cronică despre o compilaţie cu temele sonore ale programelor care se difuzau în anii 80 în Serbia şi Ungaria, cu siguranţă n-aş fi reuşit să rămân la fel de obiectiv. Una peste alta, dincolo de orice consideraţii, discul Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Cele 26 de track-uri alese pe acest CD care conţine mai bine de 77 de minute de muzică provin din ere cât se poate de diferite. Cea mai veche înregistrare este „Bietul Ioanide“ din 1977, iar cea mai nouă „Chira, Chiralina“, o piesă care va apărea în filmul regizat de Dan Piţa, care este o adaptare după romanul omonim scris de Panait Istrati, programat să apară în cinematografe în luna septembrie 2014. Departe de a fi răutăcios, trebuie să remarc faptul că primul moment interesant al discului se petrece la track-ul cu numărul doi, o mostră de bun simţ în care sound-urile electronice se împletesc într-un mod armonios, astfel încât tema „Concurs“ (1984) este una care te predispune la visare. Nu acelaşi lucru se poate spune despre primul track, „Femeia visurilor“, în care ascultătorul dă volens – nolens peste vocea Loredanei Groza. Noroc că tema filmului cu pricina apărut în 2005 are doar un minuţel jumătate. Rămânând la capitolul voci, compilaţia asta cuprinde câteva momente memorabile. În cele două secvenţe extrase din filmul Septembrie (1978), ascultătorul se poate delecta cu un inedit Mircea Baniciu şi Ileana Popovici, dar şi de prezenţa binecunosutului grup autohton 5T. Primul extras din coloana sonoră a filmului Pepe şi Fifi (1994) are niscaiva influenţe din Englishman in New York-ul lui Sting şi există destule momente în care urechile avizate pot sesiza şi armonii a la Vangelis, de-a lungul pieselor incluse pe album. Una din cele mai interesante creaţii de aici mi se pare a fi Umbrele soarelui, un film din 1986 despre un inginer agronom căruia îi moare soţia, ucisă de coarnele unui bivol. Desigur, printre track-uri fiecare poate avea surpriza să găsească câte ceva plăcut. Chiar dacă a vizionat sau nu filmele respective. Momente de real interes mi s-au mai părut Domnişoara Cristina (după ecranizarea romanului lui Mircea Eliade), Faleze de nisip (1983), Flori de gheaţă sau Sfârşitul nopţii. Unul din momentele care m-aş fi aşteptat să-mi declanşeze amintiri este Pruncul petrolul şi ardelenii, în care apare Mircea Romcescu. Din păcate, piesa cu pricina nu a reuşit să creeze emoţii defel. Una peste alta, ideea celor de la A&A Records de a aduna sub acelaşi „acoperiş“ creaţiile lui Adrian Enescu este cât se poate de bună, căci Invisible Movies este un disc care scrie o filă de poveste în istoria muzicii româneşti. Ar fi tare bine, ca pe viitor, melomanii să beneficieze şi de alte asemenea iniţiative, căci aşa numită industrie muzicală autohtonă are nevoie de „reconstituiri“ pentru a se aşeza pe baze solide.

10 iul. 2014

Grave for Sale - New Moon

„Cartea de vizită“ a primei trupe de surf rock din România poartă numele de New Moon şi beneficează de o copertă haioasă, în concordanţă deplină cu tematica discului. Şi cu trupa Grave For Sale, căci timişorenii – dincolo de etichetări şi clasificări – au pus la cale un album sincer, onest, fără brizbriz-uri sau artificii „colorate“. Dincolo de toate, New Moon e dovada vie a faptului că atunci când faci un lucru „from the heart“ fără ajustări din „exterior“, rezultatul nu poate fi decât interesant. Bazele trupei timişorene au fost puse de Tibi Mijea şi Iancu Jianu acum trei ani, în anul 2011, după care în „echipaj“ au fost cooptaţi Marco Kurunczi la bass şi Adi Ulmeanu la efecte electro şi proiecţii. În toamna anului trecut Radu F. Bene a început repetițiile alături de Grave for Sale, el fiind în acest moment colaborator permanent, saxofonul lui aducând un plus soundului trupei. Deşi personajele care alcătuiesc inedita trupă timişoreană au mai activat în diverse proiecte locale (printre care se numără Era Ticăloşilor, Guranii sau Stone Fixion), trupa asta nu e din categoria aia care cuprinde virtuozi. Nu e nimic rău în asta, căci dincolo de „măiestrie“, băieţii pun accent pe „rezultatul final“, unul cât se poate de corect. Discul debutează cu Arabian Deserts, cinci minute şi puţin de surf – rock pur, cu influenţe de California de Sud, menite să se transporte pe plajă. Pe Dick Tracy, Adrian Ulmeanu face uz de o serie de sample-uri extrase din B- movie-uri, sirena de poliţie şi împuşcăturile de la început fiind completate cu dialoguri izbutite ca Where is my money. New Moon debutează ca un soi de Twin Peaks şi pe parcurs devine un soundtrack plin de efecte „de groază“ care colorează cât se poate de inedit sound-ul timişorenilor. Challenger is falling începe cu „behind the strange signal is an alien intelligence“, un sample din filmul Cosmos War of the Planets, un sample menit să te pună în temă cu tematica cosmică a acestei piese. Una din cele mai interesante compoziţii de aici este Ciuleneshii Bărăganului, cu efecte din filme de cowboy, acorduri mexicane şi energie cât cuprinde. Waves, începe cât se poate de previzibil cu nişte valuri specifice surf-ului şi reuşeşte să îţi capteze atenţia, aceste ultime treik minute ale discului fiind cât se poate de originale. Dincolo de toate, cele 28 de minute ale acestui E.P. al primei trupe de surf rock din România reprezintă un amestec ingenios de surf rock cu elemente psychobilly niscaiva arome punk şi tot ce e necesar pentru ca urechile care nu gustă muzica difuzată de radiourile made in Romania la ora actuală să fie tratate corespunzător. În cazul în care băieţii ăştia vor continua să cânte cu suflet, cum au făcut-o până acum, bag mâna-n foc că Grave For Sale va deveni un nume cunoscut pe melagurile noastre. Deocamdată, sunt un nume inedit, care merită ascultaţi. Apropos, spre deosebire de multe ciudăţenii ambalate în rockul din zilele noastre, muzica Grave For Sale e destinată publicului larg. Cele şase track-uri pot fi savurate la fel de bine şi de fanii Nightlosers şi de fanii Byron, nu numai de cei care au auzit de Dick Dale. Pe scurt, dacă eşti curios de ceva summer – music concepută undeva în laboratoarele secrete de pe malul Begheului, press play and enjoy it.

3 iun. 2014

Byron - Melancolic

Încă de prin 2006, byron şi-a asigurat un loc aparte pe eşichierul muzical al patriei noastre. Primele două albume ale trupei, Forbidden Drama şi A kind of alchemy (acesta din urmă are parte de una din cele mai originale coperţi de disc de prin ţara noastră) i-au propulsat undeva în aşa – numitul „underground“ de pe la noi, iar primul material discografic realizat în întregime în limba română (Perfect) a reuşit să le deschidă „calea“ şi spre publicul ceva mai mainstream. Ştiu, termenii ăştia de comercial şi necomercial nu mai au nicio relevanţă în zilele noastre, dar adeseori eşti nevoit să te raportezi la ei, mai ales într-o ţărişoară ca a noastră unde industria muzicală lipseşte cu desăvârşire. După ce anul trecut băieţii au aruncat pe piaţă 30 de secunde de faimă şi 30 seconds of fame (material discografic editat în două variante distincte), de această dată muzicienii şi-au surprins fanii cu un nou disc ieşit din tipare. Desigur, toată lumea ştie că piesele incluse pe discul Melancolic sunt incluse în coloana sonoră a serialului Rămâi cu mine, difuzat de HBO România. Şi dacă n-aţi ştiut, nu-i niciun bai, aţi aflat acilea. Mi se pare perfect natural ca atunci când cineva îţi cere să compui muzica pentru un serial care este vizionat de multă lume (bănuiesc), compoziţiile să fie „ „for the masses“. Cu toate că expresia asta poate avea alt înţeles p-altundeva. Şi aici, îmi vine doar un exemplu în minte, aşa la repezeală. Piesa celor de la The Brian Jonestown Massacre - Straight Up and Down, care a fost folosită în serialul Bordwalk Empire. Revenind la tărâmuri şi muzici autohtone, Melancolic e cu siguranţă cel mai accesibil album al celor de la byron. Afirmaţia este valabilă atât pentru instrumentaţiile celor 18 track-uri de aici, cât şi pentru textele melodiilor. Dincolo de titulatura discului, e clar că un album care începe cu versurile „o cafenea, ascunsă pe un colţ de stradă/o masă mică, cu un aer adormit/avem două ceşti, în jurul vieţilor noastre absurde/viitorul e scris, pe fundul mării, în nisip“are un soi de lipici aparte mai ales în rândul sexului frumos. Piesa care dă titlul albumului are parte de alte cuvinte meşteşugite cu mare har de liderul trupei şi se înscrie în categoria baladelor gen Kushelrock. „De dimineaţă“ are parte de o instrumentaţie ceva mai vivace care pune în evidenţă prestaţia artiştilor, dar este – la fel ca multe alte momente de aici – niţel prea scurtă pentru urechile subsemnatului, care ar fi preferat să fie delectat cu mai multe porţiuni instrumentale. Primul moment cu adevărat „zgomotos“ care iese din sfera malancolică este piesa Cu sânge rece, construită pe nişte acorduri subtile de clape. Odată ajuns la piesa „Fără obligaţii“, invariabil îţi trec prin cap eventuale comparaţii cu muzica celor de la Vama (Veche). Faptul că piesele astea au fost compuse în mod special pentru a se „potrivi“ în coloana sonoră face ca multe din piesele de aici să fie prea scurte, practic „radio – edit“-uri. Desigur, unul din principalele atu-uri ale acestui material discogarfic este dat de textele meseriaşe ale lui dan byron, ca de exemplu „Rătăcind prin absurdul labirint/Picioare desculţe târând/Prin nisipuri mişcătoare spre tine/Un cântec uitat fredonând“ (Prin labirint). Finalul discului, „Din când în când“ reuşeşte să te ducă cu gândul la perioada de prohibiţie descrisă cu atâta farmec şi-n mai sus amintitul Boardwalk Empire. Trebuie să recunosc, cronica asta poate fi niţel subiectivă, căci n-am urmărit niciun minuţel din serialul pentru care a fost compus acest disc. Deşi cele 18 piese de aici sunt niţel prea melancolice pentru gusturile subsemnatului, trebuie să recunosc că byron a reuşit din nou să mă surprindă cu un album „curat“, bine realizat, cu „cap şi coadă“ şi un story închegat. Personal aş fi apreciat şi porţiuni mai „nebunatice“ din felia celor de la byron, dar chiar ş-aşa Melancolic e un disc solid, care merită ascultat pe-ndelete. Dacă nu i-aţi descoperit până acuma pe byron, e momentul să vă reparaţi greşeala. Iar după discul ăsta, sunt sigur că vreţi vrea să ascultaţi şi creaţiile anterioare ale băieţilor.

2 iun. 2014

Horea Crisovan - My Real Trip

Mă număr printre fericiţii posesori ai albumului de debut - de autor – semnat Horea Crişovan, My Real Trip, un disc care este special din mai multe puncte de vedere. În primul şi în primul rând, e albumul de suflet al lui Horea care a stat la „dospit“ mulţi ani de zile. Deşi a colaborat de-a lungul timpului cu o serie de muzicieni valoroşi şi a apărut pe discurile acestora, ăsta e primul material discografic în care avem parte de adevărata faţă a lui Horea. Nu că până acum n-ar fi fost el, dar „excursia“ asta e una în care ai ocazia să intri în sufletul artistului. Mai apoi, să scoţi în 2014 un album fără brizbriz-uri, doar chitară...e un gest demn de Don Quijote. Nu tu voce, nu tu percuţie, nu tu bass, nu tu texte mai mult sau mai puţin stupide....just Horea. În garsoniera lui de 23 de metri pătraţi, mixat de Adrian Popescu, discul ăsta e un unguent adecvat pentru sănătatea sufletului. Şi nu în ultimul rând, ediţia limitată în care pe coperta discului scrie „from Horea Crişovan“ to.....adaugă un plus de şarm. Într-o lume dominată de chestii superficiale, aceste amănunte pot fi insignifiante. Dar atunci când primeşti din mâinile artistului un disc pe a cărui copertă eşti trecut la „destinatar“, automat intri într-un trip aparte, care diferă de la om la om, dar care are acelaşi rezultat: evadarea din nebunia cotidiană. Conform celor spuse de Horea, excursia asta e una de tip „world- music“. Dincolo de categorisiri, albumul ăsta e mai degrabă soul – music. După un intro cât se poate de clasic, ascultătorul este tratat cu o frumuseţe sonoră aparte ce poartă numele de Enlight, care e urmată de Bossa Rossa, al cărei titlu exprimă perfect acordurile cuprinse în acest track. După energia mirifică degajată de explozia de acorduri rurale cuprinse în compoziţia „Dans“, ascultătorul este îmbiat cu tema care dă titlul acestui album, o compoziţie care te duce cu gândul la o dimineaţă superbă de duminică într-un câmp de maci, în care pur şi simplu simţi adierea vântului, iar sunetele degajate de natură îţi mângăie cele mai interioare colţişoare ale sufletului. După cum îi zice şi titlul, Dream, este o altă compoziţie care vine ca o mănuşă tuturor visătorilor din lumea asta şi-n care urechea este tratată cu acorduri flamenco menite să fie ascultate într-un hamac, în mijlocul naturii. Mecanisme, pe de altă parte e momentul în care ascultătorul este trezit din visare şi introdus în „ordinary world“. Melancolia continuă în Rain Still Falling, iar Nameless Song reuşeşte să păstreze aura de mister care emană prin fiecare notă a sa, acest disc. Singura piesă de pe album în care pe lângă Horea mai apare şi altcineva, Marco Polo, e genul acela de melodie care cuprinde părţi egale de acalmie şi furtună. Desigur, Vlatko Stefanovski (cunoscut printre altele şi graţie faptului că a activat în trupa sârbească Leb i Sol) aduce un plus de prospeţime interpretării iar rezultatul e unul de mare efect. Atipic, penultima piesă de aici este intitulată Epilog. Şi totuşi....Sfârşitul nu-i aici, căci Forest Song – ultima compoziţie de pe disc – este un alt îndemn la visare. Şi te face să apeşi butonul repeat. Indiferent dacă înţelegi sau nu trip-ul lui Horea, My Real Trip e un disc de mare încărcătură emoţională, care nu are cum să nu-ţi placă. Într-o lume în care trăim adesea pe „fast forward“, discul ăsta te face să te opreşti. Să apeşi play şi să te bucuri de adevărata culoare a frunzelor din copacul care sălăşluieşte în faţa geamului tău. Lansarea oficială a acestui disc va avea loc în luna iulie în cadrul Festivalului de Jazz de la Gărâna. Până atunci, celor care au pus mâna pe My Real Trip le sugerez să păstreze bine de tot albumul ăsta care are ca sub – motto „The beginning of a beautiful friend-trip“. Celorlalţi, le sugerez să caute prin prăvălii sau pe unde se va găsi acest album. În ceea ce priveşte autorul acestui friend – trip....chapeau bas şi aşteptăm cât mai urgent episodul doi.

27 mai 2014

Todd Terje - It's Album Time

Excepţia întăreşte regula. Primul E.P. care a avut parte de un review pe acest blog, a aparţinut maestrului norvegian pe care unii s-ar putea să-l ştie sub numele de Todd Terje. Prezent pe scena nu disco încă din 2004, artistul a hotărât că e momentul să scoată un album full – lenght. Şi ce nume mai inspirat decât It's Album Time putea să găsească? Previzibil, discul conţine câteva din creaţiile sale cuprinse în E.P.-urile anterioare. După un intro cât se poate de misterios în care suntem anunţaţi prin synth-uri mega disco că e timpul unui album, lucrurile devin cât se poate de interesante cu  Leisure Suit Preben, o piesă care ar putea fi inclusă uşor în categoria detectiv – jazz şi s-ar preta la fix ca şi coloana sonoră a serialului Derrick. Cel puţin în prima ei parte, căci spre final artistul duce ascultătorul în lumea space – disco – ului plin de melodicitate. Desigur, asemănările cu Lindstrom sau Prins Thomas sunt cât se poate de evidente, dar spre deosebire de cei amintiţi, norvegianul reuşeşte să se menţină într-un soi de nomansland undeva între „melodie“ şi „experiment“, cele două atribute completându-se în mod fericit pe parcursul celor 12 track-uri. Preben Goes to Acapulco este unul din acele track-uri care se asortează cât se poate de perfect cu coperta mega – izbutită a acestui material discografic, iar Svensk Sås este fără îndoială cel mai surprinzător moment de aici. E un soi de salsa fabricată în Norvegia, o piesă care deşi nu conţine niciun cuvinţel (ca şi aproape toate restul de aici) te face să zâmbeşti instantaneu. Una din piesele cunoscute de mai demult din visteria lui Todd Terje, Strandbar, reuşeşte şi astăzi să fie cât se poate de inspirată, iar Delorean Dynamite are toate atu-urile să fie devorată aşa cum se cuvine de urechile care vibrează pe sound-uri disco moderne. E un soi de T.N.T. cu beat-uri vesele şi arpegii colorate, unul din cele mai bune momente ale albumului. Piesa cu numărul şapte din acest debut al norvegianului poate concura cu uşurinţă la cel mai ciudat moment al discului. În primul rând, spre deosebire de celelalte piese clădite pe ritmuri uptempo, bucata asta e o baladă. În al doilea rând, track-ul conţine voce. Şi ce voce, Bryan Ferry din Roxy Music. Dacă mai adaugi şi faptul că piesa este un cover după melodia cu acelaşi nume de Robert Palmer, lucrurile-s cât se poate de clare. E un moment de respiro extrem de inspirat, căci îţi dă răgaz să te linişteşti, exact la timp pentru a savura restul pieselor de aici. Alfonso Muskedunder e genul acela de piesă pe care te aştepţi să o găseşti pe vreoo compilaţie obscură cu retro – exotica din anii 60, o piesă care emană din toţi porii ei bucăţi de kitsch. Dar, în mâna lui Todd Terje chiar şi kitsch-ul sună altfel. Cele două părţi ale piesei Swing Star sunt deja binecunoscute publicului avizat, iar Inspector Norse e deasemenea un track atât de solid încât nu mai merită să fie analizat. Oh Joy, în schimb e un alt moment pentru care Todd Terje ăsta ar merita să fie mult mai cunoscut amatorilor de muzici electronice. Nu doar fiindcă piesa asta e demenţială, ci şi pentru că e exemplul clar că şi-n zilele noastre poţi scoate ceva incendiar fără să apelezi la brizbriz-urile atât de uzitate de majoritatea artiştilor din această branşă. Una peste alta, Todd Terje e genul acela de om care produce muzică happy, iar discul ăsta e unul din cele mai valabile realizări pe tărâmul nu – disco din ultimii ani.  

21 mai 2014

Sebastian Spanache Trio - A Pasha's Abstinence

Chiar dacă iniţial cronica dedicată primei variante a acestui disc a apărut aici cu mai bine de doi ani în urmă, A Pasha's Abstinence, merită din nou atenţia tuturor melomanilor care rezonează într-un fel sau altul cu jazz-ul, din simplul motiv că de această dată avem de-a face cu un material discografic oficial al timişorenilor. După ce în luna mai a anului trecut, Sebastian Spanache Trio a debutat oficial cu albumul Humanized, recent aceştia au hotărât să reediteze A pasha s abstinence. Şi bine au făcut, căci varianta updatată a discului are toate şansele să devină unul din cele mai bune albume de jazz ale anului 2014 made in Romania. Pe scurt, băieţii ăştia propun o călătorie în timp. Plină de tempo-uri bine amestecate şi orchestraţii izbutite. Dacă la toate astea mai pui şi faptul că avem de-a face cu instrumentişti meseriaşi şi alături de ei mai apar şi colaboratori care-şi fac treaba superb, e clar că albumul ăsta e cât se poate de valabil. Lucrurile devin interesante încă din piesa de deschidere, care pe parcursul celor peste şapte minuţele ale ei îţi inspiră un sentiment de „feel good“. Liderul trupei, Sebastian Spanache reuşeşte să conducă ostilităţile spre tărâmuri sonore interesante, iar un strop de magie e asigurat şi de cvartetul de coarde format din Cătălina Trincă, Otilia Marița, Iuliana Birtea şi Lidia Cosmin – violoncel. Superba voce a solistei Joanna Kucharczyk se mulează perfect pe scheletul instrumental al piesei Sixty Five. Nu ştiu care a fost inspiraţia care a stat la baza alegerii acestui titlu de track. Bănuiesc că nu faptul că în 1965 în data de 21 mai a debutat în ţărişoara noastra celebra emisiune Teleenciclopedia. Oricum, albumul timişorenilor poate fi catalogat o „enciclopedie“ căci conţine destule „episoade“ sonore din diverse arii de interes care pot fi savurate pe deplin atât de cei care îşi aduc aminte de duminicile în care în ţara noastră circulau fie maşinile cu număr par fie cele cu număr impar, dar şi de cei născuţi cu MP3-ul în braţe.  Cele peste zece minute ale acestei piese reuşesc să creeze o amtosferă de basm, iar Smoke and mirrors „duce“ discul spre sonorităţile clasice ale jazz-ului. Abordate însă într-o manieră fresh de tinerii muzicieni timişoreni. Pe parcursul celei mai lungi piese ale acestui disc, Brown, ascultătorul are ocazia să savureze rând pe rând contrabasul lui Csaba Santa la adevărata sa valoare, percuţia „exact cât trebuie“ a lui Radu Pieloiu, dar şi prestaţia lui Sebastian Spanache.  Probabil cea mai interesantă piesă de aici este Bizarre Mode.  O adevărată excursie în lumea improvizaţiei în care cei trei membri ai trupei par a fi detaşaţi complet de lumea în care trăim şi-n care artificiile sonore se succed cu o viteză ameţitoare pe alocuri. După cum îi şi spune numele,  Meditation, este momentul de reverie al albumului, iar cele două minuţele şi jumate ale piesei de final, End of a lifetime, reprezintă un finish oarecum enigmatic. Alături de colaboratorii amintiţi, pe disc mai apar George Dumitru, Alex Simu şi Berti Barbera. Deşi n-am pretenţia să fi ascultat absolut toate albumele de jazz scoase în ultima vreme în ţărişoara noastră, cred că nu risc prea mult afirmând faptul că Sebastian Spanache Trio a editat cel mai solid disc din acest gen din ţărişoara noastră, de ceva vreme încoace. Fiindcă românul s-a născut poet şi-n ultima vreme există tot mai multe voci care etichetează gratuit apariţiile discografice, trebuie să precizez că în umila-mi părere ceea ce practică Sebastian Spanache Trio nu poate fi încadrat nicidecum în nu jazz, cum am avut ocazia să văd scris pe ici pe colo. E mai degrabă o abordare „fresh“ a jazz-ului clasic. Desigur, acest fapt nu ştirbeşte cu nimic din prestanţa acestui disc, pe care îl recomand cu căldură oricărei urechi iubitoare de frumos.
Linkuri utile: http://cdn.untergrund.net/trio/
                   https://sebastianspanachetrio.bandcamp.com/

1 apr. 2014

Gabi Delgado - 1

După 28 de ani de pauză, Gabi Delgado revine pe scena muzicală cu un album solo care are toate şansele să devină unul dintre cele mai interesante albume ale anului 2014, pentru cei care au auzit vreodată de D.A.F. sau de muzica EBM. Deşi după apariţia albumului său solo Mistress în 1986, Gabi a mai cochetat cu proiectele Delkom şi DAF/DOS materialul acesta discografic este „ceea ce trebuie“ (dacă-mi permiteţi o expresie „de stradă“) fiindcă reuşeşte să updateze cât se poate de meseriaş sound-ul minimal al perioadei de aur Deutche Amerikanische Freundschaft (mă refer aici la discurile Alles is gut şi Gold und liebe) cu ritmurile folosite în diversele stiluri ale muzicii din zilele noastre. Deşi trecerea asta a lui Gabi spre beat-uri moderne s-a produs încă din mijlocul anilor 80 (puţini ştiu că vocea proiectului D.A.F. a organizat alături de Westbam prima patrecere house din Germania, în 1986!) şi a continuat şi în proiectul DAF/DOS (cu memrorabila piesă Ich glaub ich fick dich später), de această dată artistul reuşeşte să vină în faţa fanilor cu un produs cu adevărat  fresh. Nu vă speriaţi, nu e nici dreamhouse, nici bass, nici post dubstep: e electronic cu E mare. Pentru cei neiniţiaiţi, paleta sonoră se învârte undeva între EBM, old school techno şi punk (acesta din urmă mai mult prin atitudine, decât prin sound). Frumuseţea constă în felul în care diversele direcţii muzicale sunt amestecate. În melanjul bine structurat care provoacă stări de bine urechii. Desigur, nostalgicii D.A.F. n-au nevoie de nicio recomandare pentru a savura acest disc. Care poate fi devorat şi de urechile obişnuite doar cu track-urile inventate cu ajutorul unei tone de VST-uri, care populează spaţiul muzicii electronice contemporane. După această audiţie, urechile curioase de aprofundare pot sălăşlui şi pe discografia D.A.F. şi vor avea surpriza să descopere câte proiecte din zilele noastre s-au inspirat din acele vremuri. Fiindcă lucrurile bune încep întotdeauna cu un Waw, prima piesă, Neosexy, reuşeşte să te acapareze din primele acorduri. Uşurel te acomodezi cu nişte texte primitive dar de efect ( „Neues deutche madchen in der neuen stadt“... Du bist so schön und virtuell, neosexuell!") şi începi să visezi cu ochii deschişi. În care unele pasaje îţi amintesc de Kraftwerk.  Piesa secundă te face să rămâi în aceeşi stare, cu menţiunea că melodia „Traum“ (Visul) este un exemplu concludent al simbiozei dintre vechi şi modern pe care o îmbrăţişează acest disc. E, dacă vreţi o combinaţie fericită între avangardismul muzicii minimal şi incolorele ritmuri prezente din plin în sound-urile electronice de astăzi. Vei constatat şi o referinţă la albumul Alles ist gut al celor de la D.A.F. căci „ich will das du mir sagt....das alles gut ist“. Fiecare cu visul lui. Aşa cum la un moment dat britanica Florence Welsh a declarat că visul ei este să apară pe scenă la vârsta de 60 de ani îmbrăcată într-un robot, „traum“-ul lui Gabi Delgado gravitează în jurul acestui enunţ simplist: totul e bine. Una din piesele care seamănă destul de mult cu D.A.F. este Sexkamikaze, dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată în Science Fiction Liebe, o piesă cât se poate de atipică, în care sound-ul e mult mai apropiat de Giorgio Moroder decât de Front 242. Odată cu Nebelmaschine, ascultătorul este târât cu sau fără voia sa în beat-urile care alcătuiesc marea majoritate a curentului techno din zilele noastre, esenţa acesteia fiind sintetizată prin ultimele cuvinte din text: „tanzt fur mich“. Un alt moment cât se poate de inspirat al discului este Puppen, care însă are o urmare mai puţin fericită, Alles gute zum geburstag, fără îndoială cel mai slab moment de aici. Printre compoziţiile care te cuceresc din prima se mai numără Die zukunft şi Lippenstift, aceasta din urmă fiind genul acela de melodie care nu are cum să te facă să stai locului în cazul în care nu eşti imobilizat. Spre deosebire de legănarea aceea fără noimă care se numeşte dans în zilele noastre, „Tanzen brutal“ e un pogo pe ritmuri electronice, o piesă care cu siguranţă îţi dă aripi. Pe ici pe colo, sesizezi şi momente în care îţi aduci aminte de vremurile în care The Prodigy erau pe cai mari cu Firestarter, ca de exemplu în The neuen barbaren sau Langweilig. Desigur, mult mai altfel, mai EBM style. Făcând abstracţie de cele două remixuri de la final (piesele 19 şi 20), discul ăsta se termină cu Barbarella. Un experiment de mare efect, care are ceva din „Der Räuber Und Der Prinz“, dar şi niţel ceva din nebunia unor experimente electronice de genul Caribou din zilele noastre. E un final glorios, care te face să dai repeat la întregul Eins. Dincolo de temele care gravitează în jurul dragostei neîmpărtăşite, a sexului sau a Science Fiction-ului, muzica lui Gabi Delgado e încântătoare prin energia pe care o degajă. Fiecare notă a pieselor sale are ceva de spus iar compoziţiile degajă tensiuni şi răsturnări de situaţie. E un album grenadă, gata să explodeze. Fiţi pregătiţi să-l savuraţi aşa cum se cuvine. 

25 mar. 2014

Grimus - Emergence

Parafrazând celebra zicală de la televizor care ne spune că „pentru o viaţă sănătoasă consumaţi minim doi litri de apă zilnic“, am putea inventa un nou imbold, de această dată pentru auz. De genul „pentru a avea urechi sănătoase. consumaţi minim un album de ascultat, zilnic“. Odată cu acest cel de-al treilea album din carieră, clujenii de la Grimus au intrat definitiv şi irevocabil în liga mare a rock-ului românesc. Am ocolit cu bună ştiinţă sintagma de „alternativ“, căci definiţia actuală a rock-ului înglobează fără tăgadă şi această particulă. Dincolo de mâna producătorului Adam Whittaker (răspunzător şi pentru creaţiile anterioare ale băieţilor), Emergence e mult mai divers stilistic decât precedentele realizări ale trupei care il are ca solist vocal pe Bogdan Mezofi. Lucrurile încep cât se poate de bine, căci intro-ul „Tunguska“ e unul cât se poate de inspirat. Desigur, inevitabila paralelă dintre explozia din 1908 de la Tunguska şi piesa care deschide acest material are menirea de a sublinia faptul că muzicienii clujeni s-au specializat în „explozii controlate“, iar singura nemulţumire este aceea că piesa este instrumentală. Cu un text deştept, Tunguska putea deveni unul din hiturile acestui disc, i guess. Următorul track – cel care dă şi titlul discului – e un soi de Song 2. Sau Blur a la Cluj, dacă preferaţi. O linie melodică inspirată, explozii de „one two three four“ bine plasate şi interpretarea fără cusur fac ca această piesă să fie una din cele mai reuşite momente ale discului. După un început atât de furtunos, atmosfera se mai linişteşte odată cu Legends. Care e urmată de domola “The Hell I’m In”, în care ai impresia că auzi o combinaţie de The Smiths sau R.E.M.. Graţie faptului că solistul Bogdan are mai mult „spaţiu“, melodia te duce într-o lume a misterelor, în care pe acorduri care îţi amintesc când de Morrisey când de Radiohead, te simţi confortabil. E acel moment de linişte interioară, de care ai nevoie pentru a rezista cu brio exploziilor de zi cu zi. Revenirea din reverie se produce brusc cu Weird Disco, un soi de „Started“ updatat la zi, care poate concura şi ea la statutul de „single“ sau poate deveni preferata fanilor în concerte. În ceea ce priveşte High, sincer nu pricep care este motivul pentru care e nevoie să o vedem în videoclip pe Laura Coşoi. Îmbrăcată. Dincolo de videoclipul slăbuţ, piesa se înscrie în registrul obişnuit Grimus: simpatică, plină de energie şi care te îndeamnă la ţopăială. Spuneam totuşi că pe acest disc băieţii sunt mult mai diverşi, iar în sprijinul acestei afirmaţii vă invit să ascultaţi cu atenţie Sattelites, un alt moment în care Grimus calcă pe urmele celor de la Radiohead. O reală surpriză o constituie şi Crashing To Earth, nu doar fiindcă seamănă sensibil de mult cu sound-ul Muse, ci pentru că aduce în ecuaţie un track scurt, dar care exprimă exact ceea ce trebuie în doar două minuţele: demenţă pozitivă. Deşi am citit pe undeva că băieţii cred despre Vitriol că ar fi piesa cu potenţial de pe disc, nu sunt de acord cu lucrul ăsta. Nu fiindcă piesa cu pricina n-ar fi O.K. din toate punctele de vedere, dar Emergence are alte momente şi mai inspirate.  Titlul de „cea mai surpinzătoare piesă de pe disc“ merge fără îndoială către Peregrine. Unde clăparul Lehel Kiss îşi face de cap în cel mai pozitiv mod cu putinţă, iar sound-urile sunt cât se poate de moderne. Singura nemulţumire e că piesa are sub două minuţele. Cu vreo 3 minute în plus, Peregrine putea fi momentul Arcade Fire al acestui Emergency. Deşi nu te vrăjesc din prima, Pale Hands şi Haze reuşesc să rămână în zona decentă a clujenilor.  Singura piesă în limba română, Priveşte-mă, e oarecum „nice“, dar nu face parte din momentele cele mai reuşite ale acestui disc. Şi-n plus, poziţionarea ei ca ultimul track nu e tocmai fericită, căci după un început ca Tunguska ar fi mers mult mai bine o altă nebunie din categoria „experiment“ ca finish. Dincolo de toate, Emergence este un album matur al unei trupe aşijderea. Care merită ascultat, indiferent de ce etichetă de rocker ai pe frunte. 

19 mar. 2014

Trust - Joyland

E un contrast evident între coperta întunecată şi titulatura acestui al doilea album al proiectului canadian Trust. Contradicţiile nu se opresc aici, căci dincolo de tărâmul bucuriei şi coperta sumbră a albumului, melomanul are parte de un disc cu totul diferit faţă de debutul canadianului Robert Alfons, despre care aţi citit aici. De data aceasta, „bucuria“ sonoră nu vine cu una cu două, albumul ăsta având nevoie de mai multe audiţii pentru a fi pe deplin înţeles. Sincer, la primele audiţii ale acestui Joyland, am fost oarecum dezamăgit. N-am simţit acele miresme catchy ale unor piese ca Dressed for space sau Candy Walls. Dar, la ascultări succesive am găsit altceva: discul ăsta e mult mai închegat şi matur în ansamblul său decât TRST. Deşi în mare parte, aranjamentele sonore se păstrează oarecum în zona darkwave sau goth – electronica, ascultătorul e vrăjit cu mult mai multe ingrediente strecurate cu abilitate printre piese. Prima piesă a albumului “Slightly Floating” te avertizează din start că nu ai de-a face cu o înşiruire de beat-uri trendy peste care au fost turnate alandala câteva texte idioate. E mai mult o piesă „cărămidă“ care construieşte fundaţia pentru track-ul secund, „Geryon”, un synthpop la graniţa dintre muzica electronică şi cea numită impropriu „goth“. Odată cu această piesă, simţi tot mai acut noţiunea de „trust“. Carevasăzică, de aici, fie te laşi pe mâna canadianului (care adeseori te poartă în lumea celor de la Crystal Castles), fie o laşi baltă şi te apuci să asculţi ceva care face furori prin topuri. Următorul track, Capitol are darul de a sublinia şi mai mult „întunericul“ orchestraţiilor specifice Trust. Ţipătul înspăimântător de la începutul melodiei e urmat de un melanj sonor mirific pe alocuri. Textele de aici au darul de a adânci misterul dat de aranjamentele „reci“ şi adesea se învârt în sintagma „No light - All night, all night, all night“ cu care începe acest track. Fiindcă după furtună urmează adesea un curcubeu, piesa care dă titlul acestui album are darul de a aduce „lumina“. Să nu vă închipuiţi că Trust cochetează cumva cu conceptul de happy people al melodioarelor menite să descreţească frunţile melomanilor de ocazie. Deşi e cea mai „melodioasă“ piesă de aici, Joyland nu ar reuşi să-şi găsească locul în playlist-ul vreunui radio comercial de pe la noi nici măcar în toiul nopţii. Printre momentele cu adevărat sclipitoare ale acestui disc se numără fără îndoială şi „Are We Arc?”, o superbă explorare în diverse zone electronice care emană bun gust prin fiecare notă a ei. Sunt şi momente mai puţin cum ar fi Icabod sau Lost Souls/Eelings sau Peer Pressure. Care pot fi sărite lejer, căci momentele bune continuă cu paranoia sonoră din “Four Gut” sau cu single-ul “Rescue, Mister”, care deşi nu e taman printre cele mai faine creaţii de aici, e de ascultat cu volum. Cum era de aşteptat şi finalul Barely e din cale de afară de original şi drăgălaş. Per ansamblu, Joyland merită ascultat la volum măricel, fiindcă îţi oferă de fiecare dată noi şi noi motive de „joy“. Indiferent că numim chestia asta „coldwave,” “goth synthpop“ sau “witch house”, muzica asta e cât se poate de nealterată de trenduri. Dacă ar fi să-l citez pe Robert Alfons, canadianul în care merită sp avem încredere, discul ăsta e influenţat de coloanele sonore ale jocurilor video, acid house şi techno, Kate Bush şi Elizabeth Frazer din Cocteau Twins. Dacă e să vă zic eu, discul ăsta îţi provoacă cam aceleaşi stări şi trăiri pe care le ai după vizionarea serialului Twin Peaks. E magic, subteran, altfel. E ceea ce trebuie, pentru orice meloman care caută exprimări artistice dincolo de clişee.

11 mar. 2014

Laibach - Spectre

Mi-e greu să imaginez ce reacţie ar putea provoca noul videoclip al celor de la Laibach în cazul în care eşti unul dintre oamenii care n-au auzit niciodată de celebrii sloveni înfiinţai în 1980. The Whistleblowers a fost filmat de regizorul norvegian Morten Traavik în Lituania cu o cameră de filmat sovietică şi acompaniează o melodioară atipică pentru Laibach. Chiar dacă în zilele noastre folosim cu mult prea mare uşurinţă termenul de „cult“, cei de la Laibach cu siguranţă merită etichetaţi cu această particulă. Slovenii care adeseori au fost în centrul unor acuze mai mult sau mai puţin fondate, fiind inclusiv catalogaţi fascişti (şi care au declarat la un moment dat că „suntem doar atât de nazişti precum a fost Hitler pictor“) revin după opt ani de pauză de la ultimul lor material de studio cu Spectra, un disc interesant, care deşi nu poate fi aşezat alături de capodoperele lor, emană bun gust. După căderea comunismului în Europa de Est, mulţi au prevăzut vremuri grele pentru celebra trupă slovenă, dar lucrurile nu s-au derulat aşa, căci oamenii demonstrează că şi-n vremurile noastre au ceva de spus. Pe plan melodic lucrurile-s mai aşezate, dar mesajele rămân în aria lor specifică. E şi cazul piesei Eurovision cu al ei refren „Europe is falling apart“, în care oamenii ne spun că în lipsa războiului punem la îndoială pacea (In the absence of war/We are questioning peace/In the absence of god/We all pray to police). Actul artistic al celor de la Laibach s-a situat dintotdeauna în zona protestului, chiar dacă compoziţiile lor nu sunt neapărat protest – songs aşa cum le ştim de la alţii. Amestecul lor de EBM cu industrial te duce cu gândul la Rammstein, dar comparaţia se opreşte aici. Sau ca să-i citez pe sloveni: „Rammstein sunt un fel de Laibach pentru adolescenţi“. Printre compoziţii se regăseşte şi  “Resistance is futile“, în care oamenii ne atenţionează în stilul lor specific că  „we suck your culture, brains, energy… we are Laibach, and you will be assimilated… existence as you know it is over!”. Marea artă în cazul celor de la Laibach este aceea că  la ei totul este important. Text, muzică, „image“.....Alături de începutul atipic, ascultătorul e vrăjit şi cu un final care te pune pe gânduri. „I believe in a better world/I believe in a better place/I believe in brotherhood, equality and freedom/I believe in happiness for all“ nu e tocmai un text „obişnuit“ din visteria trupei, dar descrie perfect noţiunea Laibach. E o melodie care îţi lasă întrebări, te face să gândeşti. Iar la lăsarea serii, cauţi semnificaţiile acestor versuri.După cum zic şi ei în aceeaşi Koran: „When the sun goes down again/And the moon is shining bright/There are all these questions on our mind“. Ca şi în cazul restul creaţiilor, şi acest material discografic e prea complicat pentru a fi degustat „pe fugă“. Nu e destinat defel celor care caută exprimări muzicale facile, căci pentru a-l înţelege, trebuie să-i acorzi atenţie sută la sută. Nu e chiar cel mai bun album din cariera Laibach, dar cu siguranţă e unul din acele discuri care merită ascultate pe-ndelete. Iar Laibach rămân şi-n 2014 nişte oameni care ocolesc cu bună ştiinţă clişeele şi pun „pe masă“ în faţa celor interesaţi un disc interesant. Pentru fanii trupei, o informaţie utilă ar fi aceea că discul se va lansa şi-n apropiere de Timişoara, pe 16 aprilie. La Budapesta, la celebrul A38.

18 feb. 2014

Skindred - Kill the power

Dincolo de diversele trenduri care se perindă periodic prin industria muzicală mondială, există câteva trupe care nu se abat defel de la drumul lor. Una din ele este Skindred. O formaţie renumită în anumite cercuri. Practic, oamenii ăştia amestecă în cote cât se poate de potrivite mai multe chestii faine: de la dancehall reggae la nu metal, iar din ecuaţie nu lipsesc nici efectele „electronice“ de soi bun.  Cel de-al 5-lea material discografic editat în cei 16 ani de carieră a trupei nu diferă prea mult de precedentele. Poate „electronicele“ sunt mai „în faţă“, dar în linii mari compoziţiile noi merg pe acelaşi calapod ca-n trecut. Conform zicalei, dacă un lucru merge bine, nu e nevoie să-l repari. Deşi nu defel spectaculos, discul ăsta e unul „de bine“, căci pe lângă amestecul de sound-uri sună foarte „live“ şi degajă o energie straşnică. Debutul este spectaculos, căci Kill The Power reuşeşte să transmită exact „drumul“ pe care merg cei de la Skindred. Cu oareşce influenţe de Cypress Hill plus nu – metal a la Korn, piesa te captivează din prima şi are parte de un refren simpatic. Explozia de enrgie continuă şi-n Ruling Forces, după care este „ajustată“ şi cu niţel dubstep în „Playing With The Devil“. Din fericire, e doar puţintel dubstep în piesa asta, atât cât să fie de bun augur. Lucrurile nu se liniştesc defel nici în piesa următoare, în care reggae-ul îşi face apriţia mult mai în faţă şi face casă bună cu riff-urile tăioase de metal în “Worlds On Fire”. Discul de faţă nu e unul potrivit romanticilor, căci mai fiecare track conţine mai devreme sau mai târziu o explozie de energie, care devine un fel de signature pentru Skindred. E de la sine înţeles că o piesă care începe cu „In a far away land/4 brothers and 1 bastard son, you/Became known as the ultimate fighting machine/I bring you The Ninja!“ nu are cum să fie altceva decât o altă explozie. De mare efact, căci Ninja e un alt moment extrem de reuşit al acestui disc. Mijlocul albumului cuprinde invariabil şi două momente nereuşite, “The Kids Are Right Now” şi „We live“, în care oamenii parcă-s de nerecunoscut, dar odată cu Saturday, lucrurile reintră în normal.  Deşi are parte de un început fad, a la Offspring, melodia asta devine mega – interesantă pe parcurs, poate şi datorită elementelor de ska care-şi fac apariţia. Deosebit de interesantă este “Proceed With Caution”, care duce discul în zona metal-ului pur, destul de neobişnuit pentru cei de la Skindred. Unicul moment „liniştit“ al discului este “More Fire”. E destul de derutant, căci piesa de închidere e construită pe nişte armonii reggae fără omniprezentul distors de chitară, dar per ansamblu melodia asta e destul de interesantă. Una peste alta, discul celor de la Skindred poate fi ascultat lejer şi de fanii metal, şi de cei axaţi pe hardcore, dar şi de cei îndrăgostiţi de sound-urile reggae. Ba chiar şi de cei care gustă muzicile din zona The Prodigy. Unica contraindicaţie ar fi pentru cei care fredonează muzica difuzată cât îi ziulica de lungă de posturile de radio comerciale din România. Deşi nu e nici fenomenal şi nici original, Skindred „curge“ bine de tot.




14 feb. 2014

Kumm - A Mysterious Place Called Somewhere

Înainte de a asculta cel de-al şaselea material discografic al celor de la Kumm, am fost oarecum surprins de descrierea acestuia în comunicatul de presă oficial, care pomeneşte faptul că „albumul poate fi considerat mai progresiv în abordarea sonoră“. Graţie acestui amănunt m-aş fi aşteptat ca printre compoziţiile noului disc să regăsesc influenţe a la Jethro Tull, The Moody Blues, King Crimson sau Emerson, Lake & Palmer. Da-ţi-mi voie să nu fiu defel de acord cu această titulatură, căci deşi cei de la Kumm au pe ici pe colo şi nişte reminescenţe de Pink Floyd, prog – rock – ul nu e tocmai o etichetă care li se poate aplica. O eventuală categorisire a clujenilor care au revenit cu un material discografic după patru ani de pauză poate include diverse „label“-uri, unul din cele mai îndemână fiind acela de melancolic – rock. Cel puţin până acum, căci – după cum îi zice şi titlul – noul disc e un exerciţiu reuşit de „hai să fim misterioşi“. Cele 13 piese oferă urechilor avizate un amalgam reuşit de influenţe, excursia sonoră a trupei care îl are ca solist vocal pe Oigăn fiind una captivantă. Marea surpriză a discului se dezvăluie încă din start, căci “Everybody’s Watching” e o explozie de sound-uri „rough“, mult mai zgomotoase decât melancolic- rock- ul etalat în ultima vreme de Kumm. Chiar dacă voi fi acuzat de patriotism local, trebuie să menţionez din capul locului că urechile subsemnatului simt absenţa fostului solist - timişoreanul Cătălin Mocan – dar dincolo de acest mic amănunt, startul este unul cât se poate de viguros, care demonstrează că oamenii aceştia se simt în largul lor şi-n felia grunge-ului.  Tocmai când te-ai obişnuit cu aceste acorduri, te trezeşti „in the middle of nowhere“, căci încă de la primele acorduri ale track-ului următor - “Sun Strip” – îţi readuci aminte de melancolia emanată de compoziţiile anterioare ale celor de la Kumm. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, dar trecerea asta bruscă de la „nebunia“ unor Smashing Pumpkins la sonorităţile mai aşezate gen R.E.M. e cât se poate de bruscă. Sound-ul rămâne în aceleaşi coordonate şi pe “Each Part of  You”, o melodie care sunt sigur că va fi „cireaşa de pe tort“ în concertele Kumm. Melodia asta are de toate şi într-o ţară normală ar putea deveni un hit la posturile de radio rock, căci e cât se poate de catchy. Strawberry Soul şi Time Machine sunt două compoziţii în care notele şi interpretarea vocală amintesc destul de serios de brit – pop – ul celor de la Oasis, iar momentul cel mai apropiat de „progresive“-ul cu care au fost etichetaţi în comunicatul de presă cei de la Kumm este The Dark side of the mind. Dincolo de trimiterea evidentă la Pink Floyd, piesa asta e specială şi graţie îmbinării la marea artă a vocilor mascline şi feminine, iar riff-urile „aspre“ din refren reuşesc să creeze o melodie care va fi fără îndoială preferata albumului, pentru melomanii care adoră aranjamentele muzicale complexe. One in a million e un alt track care sună a la R.E.M., vioara aducând un plus de şarm, iar „Sugar Hill” schimbă niţel registrul. Cu un sound a la Ugly Kid Joe şi „opriri“ inspirate, melodia iese din tiparele melancolic rock-ului. Deşi e cât se poate de energică, Bubbles nu reuşeşte să ţi se întipărească în minte, dar un alt moment izbutit al discului este The Last Man. Deşi emană melancolie prin fiecare notă a sa, piesa asta demonstrează încă o dată faptul că cei de la Kumm ştiu să fie misterioşi şi să amestece diverse influenţe în acelaşi „aluat“. Iar prăjiturica rezultată, deşi are un gust previzibil, e întotdeauna bună. O altă piesă care nu-şi regăseşte locul în tracklist este “That’s Right”, iar "Almost 7 Minutes Late" te face să te simţi ca şi cum ai asculta orice album al unei trupe din Seattle din anii când grunge-ul rupea tot. Piesa bonus, Să nu spui nimănui – care beneficează şi de un clip – nu poate fi inclusă în punctele forte ale acestui disc. E mai mult Byron decât Kumm, şi nu are acel „vino-ncoa“ pe care ar trebui să-l emane o asemenea compoziţie. Fără îndoială, la plusurile acestui disc nu am cum să nu amintesc prestaţia fără cusur a lui Iordache şi sound-urile rafinate ale clăparului Kovács András. Deşi are momente cât se poate de previzibile, noul album Kumm este unul interesant. Şi pentru amatorii de chick rock care degustă melodiile languroase şi pline de melancolie şi pentru urechile obişnuite cu sound-uri mai aprige. Exact cum îi spune şi numele, e o călătorie misterioasă pe un tărâm aflat „undeva“. În care dai peste deja – vu – uri dar şi peste momente care îţi colorează sufletul cu gânduri pozitive. Şi dacă vă place Kumm şi sunteţi prin Timişoara, azi, 14 februarie, mergeţi la concertul lor din clubul Daos.