19 mai 2015

Robin and the Backstabbers - Arhangelsk

După cum era de aşteptat, albumul cu numărul doi al celor de la Robin and the Backstabbers a împărţit aşa numita comunitate „underground“ de la noi în ţară în două: unii s-au grăbit să ridice Arhangelsk în slăvi, în timp ce alţii au făcut albumul harcea – parcea reuşind să scoată în evidenţă doar minusurile acestuia. Am folosit termenul de underground în mod peiorativ, căci în orice ţară normală (sau cu o cultură muzicală normală, dacă e să fiu politically correct), muzica celor de la RATB ar fi difuzată în heavy rotation pe canalele mass media. Discuţia asta cu underground versus restul lumii e hilară şi fără sens. Din păcate, chiar şi puţinii oameni „de bine“ care nu au urechi de tablă şi nu se grăbesc să îmbrăţişeze o trupă doar pentru că e la modă, au prejudecăţi cât casa. S-au găsit unii să comenteze, de exemplu, că RATB şi-au vândut sufletul, fiindcă au scos acest disc cu ajutorul celor de la Roton. Vorba cântecului celor de la RATB este o minciună din categria „mai mare nu am“. Şi asta pentru că atâta timp cât gaşca lui Andrei Robin Proca rămâne în coordonatele rock-ului în care navighează, nu contează ce scrie pe coperta discului. Iar dacă pe viitor RATB – prin absurd – ar scoate un featuring cu Antonia, ar fi bine să ascultaţi piesa. Şi numai apoi să vă daţi cu părerea. Desigur, consideraţiile astea sunt cât se poate de filozofice, căci nu trebuie să uităm nicio clipă în ce ţară trăim. Una în care haterii au ajuns să îşi reverse năduful pe toate canalele media posibile, în timp ce oamenii cerebrali preferă să se retragă fiecare în carapacea lui, evitând amestecul cu elementele „noroioase“.

Revenind la Arhangelsk, albumul acesta nu e nici genial, dar nici varză. E un disc decent, care deşi nu rupa gura târgului, îi aşează pe cei de la RATB în linia trupelor care au ceva de spus în rock-ul românesc. Nu am folosit nici underground şi nici alternative în deplină cunoştinţă de cauză, căci muzica asta e rock. Cu influenţe diverse. La capitolul lucruri plăcute nu am cum să nu menţionez conceptul albumului. Se ştie, Arhanghel’sk e a doua parte a trilogiei Bacovia Overdrive începută atât de bine cu Stalingrad. Avem 14 piese despre scafandri, mirese şi îngeri, case în flăcări şi cântece duse de vânt. Un alt lucru de apreciat la băieţii ăştia este acela că oamenii nu merg pe idea altor trupe din branşă, care fac băşcălie de unele lucruri care merg anapoda în ţara noastră. Nu cad în derizoriu cu texte scrise pentru indivizii care şi-au format IQ-ul în urma talk – show-urilor geniale ale vedetelor TV din ţara noastră, dar nici nu forţează nota, inventând compoziţii din seria „atât de complicate încât numai noi le înţelegem“.

După cum îi şade bine unui disc cu cojones, prima piesă a albumului, Scafandru, are toate ingredientele unei compoziţii solide, atât la capitolul versuri cât şi la instrumentaţie. Pe nişte sound-uri a la Smashing Pumpkins pe alocuri, aflăm că „liniştea nu înseamnă lipsa muzicii/să ai umor nu înseamnă să spui bancuri/dragostea nu înseamnă flori şi mai târziu copii“. Track-ul următor, Regizor nu reuşeşte să se ridice la înălţimea debutului de disc, dar „Cosmonaut“ emană din nou porţiuni de explozie asezonate cât se poate de şugubăţ cu momente calme, iar pentru „Eu fac brazii tu faci apa“, băieţii o dau pe ceva sound-uri mai puţin „agresive“ optând pentru o compoziţie oarecum mai „comercială“ în care aflăm că „facem numai ce vrem în intimitatea ţării noastre“. Desigur, rupt din context acest citat ar putea fi straniu pentru unii cârcotaşi, dar trebuie să recunoaştem că oamenii ăştia şi-au creat o „potecă“ în care adeseori textele lor te pun pe gânduri. O chestiune cât se poate de pozitivă, if you ask me. Una din surprizele plăcute ale acestui disc este „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“, un interludiu de vreo 70 de secunde care demonstrează că RATB ar putea evolua pe viitor şi undeva în zona experimentală a celor de la Radiohead, de exemplu, lucru care n-ar fi deloc rău, în opinia subsemnatului. De foarte bun simţ este şi cover-ul la piesa La Domenica Delle Salle. Pentru cei care ştiu originalul acestei compoziţii italiene, reorchestrarea celor de la RATB li se va părea cât se poate de interesantă. Restul, pot rămâne cu impresia că băieţii nu au avut destule compoziţii pentru acest disc. Varianta corectă e cea cu orchestraţia izbutită. O spun asta chiar dacă nu sunt adeptul cover-urilor. Dar, chestiile astea făcute cu bun simţ şi cu măsură pot fi mega – interesante. Cum este cazul aici. Chiar dacă pe plan instrumental, „Minciună mai mare nu am“ nu spune mare lucru, piesa e salvată din nou de versurile extrem de izbutite ale lui Robin: „Generaţia mea e-o statuie furioasă/Dacă-ncerci să mişti, se complică tot/ Generaţia mea e-o minciună frumoasă/Dacă-ncepi să crezi, ţi se iartă tot/Mi-am pus costumul de scafandru, m-am aruncat în patul tău“. Iar acel „boierule“ aruncat undeva la refren e din categoria zicalelor cu tâlc. Imperatrix e un alt moment reuşit al acestui disc. Nu am înţeles raţiunea pentru care „Muzică în cântece“ a devenit single-ul care beneficează şi de un videoclip oficial, căci există cel puţin alte 3-4 piese de aici care ar fi meritat mult mai mult să fie „ancora“ acestui disc. Din păcate, hidden – track – ul de la final nu reuşeşte să fie atât de interesant precum ar fi trebuit. Era mult mai bine ca băieţii să opteze pentru o nebuneală experimentală, poate chiar de genul interludiului „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“.

Una peste alta, cu bune şi rele, discul numărul doi al celor de la RATB e decent. Nu sunt de acord cu atât de uzitata sintagmă a „sindromului albumului numărul doi“. Discul ăsta nu e mai prejos decât debutul băieţilor. E mai degrabă sindromul cu muzica românească. Desigur, se putea şi mai mult. Dacă aş fi fost producătorul celor de la RATB aş fi insistat ca instrumentaţiile să sune niţel mai updatate la anul 2015. Clapa aş fi văzut-o cu un rol mult mai pregnant (poate chiar niţel a la Django Django style), iar unele efecte de chitară le-aş fi scos niţel din aria grunge. Dincolo de toate,  albumul ăsta e unul important pentru muzica rock românească. Pentru muzica românească actuală, Arhangelsk e un album reuşit. Ştiu, sună patetic veşnica lamentare cu „muzica românească“, dar ăsta e adevărul gol – goluţ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu