Să tot fie câţiva ani de când amatorii de rock din întreaga
lume au fost cuceriţi de aşa numitul desert blues. Poate cei mai cunoscuţi
reprezentanţi ai acestui curent care a reuşit să „prindă“ bine de tot în rândul
posesorilor de urechi bine spălate sunt cei de la Tinariwen. Songhoy Blues
demonstrează că lucrurile nu se concentrează doar pe tărâmul oamenilor din Tuareg,
căci trupa asta vine din Mali. Cvartetul a devenit cunoscut acum doi ani când
una din piesele lor a apărut pe compilaţia Africa Express, realizată de liderul
trupei Blur, Damon Alburn.
Înainte de a compune piese proprii, oamenii ăştia au
executat la greu cover-uri după Ali Farka Toure, lucru care se mai simte pe
aici pe colo. Dincolo de toate, africanii ăştia care n-au împlinit încă 30 de
ani amestecă într-un fel unic tradiţiile locului cu sonorităţile pline de
culoare ale diverselor curente de rock „actuale“, printre sonorităţile care-şi
găsesc locul pe aceste 11 piese care alcătuiesc albumul de debut al trupei
numărându-se aranjamente a la Jimi Hendrix.
Dar nu numai, căci sunt sigur că
piesele astea vor evoca amintiri plăcute şi ascultătorilor de Black Keys sau
Led Zeppelin, de exemplu. La fel de bine vor fi digerate şi de ascultătorii
Alabama Shakes, în deschiderea cărora au cântat dealtfel recent prin Amercia.
Revenind la disc, ritmurile cât se poate de funky ale piesei Irganda sunt pur
şi simplu magice încă de la prima audiţie, iar o bună parte din „prospeţimea“
acestor track-uri se datorează fără doar şi poate şi producătorului Nick Zinner
(Yeah Yeah Yeahs) care a reuşit să
păstreze un groove criminal pe aproape toate track-urile.
Esenţialul este că
preţ de 40 de minute, melomanul amator de rock de calitate are parte de un disc
uimitor, care nu are cum să nu te facă să ţopăi când îl asculţi. Spre deosebire
de multe produse „prefabricate“ muzica asta debordează de simplitate şi
originalitate, chestiuni care la urma urmei definesc un disc cu mult bun gust.
Care merită ascultat, pe repeat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu