16 iun. 2015

Toulouse Lautrec - Dejun pe iarbă

Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim.

Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi datorită căciulilor de blană pe care le purtau la greu în unele concerte este o audiţie simpatică. Poate şi datorită versurilor inspirate pe alocuri. Şi graţie faptului că ascultătorul „simte“ pe parcursul celor zece piese un story gândit, o poveste care chiar şi cu minusurile ei reuşeşte să te captiveze pe alocuri. Primele două piese ale discului, cea care dă titlul albumului şi Camera 203, „curg“ fără cusur, chiar dacă sunt cât se poate de previzibile. Poate dacă vocea solistului nu ar ocupa atât de mult „spaţiu“, sau piesele ar fi fost mai lungi, rezultatul era mai bun. Poate aşa s-au gândit băieţii, că au nevoie şi de melodii uşurele. Cea de-a treia piesă de aici, „Istanbul“ e unul din momentele interesante ale acestui disc. Pe ici pe colo, sound-ul seamănă cu cel executat cu mulţi ani în urmă de oamenii de la Partizan, doar că de această dată riff-urile de chitară sunt ceva mai „nervoase“, ceea ce adaugă o porţie de şarm track-ului. 

 „Tot ce ai tu“  este piesa care împacă la fix două tabere: urechile corporatistelor care suspină după versuri romantice şi urechile celora care sunt obişnuiţi cu efecte de chitară „zgomotoase“, fiind un melanj decent de „hot and cold“, adică piesă de corazon şi melodie de „dat din cap“ deopotrivă. Chiar dacă n-are nicio legătură cu celebrul La Vita e Bella, piesa „Viaţa e frumoasă“ încearcă să îţi deruleze în căpşor o peliculă bilingvă în care strofele în limba franceză se amestecă cu refrenul care te informează că „viaţa e frumoasă/când ajung acasă“. Unica piesă în limba engleză inclusă pe acest album discografic nu reuşeşte să aducă nimic imprevizibil, dar penultima piesă numită „Nu se termină aşa“ este fără îndoială unul din cele mai inspirate momente ale acestui „dejun pe iarbă“. Şi asta pentru că aici se simte cu adevărat că băieţii au în ADN-ul lor şi porţii sănătoase de nebunie muzicală. Sau, dacă vreţi, piesa asta cochetează cu niscaiva etichete de „experimental“.  Sincer, m-aş fi bucurat ca pe discul ăsta să găsesc şi alte nebunii de genul ăsteia. Poate, pe viitor. Ultima piesă a discului, instrumentala „Pânzele albe“ nu reuşeşte să convingă prea tare, fiind un soi de jam – sesion fără „lipici“. 

Una peste alta, chiar cu momentele mai puţin reuşite albumul celor de la Toulouse Lautrec intră în categoria discurilor decente din muzica rock românească actuală. Din nefericire, în „oala“ asta de muzică, trupele româneşti merg cam pe acelaşi calapod. O posibilă explicaţie pentru această constatare este aceea că formaţiile astea cântă pentru România. Drept urmare, piesele lor sunt „croite“ special pentru nevoile urechilor care rezonează cu indie – rock – ul ăsta de România. Aştept cu nerăbdare momentul în care în „oala“ asta să avem şi formaţii care să te facă să zici „jdiu“. Sau, cum ziceau cei de la C&C Factory odinioară, „things that make you go hmmmm.....“

Un comentariu: