25 nov. 2015

Floating Points - Elaenia

Floating Points
Nu mai e un secret pentru nimeni că etichetele muzicale cu care se catadicesc unii artişti în zilele noastre, frizează uneori absurdul. Graţie faptului că graniţele dintre stiluri au cam dispărut, tot mai des avem de-a face cu muzici care nu pot fi băgate într-o cutie anume. La fel stă treaba şi în cazul britanicului care-şi spune Floating Points. Dacă e să dăm crezare etichetelor puse de site-ul Resident Advisor, ceea ce „scoate“ omul ăsta e un amestec de jazz, house, techno, disco şi bass. În spatele acestui pseudonim se ascunde Sam Shepherd, un tip care a cântat ceva vreme în Manchester Cathedral Boys Choir înainte de a se muta la Londra, unde a devenit cunoscut graţie producţiilor sale. Şi care are o impresionantă colecţie de discuri vinil, de peste 10.000 de bucăţi. Cele mai îndemână comparaţii ar fi Four Tet sau Caribou. Dar, Floating Points e niţel altceva.


Excursia muzicală începe cu Nespole, o adunătură de synth-uri care par cât se poate de bizare în primele două minute ale piesei prin repetivitatea lor, dar care mai apoi capătă o nuanţă deosebită prin introducerea unor elemente demne de filmele lui Hitchcock. După un start cât se poate de reuşit şi misterios deopotrivă, ascultătorul este „bombardat“ cu o piesă structurată în trei părţi (Silhouettes). Din loc în loc, instrumentele folosite aici îţi dau impresia că tocmai asişti la un jam session executat de cea mai obscură trupă de psihadelic kraut – rock din Turcia care a existat vreodată. Asta din punctul de vedere al structurilor melodice, căci instrumentele folosite te duc cu gândul la un jazz de improvizaţie cu puternice accente de „fusion“. Şi asta nu e tot, căci desele momente de acalmie care se regăsesc între cele zece minute ale acestui track adaugă un şarm deosebit. Percuţiile discrete şi orga hipnotică te duc cu gândul la Weather Report. Sau Pink Floyd. Sau Can. Sau orice altceva, căci de fiecare dată când asculţi  această piesă ţi se pare că dai de influunţe cât se poate de variate sau neverosmile. Elaenia debutează cu două minuţele de „nomansland“, susceptibilă de zona The Orb, sau orice din categoria new age. Lucrurile se schimbă pe parcurs, iar odată cu Argent, apare şi un uşor iz de dance music. E un fel de a spune căci întreaga construcţie are un aer misterios iar arpegiile de synth care se revarsă în urechi sunt de mare efect. Thin Air demonstrează încă o dată faptul că omul acesta e cât se poate de atipic. Şi asta fiindcă sound-uri moderne de bass music sunt aşezate ingenios peste sunete de pian de abia perceptibile în fundal, iar diversele efecte adăugate „mult în faţă“ reuşesc să coloreze într-un mod mirific această piesă.

Aş fi tentat să spun că omul acesta reuşeşte să adauge arome de jazz şi kraut musik peste structuri electronice, dar ceea ce se aude în cele şapte piese de aici e din categoria „nu o să-ţi  vină să crezi“. La primele secunde ale piesei „For Marmish“ ai impresia că tocmai ai dat peste Nils Frahm. Ideea se schimbă repede, graţie  unui amestec flamboiant de sunete minimale inventate parcă special pentru a sublinia frumuseţea naturii care ne înconjoară. După cum era de aşteptat, finalul Peroration Six e cireaşa de pe tort la capitolul ciudăţenii. E o piesă în care sunetele techno şi jazz par să se amestece cu percuţii folosite parcă în noise rock. Iar finalul piesei, e de poveste. O explozie sonoră de nedescris în cuvinte.

Albumul ăsta are de toate: de la momentele de ambient în care aproape auzi ciripitul păsărilor în pădure şi susurul izvorului de munte până la explozii folosite adesea în ceea ce numim muzică industrial sau synth-uri specifice unor artişti concentraţi în muzica electronică experimentală. Nici nu e de mirare, căci printre influenţele britanicului se regăsesc nume ca William Fischer. Sau Kenny Wheeler, Rachmaninov, Bill Evans sau Debussy. Poate ar mai fi de amintit şi faptul că britanicul a avut recent un set de şase ore în celebrul club Berghain din Berlin. Unde, printre altele, a pus în întregime albumul Harvest Time al muzicianului de jazz Pharoah Sanders. Revenind la acest disc, are momente pline de romantism dar şi porţiuni abrupte. E un album uluitor care traversează cu mare eleganţă genuri.  Pe scurt, e un serios candidat în clasamentul celor mai interesante albume ale anului 2015. Poate ar mai trebui să adaug că albumul acesta merită să fie ascultat la căşti, pentru o experienţă de nota zece. 

24 nov. 2015

Vali Sirblues Racila - Stay Styx-ed to the blues!

Prin definiţie, există câteva stiluri muzicale care nu vor ajunge niciodată să fie gustate de spectatorii fideli ai emisiunilor lui Măruţă sau Capatos. Unul dintre acestea este blues-ul acustic. Unul din puţinii exponenţi ai acestui curent muzical din România este Vali „Sirblues“ Răcilă. Care explică alegerea făcută cât se poate de sincer: „Cânt blues-ul tradițional acustic pentru că nu este îndeajuns promovat sau nu așa cum ar fi de dorit, cânt în fața publicului tocmai pentru ca vreau să le arăt oamenilor câteva dintre pietrele prețioase pe nedrept uitate, să le ofer cumva o alternativă la ceea ce primesc din belșug pe toate canalele TV sau posturile de radio, pe stradă, în mașină sau de la fereastra vecină“. Pentru cei care au avut ocazia să asiste live la vreunul din concertele acestuia, e cât se poate de clar că apariţia acestui disc este o iniţiativă demnă de remarcat. Şi pentru ceilalţi poate fi o audiţie mai mult decât interesantă. E un album de colecţie pentru orice meloman din ţara noastră, fiindcă creionează cât se poate de exact evoluţia unui artist care merită mult mai multă atenţie din partea publicului autohton.

Se prea poate ca unii dintre voi să fi ascultat discul Handmade Blues, realizat de Vali Răcilă alături de Raul Kusak şi produs de Nicu Alifantis. Care cuprinde o serie de evergreen-uri, inclusiv şarmantul „Is that a monkey you got?“ Ei, bine, de această dată, melomanii au parte de un disc solo, care s-a născut graţie unui timişorean plecat în capitala Austriei şi care a devenit şi producătorul acestui material. E vorba de Alin Mihoc şi Asociaţia Culturală Kabaitan, sub umbrela căreia s-au desfăşurat o serie de evenimente de nota zece la Viena. Albumul a fost înregistrat în capitala Austriei de Peter Muller şi a apărut la casa de discuri austriacă Styx Records şi îi are ca invitaţi pe Martin Pyrker (pian) şi acelaşi Peter Muller (la tobe) şi cuprinde 16 piese. 

Printre care se numără şi superba "Sitting on Top of the World", o baladă care a intrat în categoria standardelor din umbrela American Music. Compusă de Walter Vinson şi Lonnie Chatmon în anii 1930 şi care a mai fost redată publicului din lumea întreagă prin interpretările unor artişti ca . Willie Nelson, Jeff Healey, BB King, Jack White, Bob Dylan, Cream Howlin Wolf, Ray Charles sau Les Paul. O altă piesă cu lipici este „Viola Lee Blues“ , o compoziţie născută în 1928 care a devenit cunoscută decenii mai târziu şi datorită variantei realizate de Greateful Dead. Aprecierile nu se opresc aici fiindcă fiecare din cele 16 track-uri incluse aici reuşeste să inducă o stare de bine oricărui ascultător pasionat de muzică „cu rădăcini“ puternice. Albumul „sună“ cât se poate de curat iar muzicianul care este totodată şi un apreciat socio-psiholog. dă totul din el. Din loc în loc eşti „tratat“ cu sound-uri mirifice provenite de la legendara chitară de 112 ani a artistului, dar şi de celelalte instrumente care reuşesc să creeze o construcţie solidă, colorată cu sunete tradiţionale. Albumul poate fi cumpărat de aici.

23 nov. 2015

Byron - Eternal Return


Byron Eternal Return
Pe lângă nemuritorul „Pe aripile vântului“, producătorul american din Epoca de Aur a Hollywood-ului, David O. Selznick a lăsat moştenire şi câteva vorbe de duh. Una dintre acestea e aceea că „reuşita oricărui proiect stă în detalii“. Atunci când vorbim de byron, detaliile sunt foarte importante. Formaţia care şi-a făcut apariţia în urechile melomanilor din ţărişoara noastră cu discul Forbidden Drama, a avut dintotdeauna grijă la acest capitol. Poate nu ar fi lipsit de importanţă să amintesc că albumul A kind of alchemy a avut parte  de una din cele mai mişto „ambalaje“ ever realizată în ţara noastră la capitolul CD-uri, acesta fiind realizat sub forma unei cărţi de formă pătrată cu latura de 7 inch. După ce au cochetat cu limba română pe albumul „Perfect“, băieţii au realizat un hibrid care a apărut în două ediţii distincte („30 de secunde de faimă“ şi „30 seconds of fame“) iar anul trecut au revenit în business cu un disc melancolic, ale cărui piese au fost incluse în coloana sonoră a serialului Rămâi cu mine, difuzat de HBO România. Din fericire, noul album reprezintă o întoarcere la rădăcinile mai puţin „comerciale“ ale trupei. Iar detaliile, întregesc şi de această dată atmosfera. 

Discul “Eternal Return”, a fost inregistrat in High Resolution Audio (24 bit / 96 kHz) la Windmill Lane Recording Studios, renumitele „studiouri U2” din Dublin, Irlanda. Mai trebuie adăugat şi faptul că masterul a fost realizat la studioul Abbey Road din Londra de catre Frank Arkwright (Joy Division, Blur, Arcade Fire, BiffyClyro etc.)..În plus, “Eternal Return” este un album-concept cu 12 piese compuse pe parcursul unui an, fiecare dintre ele corespunzând câte unei luni din calendar (începând cu martie şi terminând cu februarie). Versurile vorbesc despre miturile, legendele şi evenimentele istorice din spatele fiecărei luni, transpuse în lumea modernă. Şi ca să rămânem tot la detalii, ascultătorul are parte de o cărticică extrem de inspirată. Credeţi-mă pe cuvânt! Din punct de vedere muzical, byron revin la un sound mai complex. Şi asta e îmbucurător, în opinia subsemnatului.

Încă de la primele sunete ale piesei de deschidere „Settling down“ e clar pentru toată lumea că discul ăsta nu se adresează oamenilor care ascultă muzică doar în timp ce spală vasele sau călătoresc cu mijloacele de transport în comun. Un lătrat de câine misterios te face să te teleportezi undeva într-un sat izolat de munte, iar intro-ul cu voci care şoptesc ceva în limba franceză este urmat de o explozie de chitări care începe undeva aproape de minutul doi. Discul debutează în forţă cu nişte riff-uri mult mai hotărâte decât majoritatea pieselor byron şi se învârte în jurul unor armonii bine structurate, subliniate la fix de câteva pasaje „zgomotoase“ care alcătuiesc la un moment dat o paranoia psihadelică de mare efect. Sound-urile de clape din finalul piesei mânuite ca de obicei dibaci de 6fingers sunt exact la locul lor. The Sea – varianta piesei „Marea“ prezentă pe acest disc – sună bine de tot, iar unul din puncte de atracţie ale albumului este piesa Peace. Nu pentru că e printre cele mai scurte, ci fiindcă iese oarecum din tiparele byron, atât ca construcţie cât şi ca tonalitatea vocii solistului. Alături de notele muzicale, băieţii sunt la înălţime şi graţie textelor. Un bun exemplu este „Gone Fishing“: „My woman doesnt seems to care- We are stuck in a routine She s jus hungry for compliments Her wardrobe is full but she has nothing to wear The strory doesnt seems to end  I think im going fishing“. Per ansamblu, albumul Eternal Return e mult mai  „zgomotos“ decât precedenta lor realizare discografică. Dar, rămâne undeva în zona rock-ului „aşezat“ în care pasajele „liniştite“ se îmbină armonios cu porţiunile „nebunatice“. 

Unul din minusurile albumului acesta este acela că toate compoziţiile poartă amprenta liderului trupei. Bănuiesc că ar fi mult mai interesant ca pe viitor rolul ăsta să fie preluat şi de alte persoane, pentru varietate. Refrenele sunt ample şi vor bucura cu siguranţă oamenii „ninetofive“, iubitori de rock. Nu e niciun reproş, ci doar o constatare, căci la concertele celor de la Byron am avut priejul să văd de nenumărate ori fete şi băieţi din categoria „corporatişti“. Care nu vor să se asocieze cu baladele Vama sau Holograf , dar nici nu gustă prea tare experimentele „alternative“. Una peste alta, byron rămâne în apele rock-ului de calitate. Indiferent dacă fredonezi sau nu piesele byron, trebuie să recunoşti că oamenii aceştia şi-au creat un drum propriu. byron are o „semnătură aparte“. Care include un sound distinct, cu răbufniri zgomotoase şi melancolii languroase. Peste care se adugă o atenţie sporită la detalii.Rezultatul este unul de apreciat. Şi de ascultat, bineînţeles.