13 dec. 2016

Implant Pentru Refuz - Acustic (Live@Unirii5)

                                                      




Cea mai cunoscută trupă de hardcore din România, IPR, a apelat la unul din cele mai mişto „trucuri“ popularizate la nivel mondial de MTV, pentru a oferi fanilor un nou material discografic. Ca o mică paranteză, deşi în accepţiunea generală seria de concerte MTV Unplugged a „revoluţionat“ muzica, e bine de ştiut că primul recital de această factură a avut loc prin 1968 când Elvis Presley a apărut la TV în faţa unui public restrâns în cadrul unui eveniment numit '68 Comeback Special. Indubitabil, în ultima vreme a devenit oarecum „trendy“ ca formaţiile „supărate“ să abordeze şi seturi „liniştite“. IPR nu a marşat prea mult pe această idee. Dealtfel în cariera lor începută în 1995, trupa a cântat de foarte puţine ori în această variantă, prima lor „încercare“ de acest fel petrecându-se prin 2012 la clubul Daos din Timişoara în cadrul unui eveniment şugubăţ denumit „Transplant acustic“, repetat mai apoi şi-n clubul Fabrica din Bucureşti.

Ceea ce se aude pe acest nou disc este înregistrarea unui concert  susţinut în luna octombrie a anului 2015, care s-a desfăşurat în curtea interioară a cafenelei D’arc din Timişoara, în spaţiul numit Unirii 5. De aici vine şi titulatura discului, o precizare cât se poate de esenţială pentru cei care n-au fost atât de norocoşi să participe la acel recital. Cele opt piese incluse pe acest material discografic au fost extrase din două discuri emblematice ale Implanţilor: Oameni fără fetze ( „În interior“, „Subzero“ , „Eutro“, „Simplu şi greu“ si „Rezist“) şi Monolith („Sidef“, „Apus“ şi „În soare deschis“). Nu ştiu care a fost motivaţia pentru care băieţii au ales piese doar de pe aceste două albume din discografia lor, dar rezultatul este unul cât se poate de corect. Probabil că unii şi-ar fi dorit şi alte „perle“ din cele şapte L.P.-uri ale Implanţilor, dar există o vorbă cât se poate de percutantă care spune că nemulţumitului i se ia darul. Până una alta, ne consolăm cu gândul că vom auzi în concerte „Tăcere şi resemnare“, „Să curgă bere pe Bega“, „Incolor“ sau „Seven Shades“. Sau poate chiar pe viitoare albume acustice ale trupei.

Este surprinzător şi faptul că băieţii au optat să nu includă nicio piesă de pe „Cartography“, album apărut ca şi acesta la Viniloteca. Dar, gata cu lamentările, hai să vedem ce fel de bere curge pe Bega în Acustic (Live@Unirii5). Combinaţia dintre sound-urile surprinzător de „calde“ instrumentale şi vocea „tăioasă“ pe alocuri a lui Vita asigură un şarm deosebit pieselor. Ar fi de-a dreptul crud să nu remarci şi publicul care se aude pe ici pe colo. Şi chiar şi mulţumirile lui Vita. E de apreciat faptul că discul acesta este audio. Şi asta pentru că ascultând în tihnă cele opt piese pur şi simplu „zbori“ în mijlocul concertului. Nu e nevoie de un DVD pentru asta. E nevoie doar de muzica IPR care te catapultează pe tărâmuri magice. Alături de „suspecţii uzuali“ (în speţă membrii Implant Pentru Refuz), avem parte şi de două figuri interesante pe „Apus“. E vorba de Lelia Nicolaiciuc şi Gabriel Almaşi. Chiar dacă tema duetelor „boy meets girl“ a mai fost abordată de Implanţi în trecut, piesa „prinde“ magie şi de această dată, iar tereminul lui Almaşi pur şi simplu detonează o bombă. Astfel, „Apus“ iese din matca de live – acustic – cu accente de hardcore şi prinde arome de Led Zeppelin, Dmitri Shostakovich sau Jean Michel Jarre, dacă e să luăm la întâmplare trei nume celebre care au folosit din plin tereminul. Aripa radicală a fanilor IPR ar putea observa  faptul că piesele sună mult mai „mellow“. Nici vorbă de aşa ceva. IPR-ul nu începe să se „moaie“, fiindcă melomanii open – minded vor remarca faptul că în cei 21 de ani de când curge Bere pe Bega alături de Implant, trupa s-a maturizat. În discul ăsta, IPR reuşeşte să amestece cu succes „urletele“ cu „fineţurile acustice“. Fără îndoială, discul reprezintă un alt pilon în istoria formaţiei. Iar dacă e să ne gândim că acesta vine numai la un an diferenţă după „Cartography“, ne putem aştepta ca de acum încolo Implanţii să se mişte ceva mai alert în privinţa apariţiilor discografice.


7 dec. 2016

Coma - Orizont

                                           


Aparent, zece ani e o perioadă cât se poate de lungă atunci când vorbim de muzică. Chiar şi-n ciudata industrie muzicală de pe meleagurile noastre într-un deceniu s-au schimbat destul de multe. Mai ales la dance şi pop, unde deşi versurile unor piese sunt cât se poate de handicapate, sound-ul este totuşi accaptabil. Din păcate, scena hardcore – metal – rock românească nu a trecut prin schimbări spectaculoase în ultimul deceniu. E drept, au apărut multe festivaluri unde se ascultă riff-uri agresive, au apărut şi câteva trupe din aşa numitul alternativ – rock, dar la „agresivităţi“ situaţia nu e cu mult diferită de cea din trecut. Trupele din această „ciorbă“ care au ţinut pasul cu vremurile sunt destul de puţine, iar la capitolul „sound“ ar mai fi multe lucruri de îmbunătăţit. 

Carevasăzică, la zece ani de pauză de la ultimul album Coma, aşteptările visavis de acest disc erau în funcţie de perspectiva fiecăruia. Din capul locului trebuie menţionat că albumul celor de la Coma nu e deloc încadrabil în categoria „spectaculos“.  Printre compoziţiile care se regăsesc pe Orizont se numără şi câteva piese bineştiute deja de fanii trupei: Un semn (2011), Vezi (2012), Chip (2014) sau Document (2015). Melodia care deschide albumul – şi care totodată stabileşte numele acestui material discografic – are un şarm aparte fiind totodată unul din cele mai interesante piese din disc. E un semn clar că oamenii au rămas ancoraţi în „rădăcini“. E drept, piesa asta (şi nu numai) are destule similitudini cu muzica timişorenilor de la Implant Pentru Refuz. Înainte de a mă acuza de „provincialism“ daţi – mi voie să remarc faptul că şi IPR-ul sună „a multe altele“ de afară. Principalul este că muzica asta are cojones“. Unul din motivele pentru care Coma este o apariţie interesantă pe spectrul autohton este faptul că muzicienii navighează destul de abil între apele „zgomotoase“ de hardcore – metal şi inflexiunile mai „liniştite“ ale rock-ului, acest aspect fiind unul cât se poate de vizibil şi-n piesa „Delicii“. Un alt moment reuşit este Montagne Russe, unde armoniile agresive se contopesc într-un mod fericit cu accentele lirice. Un alt plus al compoziţiilor semnate Coma sunt textele care adesea au „mii de metafore“ (vorba piesei „Cel mai frumos loc de pe pământ“). Printre momentele izbutite ale albumului se numără şi piesa care încheie acest disc, care oferă şi câteva armonii post – rock dar şi un text „corect“: „Vrei să povestim…Ia loc şi-adu-ţi si un pahar…Pândeam demult să prindem noaptea la hotar /Dar ne-am dat de gol cum nimeni nu se aştepta¬¬¬ Şi am dat să fugim, dar ne-a ţinut în loc o stea, Acolo totu-aşa-ncepea…“.

Dincolo de nenumăratele puncte pozitive, un ascultător atent poate să descopere şi chestiuni mai puţin reuşite. Mi-aş fi dorit de exemplu ca printre textele izbutite ale celor de la Coma să găsesc şi piese cu mesaj social. E drept, muzica autohtonă duce mare lipsă de texte de atitudine, dar la o trupă cu cojones cum e Coma n-ar strica niscaiva implicare în chestiunile din categoria „take action against“...Un alt minus este „masterul“, care nu se ridică la sound-ul metal – hardcore pe care îl găsim la trupele de afară. Revenind la bilele albe, e de apreciată lejeritatea cu care Coma oscilează între armoniile „dure“ şi cele „de rock pentru mase“. Se simte faptul că trupa a juns la o maturitate artistică şi cele zece piese de aici sunt cât se poate de închegate. Având în vedere că trăim într-o ţărişoară unde rock-ul e cât se poate de marginalizat de mass – media, apariţia acestui disc la Universal Music este de aplaudat. Avem nevoie de cât mai multe trupe de genul Coma, care să contrabalanseze cumva tonele de muzici insipide care se revarsă la posturile de radio sau TV. De apreciat este şi faptul că albumul ăsta va avea parte şi de o apariţie pe vinil. Una peste alta, un disc corect, bine executat, care „alunecă“ bine în urechile celor obişnuiţi cu muzici rock sănătoase.


6 dec. 2016

Nadayana - Nine

                                         
Fără îndoială timişoreanul Claudiu Lazarciuc este o rara avis în peisajul muzicii româneşti. Anul trecut, artistul a fost nominalizat la Idyllwild International Festival Of Cinema în Los Angeles, California pentru coloana sonoră a filmului „The Boatman”, pe care a compus-o. Anul acesta a debutat cu un proiect pe care îl numeşte „world-music contemporan“ care poartă numele de Nadayana şi un material discografic de debut care merită toată atenţia melomanilor îndrăgostiţi de sound-uri „paşnice“, numit „Nine“. Poate că o sintagmă mai exactă care descrie această muzică ar fi aceea de „ambientală“. Poate chiar e un soi de ambiental – world music. Nici nu mai contează, căci muzica asta te vrăjeşte. Din prima.

Numele Nadayana vine din sanskrita „nadam” (sunetul interior care apare în meditaţia profundă) şi „yana” (cale – către aceea stare de contemplare). Alături de el, în proiect mai colaborează Julia Lazarciuc.
„Vocea“ pricnipală a acestui material este hang-ul, un instrument cât se poate de „fresh“, inventat în anul 2000 şi care a fost prezentat pentru prima oară publicului un an mai târziu în cadrul celebrului târg  Musikmesse Frankfurt . Prima apariţie a acestui instrument în arealul timişorean s-a produs în cadrul festivalului Plai, prin 2009, unde austriacul Manu Delago (care concertează printre altele şi cu Anoushka Shankar) a apărut în formulă de duo, cu Christoph Pepe Auer. Şi a fost la-nălţime cu hang-ul, interpretând o variantă memorabilă a celebrului Smells like Teen Spirit de Nirvana. Revenind la Nadayana, pe lângă hang o altă atracţie o constituie handpan-ul (un alt instrument din aceeaşi „arie), iar pentru ca totul să fie perfect, sound-urile astea sunt îmbibate din plin cu gonguri tradiţionale thailandeze.


Nu trebuie să fii cine ştie guru pentru a sesiza că această muzică are darul de a te relaxa într-un mod profund. După cum spunea şi artizanul acestui proiect, „este o reconectare la spiritual, la esenţă“. Cele nouă piese incluse pe acest album „colcăie“ de armonii ale acestor instrumente „ciudate“ emanând un efect benefic asupra ascultătorului. Desigur, pentru a savura aşa cum se cuvine acest album, este indicat să te închizi într-o cabană undeva la munte, fără semnal mobil, în faţa unui şemineu în care trosnesc lemnele adunate cu trudă înainte. „Filmele“ propuse de Nadayana te pot duce cu gândul spre gheţarul Skaftafellsjökull, peşterile de marmură din Chile, un câmp de lavandă din Franţa sau chiar pe insula Ko Phi Phi. Muzica discului e una liniştitoare, care te face să meditezi şi care te unge pe suflet. Bravo, Nadayana pentru unul din cele mai inedite albume de ambient - world music ale anului 2016 în România. Discul se poate asculta aici. 


5 dec. 2016

Damian and Brothers - Gypsy Rock (Change Or Die)

                                         


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la „gypsy – rock“, merg cu gândul spre nume ca Kultur Shock sau Gogol Bordello. Lista ar putea continua, dar singurul nume de pe albumul Gypsy Rock care are vreo legătură cu titlul este Zdob şi Zdub. Despre Damian Drăghici se ştie de demult că e un artist care o „arde“ pe tărâmul muzicii gypsy. Dar vorba celebrei Pink, „where is the rock – n roll?“.

Ei bine, din acest punct de vedere, titulatura acestui disc este pur şi simplu lipsită de conţinut, căci majoritatea pieselor incluse aici n-au niciun soi de feeling rock. Singurul moment de aici care poate fi gustat de oamenii care şi-au învârtit pletele la vreun veritabil concert de gypsy – rock ar putea fi „La Chilia-n port“, unde maeştrii de la  Zdob şi Zdub aruncă în ecuaţie armoniile tipice cu care ne-au obişnuit. Şi o fac bine de tot. Un alt moment care s-ar putea apropia de rock este „Dă mama cu biciu-n mine“, în care apare un alt tip care face o muzică inconfundabilă pe meleagurile noastre, Ştefan Bănică. Cele apropape cinci minuţele ale piesei cu pricina reprezintă o surpriză prin combinaţia de rock – n – roll prăfuit a la Bănică şi acordurile piesei făcute celebră de Gabi Luncă. Elsewhere, discul ăsta e un fel de who s who al muzicii pop româneşti. E un talmeş – balmeş care adună laolaltă probabil cele mai populare nume pentru urechile care devorează playlist-urile radiourilor comerciale din România: Dan Bittman, DOC, Feli, Loredana, Connect – R, Andra, Smiley, Delia, Cornel Ilie (Vunk) sau Grasu XXL. Perfect previzibil, fiecare artist reuşeşte să-şi imprime amprenta personală pieselor, motiv pentru care o grămadă de lume va aprecia acest album ca fiind decent. Ceea ce face ca acest disc să fie „corect“ este echipa de producţie. E vorba de HaHaHa Production, un „team“ românesc ce scoate pe bandă rulantă producţii pop mai mult sau mai puţin puerile, dar care s-a prins că în 2016 sound-ul şi instrumentaţiile trebuiesc updatate. Chestia asta se simte în multe piese de aici. De exemplu în adaptarea după Romica Puceanu, Saraiman, unde chitările pop - rock a la Holograf sunt amestecate cu beat-uri actuale, iar rap-ul executat de DOC e oarecum interesant. La fel stă treaba şi-n „Ursărie maximă“, unde urechea dă piept cu ceea ce se aude în topurile actuale de dincolo de România, inclusiv niţel „trap pe ici pe colo“. Nu la fel stau treburile la capitolul versuri, căci dumele de genul „ Și nu e loc de glume cu ursu’ că nu le gustă /  Și imediat te simte dacă ai mintea îngustă / Face ce vrei tu doar fiindcă are frică de cușcă / Dar știi că e mare belea dac-a ieșit din cușcă.“ nu pot fi încdrate la capitolul inspirate.

Una peste alta, acest talmeş – balmeş în care Damian Drăghici reuşeşte să adune „crema muzicii româneşti actuale“ este un produs care nu sună atât de rău precum m-aş fi aşteptat. Chiar dacă track-urile n-au mai nimic inovator în ele, Gypsy Rock are o muzică din categoria „politically correct“. Nu impresionează prin nimic, dar este „ambalată“ foarte frumos şi are toate şansele să „dea bine“ la oamenii care fredonează şlagărele infantile difuzate cu nemiluita de radiourile româneşti. Deşi majoritatea pieselor se înscriu în categoria „incolor, inodor, insipid“ - dacă e să judecăm la capitolul inovativitate - nu e deloc un disc prost, dacă e să-l comparăm cu ceea ce se scoate în ţărişoara noastră la nivel de pop. Probabil că „ghiveciul“ acesta de lăutărie şi ursărie a fost inspirat oarecum şi de popularitatea de care se bucură Subcarpaţi, de exemplu, fiindcă producătorii români s-au sesizat că marele public gustă talmeş – balmeş-ul, circul, caterinca. Amestecul de „Constantine, Constantine“, populare autentice, trap actual, hip hop de cartier şi lăutăreşti autentice. Pe scurt, recomand discul pentru cei care sunt la curent cu caterincile muzicale scoase de starurile pop româneşti. Pentru ceilalţi, există întotdeauna tone de muzică bună. Dar asta bănuiaţi deja din titlul discului, nu?


25 nov. 2016

Paolo Fresu and Omar Sosa - Eros

                                                  


La patru ani distanţă după excelentul album „Alma“, pianistul  cubanez Omar Sosa şi trompetistul italian Paolo Fresu au revenit în atenţia melomanilor cu un album captivant din cale afară. Spre deosebire de discurile „clasice“ de jazz, materialul discografic de faţă „navighează“ prin diverse zone stilistice într-un mod aparte.


Piesa care deschide acest material discografic este un remake al celebrului hit Teardrop din visteria celor de la Massive Attack. De această dată "Teardrop-Ya Habibi" aduce în ecuaţie sound-uri arăbeşti, porţiuni de neo – soul şi synth-uri izbutite. Desigur, un şarm aparte vine cu frumoasa voce a solistei Natacha Atlas. Un alt nume cu rezonanţă care este prezent pe acest disc este Jaques Morelenbaum. Un muzician care a colaborat printre alţii cu Dulce Pontes, David Byrne, Cesária Évora Ryuichi Sakamoto,Mariza sau Sting.

Construită pe un schelet cât se poate de minimalist, „Sensuousness" reuşeşte să explice excelenta simbioză între cei doi muzicieni, iar Zeus' Desires alunecă undeva în zona muzicii new age şi evocă emoţii cât se poate de pozitive.


O altă piesă interesantă de aici este What Lies Ahead, o compoziţie semnată Peter Gabriel pe care acesta a cântat-o în 2014 în cadrul unor concerte din Italia. Dealtfel, piesa nu a apărut încă pe niciun material discografic Peter Gabriel, dar acesta şi-a dat acordul pentru ca varianta aceasta să fie prezentă pe Eros. Un feeling deosebit emană şi "My Soul, My Spirit," o piesă care aminteşte de Lisa Gerrard sau "Eros Mediterraneo,", care preţ de peste şapte minuţele „curge“ într-un mod memorabil. După cele 12 piese incluse pe album, există şi un hidden track. Pe care îl descoperi după mai bine de un minut de linişte totală. Şi care completează sound-ul memorabil al acestui disc. Piesele de de Eros au darul de a binedispune nu doar amatorii de jazz, fiind o audiţie mai mult decât fericită şi pentru iubitorii de muzică latino sau world. Vestea bună este că Omar Sosa şi Paolo Fresu vor susţine un concert extraordinar în cadrul Timişoara Jazz Festival, la Filarmonica Banatul, în 25 noiembrie. De neratat, dacă sunteţi în zonă!


22 nov. 2016

Justice - Woman





                                              
 Pare greu de crezut dar francezii de la Justice au editat până acum doar trei materiale discografice în cei nouă ani de existenţă pe scena muzicală a muzicii. Asta dacă punem la socoteală şi excelentul disc Woman, apărut pe 18 noiembrie, un disc în care maeştrii sound-ului electronic îmbibat cu accente industrial şi disco a la anii 70 îşi arată din nou punctele tari. Desigur, orice ascultător familiarizat cu Justice tinde să găsească eventuale asemănări cu precedentele † sau  Audio, Video, Disco, discurile care au pus Justice pe hartă. Comparaţiile cu creaţiile anterioare sunt mai puţin importante, căci în 2016 sound-ul Justice nu mai e atât de „fresh“ precum era acum nouă ani. Cu toate acestea, oamenii nu fac deloc rabat de la standardele ridicate cu care ne-au delectat în trecut, carevasăzică Woman este cel puţin la fel de enjoyable ca şi apariţiile anterioare.



„Safe and Sound“ reuşeşte să fie un start mega – captivant din mai multe motive. În primul rând synth-urile care răzbat din această compoziţie sunt uncroyable de catchy. E genul acela de piesă care nu are cum să nu te binedispună, deşi pe alocuri acest psczhadelic disco e prea repetitiv. Dar, hey, asta e unul din trademark-urile celor de la Justice, deci nu avem niciun motiv de complain. După o piesă care reuşeşte mai mult să declanşeze „Plaesure“, discul merge mai departe cu un moment de excepţie, căci Alakazam oferă un amalgam de armonii pozitive care pur şi simplu te copleşesc, iar „Fire“ oscliează oarecum în zona conaţionailor de la Daft Punk. Chorus, în schimb se învârte periculos de tare în zona stăpânită odinioară cu multă măiestrie de Chemical Brothers. În zona pieselor cu lipici se poate încadra şi single-ul Randy. „Piesa a început ca un fel de industrial techno, dar am fost într-o stare de spirit atât de bună încât până la sfârşit a devenit o piesă cât se poate de plăcut. Ca şi cum eşti în maşină cu cei mai buni prieteni ai tăi, sau cu iubita ta sau cu copii tăi. Şi ăsta e feeling-ul întregului album“, spunea  Xavier de Rosnay într-un interviu acordat postului BBC Radio 1. „Heavy Metal“ iese oarecum din tiparul acestui disc, fiind cel mai „nervos“ moment al francezilor. Una peste alta, Gaspard Augé şi Xavier de Rosnay au reuşit să rămână cu acest disc în elita muzicii electronice actuale, menţinând ştacheta la nivel ridicat. Iar dacă faceţi parte din oamenii care nu sunt închistaţi într-un anumit stil anume şi vreţi să mai băgaţi o ureche la muzică bună dance din 2016, puneţi mâna pe Woman. Merită.



31 oct. 2016

Nicolas Jaar - Sirens

                                                

Chiar dacă în vremurile noastre tot mai puţini artişti pun preţ pe coperţile discurilor (mai ales în muzica electronică), Nicolaas Jaar nu face parte din această categorie. Dealfel, tânărul american cu origini din Chile este foarte greu de categorisit. Deşi se inspiră cât se poate de sănătos din house şi techno, piesele lui au parte de sound-uri misterioase, loop-uri de chitară, pian şi multe alte asemenea bunătăţuri sonore care fac ca muzica lui să fie „ambalată“ undeva la capitolul muzică experimentală. După un prim album cât se poate de bine primit în întreaga lume şi câteva colaborări cu chitaristul Dave Harrington în proiectul Darkside, Jaar a revenit cu Sirens, un disc la fel de misterios ca debutul său, dar care oferă o paletă cât se poate de largă de emoţii pozitive oricărui meloman open – minded. Revenind la coperta acestui album, “YA DIJIMOS NO PERO EL SI ESTA EN TODO” se traduce prin „Am spus deja nu, dar da-ul e în toate“, o referire la activiştii din Chile  şi referendumurile dictatorului  Augusto Pinochet.
Albumul porneşte la drum foarte întortocheat cu o piesă care-ţi zice „Killing Time“ şi care nu oferă mai nimic preţ de 120 de secunde. Melodia prinde viaţă cu sample-uri inedite, sound-uri ambientale şi sunete de pian deosebite şi devine undeva pe la mijlocul ei o baladă superbă, care etalează şi un mesaj. Şi asta pentru că versurile “I think we’re out of time/Said the officer to the kid/Ahmed was almost 15 and handcuffed,”, reprezintă o referire la incidentul de anul trecut din America, unde un băiat de 14 ani a fost arestat pentru că a dus la școală un ceas, pe care îl realizase de unul singur acasă, pentru a i-l arăta unui profesor. Lucrurile devin foarte interesante în piesa "The Governor" care amestecă într-un mod ingenios tobe distorsionate cu sound-uri naturale de pian, iar „Leaves“ e o piesă ambientală care are darul de a-ţi aduce cele mai frumoase sentimente în suflet. Pentru amatorii de „hituri“ există aici piesa "No,", în care Jaar cântă în spaniolă şi care este brăzdată de câteva efecte sonore care merită să fie ascultate la căşti, pentru o savoare completă. Total ieşită din contextul acestui album este "Three Sides of Nazareth", un electro – punk care aduce pe alocuri a Suicide, iar „History Lesson“ alunecă în zona romantică a muzicii electronice.

Cu acest al doilea album solo, Nicolas Jar demonstrează că muzica electronică din zilele noastre poate oferi surprize cât se poate de plăcute oricărui meloman, iar uşurinţa cu care amestecă diverse stiluri fac din acest tânăr în vârstă de doar 26 de ani un nume de referinţă.



20 oct. 2016

Acid Arab - Musique de France

                                          


Fiindcă trăim în nişte vremuri numite mai mult sau mai puţin şugubăţ „polittically correct“, atunci când în mass – media apare cuvântul „arab“, lucrurile tind să devină extrem de sensibile. Şi-n lumea muzicală, unde unul din exemplele cele mai elocvente a fost cel creat de primul single al grupului The Cure. Numit „Killing an arab“ şi inspirat dintr-un roman al lui Albert Camus, single-ul a avut parte de reacţii cât se poate de controversate, care au dus până acolo încât în unele concerte ale trupei, piesa să fie cântată cu titlul „Kissing an arab“.

Conform descrierii proprii, Acid Arab este un duet din Paris al cărui ţel este să amestece tot felul de muzici est – europene (din Nordul Africii, Liban, Egip, Turcia sau Mumbai) cu sunete elctronice, de la acid house la techno. De-a lungul vremurilor, nu puţini au fost care au pornit pe aceeaşi abordare şi în multe cazuri, rezultatele au fost mai mult sau mai puţin dubioase. Spre deosebire de multe abordări ale acestei „felii“ francezii care-şi spun Acid Arab reuşeşsc să iasă-n evidenţă cu abordări „fresh“ şi artificii sonore electronice izbutite presărate în momentele „cheie“. Multe din albumele astea care amestecă electronica cu muzica africană sunt „nebalansate“. Fie au prea multe efecte electronice, fie abundă în tradiţionalisme. Acid Arab reuşesc să păstreze balanţa exact la mijloc, astfel încât cele zece piese incluse aici sunt un real deliciu sonor atât pentru cei îndrăgostiţi de word – music cât şi pentru cei acaparaţi de acid şi techno. Este un album „sălbatic“, dacă e să ne luăm după recenzia făcută de revista britanică Mixmag, dar cât se poate de interesant, dacă e să îl raportăm la ceea ce se ascultă în zilele noastre.


Desigur, unul din motivele pentru care acest album sună cât se poate de „corect“ este  faptul că la realizarea acestuia au contribuit o armată de artişti, cunoscuţi în lumea arabă. Printre care se numără  Kenzi Bourras,  Rizan Said, Cem Yıldız, A-WA şi alţii. Drept urmare, track-urile abundă în diversitate muzicală. Printre momentele de glorie ale discului se numără “Buzq Blues” (un mix demenţial de electronice cu groove-uri nord africane), „Le Disco“ sau “La Hafla“. Din fericire, discul nu este un mix de vest şi est ci cuprinde o gamă largă de crâmpeie din multe stiluri muzicale, în care putem aminti disco, rock, electro (de partea vestică) şi world – music din mai multe părţi ale Globului. În secolul nostru divizat în principal între est şi vest, albumul acesta creează o punte de legătură între cele două civilizaţii şi reuşeşte să înlăture declaraţiile politice, scoţând la suprafaţă magia muzicii. Din orice colţ geografic ar proveni ea.


4 oct. 2016

Made in TM - One Take

                                                        



În cazul în care nu aţi aflat încă, vă divulg un secret: Timişoara are parte de o compilaţie sonoră care oglindeşte în fiecare an ce se întâmplă în oraşul de pe Bega. Prin catacombe, cluburi de profil, beciuri improvizate, festivaluri de mare anvergură şi alte cele. Desigur, e vorba de muzică. Şi asta nu de ieri, de alaltăieri, căci acest „One Take Made in TM“ este cea de-a 8-a compilaţie de acest fel. Cei care au ascultat compilaţiile anilor trecuţi au sesizat desigur că lucrurile se mişcă în direcţia bună. Ceea ce e şi normal. De această dată, „naşii“ acestui demers de aplaudat, au dus lucrurile la „next level“. Spre deosebire de anii precedenţi, oamenii nu au mai aşteptat demo-uri de la artişti, ci le-au „creat“. Drept urmare, zece trupe din Timişoara au fost invitate în subsolul magazinului  U – Man într-un studio amenajat cu sprijinul celor de la Soundcreation, pentru înregistrări. Fiecărei trupe i s-a pus la dispoziţie câte o oră (pe ceas) pentru a-şi arăta muşchii creativi. Iar ceea ce a ieşit de aici, e acest Made in TM. Mă văd nevoit să repet faptul că trupele invitate au fost alese de către mişcarea coagulată în numele de Made in TM. Carevasăzică, „haterii“ nu au decât să pună şi ei la cale acţiuni asemănătoare. Şi să-şi justifice alegerea trupelor după cum cred ei de cuviinţă. Până una alta, compilaţia asta e cât se poate de strong şi oglindeşte scena.


Revenind la trupe, avem în ordine alfabetică Arc Gotic, BRUM, Haos, Melting Dice, Sanctuar, Sebastian Spanache Trio, The Case, The Different Class, Umbre Zidite şi Virgula. Compilaţia reuneşte sub acelaşi acoperiş o sumedenie de stiluri, piese compuse de artişti de vârste diferite şi viziuni artistice mai mult sau mai puţin interesante. Luate la un loc, track-urile astea reflectă „direcţia“ Timişoarei. Slavă Domnului, lipsesc din peisaj multele trupe de cover-uri din oraş. Revenind la Made in TM, cele două piese înregistrate de Arc Gotic prezente aici - „Resist“ şi „In the garden“ - au darul de a familiariza mai tinerii melomani cu sound-ul goth – rock creat de „gaşca“ care a luat naştere prin 1992. „In the garden“  este o bună carte de vizită pentru cei care nu au luat încă contact cu formaţia timişoreană care a încălzit sufletele multor oameni pasionaţi de post – punk şi alte bunătăţuri de acest fel. Proiectul BRUM este prezent aici cu o singură piesă care cu cele aproape zece minute ale ei oferă un răsfăţ auditiv pe scară rulantă. Electronicele şi aromele de rock sau nu jazz se amestecă cât se poate de fericit. Piesa „Reasons“ este unul din punctele de atracţie ale acestei compilaţii. Singura formaţie care are parte de trei melodii pe această compilaţie este Haos. Chiar dacă n-ai auzit de ei până acum, judecând după titlul celor trei melodii – Legea Pute, Minţi întunecate şi Sistemul – realizezi că tipii ăştia nu-s candidaţii ideali pentru concertele electorale ale vreunui partid din ţărişoara noastră. Pentru cei care s-au născut mai după anii 80, e bine de precizat că Haos a fost prima trupă de punk din România. Care vă vine să credeţi sau nu, nu a scos nicio înregistrare sonoră de-a lungul anilor. Carevasăzică, avem aici trei piese de referinţă cu legendara trupă care a scris o filă în istoria muzicii autohtone. Melting Dice (formaţie care până în acest an a activat sub numele de Poşta Mare) reuşeşte să surprindă cu „Nu călcaţi pe Soare“ şi „Transcendent“, ambele piese având un iz de indie – rock nu porţiuni de grunge, care se regăsesc uneori şi pe la  Robin and The Backstabbers. Eventualele comparaţii pot continua, dar haideţi să nu ne cramponăm în etichete. Lucrurile se schimbă cât se poate de drastic la cele două piese ale trupei Sanctuar care cu „30 de vieţi“ şi „Furii dezlănţuite“ mută centrul de greutate către un heavy – metal cât se poate de nediluat, care aminteşte pe alocuri de Cargo. Şi după heavy metal ce poate fi mai interesant decât să asculţi două piese din lumea jazz a celor de la Sebastian Spanache Trio. „Cinder“ şi „Scorching“ se înscriu în linia jazz-ului etalat cu măiestrie de cei trei muzicieni şi sunt urmate de alţi navigatori în ale indie – rock- ului, The Case, care propun pentru această compilaţie o piesă superbă numită „Silence“ şi „Strangers in the fall“. Mai departe, Made in TM are parte tot de rock cu băieţii de la The Different Class care cu „Heat“ şi „Obişnuiesc Să Merg“ (aceasta din urmă un interesant hibrid între Red Hot Chilli Peppers şi Viţa de Vie), adugă stropi de originalitate acestui disc. Una din formaţiile care au marcat scena post-punk a Timişoarei, Umbre Zidite (care a revenit în 2016) propun „Here Today“ şi „Metamorfoza“ (aceasta din urmă având un vag aer de Sonic Youth pe alocuri), iar ultima piesă a compilaţiei vine din partea celor de la Virgula, una din trupele care s-a născut în cadrul programului „Kids in a Band”, lansat de şcoala de muzică şi arte Artsoma.

Discul ăsta care prezintă scena muzicală fără farduri, merită să fie distribuit în Centrul de Informare Turistică din Timişoara, alături de celelalte  pliante care prezintă obiectivele de interes de pe la noi. Probabil că ar fi cât se poate de bun – simţ ca şi autorităţile locale să sprijine asemenea demersuri. Nu numai prin vorbe, ci mai ales  prin fapte. Se prea poate ca pe viitor compilaţia asta să devină şi mai big. Discul Made in TM va apare în scurt timp în format fizic, urmând să fie distribuit exclusiv în cadrul unui eveniment pus la cale de anonimTM. Compilaţia va fi lansată şi digital, în viitorul apropiat. Până una alta, nu-mi rămâne decât să adresez sincere felicitări tuturor celor care s-au implicat trup şi suflet pentru reuşita acestei iniţiative. Se ştiu ei. Big Up!  Iar pentru toţi melomanii din România, am un sfat prietenesc: puneţi mâna pe această compilaţie şmecheră.


14 sept. 2016

Mungolian Jetsound - A City So Convenient


                                         

Indubitabil, în materie de muzică electronică, oferta este cât se poate de generoasă. Într-atât de bogată, încât este tot mai greu să „cerni“ chestiile faine de refulările unor indivizi care-şi spun of-ul cu ajutorul nenumăratelor softuri menite să compui vreun track în zilele noastre. Drept urmare, numărul producţiilor dubioase creşte nepermis de mult, iar „filtrul“ fiecăruia este tot mai greu de setat. Desigur, un bun punct de plecare este casa de discuri sub umbrela căreia apare câte ceva. Iar atunci când este vorba de Smalltown Supersound, poţi băga mâna-n foc că produsul pe care îl pun pe tapet este unul valabil. Nu doar pentru că aici au văzut lumina zilei producţiile celor trei sfinţi ai muzicii space – disco (Lindstrom, Prins Thomas şi Todd Terje), dar mai ales pentru că discurile de aici au substanţă. Şi fiindcă am ajuns la capitolul descoperiri noi, astăzi e timpul pentru Mungolian Jetset. Wikipedia ne spune că trupa asta e formată din Pal "Strangefruit" Nyhus şi Knut Sævik. Deşi nu am auzit cele patru albume discografice scoase până în prezent de maeştrii ăştia ai Norvegiei, am dat peste cel mai recent E.P. al lor care conţine patru piese. Una şi una. Feeria disco debutează cu "Quintessential Trips To Bergen.", un track mega – funky cu arome de disco care poate fi ascultat la maxim în timp ce stai la nenumăratele semafoare plantate mai nou în mijlocul Timişoarei. Sau poate fi soundtrack-ul ideal în căşti în timpul unei călătorii cu CFR-ul nostru de toate zilele. „A City So Convenient“ – care dă titlul acestui E.P. – oferă o paletă stilistică impresionantă, iar „San Frisco Speedhall" navighează în jurul unui space – disco de nota zece îmbibat exact cât trebuie şi cu accente techno. În ceea ce priveşte ultima piesă a acestui E.P. „San Disco Speedhall", cuvintele nu-şi prea au rostul, melodia reuşind să-ţi însesnineze ziua cu groove-urile ei prietenoase. Deşi motto-ul acestei ultime piese ar putea fi „keep it simple“, melodia cucereşte din prima şi te face să te încarci cu emoţii pozitive. Exact ceea ce ne dorim de la muzică, dealtfel. Sunt sigur că unii vor strâmba din nas şi vor comenta că acordurile astea sunt prea simpliste pentru urechile lor sofisticate. Nu mă încumet să contrazic această percepţie, dar pot pune pariu că sound-ul ăsta te încarcă cu good vibration. Şi oleacă de sweet sensation, vorba unui cântec al celor de la Marky Mark. Drept pentru care, vă sfătuiesc să ascultaţi piesele astea cu volumul pornit bine. Merită!


13 sept. 2016

Three Trapped Tigers - Silent Earthling

                                 


Muzica din zilele noastre poate fi divizată în două mari „felii“: cea instrumentală şi cea care beneficează de părţi vocale. Graţie faptului că pământenii au descoperit beneficiile muzicii fabricate cu ajutorul soft-urilor, în ultima vreme au apărut tone de muzici „instrumentale“. Când vorbim de muzica electronică „de dans“ lucrurile-s destul de simple, fiindcă categorisirile vin cât se poate de natural. Atunci când avem de-a face însă cu artişti care navighează în conceptul numit rock, categorisirile-s mai complicate, căci multitudinea de influenţe ale acestui gen adaugă stropi de şarm fiecărei compoziţii din acest spectru. Cei trei muzicieni londonezi care alcătuiesc formaţia Three Trapped Tigers activează în aşa – numitul instrumental noise rock. Cel de-al doilea material discografic al lor nu este câtuşi de puţin „tăcut“, dacă e să facem referire la titlu. Ba dimpotrivă, e o explozie de energie şi „zgomot“ care adeseori te duce cu gândul la Deftones (alături de care au susţinut turnee), dar în egală măsură „ciorba“ asta are şi arome de Brian Eno, părând a fi la un moment dat coloana sonoră a unui film science fiction.


Piesele reuşesc să te acapareze de la-nceput şi până la ultimele acorduri, iar desele schimbări de ritm la care sunt adăugate sound-uri de synth cât se poate de futuristice fac ca discul ăsta să fie unul adorabil. Desigur, în termeni de inovativitate, sound-ul celor trei tigri în captivitate nu aduce prea multe noutăţi. E doar fun – rock cu nerv şi determinare, e rock n roll aşa cum trebuie cântat în 2016. În timp ce în prima jumătate a albumului, atmosfera pregnantă este aceea de rock, lucrurile se mai schimbă în a doua jumătate, „pe ţeavă“ fiind lansate şi o serie de sound-uri apropiate oarecum de „electronice“. De efect este felul în care oamenii aceştia combină cele două „direcţii“. Printre cele mai bune momente de aici se numără enigmatica „Engrams“ sau „Tekkers“, aceasta din urmă prilejuind melomanilor o adevărată desfătare sonoră de top. Pe scurt, oamenii ăştia au un disc de rock n roll aşa cum ar trebui să sune acesta în 2016. De ascultat, mai ales pentru muzicienii şi melomanii care-s adepţi ai pieselor încadrate în post, stone, avangard sau „altfel“ de rock.

9 sept. 2016

Ramones - Ramones 40th Anniversary

                              


În cazul în care nu ai ascultat niciodată Ramones, sunt destule şanse să nu te dea pe spate sound-ul acestei trupe legendare. Şi totuşi, pentru cei care au urechile desfundate audiţia albumului Ramones – apărut iniţial în luna aprilie a anului 1976 – ar trebui să fie o experienţă deosebită. Zilele acestea, albumul cu pricina a căpătat o apariţie nouă, frumos botezată 40th Anniversary. Desigur, de-a lungul timpului a curs multă creneală pe subiectul Ramones, aşa că e cât se poate de greu să spui ceva nou despre acest subiect. Discul original cuprinde versiuni remasterizate ale unor diamante sonore ca „I Don’t Wanna Go Down to the Basement,” “Now I Wanna Sniff Some Glue,” sau “Beat on the Brat.” În ultimele decenii, o tonă de trupe din întreaga lume s-au inspirat din creaţiile trupei americane care şi-a înregistrat discul de debut pentru numai 6.400 de dolari, o sumă infimă la acea dată. Muzica lor trebuie judecată şi după faptul că pe vremea aceea topurile erau dominate de altfel de muzici. Poate aşa se explică şi faptul că Ramones, unul din cele mai influente discuri punk din întreaga lume, a reuşit să ajungă doar până pe poziţia a 111-a a topului Billboard la apariţia sa. Desigur, de-a lungul anilor o sumedenie de trupe şi-au manifestat respectul pentru acest disc, printre cei care au înregistrat cover-uri fiind Sonic Youth sau Die Toten Hosen.




Revenind la vremurile noastre, acest box set care apare după 40 de ani cuprinde piesele remasterizate, dar şi versiunile originale (mono!). Plus o serie de bunătăţuri care vor fi gustate din plin de fani. Şi mai există aici şi două discuri care au fost înregistrate live.  Diferenţele dintre cele două recitaluri pot fi sesizate doar de fanii înrăiţi, dar asta e altă mâncare de peşte. Blitzkrieg Bop are parte de nu mai puţin de şapte variante. Una peste alta, recomand cu căldură acest box set pentru toţi rockerii. Nu numai pentru cei care ştiu ce înseamnă punk. Poate fi o audiţie interesantă şi pentru cei care şi-au cumpărat tricouri Ramones de la H M şi nu ştiau ce reprezintă chestia asta. Din păcate, toţi cei patru membri originali ai trupei au decedat în decursul ultimilor ani, dar ne-au lăsat muzica. Şi un spirit rebel, care cu greu se mai găseşte în zilele noastre. Carevasăzică Hey Ho Let s Go.

7 sept. 2016

Subcarpati - Satele Unite Ale Balcanilor

                                        


Spre deosebire de cele trei materiale discografice editate anterior acestui „Statele Unite Ale Balcanilor“, „echipa“ constituită în jurul conceptului Subcarpaţi reuşeşte să facă un pas înainte. Şi asta, în primul rând pentru că oamenii au reuşit să iasă din carapacea aceea de hip – hop – etno pe care au pedalt en – gros până acuma. Nu ştiu exact de unde vine această maturitate a echipei. Poate datorită faptului că în ultima vreme, trupa a experimentat diverse chestiuni. Cum ar fi concertele susţinute alături de Orchestră. Poate datorită faptului că în „echipă“ apare şi timişoreanul Alin Stoianovici (acordeon şi synth). Poate pur şi simplu, oamenii au simţit că trebuie să facă şi altceva. Cert este că „it just happened“.

Carevasăzică, melodiile nu mai sunt atât de simpluţe ca-nainte. Se mai aude pe ici pe colo şi drum and bass, ba chiar şi rock. Ca să nu mai zic de breakbeat şi grime. Plus alte bunătăţuri surprinzătoare. Avem Subcarpaţi mai cizelat. Cu „topping“ –uri trendy adăugate peste acelaşi aluat hip – hop îmbibat cu folclor autentic, preparat de membrii fondatori. Desigur,textele respectă întru-totul tendinţele actuale. Unde nu e folclor, e ceva de genul „Ştiu ca să muncesc sau ca să beau țuică de prune / Oamenii mei, o mie de idei căntă la strună/Oamenii mei, o mie de gânduri, de rânduri/ Taica n-are timp tot le scrie printe frânturi/Și ne cântăm, ne dansăm meseria“. Rabdă inima, prima piesă promovată din acest disc creionează destul de bine „direcţia“. Există şi momente neinspirate („Vremea mea“, „De dor şi de bucurie“ sau „Românul nu moare“), dar per ansamblu rezultatul e onorabil. „Dintr-o lume în altă lume“ alunecă pe câteva beat-uri din era de aur a celor de la The Chemical Brothers sau Prodigy, la fel ca şi „Vremea mea“, piesele fiind destul de antrenante şi reuşite. „Un câti un“ îţi aduce aminte de Hide you-ul celor de la Kosheen, iar „Lunea tahina“ se învârte în jurul unor armonii cât se poate de diferite faţă de restul pieselor, care te duc cu gândul la synth – pop – ul practicat odinioară de Depeche Mode.

 Overall, chiar dacă „brand“-ul Subcarpaţi s-a clădit pe un fundament discutabil, piesele de pe acest album sună binişor şi vor face deliciul multor amatori de world – music. Şi nu numai, căci spre deosebire de multe alte trupe româneşti, formaţia asta a reuşit să prindă bine şi-n mainstream şi-n rândul acelora care cică o ard underground.. Mi-e greu să remarc cireaşa de pe tort din Statele Unite Ale Balcanilor. Până una alta, pe „felia“ asta Subcarpaţi rules. Avem de-a face cu un produs frumos ambalat, care se vinde bine şi este satisfăcător. Da, chiar dacă albumul se poate descărca pe gratis de pe Internet, Subcarpaţi se vinde bine, graţie marketing-ului deştept. Şi sincer, nu e nimic rău în asta. Dacă aţi fredonat Subcarpaţi până acuma, sunt mari şanse s-o faceţi şi-n continuare. Pentru ceilalţi, e un album decent, mai reuşit ca anterioarele.

18 iul. 2016

Petre Ionutescu - Maria Radna Live

                                          

De-a lungul anilor, timişoreanul (născut în Lipova) Petre Ionuţescu a fost implicat în multe „nebunii“. Mă refer aici strict la muzică, biensur. Fie că a apărut alături de Blazzaj, Alexandrina, Negură Bunget sau cu maeştrii muzicii IDM care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento, muzicianul a reuşit să surprindă de fiecare dată, cu faţete artistice ieşte din tipar. La fel stau lucrurile şi cu discul de faţă. Cele aproape 50 de minute comprimate în şapte piese care alcătuiesc „Maria Radna Live“ oferă o audiţie interesantă şi reconfortantă, cu subtilităţi de mare rafinament, care merită savurate de melomanii care nu caută hituri cu orice preţ. Printre surprizele care aşteaptă să fie devorate de melomanii deschişi la noi orizonturi muzicale se numără şi „Şapte“, un omagiu adus compozitorului de muzică contemporană György Ligeti, cel care a „năşit“ celebra piesă Atmospheres inclusă în filmul lui Stanley Kubrik „2001, Odiseea spaţială“. Sau finalul „Strărăsunări“ cu grandiose sound-uri de orgă şi aplauzele de la sfârşitul acestui concert de poveste. Desigur, atmosfera care emană din piesele acestui album se învârte în jurul conceptului de „muzică ambientală“. Nu este însă acea muzică care este greşit  etichetată cu acest nume în zilele noastre şi care se lăfăie pe nenumărate compilaţii gen Buddha Bar sau Hotel Costes. E un melanj între străvechi şi cotidian, o combinaţie de instrumente arhaice şi exprimări stilistice moderne, toate îmbibate cu bun gust. Piesele au fost înregistrate în vara anului 2015, în cadrul manifestărilor dedicate inaugurării bisericii reabilitate de la Mănăstirea Maria-Radna din Lipova. Artiștii reuniți în jurul proiectului Trompetre au concertat aici pe 14 august 2015. Cavalul, fluierul, tulnicele, trompeta, tuba și psalterionul au dat evenimentului pete de culoare autohtone străvechi. Înregistrarea concertului de la Lipova s-a materializat într-un album.

Maria Radna Live conține 7 piese – compoziții originale, toate având ca punct de inspirație natura. Lansarea materialului s-a făcut printr-un concert tot într-un spațiu ecleziastic din Timişoara, la  Domul din Piața Unirii. Trompetre şi prietenii săi  oferă melomanilor o excursie pe tărâmuri de poveste, muzical-magice: „prin codrii umbroși, prin peșteri cu răsunări sticloase, să dea de știre la toată lumea de susurul izvoarelor, de foșnetul frunzișului, de tânguitul crestelor și câte și mai câte or întâlni”. Albumul are şi o poveste de zile mari, care se regăseşte pe coperta acestuia. Alături de Petrică Ionuţescu „Petre“ în această călătorie sonoră se mai regăsesc Andra Ioanaş „Vulpea“ (voce), Mihai Bogdan „Copilu“ (tiulnic), Matei Ionuţescu „Vede Ciobanu“ (tulnic), Gabriel Almaşi „Gabriel“ (chitară, electronice), Sergiu Cătană „Prăvale Piatra“(instrumente percuţie, shakuhachi, bansuri), Marius Iuga „Boieru“ (tulnic),. Marian Ciuma „Mărin Mărinimosu“ (pensulă), Arthur Balogh „Vîslea“ (contrabas) şi Mihai Piroi „Gornaşu din Pădure“ (tubă). Nu am să stric surpriza poveştii care se regăseşte în interiorul copertei discului, dar am să menţionez cuvintele din final: „În drumul lor mulţi Hăruiţi au întâlnit şi multe întâmplări de care nu’ţi mai zic acum, că timpu’i scurt şi lung deopotrivă. Dar poate dă norocul peste tine şi’ ţi ies şi ţie’ n cale şi când o fi să ţi se’întâmple ia loc aşează’teş’ascultă...“. Dacă aveţi norocul să vă iasă acest disc în cale, e rost de o audiţie interesantă, căci Maria Radna Live e un album care te linişteşte şi îţi face ziua mai frumoasă. Apăi, am încalecat p-o şa şi v-am zis aşe: Have a nice. day! Apropos, discul se găseşte aici.

16 iun. 2016

The Different Class - Drop of Rock

The Different Class- Drop Of Rock
                                                  

Albumul de debut al celor de la The Different Class demonstrează că muzica românească are toate şansele să-şi revină din letargia în care se zbate de mai mult timp. Mai exact, vorbim de rock-ul autohton. Ceea ce cântă omuleţii aceştia poartă numele de groove – rock, în accepţiunea lor. Simplificând, e rock cu cojones. În bucătăria internă a celor de la The Different Class se regăsesc o serie de arome interesante: niţel stoner, oleacă grunge, niscaiva punk şi iz de power – rock. Judecând strict după spectrul muzical timişorean, băieţii sunt o combinaţie reuşită între The Egocentrics şi Burning Table. Iar dacă e să privim mai departe, influenţele lor sunt multe şi numeroase: de la Tool la MC5, trecând prin Pearl Jam şi înfruptându-se şi din The Stooges. Sau chiar The Doors, căci există pe acest album destule pasaje care amintesc de celebra trupă.



Şi fiindcă în zilele noastre etichetele muzicale au un rol determinant, băieţii reuşesc să „rezolve problema“ într-un mod cât se poate de elegant. Şi asta pentru că prima piesă a albumului. „Problem Solved“ nu lasă loc de interpretări: băieţii ăştia sunt cantonaţi într-un rock îmbibat cu valuri uriaşe de energie, sound-ul lor fiind unul care nu rămâne „fidel“ niciunei direcţii stilistice anume, dar care „te prinde“. „Blues Draft“ , următoarea piesă din disc, mută centrul de greutate al albumului spre influenţele clasice ale muzicii rock, melomanii regăsind aici destule pasaje din compoziţiile unor nume ca Led Zeppelin, The Doors, sau chiar Kula Shaker. Unul din cele mai reuşite momente ale acestui debut este Boots And Cats, o excursie de peste şapte minute în lumea „murdară“ a riff-urilor pline de şarm „culese“ din diverse subgenuri ale rock-ului modern. Melodia are parte de „up and down“-uri cât se poate de şarmante, desele schimbări de „mood“ fiind de bun augur. Surprizele nu se opresc aici, căci pentru piesa „Innuendo“ băieţii „întorc foaia“ oferind publicului o compoziţie „mult mai liniştită“ dar care cucereşte încă din primele acorduri. Pentru „Inbeetweners“, The Different Class fac din nou un slalom între punk şi groove, piesa oferind şi multe momente care oferă urechilor avizate solo-uri bine „ticluite“. Piesa care dă titlul albumului propune preţ de şapte minute o altă excursie în lumea plină de tenebre muzicale ale celor de la The Different Class. Melodia asta a fost inclusă şi pe coloana sonoră a filmului britanic The Antwerp Dolls, regizat de Jack L. Reid. „New Found Way“ alternează foarte izbutit între energie şi momente lente şi aduce în „aluat“ şi o voce feminină, foarte bine închegată în ecuaţia compoziţiei. Instrumentala „The Monkey Jump“ nu reuşeşte să se ridice la înălţimea celoralte piese de aici, dar finalul „Sunwise“ încheie albumul într-o notă de mister. 

Fiindcă trăim în România, trebuie să remarcăm şi un amănunt care într-o ţară civilizată nu-şi prea mai are rostul. E vorba de „sound“-ul albumului, care se ridică la standardele „de afară“. Am menţionat acest aspect, fiindcă din păcate, multe trupe autohtone au imaginaţie dar „pierd“ destul de mult la capitolul mastering şi mixaj. Nu e cazul la The Different Class. Fie că o numeşti blues, funk, stoner sau psychedelic, muzica celor de la The Different Class provoacă stări de bine rockerilor. E un disc ce poate fi ascultat lejer atât de cei care-şi poartă cu mândrie tricoul cu Led Zeppelin sau Pink Floyd, dar şi de cei cantonaţi pe sound-uri mai moderne. Cris Paul, Seian Scorobete şi David Rogojan au toate motivele de mândrie, căci debutul lor „groove – rock“ e unul din cele mai interesante albume de această factură apărut în 2016 în ţărişoara noastră. Discul se poate asculta aici.

31 mai 2016

Zucchero- Black Cat


Zucchero - Black Cat




Chiar dacă blogul de faţă nu este concentrat în mod uzual pe apariţiile din zona muzicală botezată „pop“, din când în când semnatarul acestor cronici mai „apleacă“ câte o ureche şi prin apariţiile din acest gen. Iar atunci când vine vorba de Zucchero, e musai să încep cu cuvinte de laudă. La şase ani distanţă faţă de ultimul său album Zucchero a revenit în lumina reflectoarelor cu un material discografic căruia cu greu poţi să îi găseşti vreun cusur. Şi asta, în mare parte fiindcă absolut toate piesele incluse pe Black Cat au substanţă. Fiindcă albumul acesta e o întoarcere la rădăcinile blues – rock ale italianului. Printre multele motive pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţiile melomanilor din lumea întreagă ar mai fi de adăugat faptul că albumul are trei producători muzicali din categoria „giants“: T Bone Burnett (care a mai colaborat cu Elvis Costello, Elton John, Tony Bennett) , Brendan O’Brien (răspunzător pentru Bruce Springsteen, Pearl Jam sau Bob Dylan) şi Don Was (cunoscut din opera unor The Rolling Stones, Iggy Pop sau Bob Dylan). Dacă peste toate acestea mai punem şi faptul că unul din oamenii care apar aici se numeşte Mark Knopfler (pe piesele “Streets of Surrender (SOS)” şi “Ci Si Arrende”, cred că alte explicaţii nu-şi mai au rostul. Şi ca un plus la toate acestea ar mai fi interesant de adăugat şi faptul că printre colaboratorii acestui disc este şi Măria Sa Bono, care a scris împreună cu Zucchero textul piesei Streets of Surrender, după tragedia din luna noiembrie a anului trecut din Bataclan Paris.



Prima piesă a albumului "Partigiano Regiano", are un debut cât se poate de surprinzător, cu un sound electronic izvorât parcă din visteria muzicii EDM. Din fericire e un start fals, căci în următoarele secunde un pian puternic se instalează la conducere. Şi fiindcă absolut toate compoziţiile incluse aici sună fără cusur, e clar ca lumina zilei că fiecare ascultător de pop – rock music va găsi ceva pe placul său pe Black Cat. Inevitabil, atunci când asculţi Zucchero, nu ai cum să nu te întrebi care e faza cu pop – ul imbecil care se promovează în neştire pe la noi. De ce la alţii se poate şi la noi nu? Şi dacă aveţi impresia că cei care ascultă aşa ceva nu mai ţin „pasul“ cu topurile actuale, vă înşelaţi oleacă. Şi asta pentru că albumul acesta a staţionat mai multe săptămâni pe poziţia întâi a clasamentului italian de vânzări de albume. Da, în 2016. E dovada că există muzică pop decentă şi acum.

10 mai 2016

Baby Elvis - White Elephant

                                        
Albumul de debut al formaţiei Baby Elvis reuşeşte să se învârtă într-un amestec de crazy rock din anii 60 şi ceea ce se înţelege prin termenul de indie – garage, dar nu duce lipsă nici de eventuale asemănări cu mult – prea – folositul alternativ din zilele noastre. Formaţia din Oradea pedalează pe sound-ul britanic, iar acest fapt se datorează probabil şi fineţurilor auditive ale producătorului acestui disc, Adam Whittaker. Răspunzător printre altele de materiale discografice editate de Tears For Fears, The Damned, Julian Cope, The Saw Doctors sau Doves. În ultimii ani, britanicul care s-a stabilit la noi în ţară a „periat“ sonor şi alte găşti autohtone, printre care amintim Grimus sau Omul cu Şobolani. Sound-ul „complet“ al acestui White Ellephant este unul cât se poate de „meseriaş“ şi cred că multe trupe de pe plaiurile danubo – carpatin ar face bine să aplece urechea la acest disc.


Oamenii care alcătuiesc trupa Baby Elvis nu irosesc deloc „peliculă“, aruncând încă din primele secunde ale piesei care deschide albumul lor de debut un hotărât „one two three four, I got a situation / without an explanation“. Piesa care dă şi titlul albumului, White Elephant conturează cât se poate de exact atmosfera care se revarsă pe majoritatea celor 12 compoziţii de aici. Spre deosebire de multe alte formaţii din aşa numitul val „alternativ“ românesc, Baby Elvis merg mai mult pe sound-urile „murdare“ de chitară şi reuşeşsc să transmită un feeling de „rock n roll“ supărat, fabricat mai degrabă pentru a distruge geamuri într-o sală de concerte decât pentru a fi cântat la un foc de tabără alături de hipsteri corproratişti în căutare de „orice altceva în afară de mainstream“. Majoritatea pieselor din album sunt cât se poate de „nervoase“, dar din peisaj nu lipsesc nici porţiunile de virtuozitate, cele două aspecte reuşind să creeze un tot unitar deosebit. După cum era de aşteptat, dincolo de „„pandalii“, trupa ajunge niţel şi în porţiunile mai melancolice. La acest capitol, piesa „Stay“, pusă strategic exact la mijlocul albumului, reuşeşte să creeeze un „boom“ aparte. Dincolo de compoziţia cu mult bun simţ şi felul în care se completează instrumentele pe finalul acesteia, melodia are acel ceva care cerne grâul de neghină. Printre momentele remarcabile se mai numără şi Move Away, Plonk sau Annie Thing, fiecare dintre ele având arome cât se poate de sănătoase de nebunie şi melodicitate. Avem aici şi un Hey Joe, care din fericire nu este un cover, deşi printre versurile ei băieţiii ne oferă câteva trimiteri la celebra compoziţie cu acelaşi titlu care a devenit cunoscută prin interpretarea lui  Jimi Hendrix. Desigur, piesele au influenţe diverse şi fiecare meloman poate sesiza arome de surf, garage sau chiar punk. „I got you“, de exemplu, poate să-ţi creeze un deja – vu în care asculţi o combinaţie de The Troggs cu Sex Pistols, iar în primele momente ale piesei de încheiere „Rosie“ ai impresia că tocmai ai dat peste o piesă inclusă în celebrul disc Sandinista al celor de la The Clash. Peste care s-au adăugat arome de The Pogues şi chiar niţel The Kooks. Ultima piesă a discului, Rosie, poate fi considerată o surpriză. Şi asta pentru că în mod normal te-ai aştepta ca finalul să fie unul cât se poate de experimental. Când colo, e unul din momentele „light“ ale celor de la Baby Elvis. Una peste alta, trupa Baby Elvis a reuşit să scoată un disc cu cojones, care nu are cum să îi dezamăgească pe cei care apreciează muzica plină de adrenalină.


3 mai 2016

Otherside - Neverending


                                          


Într-o piaţă muzicală atipică, aşa cum este cea românească, e destul de greu să fii obiectiv atunci când cineva iese din tipare şi reuşeşte să ofere publicului un produs bine gândit, realizat la standarde „normale“ şi care poate fi comparat cu orice produs din aceeaşi gamă din ţările unde muzica e altfel decât la noi. Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre proiectul numit Otherside, din start trebuie să precizez un fapt indubitabil: sound-ul acestor bucureşteni este unul cât se poate de „british“. Sau, ca să fiu mai exact, albumul Neverending, nu sună deloc a muzică românească. Cel puţin nu sună deloc asemănător cu ceea ce se difuzează ziulica întreagă la posturile comerciale  de tip „kitchefem“ din România. E mai degrabă un sound asemănător cu ceea ce poţi auzi pe BBC Radio One şi suratele de acest gen. Şi aşa, ajung din nou la constatarea, că - din păcate - la un sfert de veac după Revoluţia din 1989, o bună parte a albumelor produse în ţărişoara noastră au un sound aparte. Şi nu în sensul bun al cuvântului. Chiar şi piesele produse în România cu texte în limba engleză sună într-un anumit fel. Există desigur excepţii, iar cele zece piese incluse pe debutul bucureştenilor se numără cu siguranţă printre momentele alea în care eşti nevoit să exclami „aşa da“. Desigur, nu trebuie să uităm că sound-ul Otherside e unul fresh pentru piaţa românească de muzică pop. În momentul când e să compari materialul acesta cu ceea ce se face afară în acest domeniu, desigur lucrurile sunt un pic mai nuanţate. Dar hai să revenim la oile noastre şi la Otherside, fără îndoială una din cele mai plăcute surprize din zona muzicii „pop“ din ultima vreme. 

E foarte facil să afirmi că succesul se datorează vocii inconfundabile a la Weeknd a solistului Viky (cunoscut unora datorită fostului său proiect Viky Red). E un amestec de factori pentru care chestia asta sună bine. E mişto graţie felului în care se amestecă influenţele. Fie ele nu soul, funk, bass music sau altele. Compoziţiile au acel vino-ncoa necesar pentru ca piesele astea să îţi gîdîle plăcut urechile. Mai trebuie amintit şi masteringul. Aici, trupa stă din nou foarte bine, căci Neverending sună într-un mare fel, fără cusur. Dincolo de piesele care au fost promovate ca single-uri, printre surprizele acestui disc se numără „December“, o melodie unde apare şi Helen, un alt proiect autohton care promite cât se poate de mult pentru viitorul apropiat sau „No diggity“, unica compoziţie din repertoriul „evergreen“ de aici, care este o reorchestrare ingenioasă a celebrului hit cântat odinioară de Blackstreet, în special datorită acelei linii de bass care pur şi simplu te cucereşte din prima. Există şi momente mai „electronice“ unde băieţii folosesc sound-uri făcute celebre de Flume (de exemplu) şi per total acest „ghiveci“ cât se poate de trendy afară este cât se poate de gustos. Nu mai e un secret pentru nimeni că în vremurile noastre un remix bun la o piesă îţi poate aduce o bază de fani nebănuită. Ca o constatare, în timp ce video-urile de tip live session postate de cei de la Otherside pe Youtube au parte de câteva mii de vizualizări, remixul lui Pascal Junior la „Neverending“ are parte de aproape o sută de mii de vizualizări. Semn că piesele lor prind bine şi la segmentul de populaţie care consumă în cantităţi mari aşa numitul „deep house“ de pe la noi. Într-o ţară mai normală, Otherside ar avea parte de un exposure mult mai mare în mass – media. Binemeritat, dealtfel. La noi, treaba e alta, din varii motive. Ceea ce este important este că Otherside merg pe drumul lor. Şi o fac foarte bine. Chiar zilele acestea, vor scoate o piesă nouă, care nu e inclusă pe album. Albumul poate fi descărcat pe gratis, aici. Dar, dacă e să ascultaţi un sfat, mergeţi să îi vedeţi şi live. Concertul lor de zilele trecute din La Căpiţe,(în Timişoara) a demonstrat că Otherside poate fi un nume big pentru România. Poate cu niscaiva noroc şi pentru afară, unde băieţii îşi doresc să se lanseze cu adevărat. 

27 apr. 2016

Ceu - Tropix

                                             
Cel de-al patrulea material discografic al cântăreţei braziliene Ceu face parte din discurile acelea „nebunatice“, în care influenţele tradiţionale se împletesc cât se poate de fericit cu armoniile unor stiluri muzicale cât se poate de moderne din gama trip – hop, reggae sau chiar „electronice“. Fără îndoială,  „ghiveciul“ acesta între tradiţional şi modern se regăseşte în destul de multe cazuri în zilele noastre, dar şarmul combinaţiei de faţă este asigurat de echipa de producători (printre care se numără şi clăparul Hervé Salters, cunoscut ca şi General Elektriks) şi de vocea inconfundabilă a artistei. 

Timbrul vocal al solistei prezintă unele inflexiuni care te duc cu gândul la Astrud Gilberto. Şi la o serfie de alte nume din bogata cultură muzicală a Braziliei. Melodia care deschide albumul „Perfume do Invisível“ este o excursie în lumea bossanova peste care sunt strecurate momente şmechere de electro şi arome de reggae. Alături de momente mai mult sau mai puţin previzibile, discul acesta oferă şi o surpriză de proporţii. E vorba de singura piesă care nu a fost compusă de Ceu şi care este o prelucrare izbutită după "Chico Barque Song.", o piesă din repertoriul trupei braziliene de post – rock Fellini. Un track care iese din zona „comercială“, care va fi savurat pe deplin de cei care caută cu tot dinadinsul sound-urile underground. “Etilica / Interludio“ se învârte în jurul unui pattern reuşit de funk, iar „Sangria“ îţi oferă un moment de relaxare cu ritmuri lente de bossa cum numai cineva din Brazilia poate să inventeze. “Rapsódia Brasilis,” are un iz puternic de muzică electronică şi încheie într-un mare fel compoziţiile acestui disc, care cuprinde şi momente din categoria de toate pentru toţi, ca de exemplu, "Amor Pixelado".

Pe alocuri „filmul“ care se derulează în faţa ascultătorului e un soi de Cocteau Twins îmbibat cu groove-uri latino. Tropix e albumul care te duce cu gândul la Copacabana şi vacanţă. Cockteil cu umbreluţe şi savoir vivre. Bucăţi muzicale din zona tradiţională braziliană şi undeva în fundal porţiuni de hip hop, pop, reggae, Afrobeat şi sound-uri electronice. O voce distinctă şi relaxare. 


14 apr. 2016

Anna Meredith - Varmints

                                                 
Mai ştie oare cineva azi ce înseamnă muzică contemporană? Graţie numeroaselor experimente muzicale realizate în ultima vreme, termenul cu pricina a devenit cel puţin la fel de fad ca şi definiţia de rock alternativ sau electronic music. Albumul de debut al britanicei Anna Meredith ar putea fi un soi de muzică contemporană. Şi asta pentru că piesele care se regăsesc pe acest Varmints sunt la prima vedere o combinaţie ciudată între muzică clasică şi electronică. Două stiluri care aparent sunt ca apa şi uleiul. Desigur, de-a lungul vremurilor, mulţi artişti au abordat acest amalgam. Cu mai mult sau mai puţin succes. În cazul artistei britanice „salata“ cu pricina poate fi încadrată lejer la capitolul delicatese, din mai multe posibile motive. Unul ar fi acela că Anna Meredith se simte bine în ambele ipostaze. Artista a devenit cunoscută prin participarea ei în din BBC Scottish Symphony Orchestra şi Sinfonia VIVA. Pe lângă asta, a compus diverse chestii clasice, dar a cochetat adesea şi cu sound-urile electronice. Carevasăzică, ştie să facă switch-uri superbe între cele două stiluri. Dar asta nu e tot. Căci, Varmints are arome de folk. Ba chiar şi de rock. Presărate cu beat-uri folosite îndeobşte de artişti de genul Caribou. Toate acestea adăugate într-un aluat de muzici clasice copt cu mare grijă în laboratorul personal al artistei. Poate ar mai fi de adăugat şi faptul că muzica asta e undeva între casual şi haute couture. Are destule perle şi pentru cei care caută cu tot dinadinsul originalitatea dar nu poate fi neglijată nici de către aceia care caută lucrurile mai simple şi relaxate.


Varmints începe într-un mare fel cu Nautilus, o piesă care are vreo patru anişori vechime, dar care trasează cât se poate de exact drumul pe care păşeşte artista britanică. Într-un interviu acordat site-ului diymag, creatoarea acestui album sublinia faptul că ea nu compune pastişe. „Nu încerc să scriu versiuni ale unui cântec. Cred că au ieşit aşa cum trebuie. Fiecare cântec are ceva al lui, care m-a făcut să-mi doresc să-l compun“ spunea Anna Meredit, care în trecut a compus printre altele şi Concerto for Beatboxer and Orchestra (o colaborare cu Shlomo). Single-ul Taken este un alt moment care zugrăveşte pe deplin multitudinea de influenţe ale artistei. Sintetizatoarele sincopate dublate de incursiunile chitaristice a la Nirvana sunt combinate cu voci din zona art – pop într-un mod cât se poate de izbutit şi conferă melodiei un aer aparte. „Nebuniile“ experimentale sunt combinate cu momente din zona de confort a muzicii clasice (Lost Rose). Vocea artistei care se face auzită în Something Helpful aminteşte de vremurile folk ale muzicii britanice, în timp ce R – Type oscliează undeva între dance, clasic şi rock. Există şi momente apropiate de muzica pop a vremurilor noastre (Dowager, de exemplu), iar The Vapors este o excursie de aproape şapte minute în lumea plină de mistere a artistei britanice, cu dese incursiuni în muzica clasică dar şi percuţii cât se poate de impresionante, care nu se regăsesc de obicei în această zonă. Ghiveciul acesta de stiluri este cât se poate de reuşit în acest caz şi oferă ascultătorilor open – minded o experienţă de zile mari. Categoric, Anna Meredith este o vizionară. Pe parcursul albumului ei de debut ai impresia că asisţi la o „înfruntare a titanilor“. Una în care nu există un verdict final.  Folk-ul se ia la trântă cu bass music, iar în celelelte reprize asişti şi la meciuri între dance şi rock, dar influenţele clasice nu au adversar p-aici. Diversele „direcţii“  fac din acest Varmints o audiţie mai mult decât agreabilă. Indubitabil, este unul din cele mai interesante albume ale anului în curs.




13 apr. 2016

Arcus Trio - Allotropy

                                         
Dacă e să ne luăm după numărul manifestărilor care se întâmplă în lumea jazz-ului românesc, lucrurile stau binişor. Avem parte de multe festivaluri, lumea care îndrăgeşte acest stil muzical nu se sfieşte să plătească bilete pentru a vedea live nume de referinţă ale genului. Aparent, jazz-ul românesc o duce bine. Pe ici pe colo mai avem parte şi de apariţii discografice – ce-i drept destul de răruţe – dar situaţia este „sub control“. Din păcate, una din probleme care se detaşează în acest „tablou“ este numărul micuţ de tineri muzicieni care se aventurează să scoată albume în această felie. Explicaţiile pot fi multiple, iar una din excepţiile care confirmă cele afirmate anterior este proiectul bucureştean Arcuş Trio. O apariţie cât se poate de proaspătă, dacă e să ţinem cont de faptul că albumul lor de debut a fost gata la opt luni după ce au susţinut primul lor concert. Desigur, cei trei membri ai proiectului au „în spate“ o bogată experienţă, care dealtfel îşi pune amprenta şi pe cele zece piese incluse pe acest debut. Liderul Alexandru Arcuş a devenit cunoscut cu opt ani în urmă ca membru al binecunoscutei trupe Trigon şi a participat şi la alte proiecte internaţionale. Pianistul Adi Stoenescu are şi el o lungă listă de colaborări anterioare iar tobarul arădean Marcel Moldovan ar trebui să vă fie cunoscut printre altele şi pentru că a cântat alături de Stevie Vai.


Înregistrat pe câteva scule „legendare“ din categoria old – school, albumul conţine zece piese care te catapultează într-o lume interesantă, unde cuvântul de ordine este „fair play“. Hammond-ul lui Adi se completează la fix cu saxofonul adesea folcloric al lui Alexandru, iar tobele lui Marcel oferă adesea câteva „adieri“ din zona rock-ului.   Motto-ul celor de la Arcuş Trio este „fusion“. Termenul cu pricina  este lait – motivul acestui debut, căci alotropia este starea aceea când un element chimic există în două sau mai multe forme care diferă între ele din punct de vedere fizic. Dincolo de titlul ales şi de compoziţiile în sine, cei trei muşchetari muzicali dovedesc că au un şarm aparte şi în alegerea titlurilor pieselor. Şi asta pentru că pe disc se regăsesc compoziţii care te duc cu gândul la autostrăzi imaginare („M 1,2 sau 3“), poezii japoneze alcătuite din trei versuri („Haiku“) sau minunatele efecte obţinute prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab anterior („Syncopated“). Chiar dacă în comunicatul de presă al albumului se menţionează termeni ca R&B, HipHop, prog-rock, post-prog sau funk, paleta stilistică a celor trei muzicieni este axată în bună parte pe jazz-ul „cuminte“, iar influenţele care ies la iveală „din prima“ sunt cele folclorice. Ceea ce adaugă şarm la acest „aluat“ este faptul că din loc în loc compoziţiile Arcuş Trio au parte de elemente niţel mai experimentale pentru jazz (şi mă refer aici în principal la jazz-ul românesc), cel mai bun exemplu în acest sens fiind „nebunia“ cu care debutează „Tetragonal p.2“ (indubitabil, cel mai nonconformist moment al acestui debut), diversele „mood“-uri cu care te întreţine „Syncopata“ sau finalul îmbogăţit cu efecte specifice muzicii electronice din „Tetragonal p1“. Personal, mi-aş fi dorit ca trio-ul să „îndrăznească“ mai mult în latura asta experimentală a jazz-ului modern. Poate se va întâmpla pe viitor, când cei trei muzicieni vor prinde mai mult curaj în forţele proprii. Până una alta, Allotropy este un debut corect şi sincer, cu trei băieţi care emană prin toţi porii lor pasiune şi plăcere. Drept pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţia oricărui amator de jazz de pe meleagurile noastre.

16 mar. 2016

Club Cheval - Discipline

                                                
Prima audiţie a albumului de debut al francezilor care-şi spun Club Cheval te lasă cu oarecare nelămuriri. Şi asta, pentru că, aparent, amestecul de voci folosite preponederent în R & B-ul tipic american cu ritmurile „merveilleux“ ale house-ului tipic franţuzesc creează un talmeş – balmeş. La prima audiţie, căci pentru cei care au răbdarea să deguste întreg meniul, se aleg cu o  „ciorbă“ cât se poate de gustoasă. Poate din cauza că majoritatea compoziţiilor incluse pe acest disc sunt adevărate explozii de energie. Sau poate că îmbinarea asta de stiluri muzicale „trendy“ este făcută cu mare băgare de seamă. Diversitatea stilistică nu ar trebui să mire pe nimeni, căci cei patru componenţi ai acestui echipaj care s-au cunoscut în oraşul lor natal Lille, au preferinţe muzicale „culese“ din genuri cât se poate de diferite. Sam Tiba, MYD, Canblaster şi Pantero666 contribuie fiecare în egală măsură la acest conglomerat muzical. Dincolo de piese, fiecare dintre ei are câte un interludiu care subliniază pe deplin personalitatea celor patru artişti. Un alt fapt demn de remarcat este acela că oamenii aceştia „respiră“ şi prin proiecte proprii şi de-a lungul ultimilor patru ani au colaborat printre altele şi cu Brodinsky. Şi nu în ultimul rând, un alt amănunt interesant este că vocea care se aude pe majoritatea pieselor îi aparţine unui muzician de studio pe numele lui Rudy, care a colaborat printre altele cu nume ca The Weeknd sau Jason Derulo.

Discul porneşte cu piesa intitulată „Debut“, care creionează misteriosul Univers sonor inventat de Club Cheval. Young Rich and Radical e primul moment de excepţie al albumului, în care sound-urile moderne se întrepătrund cât se poate de inspirat cu un cor de copii şi o voce trecută prin multe efecte, care conferă o autenticitate deosebită compoziţiei. Următoarea piesă, From The Basement To The Roof te duce în sfera adevăratului deep – house, unde beat-urile de sorginte britanică sunt amestecate ingenios cu influenţele franceze ale muzicii electronice.  Nothing Can Stop Us Now şi Legends sunt alte momente cât se poate de reuşite ale acestui material discografic, iar interludiile dintre piese conferă un aer cât se poate de „fresh“. Desigur, cireaşa de pe tort este „Discipline“, una din piesele care descrie pe deplin „ghiveciul“ stilistic. Chiar dacă conţine şi unele elemente mai puţin gustate de semnatarul acestor cronici – în speţă efectele de voce a la The Weknd – per ansamblu, muzica celor de la Club Cheval e ingenioasă. Spre deosebire de alte albume din zona electronică care încearcă să îmbine diverse subgenuri ale muzicii actuale, „Discipline“ reuşeşte să-ţi dea această impresie fără a se folosi de trucurile folosite din plin de producătorii din zona asta. „Discipline“ e muncă de echipă din start până la final şi emană un aer de originalitate demn de remarcat. Cu influenţe variate din zonele Daft Punk, Laurent Garnier, The Weeknd, Timbaland sau Justice, oamenii aceştia au pus la cale un album interesant. Dincolo de concepte sau experimente, Club Cheval are „acel ceva“ al lui care diferenţiază adevăratele talente de restul lumii. Sunt sigur că dacă se vor păstra în aceeaşi zonă, Club Cheval au şansa să devină un nume de referinţă pentru muzica electronică.