31 mai 2016

Zucchero- Black Cat


Zucchero - Black Cat




Chiar dacă blogul de faţă nu este concentrat în mod uzual pe apariţiile din zona muzicală botezată „pop“, din când în când semnatarul acestor cronici mai „apleacă“ câte o ureche şi prin apariţiile din acest gen. Iar atunci când vine vorba de Zucchero, e musai să încep cu cuvinte de laudă. La şase ani distanţă faţă de ultimul său album Zucchero a revenit în lumina reflectoarelor cu un material discografic căruia cu greu poţi să îi găseşti vreun cusur. Şi asta, în mare parte fiindcă absolut toate piesele incluse pe Black Cat au substanţă. Fiindcă albumul acesta e o întoarcere la rădăcinile blues – rock ale italianului. Printre multele motive pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţiile melomanilor din lumea întreagă ar mai fi de adăugat faptul că albumul are trei producători muzicali din categoria „giants“: T Bone Burnett (care a mai colaborat cu Elvis Costello, Elton John, Tony Bennett) , Brendan O’Brien (răspunzător pentru Bruce Springsteen, Pearl Jam sau Bob Dylan) şi Don Was (cunoscut din opera unor The Rolling Stones, Iggy Pop sau Bob Dylan). Dacă peste toate acestea mai punem şi faptul că unul din oamenii care apar aici se numeşte Mark Knopfler (pe piesele “Streets of Surrender (SOS)” şi “Ci Si Arrende”, cred că alte explicaţii nu-şi mai au rostul. Şi ca un plus la toate acestea ar mai fi interesant de adăugat şi faptul că printre colaboratorii acestui disc este şi Măria Sa Bono, care a scris împreună cu Zucchero textul piesei Streets of Surrender, după tragedia din luna noiembrie a anului trecut din Bataclan Paris.



Prima piesă a albumului "Partigiano Regiano", are un debut cât se poate de surprinzător, cu un sound electronic izvorât parcă din visteria muzicii EDM. Din fericire e un start fals, căci în următoarele secunde un pian puternic se instalează la conducere. Şi fiindcă absolut toate compoziţiile incluse aici sună fără cusur, e clar ca lumina zilei că fiecare ascultător de pop – rock music va găsi ceva pe placul său pe Black Cat. Inevitabil, atunci când asculţi Zucchero, nu ai cum să nu te întrebi care e faza cu pop – ul imbecil care se promovează în neştire pe la noi. De ce la alţii se poate şi la noi nu? Şi dacă aveţi impresia că cei care ascultă aşa ceva nu mai ţin „pasul“ cu topurile actuale, vă înşelaţi oleacă. Şi asta pentru că albumul acesta a staţionat mai multe săptămâni pe poziţia întâi a clasamentului italian de vânzări de albume. Da, în 2016. E dovada că există muzică pop decentă şi acum.

10 mai 2016

Baby Elvis - White Elephant

                                        
Albumul de debut al formaţiei Baby Elvis reuşeşte să se învârtă într-un amestec de crazy rock din anii 60 şi ceea ce se înţelege prin termenul de indie – garage, dar nu duce lipsă nici de eventuale asemănări cu mult – prea – folositul alternativ din zilele noastre. Formaţia din Oradea pedalează pe sound-ul britanic, iar acest fapt se datorează probabil şi fineţurilor auditive ale producătorului acestui disc, Adam Whittaker. Răspunzător printre altele de materiale discografice editate de Tears For Fears, The Damned, Julian Cope, The Saw Doctors sau Doves. În ultimii ani, britanicul care s-a stabilit la noi în ţară a „periat“ sonor şi alte găşti autohtone, printre care amintim Grimus sau Omul cu Şobolani. Sound-ul „complet“ al acestui White Ellephant este unul cât se poate de „meseriaş“ şi cred că multe trupe de pe plaiurile danubo – carpatin ar face bine să aplece urechea la acest disc.


Oamenii care alcătuiesc trupa Baby Elvis nu irosesc deloc „peliculă“, aruncând încă din primele secunde ale piesei care deschide albumul lor de debut un hotărât „one two three four, I got a situation / without an explanation“. Piesa care dă şi titlul albumului, White Elephant conturează cât se poate de exact atmosfera care se revarsă pe majoritatea celor 12 compoziţii de aici. Spre deosebire de multe alte formaţii din aşa numitul val „alternativ“ românesc, Baby Elvis merg mai mult pe sound-urile „murdare“ de chitară şi reuşeşsc să transmită un feeling de „rock n roll“ supărat, fabricat mai degrabă pentru a distruge geamuri într-o sală de concerte decât pentru a fi cântat la un foc de tabără alături de hipsteri corproratişti în căutare de „orice altceva în afară de mainstream“. Majoritatea pieselor din album sunt cât se poate de „nervoase“, dar din peisaj nu lipsesc nici porţiunile de virtuozitate, cele două aspecte reuşind să creeze un tot unitar deosebit. După cum era de aşteptat, dincolo de „„pandalii“, trupa ajunge niţel şi în porţiunile mai melancolice. La acest capitol, piesa „Stay“, pusă strategic exact la mijlocul albumului, reuşeşte să creeeze un „boom“ aparte. Dincolo de compoziţia cu mult bun simţ şi felul în care se completează instrumentele pe finalul acesteia, melodia are acel ceva care cerne grâul de neghină. Printre momentele remarcabile se mai numără şi Move Away, Plonk sau Annie Thing, fiecare dintre ele având arome cât se poate de sănătoase de nebunie şi melodicitate. Avem aici şi un Hey Joe, care din fericire nu este un cover, deşi printre versurile ei băieţiii ne oferă câteva trimiteri la celebra compoziţie cu acelaşi titlu care a devenit cunoscută prin interpretarea lui  Jimi Hendrix. Desigur, piesele au influenţe diverse şi fiecare meloman poate sesiza arome de surf, garage sau chiar punk. „I got you“, de exemplu, poate să-ţi creeze un deja – vu în care asculţi o combinaţie de The Troggs cu Sex Pistols, iar în primele momente ale piesei de încheiere „Rosie“ ai impresia că tocmai ai dat peste o piesă inclusă în celebrul disc Sandinista al celor de la The Clash. Peste care s-au adăugat arome de The Pogues şi chiar niţel The Kooks. Ultima piesă a discului, Rosie, poate fi considerată o surpriză. Şi asta pentru că în mod normal te-ai aştepta ca finalul să fie unul cât se poate de experimental. Când colo, e unul din momentele „light“ ale celor de la Baby Elvis. Una peste alta, trupa Baby Elvis a reuşit să scoată un disc cu cojones, care nu are cum să îi dezamăgească pe cei care apreciează muzica plină de adrenalină.


3 mai 2016

Otherside - Neverending


                                          


Într-o piaţă muzicală atipică, aşa cum este cea românească, e destul de greu să fii obiectiv atunci când cineva iese din tipare şi reuşeşte să ofere publicului un produs bine gândit, realizat la standarde „normale“ şi care poate fi comparat cu orice produs din aceeaşi gamă din ţările unde muzica e altfel decât la noi. Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre proiectul numit Otherside, din start trebuie să precizez un fapt indubitabil: sound-ul acestor bucureşteni este unul cât se poate de „british“. Sau, ca să fiu mai exact, albumul Neverending, nu sună deloc a muzică românească. Cel puţin nu sună deloc asemănător cu ceea ce se difuzează ziulica întreagă la posturile comerciale  de tip „kitchefem“ din România. E mai degrabă un sound asemănător cu ceea ce poţi auzi pe BBC Radio One şi suratele de acest gen. Şi aşa, ajung din nou la constatarea, că - din păcate - la un sfert de veac după Revoluţia din 1989, o bună parte a albumelor produse în ţărişoara noastră au un sound aparte. Şi nu în sensul bun al cuvântului. Chiar şi piesele produse în România cu texte în limba engleză sună într-un anumit fel. Există desigur excepţii, iar cele zece piese incluse pe debutul bucureştenilor se numără cu siguranţă printre momentele alea în care eşti nevoit să exclami „aşa da“. Desigur, nu trebuie să uităm că sound-ul Otherside e unul fresh pentru piaţa românească de muzică pop. În momentul când e să compari materialul acesta cu ceea ce se face afară în acest domeniu, desigur lucrurile sunt un pic mai nuanţate. Dar hai să revenim la oile noastre şi la Otherside, fără îndoială una din cele mai plăcute surprize din zona muzicii „pop“ din ultima vreme. 

E foarte facil să afirmi că succesul se datorează vocii inconfundabile a la Weeknd a solistului Viky (cunoscut unora datorită fostului său proiect Viky Red). E un amestec de factori pentru care chestia asta sună bine. E mişto graţie felului în care se amestecă influenţele. Fie ele nu soul, funk, bass music sau altele. Compoziţiile au acel vino-ncoa necesar pentru ca piesele astea să îţi gîdîle plăcut urechile. Mai trebuie amintit şi masteringul. Aici, trupa stă din nou foarte bine, căci Neverending sună într-un mare fel, fără cusur. Dincolo de piesele care au fost promovate ca single-uri, printre surprizele acestui disc se numără „December“, o melodie unde apare şi Helen, un alt proiect autohton care promite cât se poate de mult pentru viitorul apropiat sau „No diggity“, unica compoziţie din repertoriul „evergreen“ de aici, care este o reorchestrare ingenioasă a celebrului hit cântat odinioară de Blackstreet, în special datorită acelei linii de bass care pur şi simplu te cucereşte din prima. Există şi momente mai „electronice“ unde băieţii folosesc sound-uri făcute celebre de Flume (de exemplu) şi per total acest „ghiveci“ cât se poate de trendy afară este cât se poate de gustos. Nu mai e un secret pentru nimeni că în vremurile noastre un remix bun la o piesă îţi poate aduce o bază de fani nebănuită. Ca o constatare, în timp ce video-urile de tip live session postate de cei de la Otherside pe Youtube au parte de câteva mii de vizualizări, remixul lui Pascal Junior la „Neverending“ are parte de aproape o sută de mii de vizualizări. Semn că piesele lor prind bine şi la segmentul de populaţie care consumă în cantităţi mari aşa numitul „deep house“ de pe la noi. Într-o ţară mai normală, Otherside ar avea parte de un exposure mult mai mare în mass – media. Binemeritat, dealtfel. La noi, treaba e alta, din varii motive. Ceea ce este important este că Otherside merg pe drumul lor. Şi o fac foarte bine. Chiar zilele acestea, vor scoate o piesă nouă, care nu e inclusă pe album. Albumul poate fi descărcat pe gratis, aici. Dar, dacă e să ascultaţi un sfat, mergeţi să îi vedeţi şi live. Concertul lor de zilele trecute din La Căpiţe,(în Timişoara) a demonstrat că Otherside poate fi un nume big pentru România. Poate cu niscaiva noroc şi pentru afară, unde băieţii îşi doresc să se lanseze cu adevărat.