14 sept. 2016

Mungolian Jetsound - A City So Convenient


                                         

Indubitabil, în materie de muzică electronică, oferta este cât se poate de generoasă. Într-atât de bogată, încât este tot mai greu să „cerni“ chestiile faine de refulările unor indivizi care-şi spun of-ul cu ajutorul nenumăratelor softuri menite să compui vreun track în zilele noastre. Drept urmare, numărul producţiilor dubioase creşte nepermis de mult, iar „filtrul“ fiecăruia este tot mai greu de setat. Desigur, un bun punct de plecare este casa de discuri sub umbrela căreia apare câte ceva. Iar atunci când este vorba de Smalltown Supersound, poţi băga mâna-n foc că produsul pe care îl pun pe tapet este unul valabil. Nu doar pentru că aici au văzut lumina zilei producţiile celor trei sfinţi ai muzicii space – disco (Lindstrom, Prins Thomas şi Todd Terje), dar mai ales pentru că discurile de aici au substanţă. Şi fiindcă am ajuns la capitolul descoperiri noi, astăzi e timpul pentru Mungolian Jetset. Wikipedia ne spune că trupa asta e formată din Pal "Strangefruit" Nyhus şi Knut Sævik. Deşi nu am auzit cele patru albume discografice scoase până în prezent de maeştrii ăştia ai Norvegiei, am dat peste cel mai recent E.P. al lor care conţine patru piese. Una şi una. Feeria disco debutează cu "Quintessential Trips To Bergen.", un track mega – funky cu arome de disco care poate fi ascultat la maxim în timp ce stai la nenumăratele semafoare plantate mai nou în mijlocul Timişoarei. Sau poate fi soundtrack-ul ideal în căşti în timpul unei călătorii cu CFR-ul nostru de toate zilele. „A City So Convenient“ – care dă titlul acestui E.P. – oferă o paletă stilistică impresionantă, iar „San Frisco Speedhall" navighează în jurul unui space – disco de nota zece îmbibat exact cât trebuie şi cu accente techno. În ceea ce priveşte ultima piesă a acestui E.P. „San Disco Speedhall", cuvintele nu-şi prea au rostul, melodia reuşind să-ţi însesnineze ziua cu groove-urile ei prietenoase. Deşi motto-ul acestei ultime piese ar putea fi „keep it simple“, melodia cucereşte din prima şi te face să te încarci cu emoţii pozitive. Exact ceea ce ne dorim de la muzică, dealtfel. Sunt sigur că unii vor strâmba din nas şi vor comenta că acordurile astea sunt prea simpliste pentru urechile lor sofisticate. Nu mă încumet să contrazic această percepţie, dar pot pune pariu că sound-ul ăsta te încarcă cu good vibration. Şi oleacă de sweet sensation, vorba unui cântec al celor de la Marky Mark. Drept pentru care, vă sfătuiesc să ascultaţi piesele astea cu volumul pornit bine. Merită!


13 sept. 2016

Three Trapped Tigers - Silent Earthling

                                 


Muzica din zilele noastre poate fi divizată în două mari „felii“: cea instrumentală şi cea care beneficează de părţi vocale. Graţie faptului că pământenii au descoperit beneficiile muzicii fabricate cu ajutorul soft-urilor, în ultima vreme au apărut tone de muzici „instrumentale“. Când vorbim de muzica electronică „de dans“ lucrurile-s destul de simple, fiindcă categorisirile vin cât se poate de natural. Atunci când avem de-a face însă cu artişti care navighează în conceptul numit rock, categorisirile-s mai complicate, căci multitudinea de influenţe ale acestui gen adaugă stropi de şarm fiecărei compoziţii din acest spectru. Cei trei muzicieni londonezi care alcătuiesc formaţia Three Trapped Tigers activează în aşa – numitul instrumental noise rock. Cel de-al doilea material discografic al lor nu este câtuşi de puţin „tăcut“, dacă e să facem referire la titlu. Ba dimpotrivă, e o explozie de energie şi „zgomot“ care adeseori te duce cu gândul la Deftones (alături de care au susţinut turnee), dar în egală măsură „ciorba“ asta are şi arome de Brian Eno, părând a fi la un moment dat coloana sonoră a unui film science fiction.


Piesele reuşesc să te acapareze de la-nceput şi până la ultimele acorduri, iar desele schimbări de ritm la care sunt adăugate sound-uri de synth cât se poate de futuristice fac ca discul ăsta să fie unul adorabil. Desigur, în termeni de inovativitate, sound-ul celor trei tigri în captivitate nu aduce prea multe noutăţi. E doar fun – rock cu nerv şi determinare, e rock n roll aşa cum trebuie cântat în 2016. În timp ce în prima jumătate a albumului, atmosfera pregnantă este aceea de rock, lucrurile se mai schimbă în a doua jumătate, „pe ţeavă“ fiind lansate şi o serie de sound-uri apropiate oarecum de „electronice“. De efect este felul în care oamenii aceştia combină cele două „direcţii“. Printre cele mai bune momente de aici se numără enigmatica „Engrams“ sau „Tekkers“, aceasta din urmă prilejuind melomanilor o adevărată desfătare sonoră de top. Pe scurt, oamenii ăştia au un disc de rock n roll aşa cum ar trebui să sune acesta în 2016. De ascultat, mai ales pentru muzicienii şi melomanii care-s adepţi ai pieselor încadrate în post, stone, avangard sau „altfel“ de rock.

9 sept. 2016

Ramones - Ramones 40th Anniversary

                              


În cazul în care nu ai ascultat niciodată Ramones, sunt destule şanse să nu te dea pe spate sound-ul acestei trupe legendare. Şi totuşi, pentru cei care au urechile desfundate audiţia albumului Ramones – apărut iniţial în luna aprilie a anului 1976 – ar trebui să fie o experienţă deosebită. Zilele acestea, albumul cu pricina a căpătat o apariţie nouă, frumos botezată 40th Anniversary. Desigur, de-a lungul timpului a curs multă creneală pe subiectul Ramones, aşa că e cât se poate de greu să spui ceva nou despre acest subiect. Discul original cuprinde versiuni remasterizate ale unor diamante sonore ca „I Don’t Wanna Go Down to the Basement,” “Now I Wanna Sniff Some Glue,” sau “Beat on the Brat.” În ultimele decenii, o tonă de trupe din întreaga lume s-au inspirat din creaţiile trupei americane care şi-a înregistrat discul de debut pentru numai 6.400 de dolari, o sumă infimă la acea dată. Muzica lor trebuie judecată şi după faptul că pe vremea aceea topurile erau dominate de altfel de muzici. Poate aşa se explică şi faptul că Ramones, unul din cele mai influente discuri punk din întreaga lume, a reuşit să ajungă doar până pe poziţia a 111-a a topului Billboard la apariţia sa. Desigur, de-a lungul anilor o sumedenie de trupe şi-au manifestat respectul pentru acest disc, printre cei care au înregistrat cover-uri fiind Sonic Youth sau Die Toten Hosen.




Revenind la vremurile noastre, acest box set care apare după 40 de ani cuprinde piesele remasterizate, dar şi versiunile originale (mono!). Plus o serie de bunătăţuri care vor fi gustate din plin de fani. Şi mai există aici şi două discuri care au fost înregistrate live.  Diferenţele dintre cele două recitaluri pot fi sesizate doar de fanii înrăiţi, dar asta e altă mâncare de peşte. Blitzkrieg Bop are parte de nu mai puţin de şapte variante. Una peste alta, recomand cu căldură acest box set pentru toţi rockerii. Nu numai pentru cei care ştiu ce înseamnă punk. Poate fi o audiţie interesantă şi pentru cei care şi-au cumpărat tricouri Ramones de la H M şi nu ştiau ce reprezintă chestia asta. Din păcate, toţi cei patru membri originali ai trupei au decedat în decursul ultimilor ani, dar ne-au lăsat muzica. Şi un spirit rebel, care cu greu se mai găseşte în zilele noastre. Carevasăzică Hey Ho Let s Go.

7 sept. 2016

Subcarpati - Satele Unite Ale Balcanilor

                                        


Spre deosebire de cele trei materiale discografice editate anterior acestui „Statele Unite Ale Balcanilor“, „echipa“ constituită în jurul conceptului Subcarpaţi reuşeşte să facă un pas înainte. Şi asta, în primul rând pentru că oamenii au reuşit să iasă din carapacea aceea de hip – hop – etno pe care au pedalt en – gros până acuma. Nu ştiu exact de unde vine această maturitate a echipei. Poate datorită faptului că în ultima vreme, trupa a experimentat diverse chestiuni. Cum ar fi concertele susţinute alături de Orchestră. Poate datorită faptului că în „echipă“ apare şi timişoreanul Alin Stoianovici (acordeon şi synth). Poate pur şi simplu, oamenii au simţit că trebuie să facă şi altceva. Cert este că „it just happened“.

Carevasăzică, melodiile nu mai sunt atât de simpluţe ca-nainte. Se mai aude pe ici pe colo şi drum and bass, ba chiar şi rock. Ca să nu mai zic de breakbeat şi grime. Plus alte bunătăţuri surprinzătoare. Avem Subcarpaţi mai cizelat. Cu „topping“ –uri trendy adăugate peste acelaşi aluat hip – hop îmbibat cu folclor autentic, preparat de membrii fondatori. Desigur,textele respectă întru-totul tendinţele actuale. Unde nu e folclor, e ceva de genul „Ştiu ca să muncesc sau ca să beau țuică de prune / Oamenii mei, o mie de idei căntă la strună/Oamenii mei, o mie de gânduri, de rânduri/ Taica n-are timp tot le scrie printe frânturi/Și ne cântăm, ne dansăm meseria“. Rabdă inima, prima piesă promovată din acest disc creionează destul de bine „direcţia“. Există şi momente neinspirate („Vremea mea“, „De dor şi de bucurie“ sau „Românul nu moare“), dar per ansamblu rezultatul e onorabil. „Dintr-o lume în altă lume“ alunecă pe câteva beat-uri din era de aur a celor de la The Chemical Brothers sau Prodigy, la fel ca şi „Vremea mea“, piesele fiind destul de antrenante şi reuşite. „Un câti un“ îţi aduce aminte de Hide you-ul celor de la Kosheen, iar „Lunea tahina“ se învârte în jurul unor armonii cât se poate de diferite faţă de restul pieselor, care te duc cu gândul la synth – pop – ul practicat odinioară de Depeche Mode.

 Overall, chiar dacă „brand“-ul Subcarpaţi s-a clădit pe un fundament discutabil, piesele de pe acest album sună binişor şi vor face deliciul multor amatori de world – music. Şi nu numai, căci spre deosebire de multe alte trupe româneşti, formaţia asta a reuşit să prindă bine şi-n mainstream şi-n rândul acelora care cică o ard underground.. Mi-e greu să remarc cireaşa de pe tort din Statele Unite Ale Balcanilor. Până una alta, pe „felia“ asta Subcarpaţi rules. Avem de-a face cu un produs frumos ambalat, care se vinde bine şi este satisfăcător. Da, chiar dacă albumul se poate descărca pe gratis de pe Internet, Subcarpaţi se vinde bine, graţie marketing-ului deştept. Şi sincer, nu e nimic rău în asta. Dacă aţi fredonat Subcarpaţi până acuma, sunt mari şanse s-o faceţi şi-n continuare. Pentru ceilalţi, e un album decent, mai reuşit ca anterioarele.