26 apr. 2017

Fameless - Dreams without a past

                                             



Adevărul gol – goluţ este că până nu demultişor nu am auzit nimic de trupa Fameless. Probabil datorită faptului că nu sunt un telespectator al emisiunii Vocea României. Solistul acestei trupe, Tiberiu Albu a devenit cunoscut prin ţărişoara noastră după ce a câştigat concursul de care aminteam mai sus, undeva prin luna decembrie a anului 2014. Albumul de debut al formaţiei „Dreams without a past“ a apărut la sfârşitul lunii ianuarie 2017 şi a fost lansat cu un concert la care băieţii au avut parte şi de nişte musafiri cât se poate de cunoscuţi prin industria muzicală a acestei ţărişoare, adică Dan Byron, Cornel Ilie, Tudor Chirilă și Teodora Buciu. Rămânând la detalii, discul de debut a fost înregistrat la Sysound Records & Studios, Virtual Arts Studio și Armonic Studio, iar mixajul îi aparține în totalitate lui Jeffro Lackscheide, inginer de sunet american din Chicago, Illinois, cunoscut pentru colaborările sale cu Cheap Trick, Billy “Thunder” Mason, Joe Puerta sau Mike Stone (Queensryche). Pe lângă cei patru membri ai formației, au mai înregistrat pe acest disc Dan Stesco “Polymoog” (clape), Teodora Sima și Andreea Carstea (backing vocals), iar fotografiile din grafica albumului au fost realizate de Claudia Gâdea.

Armoniile pozitive se fac prezente încă din prima piesă inclusă aici, Show me how to live, care este totodată şi primul single al trupei. Dincolo de vocea inspirată a celui care a câştigat Vocea României, melodia oscilează undeva între grunge şi alternative – rock fiind un amalgam de Audioslave şi Red Hot Chilli Peppers bine realizat, fiind un bun „cârlig“ pentru disc. Sonorităţile grunge sunt cât se poate de prezente şi-n „Save Myself“, unde băieţii se aventurează în epoca de aur a celor de la Pearl Jam. Lucrurile devin şi mai interesante în următorul track „iFear“ în care trupa Fameless cochetează cu sound-uri şi mai „nervoase“, refrenul fiind un amestec de The Kinks cu Jet de mare efect. Din păcate „For the love of God“ nu se ridică defel la înălţimea primelor trei track-uri care deschid acest disc fiind o baladă care nu spune reuşeşte să îţi atragă atenţia prin prea multe, în afara faptului că instrumentaţia este „corectă“. Dar fără acea scânteie care diferenţiează lucrurile „bune“ de cele „interesante“. „The Second Round“ iese în evidenţă mai ales în partea a doua când riff-urile agresive se împletesc fericit cu vocea expresivă a lui Tiberiu. Fără îndoială, cea mai experiemntală piesă de aici este „Stationary Star“. Şi asta nu doar fiindcă are puţintel peste nouă minuţele, ci graţie amănuntului că melodia asta are acel „ceva“ care te vrăjeşte din prima. Este o piesă complexă, care va fi cu siguranţă pe placul celor care ştiu să asculte muzica rock cu urechile deschise şi care te îmbie la contemplare, fiind un soi de Pink Floyd meets Foo Fighters cu arome de Carpaţi, desigur. The Witness rămâne în aria pieselor experimentale de pe acest disc, iar „Dash Of Blue“ are toate caracteristicile pentru a deveni un hit fredonat „la greu“ de corproratiştii care nu ascultă neapărat grunge, dar care iubesc sound-urile etalate cu mare măiestrie şi de cei de la Byron, de exemplu. Băieţii redevin ceva mai nervoşi în „Hypocrisy“, o altă piesă care adaugă un strop de şarm celor de la Fameless şi care se numără prin momentele cele mai inspirate din acest debut. După cum era de aşteptat....finalul este...neaşteptat. „Falling in love“ se vrea a fi un rock alternativ cu accente disco din anii 80 care nu iese în evidenţă cu nimic. Din fericire, piesa ţine doar trei minuţele jumate şi vocea solistului este aceea care salvează acest track de la un eşec total.

Nu pot să nu remarc din nou un aspect care este o meteahnă nu foarte fericită care se regăseşte din plin în muzica românească „non – dance“. Şi anume faptul că poate ar fi mai indicat ca Fameless să compună cântece în româneşte.Desigur, există argumentul conform căruia piesele compuse în engleză te ajută să devii mai uşor cunoscut în străinătate. Lucru perfect valabil, dacă facem abstracţie de faptul că „dincolo“ concurenţa e mult mai mare. Ar mai fi şi varianta că e mai uşor să compui versuri în engleză, căci nu le înţelege toată lumea. Cea mai corectă variantă ar fi aceea ca piesele să poarte amprenta ţărişoarei noastre. 

Una peste alta, debutul celor de la Fameless este unul interesant pentru România, care are o piaţă muzicală dominată de prea multe produse insipide şi incolore. Pe alocuri melanjul acesta de grunge şi chestii experiementale funcţionează destul de bine, un minus al acestui disc fiind master-ul. Sound-ul final. Desigur, acest amănunt este omniprezent în multe albume made in Romania. Dincolo de micile minusuri, Fameless are ceva aparte şi sunt sigur că pe viitor vom mai auzi de Tiberiu Albu – voce, Mihai "Angus" Vasile – chitară, Andrei Ilie – tobe şi Șerban-Ionuț Georgescu – bass.

Şi apropos, dacă sunteţi în Timişoara n-ar trebui să rataţi concertul de lansare a acestui disc care va avea loc pe 1 mai La Căpiţe. Discul se poate asculta/comanda de aici.


20 apr. 2017

Toxpack - Schall & Rausch


Mea culpa, până nudemult nu am auzit de Toxpack. Un echipaj german care a debutat cu vreo 16 anişori în urmă şi a editat până acum nu mai puţin de şapte discuri. Noul disc al berlinezilor care au colaborat în trecut cu trupe ca Pro-Pain sau Agnostic Front, poate fi încadrat lejer în categoria „remember the good old days“. Adică vremurile în care chitările erau aspre, sound-ul abraziv şi trupele cu cojones o „ardeau“ cât se poate de energic.



Aşa cum îi şade bine oricărui album „nervos“, discul debutează cu un intro de 54 de secunde în care berlinezii îşi fac „încălzirea“, piesa „Intrada“ pregătind cât se poate de bine iureşul care se dezlănţuie în track-ul cu numărul doi „Kommerz“. Care este o combinaţie reuşită între Oi! Streetpunk, hardcore şi chiar şi heavy metal pe alocuri. Lucruri care nu au cum să nu te ungă la suflet în cazul în care nu guşti melodioarele cretino – handicapate care curg cu nemluita pe posturile de radio comerciale din zilele noastre. Dacă asculţi piesa “Auf Alte Tage” ai impresia că băieţii aceştia îmbină Amon Amarth şi Kreator, în timp ce în „Willkommen in Klub“ băieţii se dezlănţuie într-un rock and roll „sănătos“. Desigur, textele celor de la Toxpack au un rol aparte şi sunt  cât se poate de şăgalnice pentru vorbitorii de limba germană, dar discul ăsta „curge“ la fel de bine şi pentru cei care nu înţeleg o iotă din limba celor de la Rammstein, graţie energiei de care beneficează fiecare dintre cele 15 piese de aici (plus intro-ul). Single-ul „Bis zu letzen ton“ este una din acele piese care te cucereşte din prima şi ilustrează cât se poate de bine atmosfera pe care o degajează germanii care au scos acest disc la casa de discuri Napalm, după ce anterior au fost semnaţi de label-uri mici.



Una peste alta, recomand cu cea mai mare căldură albumul de faţă, tuturor celor care pun preţ pe atitudine, energie şi rock adevărat. Un amestec sălbatic de golani germani, chitări gălăgioase, sound-uri fără compromisuri care aduc o porţie consistentă de sunet şi fum (Schall & Rausch).


19 apr. 2017

Sebastian Spanache Trio - The Furnace

                                                              



Cel de-al treilea material de studio din cariera grupului timişorean Sebastian Spanache Trio, va fi lansat în data de 23 aprilie. Conform descrierii oficiale avem parte de  un „album conceptual,  conceput ca o suită în cinci părți, legate într-o poveste muzicală de la început la sfârșit“. Rămânând la capitolul „detalii“, The Furnace a fost înregistrat în Timișoara cu Uțu Pascu (Blazzaj) și masterizat de Alin Luculescu, iar Asociația Culturală NABU a oferit sprijinul necesar pentru producția acestui disc.


Povestea în jurul căreia gravitează cel de-al treilea material discografic al trupei alcătuite din Sebastian Spanache –pian, Csaba Santa – contrabas, chitară bass şi Radu Pieloiu – tobe, este una cât se poate de reuşită, căci din „cuptorul“ celor trei muzicieni „se coace“ un jazz gustos. Nu mai e o surpriză pentru nimeni că în gaşca asta se regăsesc influenţe din diverse colţişoare ale muzicii numite generic jazz.. Şi nu numai, căci pe ici pe colo aromele de funk şi rock contribuie din plin la creearea unui produs cu personalitate, gata să fie devorat de amatorii de sunete frumoase din ţara noastră. Cele cinci compoziţii ale discului sunt „aşezate“ cu mare grijă într-un tot unitar. Şi fiindcă băieţii sunt atenţi întotdeauna la detalii, chiar şi momentele de „îmbinare“ ale pieselor oferă surprize cât se poate de plăcute posesorilor de urechi desfundate. Cum ar fi „trecerea“ dintre „The Furnace“ şi „Kindling“, unde ai impresia că tocmai ai plonjat într-o coloană sonoră „năşită“ de către David Lynch pentru un nou episod din Twin Peaks.

În breasla muzicienilor se ştie că prima piesă a oricărui disc trebuie să fie „beton“. Şi asta pentru că ascultătorul trebuie „vrăjit“ din start. Din fericire, reţeta asta funcţionează din plin aici, căci „The Furnace“ reuşeşte să te acapareze încă din primele acorduri, făcându-te să-ţi doreşti mai mult. Track-ul cu numărul doi are un nume mega – inspirat căci gravitează în jurul „surcelelor“ (Kindlings), menite să păstreze un anumit nivel de curiozitate. În accepţiunea subsemnatului „apogeul“ acestui disc este „scânteia“ (The Spark), unde preţ de mai bine de 11 minute şi 36 de secunde băieţii îşi conduc ascultătorii într-un labirint de jazz, funk şi rock de neratat, unde pianul lui Sebastian Spanache punctează cât se poate de solid desele schimbări de ritm. Penultima piesă a acestui disc „Cinder“, prelungeşte starea de bine imaginată de cei trei muşchetari ai jazz-ului timişorean iar finalul „Scorching“ are darul de a te face să-ţi doreşti încă o porţie de SS3. Remarcabil este şi finalul „finalului“ , când băieţii se dezlănţuie într-un jazz – rock „nervos“ terminat ...surprinzător.

Spre deosebire de albumele din sfera jazz-ului românesc de tip „easy listening“, creaţia celor de la Sebastian Spanache Trio nu-şi propune cu obstinaţie să se adreseze publicului larg cu orice preţ. Din fericire, băieţii nu se încadrează nici în tagma artiştilor care vor cu tot dinadinsul să epateze în aşa numita muzică „pour le connaisseurs“, „direcţia“ lor fiind una de mijloc, în care particula de „fusion“ capătă o strălucire aparte prin compoziţii inspirate şi rafinament la nivelul de interpretare. Din această cauză, Sebastian Spanache Trio a reuşit să-şi creeze o identitate proprie în ţărişoara noastră, iar „The Furnace“ consfinţeşte această constatare cu vârf şi îndesat. Albumul poate fi ascultat pe site-ul de Bandcamp al trupei.

18 apr. 2017

Little Dragon - Season High


                                        


Spre deosebire de un alt mega – produs muzical care a luat naştere în oraşul suedez Goteborg, Ace Of Base, cei de la Little Dragon au reuşit dintotdeauna să se situeze undeva pe linia de mijloc între „comerţ“ şi „originalitate“. La fel stă treaba şi cu cel de-al 5-lea material discografic al formaţiei al cărei solistă vocală este şarmanta Yukimi Nagano, o voce care oscilează adesea în câteva nuanţe cel puţin surprinzătoare şi care are o expresivitate naturală fără niciun fel de „artificiu“. Desigur, un rol aparte în realizarea acestui electropop de cea mai bună calitate îl are şi producătorul James Ford, „vrăjitorul“ din Simian Mobile Disco, un alt nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru urechile care devorează pop de cea mai bună speţă.


Prima piesă a acestui disc „Celebrate“ ne introduce în lumea synth – pop – ului de factură retro cu chitări a la Prince , mai ales spre finalul compoziţiei unde sound-urile reuşesc să fie devastatoare. Unul din single-urile acestui disc „High“ propune o excursie în lumea sound-urilor chill şi o poveste cât se poate de potrivită cu starea etalată de melodie: “There’s nowhere else I’d rather be/ Right there, little bit slower/ Feel free to roll another one for me.” Un alt moment remarcabil soseşte odată cu cea de-a treia piesă „The Pop Life“, care are parte de o serie de schimbări de ritm şi synth-uri memorabile. Dealtfel desele schimbări de „stare“ conferă acestui disc o aură imprevizibilă pe alocuri, dar spre deosebire de muzichiile electro – pop din clasamentele actuale, melodicitatea nu a fost scoasă defel din ecuaţie. „Sweet“ duce mai departe senzaţia de „bine“ a ascultătorului printr-un labirint de sintetizatoare care alcătuiesc un tot unitar plin de răsturnări de efecte electronice cât se poate de interesante. Amatorii de piese experimentale se pot delecta cu „Butterflies“, „Push“  sau „Gravity“, în timp ce Dont Cry îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de balade a la Everything But The Girls sau The XX. Unul din puţinele momente neinspirate ale acestui disc este „Strobe Light“, dar superba voce a solistei face ca track-ul cu pricina să fie mai uşor de digerat.


Unul din atu-urile pentru care Little Dragon merită să intre-n atenţia oricărui meloman amator de electro – pop de calitate este acela că muzica lor „atinge“ diverse substiluri, dar nu se cantonează în niciunul dintre ele. Dincolo de vocea solistei Yukimi Nagano, ceilalţi trei membri ai trupei asigură un „fundal“ greu de „etichetat“, astfel încât livrează un produs deştept şi fierbinte. Din această cauză, aşteptăm şi pe viitor alte răbufniri sonore ale dragonului mic suedez.

11 apr. 2017

Jamiroquai - Automaton

                                            




A fost o vreme când giumbuşlucurile solistului Jay Kay - dublate de pălăriile sale care parcă încercau să transmită un mesaj uşor desuet – au reuşit să creeze un soi de „iritare“. Deşi unele single-uri ca „Space Cowboy“ sau „Virtual Insanity“ m-au uns la suflet, „atitudinea“ degajată per ansamblu de Jamiroquai nu a reuşit defel să mă impresioneze. Percepţia s-a schimbat, ca în atâtea alte cazuri, după ce am avut ocazia să asist la un concert Jamiroquai, inclus în cadrul festivalului EXIT de la Novi Sad. Brusc, toate giumbuşlucurile personajului principal al acestui grup au trecut pe plan secundar, căci muzica a reuşit să atingă coarde sensibile. După şapte ani de pauză de la precedentul Rock Dust Light Star, era cât se poate de clar că „revenirea“ va crea vâlvă.
"Automaton" şi "Cloud 9", cele două single-uri apărute în preambulul acestei apariţii au reuşit să capteze atenţia fanilor, din motive diferite. Piesa „Automaton“ este un hibrid cât se poate de interesant între vechiul Jamiroquai şi arome de Daft Punk, cu o serie de „ruperi“ de ritm şi porţiuni neprevăzute care nu au cum să nu te ungă la suflet. Pe de altă parte, „Cloud 9“ pedalează pe felia funk-ului good old school demonstrând – dacă mai era nevoie – că trupa asta nu s-a îndepărtat defel de la rădăcinile acid – jazz, ci doar le-a updatat. „Shake it on“ dă un start viguros acestui album cu un soi de electro – future - funk din care nu lipsesc referirile sonore la inegalabilul Giorgio Moroder dar are şi un soi de „four to the floor“ atât de omniprezent în muzica dance din zilele noastre, fiind fără îndoială un alt highlight al discului. În ciuda titlului, „Superfresh“ nu face parte din cele mai reuţite momente ale acestui material discografic fiind un disco – pop destul de previzibil, dar următorul track „Hot Property“ reuşeşte să reîncline balanţa, fiind un happy – song care-ţi rămânne întipărit din prima în urechi. „Something about you“ are un interesant amestec de melancolie şi „hapiness“, care se propagă mai departe şi-n „Summer girl“. Un alt moment remarcabil este Dr Buzz, o piesă în care rădăcinile acid jazz se întrepătrund la marele fix cu vocea lui Jay Kay. Vorba cântecului „Vitamin“, pentru a degusta aşa cum trebuie acest track nu ai nevoie de absolut nicio vitamină, piesa fiind pur şi simplu adorabilă, iar finalul „Carla“ (un tribut pentru fiica de doi ani a solistului Jay Kay) este o excursie cât se poate de reuşită în snth – pop – ul de calitate: „Carla / Look what you’ve done to me /  You’ve made my life complete“.

Una peste alta, comeback-ul Jamiroquai este cât se poate de adorabil, fiind un amestec de jazzy funk condimentat cu beat-uri actuale, aromele disco a la Daft Punk fiind de nota zece. Se prea poate ca pentru amatorii de funk clasic, „tuşele“ moderne care se regăsesc în cele 12 piese ar putea fi considerate niţel deplasate, dar  „ghiveciul“ ăsta conferă cu adevărat savoare acestui disc. Care merită cu prisosinţă patru stele şi jumătate, fiind unul din cele mai interesante albume din felia „pop – funk“ din 2017.


15 mar. 2017

Thundercat - Drunk

                                            





Dincolo de titlul cât se poate de şugubăţ, „Drunk“ este un album care nu reuşeşte să te „prindă“ din prima ascultare. Cel puţin asta s-a întâmplat în cazul subsemnatului. Surrizele vin însă în momentul în care reuşeşti să devorezi acest disc de mai multe ori. Şi asta fiindcă de fiecare dată descoperi „chichiţe“ care ţi-au scăpat până la momentul respectiv. Stilistic, „Drunk“ ar putea să fie încadrat lejer în jazz. Sau poate chiar hip – hop. Nu lipsesc nici eventuale „cârlige“ din domeniul muzicii pop şi lista poate continua cu tot felul de alte „titulaturi“ care mai de care mai haioase. Într-un fel e şi normal să fie aşa căci avem de-a face cu Stephen Bruner, un muzician al cărui tată a fost tobar pentru The Tempations şi Diana Ross. Mergând mai departe cu influenţele, Thundercat a fost câţiva ani de zile basistul trupei Suicidal Tendencies. După care a cântat cu Erykah Badu şi a fost remarcat de Flying Lotus. Tot el s-a numărat printre producătorii celui de-al treilea album al lui Kendrick Lamar, To pimp a Butterfly.


Dincolo de biografia sa impresionantă, Thundercat reuşeşte cu acest disc să distrugă barierele stilistice dintre diverse genuri muzicale. Acest fapt se datorează fără îndoială şi colaboratorilor care apar pe cele 23 de track-uri incluse pe Drunk, căci printre ei se numără Pharell, Kenny Loggins, Michael McDonald, Kendrick Lamar sau Wiz Khalifa. Din fericire, nu acesta este singurul atu pentru care acest disc străluceşte. Un alt element care contribuie la magia acestui material discografic este felul în care Thundercat amestecă genuri ca funk, pop, electronica sau jazz. Chiar dacă se învârte în aria tematică a beţiei, versurile au şi ele şarm. De la „it’s OK to disconnect sometimes” (Bus in these streets) în care ni se inoculează ideea că beţia poate fi un lubrificant social până la momentele în care se subliniează că această stare poate avea un impact negativ major asupra sănătăţii mentale şi fizice, avem de toate pe aici. Discul ăsta nu a fost construit în jurul unor hituri fabricate pentru a „rula“ non stop la posturile de radio. Ar fi fost chiar greu căci printre cele 23 de piese se numără „bucăţi“ de 25 de secunde (I am crazy), 38 de secunde („Rabbot Ho) sau 37 de secunde. Din fericire, discul nu plictiseşte cu piese interminabile, iar după cele 51 de minute ale acestuia rămâi cu un ghiveci jazzy-funk-pop cât se poate de gustos. Şi, asta e la urma urmei menirea fiecărui disc care te cucereşte într-un fel sau altul: să fie interesant. Drunk este un album mai mult decât „corect“, un disc care poate să îţi creeze stări de bine, indiferent dacă eşti beţivit sau mega – treaz.



13 feb. 2017

Dan Byron - Priveşte cerul...

                                           

Cineva spunea la un moment dat că „un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat“. Desigur, acel cineva era unul din cei mai mari gânditori ai acestei lumi, Immanuel Kant. Mi-am amintit de această zicală din cauza piesei „O clipă de tăcere“, melodia care deschide primul album solo al solistului formaţiei Byron, unde se face o referire la citatele celebrului filozof. Trecând peste chestiunea aceasta cât se poate de adecvată vremurilor tulburi pe care le trăim în ţărişoara noastră, muzichia din „Priveşte cerul“ se învârte destul de pregnant în linia aranjamentelor cu care ne-a obişnuit această gaşcă. Un alt aspect care se vede cu ochiul liber de la mare distanţă este predilecţia lui Dan Byron pentru cuvinte alese. Texte care îţi pun creierul la „muncă“, care nasc „filme“ şi idei de bun augur, care creează vibe-uri pozitive. Printre cele 12 piese incluse pe acest disc se regăsesc şi momentele atât de cunoscute de flaut, care colorează izbutit piesa „Hoinar“, de exemplu. Printre piesele „cu lipici“ de aici e musai să remarc „De dor“, o melodie în care o clapă care te duce cu gândul la vremurile bunme ale celor de la Coldplay se mulează la fix peste o instrumentaţie simplistă. E genul acela de piesă care te vrăjeşte din prima. Unde mai pui şi faptul că e dedicată oameilor frumoşi: „O dimineaţă banală /Fără Minuni/La ştiri se învârteau/ Stoluri de minciuni/ Dar nu conta/ Oamenii-s frumoşi, spuneai/Chiar şi aşa“. 

 „Să fie veselie“ este piesa în care nu ai cum să nu te gândeşti la cei de la Queen, iar „Obosit“ are un soi de „nervozitate“ muzicală care mi l-aş fi dorit să-l descopăr în mai multe track-uri de aici.  Niscaiva influenţe latino îşi fac prezenţa în „Ţara asta“ (care face referire şi la Copacabana), iar în piesa „Încet, încet“ artistul cochetează cu un soi de reggae undeva între UB40 şi Patrice. Piesa asta este cea mai „radio – friendly“ şi datorită textului „aprozăresc“:  „Oricine are mai mult de douăzeci de ani /A început deja să se decompună/ La treizeci de ani eşti la fel de expirat ca Adam/ După care n-are rost să-ţi spun – eşti un fel de legumă“. Am remarcat şi una bucată groove de chitară inspirată în „Lumi paralele“, dar şi un alte text reuşit la „Origami“.  Ultima piesă de aici începe cu un sound de chitară scos parcă din celebrele show-uri MTV Unplugged cu Nirvana. Sau Pearl Jam, dacă vă coafează mai bine. Delicioase sunt şi „clopotele“ din background care sunt mai apoi colorate cu o secţiune de „strings“ care dau întregii piese un aer de Angelo Badalamenti meets Ennio Morricone.




După cum spuneam într-o cronică anterioară a albumului Eternal Return, Byron acordă multă importanţă detaliilor. Discul acesta vine însoţit de o cărticică . Nimic spectaculos, până aici. Fiecare imagine „ataşată“ la cele 12 track-uri este aleasă „corect“, chestiune care se poate atribui şi „master“-ului. Deşi muzica de acest gen e prea „cuminte“ pentru urechile subsemnatului, piesele din discul de debut Dan Byron au substanţă şi „curg bine“. Poate, pe viitor, solistul trupei Byron îşi va da şi mai mult frâu laturii „mai agresive“. Până una alta, în scurt timp ne putem aştepta şi la alte albume solo ale membrilor Byron. Discul se găseşte aici.



30 ian. 2017

I’m the Trip - A True Strory About Vampire Love

                                              
Unul din primele lucruri remarcabile care-ţi „piuie“ în urechi după ce îi asculţi pentru prima oară pe sibienii care alcătuiesc trupa I’m the Trip este faptul că băieţii ăştia sunt cât se poate de „nervoşi“ în exprimare şi nu „merg“ pe linia „soft“ adoptată de multe găşti de rock din noul val românesc. Este oarecum şi de înţeles, fiindcă oamenii se învârt undeva în zona celor de la Queens of the Stone Age. Dealtfel, cu ocazia lansării acestui album care a avut loc la Manufactura în Timişoara, trupa şi-a încheiat recitalul cu un cover după gaşca lui Josh Homme. Un alt plus al trupei sibiene este acela că compoziţiile lor „împrumută“ diverse stiluri muzicale, dincolo de desert – rock fiind perceptibile şi accente de hard, grunge şi chiar şi elemente cinematice folosite cu precădere în zona rockabilly.

„Este o poveste despre vampirism, despre cum viața poate să absoarbă în tine tot ce e mai bun, până rămâi a sad and lonely man, iar iubirea este singura care poate schimba realitatea care se așează în fața ușii, într-un realism magic, unde Ursula își scutură cearșaful pe balcon iar praful schimbă în culori, blocuri anoste. Culorile sunt, în cazul nostru, dinamica și energia transmise de chitară, de bas, de percuție, iar vocea lui Gabriel, un mix soft între Nick Cave și Michael Gira“, spun membrii trupei în descrierea acestui album de debut. .

Chiar dacă e cât se poate de ciudat să-ţi deschizi un disc de debut cu „Never ending“, melodia care dă startul acestui periplu are toate elementele care-ţi atrag atenţia într-un mod plăcut, desele schimbări de ritmuri şi riff-urile „murdare“ alternându-se la fix cu vocea inspirată a solistului Gabriel Bucurstan. Debutul piesei „Blind Date“ te duce cu gândul la Nick Cave şi Grinderman, dar odată cu refrenul compoziţia devine mai „cuminte“. Acest lucru nu e deloc un minus, căci în unele momente ascultătorul are parte de idei desprinse parcă din visteria celor de la Monster Magnet, iar alternanţa asta de „rough“ versus „tender“ este cât se poate de simpatică. Nu ştiu dacă sibienii de la  I’m the Trip au ascultat vreodată Hanni El Khatib, dar melodia lor „Love Jones“ mi-a adus aminte de sound-ul americanului care a declarat la un moment dat că face muzică pentru cei care au fost împuşcaţi sau au fost loviţi de tren. O explozie inspirată de blues şi distors-uri produse în deliciosul stil „retro“, care pe plan autohton aminteşte oarecum şi de zona în care se situează Burning Table. Unul din cele mai inspirate momente ale acestui debut. Play şi I just want continuă seria pieselor „cu cohones“ în care desele ruperi de ritm creează o atmosferă „tripy“. Primul videoclip al trupei – la „The Things you do for the last time“ –nu reuşeşte să surprindă energia pe care o degajă membrii trupei, fiind o alegere neinspirată în opinia subsemnatului, pentru „promo“. Ultimele trei piese ale discului aduc multă măiestrie artistică în „Kill Buzz“, momente mai puţin inspirate în „Try“ şi un final „meseriaş“ cu „Done“, unde pe alocuri chitara îţi poate aduce aminte de vremurile bune ale celor de la Red Hot Chilli Peppers, printre altele.


Şi fiindcă nu e frumos să amintim doar laudele,  unul din minusuri ale acestui album de debut îl reprezintă „sound“-ul. Masterul. „Şlefuirea“ inginerilor de sunet, dacă vreţi. Spun asta pentru că în 2017 (sau mă rog, sfârşitul anului 2016, când a apărut acest disc) sound-ul unei trupe rock ar trebui să sune updatat la vremurile noastre. Cam la fel cum face Dan Auerbach, de exemplu. Desigur, problema asta se regăseşte la foarte multe trupe din România. Un şi mai mic minus ar fi faptul că discul are doar 38 de minuţele şi 47 de secunde. Dincolo de asta, băieţii de la  I’m the Trip au ieşit cu capul în lume cu un album surprinzător de satisfăcător, plin de idei şi cu multe compoziţii adorabil de întortocheate. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Gabriel Bucurstan, Adrian Ban, Dragoș Zaplitnei și Sardaki Gabriel, iar pe băieţi îi găsiţi aici.



10 ian. 2017

Karpov Not Kasparov - Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits)





                                            

Atenţie! E cât se poate de aiurea să treci pe lângă acest album „en passant“. Şi asta pentru că cele 12 track-uri incluse pe albumul celor de la Karpov Not Kasparov numit „Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits)“ sunt de efect în special atunci când sunt devorate la căşti, departe de vuietul de zi cu zi. Sau pe un sistem stereo. Şi musai, cap – coadă, căci cei doi componenţi ai acestui proiect autohton oferă tuturor urechilor destupate o porţie de synth – pop burduşit cu stiluri mişto, made in Romania.

Istoria jocului de şah sonor între sintetizator şi percuţie (cum îşi alintă muzica cei doi componenţi i proiectului) a început încă din toamna anului 2011 cu un E.P. care a fost urmat la doi ani diferenţă de un altul şi un album apărut numai pe vinil undeva prin 2015. După cum era de aşteptat, piesele scoase la lumină de Valeriu şi Eduard au reuşit să facă furori prin cotloanele underground-ului românesc. Adevăratul „boom“ vine însă cu aceste „vocal edits“. Dincolo de vocile care adesea ţin loc de instrumente, aluatul muzical Karpov Not Kasparov ne arată o trupă matură, cu un sound bine închegat. Chiar dacă niciuna din piesele incluse aici nu e noutate pentru fanii vechi ai proiectului, există o mare diferenţă între variantele vechi şi bogăţia de reverii sonore care se revarsă din acest „update“. Poate ar mai fi de notat că live-urile lor sunt  mereu altfel şi de multe ori includ numere de dans contemporan, proiecţii cu şah între voluntari, figuri de balet, ore de aerobic sau coloane sonore în timp real pentru filme mute. Dacă mai amintesc şi că unele dintre aceste spectacole s-au întâmplat în locaţii neaşteptate, frizerii, azile de bătrâni, magazine de pantofi sau toalete de restaurant, e cât se poate de clar: băieţii ăştia n-au rămas repetenţi la orele de „inovaţie“.





Exact ca şi-n şah, discul începe cu o deschidere „neutră“, menită parcă a tatona „terenul“. Poate fi un soi de de Gambit Evans sau Deschiderea Ponziani, cert este că cele aproape două minuţele ale piesei „Opening“ reuşesc să creeze o stare de „aşteptare“. Care este răsplătită pe deplin, căci „Pawn Storm“ te transportă imediat într-o galaxie cu sunete ciudate, care aminteşte oarecum de piesele create de Gesaffelstein. Mai puţin „nervoase“ dar la fel de inspirate. Chiar dacă în primele secunde ale piesei  „Mechanical Turk“ ai vaga impresie că vei asista la un moment Underworld, pe parcurs melodia evoluează spre alte zări sonore, iar synth-ul se mulează perfect peste instrumentaţia mega – inspirată. Odată ce păşeşti în zona piesei „Kaissa“ lucrurile devin şi mai interesante, căci întreaga structură a piesei este pur şi simplu „adorable“. E un amestec ce te duce cu gândul la MGTM, Kavinsky sau Justice. Câte puţin din fiecare, în cantităţile ideale pentru a oefri un amalgam delicios. Printre momentele de remarcat se numără cele două variante ale piesei „Nothing is as healing as the human touch” (mai ales în varianta de final) sau „Choose your colour/Gipsy Dark”, aceasta din urmă având parte de un topping sonor din zona muzicii pe care ne place să o considerăm ca fiind „world de România“. Una din piesele cele mai cunoscute ale celor de la Karpov Not Kasparov este cea dedicată celebrei Elisabetha Polihroniade, care demonstrează că băieţii se ştiu bine de tot şi cu incursiunile în free – jazz şi experimental music. Un alt moment care va fi apreciat aşa cum se cuvine de amatorii de muzici „mai puţin pop“ este „The Trouble with time“, care pare a fi o melodie scrisă special pentru un soundtrack de desene animate din anii 80, într-un subsol tapetat cu postere din revista Bravo, în care synth-urile pur şi simplu o iau razna. În cel mai frumos chip cu putinţă. 

Nu ştiu exact care a fost strategia celor de la Karpov Not Kapsparov cu acest joc de şah sonor dar certific faptul că „partida“ asta e una care emană gânduri pozitive. Cu siguranţă este unul din discurile care merită să prindă un loc în topul celor mai bune apariţii româneşti din 2016, chiar dacă în clasamentul subsemnatului nu a figurat, graţie faptului că discul a apărut la sfârşitul anului trecut. Karpov Not Kasparov îmbină într-un mod radios sound-urile 80s cu electro – pop – ul francez al unor Justice sau General Eletricks peste care se aude un clipocit fin de Dâmboviţa. E un soi de „chessmaster“ de România pentru care s-a inventat neaoşa expresie „marfă“.