12 dec. 2017

Bicep - Bicep

                                              

Fără îndoială că în zilele noastre e foarte greu să scoţi o muzică categorisită de urechile avizate drept „originală“. Nu doar din cauza că în orice stil muzical au apărut în ultima vreme „tone“ de creaţii care mai de care mai experimentale ci şi fiindcă în vremurile noastre ideea de „concept“ este tot mai precară. Iar atunci când vorbim de muzică electronică, lucrurile se complică şi mai mult, căci graţie tehnologiei actuale avem parte de aşa – zis muzicieni la fiecare colţ de stradă, iar o puzderie de albume seamănă cu „ceva“.

De la distanţă, albumul de debut al duo-ului irlandez Bicep pare a se încadra perfect în categoria descrisă mai sus: aceea a discurilor „trase la indigo“. Cu influenţe puternice din muzica electronică a anilor 90 şi track-uri executate impecabil din punctul de vedere al producţiei muzicale, piesele discului nu reuşesc să te atingă la o primă ascultare. Nu au nimic care să te facă să exprimi „waw“. Sunt un amestec ingenios de house, jungle breaks şi atât de binecunoscutele ritmuri de drum machine Roland 808 sau sound-uri disco. Adevărata valoare a albumului vine însă atunci când ai curiozitatea să asculţi piesele acestea cap – coadă, fiindcă conceptul irlandezilor capătă contur odată ce eşti familiarizat cu compoziţiile. Poţi avea surpriza să descoperi arome de Kraftwerk în „Kites“ sau minunatele acorduri ale celor de la Bianco de Gaia în „Rain“. Cireaşa de pe tortul numit Bicep rămâne fără îndoială „Aura“, o piesă care a făcut furori pe multe ringuri de dans din întreaga lume şi care un feeling aparte. Fiecare dintre cele 12 piese de aici au un aer aparte şi te pot duce cu gândul la diverse amintiri. Chiar şi Vespa, piesa de 90 de secunde care mie mi-a adus aminte de superba nebunie psihadelică a celor de la Yazoo numită I Before E Except After C .

Deşi ocoleşte cu bună ştiinţă „tendinţele 2017“ din muzica electronică, albumul Bicep este demn de fi declarat unul din cele mai interesante realizări ale anului. Asta pentru oamenii care ştiu să asculte fără prejudecăţi sound-uri electronice variate produse impecabil,. Pentru ei, discul ăsta „rupe“. Nu e neapărat pentru „prăjiţi“, carevasăzică. E frumos şi select. Executat cu bun simţ. E de neratat. 

29 nov. 2017

Made in TM - One Take 2017



                                                 



Nouă. Asta e cifra. Este pentru al 9-lea an consecutiv în care scena muzicală timişoreană are parte de un soi de Who's Who. Compilaţia lansată iniţial de cei de la anonimTM apare de vreo patru anişori sub umbrela Made in TM şi aduce în fiecare an câte o chichiţă nouă. Iar pentru acest an chichiţa cu pricina este cât se poate de spectaculoasă. Şi asta pentru că Made in TM apare pentru prima oară pe vinil. Ştiţi voi, chestia aia care de ceva vreme a prins un „revival“ binemeritat, chiar şi-n ţărişoara noastră. Şi asta nu e tot. Pentru că în 2017, echipa răspunzătoare pentru această minunăţie a invitat nouă locaţii din Timişoara să adopte câte o trupă reprezentativă. Iar înregistrările au avut loc chiar acolo, în inima celor care i-au adoptat. Aşa s-a născut conceptul de #OneTake. Dintr-o dată, cum ar veni. 

„Sound-ul hibrid, de live combinat cu tehnica de studio, este obţinut cu ajutorul echipamentelor de la SoundCreation. Video-urile pieselor, creeate de Electronic Resistance, apar concomitent cu lansarea compilaţiei pe canalul de Youtube al Made in TM“, spun naşii acestei frumuseţi sonore. 

Lucrurile încep domol cu o formaţie pe care am avut ocazia s-o vedem într-un concert susţinut în cadrul festivalului UniVibes din acest an care-şi spune Sweet Wedensday. Urechile sunt bombardate cu un soi de rock care se vrea un amestec între The Police, grunge-ul anilor 90 şi stoner rock. Piesa I'm On It, înregistrată la cafeneaua Aethernativ deschide selecţia din acest an într-un mod simpatic. 

Următoarea oprire este magazinul U-Man care i-a adoptat pe cei de la Paratrăznet care-şi fac de cap pe parcursul a 12 minute cu ...aţi ghicit....stoner rock. E şi normal căci membrii trupelor Methadone Skies şi Egocentrics, care alcătuiesc această titulatură, îşi dau în petec cu o bucată energică din care nu lipsesc sound-uri a la God Is An Astronaut sau Karma To Burn. Cinciu Minciu are suişuri şi coborâşuri, exact câte sunt necesare pentru ca acest track să fie digerat pe nerăsuflate de amatorii de asemenea sound-uri. 

Despre Implant Pentru Refuz multe lucruri nu ar mai fi de zis, căci populara trupă de hardcore care şi-a creat un renume în întreaga ţară face o figură frumoasă aici cu March to the End, înregistrată la un concert al trupei desfăşurat La Căpiţe. 

Penultima piesă de pe prima faţă a acestei compilaţii aparţine celor de la Grave For Sale, care au tras „acasă“ Buddha's Palm. (având în vedere că solista Robyn e una din proprietarele barului Manufactura). Compoziţia cu pricina se înscrie exact în registrul cu care ne-am obişnuit de la prima trupă de surf - rock din România, şi anume energie fără limite şi good times, chestiuni mega . plăcute. 

Juniorii de la ALL Friends Band ne propun aici o piesă în care ne anunţă faptul că „She’s Got The Move“. Piesa înregistrată la magazinul Soundcreation demonstrează faptul că muzica rock e pe mâini bune şi pe viitor. Şi asta nu numai pentru acel „i got the groove“ din refren ci şi pentru că piesa curge bine de tot. 


Întoarcem vinilul la faţa B şi dăm imediat peste pionierii muzicii electronice cântate live în România. Dacă aţi lipsit o vreme din peisaj este bine să ştiţi că ne referim la Brigada Artistică Urbană, care aduce aici periculos de mult groove. Piesa Stronger, năşită în grădina cafenelei D’arc încântă urechile cu delicatese şmechere în care sound-urile drum and bass fac casă bună cu vocea caldă a Tinei. Iar dacă mai adaugi la această reţetă şi sunetele mişto din alte stiluri care se amestecă la fix pe scheletul de dnb, dai de un ghiveci gustos. Pe scurt, e improvizatie cu cap care creeaza good vibes. 

Tot din liga „greilor“ vin şi cei de la Blazzaj, care aici ne propun un Ghetou de Aur înregistrat în Reflektor Venue. Adică piesa aia la care nu poţi decât să te mişti necontenit şi să fredonezi alături de Vita ...„Un pitic de grădină a-nceput revolta.  Geamurile termopane l-au urmat / şi împreună cu uşile de garaj /s-au îndreptat spre centrul noului oraş.  Acolo un geam termopan în forma de pentagramă a strigat: "Să trecem totul prin inox şi plastic!" / Dar totul era trecut prin inox şi plastic.  Astfel încât piticii, uşile de grădină, uşile de garaj/toate împreună au hotărât să facă o asociaţie - /O asociaţie de evidenţiere a lucrurilor profund asemănătoare /din ghetoul de aur şi au plecat pentru că la fix /începea întâlnirea masonilor de rigips“....

Dacă credeaţi că jazz-ul lipseşte din această compilaţie, v-aţi înşelat profund. Penultima piesă a compilaţiei din acest an aparţine celor de la JazzyBIT, care în stilul lor binecunoscut încântă urechile cu o porţie jazzy sub numele de  A Moon Ra. Nu ştiu exact cât timp au tras băieţii această piesă dar cu siguranţă au avut parte de o atmosferă faină, căci înregistrarea a avut loc la fabrica Clinica De Bere. 

Una din cele mai „nebune“ piese încheie faţa B a vinilului Made in TM 2017, căci cele opt minute incluse în „Water In Peaches“ ne conduc în lumea plină de mister a celor de la Exit Oz. Pe scurt, e o ţăcăneală numită de unii dark jazz, unde au loc bombardamente cu riff-uri ucigătoare şi trompete nimicitoare, înregistrate la Hostel Costel. Pe larg, e un deliciu pentru urechile care degustă underground-ul. 

Nu am cum să închei fără mulţumirile fierbinţi către echipa Made in TM pentru acest preview. Poate ar fi bine de precizat şi faptul că acest vinil va fi lansat undeva în a doua jumătate a lunii decembrie 2017.  Fiţi pe fază!
UPDATE Compilaţia se poate pre - comanda aici. 

21 nov. 2017

Silent Strike - It's not safe to turn off your computer


                                               

După cum remarcam şi cu vreo cinci anişori în urmă, Silent Strike este o pată de culoare cât se poate de interesantă în mirifica industrie muzicală autohtonă. Cunoscut în cercurile mai mult sau mai puţin „underground“ din România datorită colaborărilor cu nume ca Ada Milea, Alexandrina, Lucian Ban, Mat Maneri, Alex Harding, Deliric, Vlaicu Golcea, Sorin Romanescu, Electric Brother, Yvat sau Subcarpaţi, Ioan Titu reuşeşte şi de această dată să se ridice deasupra „concurenţei“ (aia care o fi!) cu un disc bine copt. Melancolic şi care te duce într-o lume mult prea misterioasă pe alocuri, dar care te loveşte cu energie exact când te aştepţi mai puţin. Piesele alternează izbutit între posomoreală şi veselie emanând un tot unitar valoros. Nu mai puţin de şase piese de pe acest disc sunt realizate alături de timişoreanca EM (Emanueala Alexa), cunoscută amatorilor de rock alternativ graţie proiectului BAB.

Cele 17 piese (printre care se numără şi cele două bonus track-uri Clouds) pot fi încadrate lejer în cutiuţa cu muzici electronice „de suflet“, iar stilistic călătoria aceasta te duce undeva într-un nomansland aflat la confluenţa unor tărâmuri care dacă e musai să le categoriseşti se învârt în zona trip – hop, pop de avangardă sau psychadelic – electronic. Desigur, toate aceste chichiţe menite a descrie muzica semnată Silent Strike pălesc în momentul în care te aşezi confortabil în fotoliu şi dai play albumului, căci „evadarea“ din cotidian propusă de artistul născut în Bacău poate avea conotaţii diferite pentru urechile melomanilor îndrăgostiţi de sunete frumoase.


Dincolo de sunete, atmosfera este completată de „zicale“ pline de şarm ca  „Nothing stays alike from another perspective, understanding the fact, but not the opposite face of it“(It's not safe to turn off your computer) sau superba piesă cu oareşce arome de Enigma care poartă titlul de Blue Saw (un remake al piesei Saw apărută pe albumul din 2014 al artistului). Pe ici pe colo discul emană şi un iz de Bonobo (în special în First Blood) iar „Me Sane Man Me Same Man“  este o combinaţie  meseriaşă în care sound-uri trendy în 2017 se îmbină „pe bune“ cu atmosfera discurilor ambientale a la Brian Eno, amalgamul rezultat fiind demn de aplauze prelungite. Parafrazând titulatura albumului, m-aş risca să constat că nu e „safe“ să ocoleşti albumul despre care tocmai te-am convins că merită să-l asculţi cu luare aminte, nu în timp ce –ţi faci cumpărăturile la supermarket. Nu de alta, dar rişti să ratezi una din cele mai şarmante apariţii din muzica românească 2017, la capitolul electronic – ambient – pop. Sau cum s-o numi ciorba asta gustoasă.


9 nov. 2017

Ibeyi - Ash

                                             



La doar doi ani după debutul omonim, cele două gemene care l-au avut ca tată pe binecunoscutul Miguel "Angá" Díaz, (din echipa Buena Vista Social Club) au revenit cu un album care are toate atu-urile unei audiţii deosebite, fiind încărcat cu o serie de lucruşoare din categoria „aşa da“. Ca şi în primul disc, şi aici diversitatea influenţelor stilistice este una de admirat.


Şi pentru că orice album „tare“ din zilele noastre e musai să aibe şi nişte featuring-uri „corecte“, printre colaboratorii acestui material discografic se regăsesc nişte figuri aparte. Aş începe cu domnul Kamasi Washington care adaugă un şarm mişto piesei “Deathless”. Dincolo de măiestria lui Kamasi Washington, piesa are şi un mesaj unitar, căci ea se referă la păţania uneia dintre cele două gemene care a fost arestată pe când avea 16 anişori pe motive rasiste. Incidentul a fost amintit de Lisa într-o conversaţie cu Richard Russell (boss-ul casei de discuri XL Recordings şi totodată producătorul acestui disc) care a încurajat-o să scrie o melodie despre această experienţă neplăcută. Şi uite aşa s-a născut o piesă în care ni se spune că  „He said, he said/You’re not clean/You might deal/All the same with that skin”. Încă din prima piesă a discului Ash e clar că avem de-a face cu o chestiune specială: pe parcursul celor 94 de secunde ale intro-ului avem parte de un sample repetitiv din Le Mystère des Voix Bulgares. Un alt moment interesant în care muzica tradiţională cubaneză se împleteşte la fix cu sound-urile moderne se regăseşte în Away, away. Stilistic albumul acesta se învârte undeva în zona downtempo electro-soul, hip-hop, jazz, cu percuţii cajon care amintesc de zonele vest africane. Un alt sample celebru este folosit în "No Man Is Big Enough For My Arms" unde se aude un fragment dintr-un speech susţinut de Michelle Obama, unde mesajul este “The measure of any society is how it treats its women and girls.”. Deosebit de inspirat este şi momentul „Transmission/Michaelion,” unde alături de Meshell Ndegeocello suntem trataţi şi cu o lectură în spaniolă din The Diary of Frida Kahlo. “Me Voy,” este cel mai pop moment alş discului, unde alături de fete apare şi rapperul Mala Rodríguez. Un alt moment care merită toată atenţia este When will I learn, unde apare şi Chilly Gonzales. Ultima piesă de aici, care dă titlul albumului este un amestec de Yoruba şi engleză care subliniază pe deplin mesajul  : "No more heart, no more home / And keep walking alone / We are actionless / Moving around“.

Deşi au doar puţin peste 20 de anişori Lisa-Kaindé şi Naomi Diaz demonstrează cu acest al doilea album că au toate atu-urile unei trupe coerente. Care oferă poveşti muzicale pline de substanţă şi originalitate. În cazul în care nu sunteţi îndrăgostiţi de refrenele facile, „Ash“ este un disc peste care nu aveţi voie să treceţi, căci piesele înglobate aici alcătuiesc unul din albumele mişto „pop“ ale anului în curs.

31 oct. 2017

Bucium - Miorita


                                           

E destul de greu să nu te gândeşti la Phoenix atunci când asculţi noul material discografic al formaţiei Bucium. Şi asta pentru că puternicul filon etno combinat cu arome de rock pe care l-ai descoperit (sau nu) din vechile albume ele Phoenix-ilor sunt omniprezente în toate cele 13 track-uri incluse pe acest album conceptual. Mioriţa merită toată atenţia melomanilor nu doar pentru conceptul audio propriu – zis ci şi pentru „latura palpabilă“ a albumului. În nişte vremuri în care multă lume renunţă pur şi simplu la a scoate CD-uri în format fizic (mai ales în ţărişoara noastră), cei de la Bucium se încăpăţânează să ofere melomanilor un produs remarcabil. Pachetul care conţine CD-ul acesta are dimensiuni neobişnuite pentru piaţa românească (dar care continuă o tradiţie a trupei), iar în interior sunt disponibile, pe lângă un cod de download al albumului şi 13 ilustraţii, fiecare reprezentând grafic câte o melodie. În plus, piesele-s legate între ele fără pauză, deci audiţia acestui disc este recomandabilă doar cap – coadă. Merită, căci poveştile capătă şi mai mult şarm odată cu ilustraţiile şi versurile frumos puse pe câte un carton. 

Conform celor spuse de membrii trupei, primele cântece de pe album s-au născut la începutul anilor 2000, dar din cauza „vremurilor“ d-atunci ele au fost înregistrate ca lumea doar în zilele noastre. Precum albumul anterior, “Live în Codrul Ascuns” şi povestea Mioriţa este strâns legată de Alex Pascu, basistul trupei Goodbye to Gravity. Înregistrarile au fost făcute de liderul trupei Goodbye to Gravity. El a apucat să mixeze prima piesă de pe album, însa procesul a fost întrerupt de momentul Colectiv. Pe disc sunt incluse şi două bonus tracks, ca omagiu adus lui Adrian Rugină, fostul toboşar al trupei. Adrian a decedat în momentul Colectiv, în timp ce încerca să salveze mai mulţi oameni din incendiu. Deocamdată albumul poate fi găsit doar la concertele formaţiei, urmând ca lansarea lui oficială să aibe loc în data de 6 decembrie.

18 oct. 2017

Melting Dice - Cord Cablu Creier

                                                   


Sintagma de „rock alternativ“ cu care se descriu timişorenii de la Melting Dice este la fel de relevantă ca şi accepţiunea faptului că „iarna nu-i ca vara“, ca să citez din vorbe clasice. Desigur, e greu de explicat ce mai înseamnă particula de „alternativ“ în 2017, după ce zeci de mii de trupe au ars-o pe filonul muzical popularizat printre alţii şi de celebrul John Peel. Ceea ce abordează cei patru artişti timişoreni pe acest disc de debut este rock pur, cu influenţe grunge din epoca Nirvana şi pe alocuri riff-uri specifice trupelor „metal“. Din ecuaţie nu lipsesc nici unele elemente specifice pop- rock – ului (mai ales la partea de refrene), dar dincolo de nuanţe, debutul Melting Dice este unul decent. Niciuna din cele zece compoziţii proprii de aici nu te face să exclami „waw“, dar per ansamblu, „Cord cablu creier“ „curge“ lejer şi şade bine în peisajul apariţiilor discografice 2017 din muzica românească rock. Care nici în 2017 n-o duce prea bine, dar asta este altă mâncare de peşte.

Cele 43 de minuţele şi şase secunde de „rock alternativ“ made in Timişoara încep cu o piesă care în primele 60 de secunde îţi dau impresia că tocmai vei asista la o baladă nu tocmai inspirată. Şi totuşi melodia cu pricina, „Inert“, are o rupere de ritm după primul minut care se dovedeşte a fi un moment izbutit şi devine pe alocuri o explozie de grunge în care se repetă obsesiv ㎥„Culorile-s gri/ Statuile-s vii/ Departe de mine/ Încearca să fii Mașinile ard/ Statuile cad/ Sirenele cântă/ Geamuri se sparg“.  Mai departe „Pavlov“ merge oarecum pe acelaşi calapod cu un refren zgomotos în care aflăm că „lumea se așteaptă să vii/ lumea nu vibrează/ lumea calculează/ dar lumii, nu-i pasă să știi“, iar „Acelaşi eu“ aduce un vag aer de Nirvana cu al lor „Smells like teen spirit“. „Scrisoare“ continuă în linii mari „signature“-ul timişorenilor, chiar dacă stilistic aici lucrurile devin ceva mai bogate. Un moment frumos îl reprezintă  „Desprins“, care pare a fi o melodie desprinsă din repertoriul celor de la R.E.M. iar cireaşa de pe tort este  „Nu călcaţi pe soare“. Nu doar muzical, căci aici şi versurile sunt şmechere (dacă vrei): „nşelăm câte-un vis chiar de ne-am promis/ să ţintim spre abis făra de chei (care mai vrei). vino mai aproape de soare/ suntem aici, mai aproape de soare/ nu-ţi fie teamă să păseşti pe soare/ vino cu noi mai aproape de soare“.

Mastering-ul nu este tocmai strălucit, dar unul din plusurile acestui disc este faptul că toate piesele sunt scrise în limba română. Trupa timişoreană care a pornit la drum în 2014 sub numele de Poşta Mare şi-a schimbat numele în Melting Dice în data de 1 aprilie 2016. Nu ştim motivul pentru care s-a făcut această schimbare. Ceea ce este cert este că trupa este alcătuită din Bogdan Cotîrță (voce, chitară), Flavius Vutan (chitară), Daniel Șimon (bass) şi Sorin Ghiniță (tobe). Un alt lucru sigur este că băieţii încearcă să-şi croiască un drum interesant. E un început, cu plusuri şi minusuri, dar din cele zece piese se simte că zarurile topite au ingredientele necesare pentru a se face cunoscute pe viitor. 

26 sept. 2017

LCD Soundsystem - American Dream

                                           



Muzica ce ne invadează în zilele noastre, poate fi caracterizată cât se poate de succint prin versurile care deschid piesa „Tonite“, una din melodiile incluse pe noul album al formaţiei lui James Murphy, care ajunge la urechile melomanilor după şapte ani de pauză. Carevasăzică, „Everybody's singing the same song/It goes "tonight, tonight, tonight, tonight, tonight, tonight". Spre bucuria multora LCD Soundsystem a reapărut pe radarul muzicilor bune cu American Dream, un disc care deşi abordează din plin tema îmbătrânirii („I promise you this; you're getting older“ ni se spune în aceeaşi piesă Tonite) reuşeşte să ocolească deştept clişeele fiind un album care explorează o varietate genială de sound-uri şi teme muzicale fără a-ţi da nici măcar o secundă senzaţia de „ghiveci“. Cei care se aşteaptă să găsească printre cele zece piese ale acestui disc hituri de genul “Someone Great” “Get Innocuous!”  sau “Movement”  vor fi niţel dezamăgiţi, dar vestea bună este că maturitatea ce emană din belşug din piesele acestui American Dream este una care nu are cum să nu-ţi fie pe plac.

Pentru melomanii care au deschis urechile şi-n glorioşii ani 80, se prea poate ca începutul primei piese incluse pe acest disc, „Oh Baby“, să le amintească niţel de balada „Atari Baby“ din repertoriul celor de la Sigue Sigue Sputnik. Desigur, sound-urile etalate de LCD Soundsystem sunt infinit mai bogate din toate punctele de vedere, iar magia pe care o dezvoltă această primă piesă are darul de a te face cel puţin curios. Pe bună dreptate, căci „Other Voices“ reuşeşte să te captiveze pe deplin, beneficiind în a doua jumătate a ei şi de câteva accente „rock“ care definesc cât se poate de bine magia sound-ului LCD Soundsystem. Melodiile incluse în American Dream respiră şi un aer a la David Bowie, iar acest fapt nu ar trebui să fie o surpriză, având îm vedere faptul că James Murphy a fost co-producătorul albumului Blackstar. 

Rând pe rând, piese ca I used to, Change yr mind sau How do you sleep adaugă elemente inetersante care îţi pot creea flash-uri din discografia unor nume ca New Order sau Talking Heads, iar „Call The Police“ are deasemenea toate ingredientele unei melodii care „te prinde încet“, odată ce o asculţi de mai multe ori. Melodia care dă titlul acestui nou album pare a fi o serenadă a vremurilor noastre plină de înţelepciune. “You got numbers on your phone of the dead that you can’t delete / And you got life-affirming moments in your past that you can’t repeat“, spune James Murphy în penultima piesă a acestui material, care se încheie cât se poate de şăgalnic cu un track de nu mai puţin de 12 minute, “Black Screen”, care merită „degustat“ pe-ndelete.

Din fericire, cei şapte ani de pauză nu au reuşit să ştirbească defel din magia muzicii semnate LCD Soundsystem. Chiar dacă sound-ul disco – punk – electro – pop adoptat de trupa lui James Murphy nu se regăseşte în clasamentele muzicale care reflectă trendurile anului 2017, muzica celor de la LCD Soundsystem reprezintă şi-n zilele noastre o adevărată „temelie“ pentru sound-urile moderne.



2 sept. 2017

Vama - Better

                                                   



Având în vedere faptul că trăim într-o lume „cu susu-n jos“, îmi voi lua libertatea de a începe recenzia celui de-al treilea album Vama cu finalul cronicii dedicate discului anterior al trupei, în care menţionam că „în cazul în care băieţii şi-ar face un update la ceea ce se poartă în 2012 în materie de rock, rezultatele ar putea fi spectaculoase“.


Chiar dacă niciodată nu am fost un fan înflăcărat al formaţiei care gravitează în jurul lui Tudor Chirilă, trebuie să recunosc că acest disc m-a surprins într-un mod plăcut. Principalul motiv este faptul că Vama a schimbat macazul. Indubitabil, vinovat este producătorul acestui album, britanicul James Lewis. Marea majoritate a celor 12 piese în limba engleză incluse pe acest disc emană un aer british, ocolind cu bună ştiinţă „brizbriz“-urile cu care ne-au obişnuit cei de la Vama. Nu ştiu dacă această îndepărtare de la artificiile muzicale care au creat semnătura „Vama“ va fi primită aşa cum se cuvine de fanii înflăcăraţi ai trupei. Desigur, vor exista mulţi cârcotaşi care vor repune pe tapet faptul că magia succesului Vama s-a datorat în primul rând textelor create „să fie pricepute de toată lumea“. Cert este că Vama a decis să schimbe reţeta de succes cu sound-uri mai actuale şi texte în limba lui Shakespeare, iar rezultatul acestui experiment va fi cunoscut doar peste o anumită perioadă.

Albumul porneşte la drum cu o piesă „şmecheră“ în care urechile ascultătorilor sunt burduşite cu un soi de dream pop – rock. „Summer Love“ înglobează elemente de synth – pop care îţi aduc aminte pe alocuri de Owl City (Firefly) şi devine pe final un soi de Artic Monkeys cu riff-urile murdare şi o energie de invidiat. Nu ştiu dacă piesa Burning Man are sau nu legătură cu celebrul festival american ci acelaşi nume, dar piesa explorează sound-ul „british rock“. Desigur, acele „oh – oh- oh“ – uri din refren nu au cum să nu te ducă cu gândul la Coldplay, dar una peste alta piesa se prezintă ca un pop – rock frumuşel.  Nici cea de-a treia piesă de pe acest disc nu are darul să te dezamăgească, căci Riding High (Into the light) pare a fi un amestec de One Direction meets Maroon 5. Bucăţele pop şi rock combinate cu niscaiva sound-uri reggae fac ca melodia să se înscrie în momentele inspirate de pe acest Better.

Primul pas mai puţin inspirat din acest disc soseşte odată cu „Start a fight“, dar situaţia se redresează rapid graţie melodiei  „London Feeling“, care are acel vino-ncoa care face diferenţa între piese „aşa şi aşa“ şi cele „bune“. După un intro care aminteşte de celebrele balade ale celor de la Dire Straits, piesa capătă „substanţă“ pe parcurs, fiind un amestec între baladele executate cu atâta măiestrie de Pulp, Blur sau Oasis. În vremurile lor de glorie, e bine de precizat.

„In the name of love“ oscilează în jurul unui refren din aceeaşi categorie Coldplay, iar binecunoscuta (deja) Memories Now nu se îndepărtează nici ea de această direcţie. Nu voi insista prea mult asupra unei alte piese care a reuşit deja să devină preferata fanilor trupei - Ghosts at War- căci imediat după această melodie, pe disc apare surprinzătoarea „A better man for you“. O compoziţie care amestecă la fix conceptul de baladă şi „putere“. „Cure K“ este un alt moment în care se vede cu ochiul liber (şi cu urechea spălată) schimbarea de macaz a celor de la Vama. Este o piesă pentru care discul ăsta merită o audiţie atentă. Vocea lui Tudor Chirilă devine de nerecunoscut graţie efectelor iar instrumentaţia bogată adaugă un plus de şarm. E genul acela de song care are toate şansele să îţi rămână în cap încă de la prima ascultare. Este cireaşa de pe tort, dacă mă întrebaţi pe mine. Penultima piesă Karma Game nu reuşeşte să inmpresioneze prea tare, iar finalul „Fingers and sin“ este singurul moment de aici care îţi aminteşte de vechea „Vamă“. Şi asta mai ales datorită instrumentaţiei. Care îţi readuce în cap piese de pe celelalte două albume ale trupei. Cum ar fi „Tata taie porcul“  sau „Să facem sex“....

Probabil că pentru unii faptul că trupa Vama cântă în engleză este o surpriză. Poate n-ar fi rău să ne amintim totuşi că prima piesă scoasă de Vama după despărţirea de fracţiunea „veche“ a fost Bed for love. Drept e, până acum trupa a cochetat sporadic cu „english language“, dar de acum încolo oamenii s-au hotărât : merg numai pe piese scrise în limba engleză. Cu care vor să cucerească lumea. Legenda spune că pentru acest disc, trupa Vama a compus peste 30 de demo-uri, iar producătorul britanic a decis cele 12 care s-au calificat. Şi că prima piesă a discului are nu mai puţin de nouă versiuni de mix. Dincolo de amănunte neinteresante pentru ascultătorul „average“, pasul celor de la Vama pare a fi un act de curaj. Fără a fi cârcotaşi, trebuie să amintim faptul că în Marea Britanie există aproape în fiecare cartier o trupă care „sună a Coldplay-Muse-Artic Monkeys“. Rămâne de văzut dacă gaşca lui Tudor Chirilă va reuşi să facă niscaiva valuri „dincolo“. Până una alta, avem de-a face cu un disc care după cum îi spune şi numele e „mai bun“ decât ceea ce am auzit până acum de la Vama. Sau ca să parafrazez melodia celor de la Daft Punk, albumul ăsta e „bigger, better, faster, stronger“.

Discul „Better“ va fi public începând cu data de 12 septembrie, iar lansarea oficială a acestuia se va produce cu un concert la Sala Polivalentă din Bucureşti, pe 12 octombrie.

1 sept. 2017

Adi Barar Band - Hold on!

                                           


În cazul în care cuvântul „blues“ îţi zice ceva, nu ar trebui să ratezi materialul discografic „Hold on!“, primul disc apărut sub umbrela Adi Bărar Band, din mai multe motive. Primul ar fi acela că „echipa“ este condusă de liderul trupei Cargo, Adi Bărar. E un indiciu că albumul merită audiţii succesive. Nu numai pentru cei cărora le curge blues-ul prin vene, ci şi pentru „curioşi“, fiindcă feeling-ul creat de Adi Bărar “Barezze”, la chitară și voce, Kombell Cramba la bas și Cristi Rațiu „Acidutu” la tobe este cât se poate de inspirat. 

Hold on! este un disc demn de aplaudat pentru orice meloman cu urechile desfundate, căci oricine simte de la distanţă faptul că track-urile au fost înregistrate cu suflet. Desigur, toate cele 11 piese fac parte din „marea carte a blues“-ului şi au fost cântate de-a lungul timpului de nenumăraţi muzicieni de pe această planetă, dar atmosfera emanată de blues-ul made in Timişoara este una de neratat. 

Discul porneşte la drum cu celebra piesă compusă de Muddy Waters, I’m Your Hoochie Coochie Man  în care eşti vrăjit din start de vocea sensibilă a lui Adi Bărar dar şi de un instrument foarte “cool“ care a fost inventat in 1934 dar care a intrat cu adevărat în atenţia tuturor graţie folosirii lui de către Deep Purple, Uriah Heep, Steppenwolf, Atomic Rooster, Grand Funk Railroad, Santana, Procol Harum, Yes sau Emerson, Lake & Palmer. Desigur, e vorba de orga Hammond, care face legea în gospel, soul, blues, rock, country sau jazz, dar chiar şi-n biserici. La acest capitol, apaluzele merg şi pentru Teodor Pop, unul din colaboratorii acestui disc, care reuşeşte să coloreze această piesă într-un mare fel. 

Mai apoi, lucrurile merg pe un făgaş normal cu Rock me baby, rock me all night long , piesa devenită cunoscută graţie lui B.B. King, în care ascultătorul este „tratat“ cu backing – vocals realizate de Claudia Negruţ. În momentul în care ai început să asculţi cea de-a treia piesă a discului, te teleportezi undeva în America, într-o noapte cât se poate de rece în care ploaia îţi bate-n geam. Nici nu e de mirare, căci Cold black night readuce în prim plan abilităţile tehnice ale celor trei muşchetari, care oferă o variantă magică a celebrei melodii interpretată în original de Fleetwood Mac. Pentru următoarea piesă melomanul este plimbat puţintel prin Texas cu o interpretare de succes a celebrei La Grange a celor de la ZZ Top, unul din highlight-urile acestui album. 

Fanii J.J. Cale au toate motivele de bucurie, căci Adi Bărar şi gaşca „atacă“ cu succes mai multe piese cunoscute, cum ar fi Same Old Blues, Mama Don't, Magnolia, Call Me The Breeze, After Midnight sau celebrul Cocaine, iar un alt moment inspirat este „Cars Hiss By My Window“, din repertoriul The Doors. 

Una peste alta, cei trei muşchetari ai blues-ului timişorean, merită toate aplauzele pentru atmosfera pe care o crează pe acest disc. Pe care mai colaborează în afară de cei menţionaţi anterior şi Loris Negruţ la guitar şi keyboards. Şi fiindcă am avut ocazia să îi ascult în concert, încă de pe la începutul acestui proiect (cu opt ani în urmă) şi chiar şi în toamna anului 2016, când trio-ul a executat o cântare fantastică la clubul The Note din Timişoara alături de maestrul A.G. Weinberger, da-ţi-mi voie să vă dezvălui un secret: tipii ăştia nu trebuie rataţi live. 

Discul a apărut la MediaPro Music şi poate fi cumpărat de aici. 


26 apr. 2017

Fameless - Dreams without a past

                                             



Adevărul gol – goluţ este că până nu demultişor nu am auzit nimic de trupa Fameless. Probabil datorită faptului că nu sunt un telespectator al emisiunii Vocea României. Solistul acestei trupe, Tiberiu Albu a devenit cunoscut prin ţărişoara noastră după ce a câştigat concursul de care aminteam mai sus, undeva prin luna decembrie a anului 2014. Albumul de debut al formaţiei „Dreams without a past“ a apărut la sfârşitul lunii ianuarie 2017 şi a fost lansat cu un concert la care băieţii au avut parte şi de nişte musafiri cât se poate de cunoscuţi prin industria muzicală a acestei ţărişoare, adică Dan Byron, Cornel Ilie, Tudor Chirilă și Teodora Buciu. Rămânând la detalii, discul de debut a fost înregistrat la Sysound Records & Studios, Virtual Arts Studio și Armonic Studio, iar mixajul îi aparține în totalitate lui Jeffro Lackscheide, inginer de sunet american din Chicago, Illinois, cunoscut pentru colaborările sale cu Cheap Trick, Billy “Thunder” Mason, Joe Puerta sau Mike Stone (Queensryche). Pe lângă cei patru membri ai formației, au mai înregistrat pe acest disc Dan Stesco “Polymoog” (clape), Teodora Sima și Andreea Carstea (backing vocals), iar fotografiile din grafica albumului au fost realizate de Claudia Gâdea.

Armoniile pozitive se fac prezente încă din prima piesă inclusă aici, Show me how to live, care este totodată şi primul single al trupei. Dincolo de vocea inspirată a celui care a câştigat Vocea României, melodia oscilează undeva între grunge şi alternative – rock fiind un amalgam de Audioslave şi Red Hot Chilli Peppers bine realizat, fiind un bun „cârlig“ pentru disc. Sonorităţile grunge sunt cât se poate de prezente şi-n „Save Myself“, unde băieţii se aventurează în epoca de aur a celor de la Pearl Jam. Lucrurile devin şi mai interesante în următorul track „iFear“ în care trupa Fameless cochetează cu sound-uri şi mai „nervoase“, refrenul fiind un amestec de The Kinks cu Jet de mare efect. Din păcate „For the love of God“ nu se ridică defel la înălţimea primelor trei track-uri care deschid acest disc fiind o baladă care nu spune reuşeşte să îţi atragă atenţia prin prea multe, în afara faptului că instrumentaţia este „corectă“. Dar fără acea scânteie care diferenţiează lucrurile „bune“ de cele „interesante“. „The Second Round“ iese în evidenţă mai ales în partea a doua când riff-urile agresive se împletesc fericit cu vocea expresivă a lui Tiberiu. Fără îndoială, cea mai experiemntală piesă de aici este „Stationary Star“. Şi asta nu doar fiindcă are puţintel peste nouă minuţele, ci graţie amănuntului că melodia asta are acel „ceva“ care te vrăjeşte din prima. Este o piesă complexă, care va fi cu siguranţă pe placul celor care ştiu să asculte muzica rock cu urechile deschise şi care te îmbie la contemplare, fiind un soi de Pink Floyd meets Foo Fighters cu arome de Carpaţi, desigur. The Witness rămâne în aria pieselor experimentale de pe acest disc, iar „Dash Of Blue“ are toate caracteristicile pentru a deveni un hit fredonat „la greu“ de corproratiştii care nu ascultă neapărat grunge, dar care iubesc sound-urile etalate cu mare măiestrie şi de cei de la Byron, de exemplu. Băieţii redevin ceva mai nervoşi în „Hypocrisy“, o altă piesă care adaugă un strop de şarm celor de la Fameless şi care se numără prin momentele cele mai inspirate din acest debut. După cum era de aşteptat....finalul este...neaşteptat. „Falling in love“ se vrea a fi un rock alternativ cu accente disco din anii 80 care nu iese în evidenţă cu nimic. Din fericire, piesa ţine doar trei minuţele jumate şi vocea solistului este aceea care salvează acest track de la un eşec total.

Nu pot să nu remarc din nou un aspect care este o meteahnă nu foarte fericită care se regăseşte din plin în muzica românească „non – dance“. Şi anume faptul că poate ar fi mai indicat ca Fameless să compună cântece în româneşte.Desigur, există argumentul conform căruia piesele compuse în engleză te ajută să devii mai uşor cunoscut în străinătate. Lucru perfect valabil, dacă facem abstracţie de faptul că „dincolo“ concurenţa e mult mai mare. Ar mai fi şi varianta că e mai uşor să compui versuri în engleză, căci nu le înţelege toată lumea. Cea mai corectă variantă ar fi aceea ca piesele să poarte amprenta ţărişoarei noastre. 

Una peste alta, debutul celor de la Fameless este unul interesant pentru România, care are o piaţă muzicală dominată de prea multe produse insipide şi incolore. Pe alocuri melanjul acesta de grunge şi chestii experiementale funcţionează destul de bine, un minus al acestui disc fiind master-ul. Sound-ul final. Desigur, acest amănunt este omniprezent în multe albume made in Romania. Dincolo de micile minusuri, Fameless are ceva aparte şi sunt sigur că pe viitor vom mai auzi de Tiberiu Albu – voce, Mihai "Angus" Vasile – chitară, Andrei Ilie – tobe şi Șerban-Ionuț Georgescu – bass.

Şi apropos, dacă sunteţi în Timişoara n-ar trebui să rataţi concertul de lansare a acestui disc care va avea loc pe 1 mai La Căpiţe. Discul se poate asculta/comanda de aici.


20 apr. 2017

Toxpack - Schall & Rausch


Mea culpa, până nudemult nu am auzit de Toxpack. Un echipaj german care a debutat cu vreo 16 anişori în urmă şi a editat până acum nu mai puţin de şapte discuri. Noul disc al berlinezilor care au colaborat în trecut cu trupe ca Pro-Pain sau Agnostic Front, poate fi încadrat lejer în categoria „remember the good old days“. Adică vremurile în care chitările erau aspre, sound-ul abraziv şi trupele cu cojones o „ardeau“ cât se poate de energic.



Aşa cum îi şade bine oricărui album „nervos“, discul debutează cu un intro de 54 de secunde în care berlinezii îşi fac „încălzirea“, piesa „Intrada“ pregătind cât se poate de bine iureşul care se dezlănţuie în track-ul cu numărul doi „Kommerz“. Care este o combinaţie reuşită între Oi! Streetpunk, hardcore şi chiar şi heavy metal pe alocuri. Lucruri care nu au cum să nu te ungă la suflet în cazul în care nu guşti melodioarele cretino – handicapate care curg cu nemluita pe posturile de radio comerciale din zilele noastre. Dacă asculţi piesa “Auf Alte Tage” ai impresia că băieţii aceştia îmbină Amon Amarth şi Kreator, în timp ce în „Willkommen in Klub“ băieţii se dezlănţuie într-un rock and roll „sănătos“. Desigur, textele celor de la Toxpack au un rol aparte şi sunt  cât se poate de şăgalnice pentru vorbitorii de limba germană, dar discul ăsta „curge“ la fel de bine şi pentru cei care nu înţeleg o iotă din limba celor de la Rammstein, graţie energiei de care beneficează fiecare dintre cele 15 piese de aici (plus intro-ul). Single-ul „Bis zu letzen ton“ este una din acele piese care te cucereşte din prima şi ilustrează cât se poate de bine atmosfera pe care o degajează germanii care au scos acest disc la casa de discuri Napalm, după ce anterior au fost semnaţi de label-uri mici.



Una peste alta, recomand cu cea mai mare căldură albumul de faţă, tuturor celor care pun preţ pe atitudine, energie şi rock adevărat. Un amestec sălbatic de golani germani, chitări gălăgioase, sound-uri fără compromisuri care aduc o porţie consistentă de sunet şi fum (Schall & Rausch).


19 apr. 2017

Sebastian Spanache Trio - The Furnace

                                                              



Cel de-al treilea material de studio din cariera grupului timişorean Sebastian Spanache Trio, va fi lansat în data de 23 aprilie. Conform descrierii oficiale avem parte de  un „album conceptual,  conceput ca o suită în cinci părți, legate într-o poveste muzicală de la început la sfârșit“. Rămânând la capitolul „detalii“, The Furnace a fost înregistrat în Timișoara cu Uțu Pascu (Blazzaj) și masterizat de Alin Luculescu, iar Asociația Culturală NABU a oferit sprijinul necesar pentru producția acestui disc.


Povestea în jurul căreia gravitează cel de-al treilea material discografic al trupei alcătuite din Sebastian Spanache –pian, Csaba Santa – contrabas, chitară bass şi Radu Pieloiu – tobe, este una cât se poate de reuşită, căci din „cuptorul“ celor trei muzicieni „se coace“ un jazz gustos. Nu mai e o surpriză pentru nimeni că în gaşca asta se regăsesc influenţe din diverse colţişoare ale muzicii numite generic jazz.. Şi nu numai, căci pe ici pe colo aromele de funk şi rock contribuie din plin la creearea unui produs cu personalitate, gata să fie devorat de amatorii de sunete frumoase din ţara noastră. Cele cinci compoziţii ale discului sunt „aşezate“ cu mare grijă într-un tot unitar. Şi fiindcă băieţii sunt atenţi întotdeauna la detalii, chiar şi momentele de „îmbinare“ ale pieselor oferă surprize cât se poate de plăcute posesorilor de urechi desfundate. Cum ar fi „trecerea“ dintre „The Furnace“ şi „Kindling“, unde ai impresia că tocmai ai plonjat într-o coloană sonoră „năşită“ de către David Lynch pentru un nou episod din Twin Peaks.

În breasla muzicienilor se ştie că prima piesă a oricărui disc trebuie să fie „beton“. Şi asta pentru că ascultătorul trebuie „vrăjit“ din start. Din fericire, reţeta asta funcţionează din plin aici, căci „The Furnace“ reuşeşte să te acapareze încă din primele acorduri, făcându-te să-ţi doreşti mai mult. Track-ul cu numărul doi are un nume mega – inspirat căci gravitează în jurul „surcelelor“ (Kindlings), menite să păstreze un anumit nivel de curiozitate. În accepţiunea subsemnatului „apogeul“ acestui disc este „scânteia“ (The Spark), unde preţ de mai bine de 11 minute şi 36 de secunde băieţii îşi conduc ascultătorii într-un labirint de jazz, funk şi rock de neratat, unde pianul lui Sebastian Spanache punctează cât se poate de solid desele schimbări de ritm. Penultima piesă a acestui disc „Cinder“, prelungeşte starea de bine imaginată de cei trei muşchetari ai jazz-ului timişorean iar finalul „Scorching“ are darul de a te face să-ţi doreşti încă o porţie de SS3. Remarcabil este şi finalul „finalului“ , când băieţii se dezlănţuie într-un jazz – rock „nervos“ terminat ...surprinzător.

Spre deosebire de albumele din sfera jazz-ului românesc de tip „easy listening“, creaţia celor de la Sebastian Spanache Trio nu-şi propune cu obstinaţie să se adreseze publicului larg cu orice preţ. Din fericire, băieţii nu se încadrează nici în tagma artiştilor care vor cu tot dinadinsul să epateze în aşa numita muzică „pour le connaisseurs“, „direcţia“ lor fiind una de mijloc, în care particula de „fusion“ capătă o strălucire aparte prin compoziţii inspirate şi rafinament la nivelul de interpretare. Din această cauză, Sebastian Spanache Trio a reuşit să-şi creeze o identitate proprie în ţărişoara noastră, iar „The Furnace“ consfinţeşte această constatare cu vârf şi îndesat. Albumul poate fi ascultat pe site-ul de Bandcamp al trupei.

18 apr. 2017

Little Dragon - Season High


                                        


Spre deosebire de un alt mega – produs muzical care a luat naştere în oraşul suedez Goteborg, Ace Of Base, cei de la Little Dragon au reuşit dintotdeauna să se situeze undeva pe linia de mijloc între „comerţ“ şi „originalitate“. La fel stă treaba şi cu cel de-al 5-lea material discografic al formaţiei al cărei solistă vocală este şarmanta Yukimi Nagano, o voce care oscilează adesea în câteva nuanţe cel puţin surprinzătoare şi care are o expresivitate naturală fără niciun fel de „artificiu“. Desigur, un rol aparte în realizarea acestui electropop de cea mai bună calitate îl are şi producătorul James Ford, „vrăjitorul“ din Simian Mobile Disco, un alt nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru urechile care devorează pop de cea mai bună speţă.


Prima piesă a acestui disc „Celebrate“ ne introduce în lumea synth – pop – ului de factură retro cu chitări a la Prince , mai ales spre finalul compoziţiei unde sound-urile reuşesc să fie devastatoare. Unul din single-urile acestui disc „High“ propune o excursie în lumea sound-urilor chill şi o poveste cât se poate de potrivită cu starea etalată de melodie: “There’s nowhere else I’d rather be/ Right there, little bit slower/ Feel free to roll another one for me.” Un alt moment remarcabil soseşte odată cu cea de-a treia piesă „The Pop Life“, care are parte de o serie de schimbări de ritm şi synth-uri memorabile. Dealtfel desele schimbări de „stare“ conferă acestui disc o aură imprevizibilă pe alocuri, dar spre deosebire de muzichiile electro – pop din clasamentele actuale, melodicitatea nu a fost scoasă defel din ecuaţie. „Sweet“ duce mai departe senzaţia de „bine“ a ascultătorului printr-un labirint de sintetizatoare care alcătuiesc un tot unitar plin de răsturnări de efecte electronice cât se poate de interesante. Amatorii de piese experimentale se pot delecta cu „Butterflies“, „Push“  sau „Gravity“, în timp ce Dont Cry îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de balade a la Everything But The Girls sau The XX. Unul din puţinele momente neinspirate ale acestui disc este „Strobe Light“, dar superba voce a solistei face ca track-ul cu pricina să fie mai uşor de digerat.


Unul din atu-urile pentru care Little Dragon merită să intre-n atenţia oricărui meloman amator de electro – pop de calitate este acela că muzica lor „atinge“ diverse substiluri, dar nu se cantonează în niciunul dintre ele. Dincolo de vocea solistei Yukimi Nagano, ceilalţi trei membri ai trupei asigură un „fundal“ greu de „etichetat“, astfel încât livrează un produs deştept şi fierbinte. Din această cauză, aşteptăm şi pe viitor alte răbufniri sonore ale dragonului mic suedez.

11 apr. 2017

Jamiroquai - Automaton

                                            




A fost o vreme când giumbuşlucurile solistului Jay Kay - dublate de pălăriile sale care parcă încercau să transmită un mesaj uşor desuet – au reuşit să creeze un soi de „iritare“. Deşi unele single-uri ca „Space Cowboy“ sau „Virtual Insanity“ m-au uns la suflet, „atitudinea“ degajată per ansamblu de Jamiroquai nu a reuşit defel să mă impresioneze. Percepţia s-a schimbat, ca în atâtea alte cazuri, după ce am avut ocazia să asist la un concert Jamiroquai, inclus în cadrul festivalului EXIT de la Novi Sad. Brusc, toate giumbuşlucurile personajului principal al acestui grup au trecut pe plan secundar, căci muzica a reuşit să atingă coarde sensibile. După şapte ani de pauză de la precedentul Rock Dust Light Star, era cât se poate de clar că „revenirea“ va crea vâlvă.
"Automaton" şi "Cloud 9", cele două single-uri apărute în preambulul acestei apariţii au reuşit să capteze atenţia fanilor, din motive diferite. Piesa „Automaton“ este un hibrid cât se poate de interesant între vechiul Jamiroquai şi arome de Daft Punk, cu o serie de „ruperi“ de ritm şi porţiuni neprevăzute care nu au cum să nu te ungă la suflet. Pe de altă parte, „Cloud 9“ pedalează pe felia funk-ului good old school demonstrând – dacă mai era nevoie – că trupa asta nu s-a îndepărtat defel de la rădăcinile acid – jazz, ci doar le-a updatat. „Shake it on“ dă un start viguros acestui album cu un soi de electro – future - funk din care nu lipsesc referirile sonore la inegalabilul Giorgio Moroder dar are şi un soi de „four to the floor“ atât de omniprezent în muzica dance din zilele noastre, fiind fără îndoială un alt highlight al discului. În ciuda titlului, „Superfresh“ nu face parte din cele mai reuţite momente ale acestui material discografic fiind un disco – pop destul de previzibil, dar următorul track „Hot Property“ reuşeşte să reîncline balanţa, fiind un happy – song care-ţi rămânne întipărit din prima în urechi. „Something about you“ are un interesant amestec de melancolie şi „hapiness“, care se propagă mai departe şi-n „Summer girl“. Un alt moment remarcabil este Dr Buzz, o piesă în care rădăcinile acid jazz se întrepătrund la marele fix cu vocea lui Jay Kay. Vorba cântecului „Vitamin“, pentru a degusta aşa cum trebuie acest track nu ai nevoie de absolut nicio vitamină, piesa fiind pur şi simplu adorabilă, iar finalul „Carla“ (un tribut pentru fiica de doi ani a solistului Jay Kay) este o excursie cât se poate de reuşită în snth – pop – ul de calitate: „Carla / Look what you’ve done to me /  You’ve made my life complete“.

Una peste alta, comeback-ul Jamiroquai este cât se poate de adorabil, fiind un amestec de jazzy funk condimentat cu beat-uri actuale, aromele disco a la Daft Punk fiind de nota zece. Se prea poate ca pentru amatorii de funk clasic, „tuşele“ moderne care se regăsesc în cele 12 piese ar putea fi considerate niţel deplasate, dar  „ghiveciul“ ăsta conferă cu adevărat savoare acestui disc. Care merită cu prisosinţă patru stele şi jumătate, fiind unul din cele mai interesante albume din felia „pop – funk“ din 2017.


15 mar. 2017

Thundercat - Drunk

                                            





Dincolo de titlul cât se poate de şugubăţ, „Drunk“ este un album care nu reuşeşte să te „prindă“ din prima ascultare. Cel puţin asta s-a întâmplat în cazul subsemnatului. Surrizele vin însă în momentul în care reuşeşti să devorezi acest disc de mai multe ori. Şi asta fiindcă de fiecare dată descoperi „chichiţe“ care ţi-au scăpat până la momentul respectiv. Stilistic, „Drunk“ ar putea să fie încadrat lejer în jazz. Sau poate chiar hip – hop. Nu lipsesc nici eventuale „cârlige“ din domeniul muzicii pop şi lista poate continua cu tot felul de alte „titulaturi“ care mai de care mai haioase. Într-un fel e şi normal să fie aşa căci avem de-a face cu Stephen Bruner, un muzician al cărui tată a fost tobar pentru The Tempations şi Diana Ross. Mergând mai departe cu influenţele, Thundercat a fost câţiva ani de zile basistul trupei Suicidal Tendencies. După care a cântat cu Erykah Badu şi a fost remarcat de Flying Lotus. Tot el s-a numărat printre producătorii celui de-al treilea album al lui Kendrick Lamar, To pimp a Butterfly.


Dincolo de biografia sa impresionantă, Thundercat reuşeşte cu acest disc să distrugă barierele stilistice dintre diverse genuri muzicale. Acest fapt se datorează fără îndoială şi colaboratorilor care apar pe cele 23 de track-uri incluse pe Drunk, căci printre ei se numără Pharell, Kenny Loggins, Michael McDonald, Kendrick Lamar sau Wiz Khalifa. Din fericire, nu acesta este singurul atu pentru care acest disc străluceşte. Un alt element care contribuie la magia acestui material discografic este felul în care Thundercat amestecă genuri ca funk, pop, electronica sau jazz. Chiar dacă se învârte în aria tematică a beţiei, versurile au şi ele şarm. De la „it’s OK to disconnect sometimes” (Bus in these streets) în care ni se inoculează ideea că beţia poate fi un lubrificant social până la momentele în care se subliniează că această stare poate avea un impact negativ major asupra sănătăţii mentale şi fizice, avem de toate pe aici. Discul ăsta nu a fost construit în jurul unor hituri fabricate pentru a „rula“ non stop la posturile de radio. Ar fi fost chiar greu căci printre cele 23 de piese se numără „bucăţi“ de 25 de secunde (I am crazy), 38 de secunde („Rabbot Ho) sau 37 de secunde. Din fericire, discul nu plictiseşte cu piese interminabile, iar după cele 51 de minute ale acestuia rămâi cu un ghiveci jazzy-funk-pop cât se poate de gustos. Şi, asta e la urma urmei menirea fiecărui disc care te cucereşte într-un fel sau altul: să fie interesant. Drunk este un album mai mult decât „corect“, un disc care poate să îţi creeze stări de bine, indiferent dacă eşti beţivit sau mega – treaz.



13 feb. 2017

Dan Byron - Priveşte cerul...

                                           

Cineva spunea la un moment dat că „un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat“. Desigur, acel cineva era unul din cei mai mari gânditori ai acestei lumi, Immanuel Kant. Mi-am amintit de această zicală din cauza piesei „O clipă de tăcere“, melodia care deschide primul album solo al solistului formaţiei Byron, unde se face o referire la citatele celebrului filozof. Trecând peste chestiunea aceasta cât se poate de adecvată vremurilor tulburi pe care le trăim în ţărişoara noastră, muzichia din „Priveşte cerul“ se învârte destul de pregnant în linia aranjamentelor cu care ne-a obişnuit această gaşcă. Un alt aspect care se vede cu ochiul liber de la mare distanţă este predilecţia lui Dan Byron pentru cuvinte alese. Texte care îţi pun creierul la „muncă“, care nasc „filme“ şi idei de bun augur, care creează vibe-uri pozitive. Printre cele 12 piese incluse pe acest disc se regăsesc şi momentele atât de cunoscute de flaut, care colorează izbutit piesa „Hoinar“, de exemplu. Printre piesele „cu lipici“ de aici e musai să remarc „De dor“, o melodie în care o clapă care te duce cu gândul la vremurile bunme ale celor de la Coldplay se mulează la fix peste o instrumentaţie simplistă. E genul acela de piesă care te vrăjeşte din prima. Unde mai pui şi faptul că e dedicată oameilor frumoşi: „O dimineaţă banală /Fără Minuni/La ştiri se învârteau/ Stoluri de minciuni/ Dar nu conta/ Oamenii-s frumoşi, spuneai/Chiar şi aşa“. 

 „Să fie veselie“ este piesa în care nu ai cum să nu te gândeşti la cei de la Queen, iar „Obosit“ are un soi de „nervozitate“ muzicală care mi l-aş fi dorit să-l descopăr în mai multe track-uri de aici.  Niscaiva influenţe latino îşi fac prezenţa în „Ţara asta“ (care face referire şi la Copacabana), iar în piesa „Încet, încet“ artistul cochetează cu un soi de reggae undeva între UB40 şi Patrice. Piesa asta este cea mai „radio – friendly“ şi datorită textului „aprozăresc“:  „Oricine are mai mult de douăzeci de ani /A început deja să se decompună/ La treizeci de ani eşti la fel de expirat ca Adam/ După care n-are rost să-ţi spun – eşti un fel de legumă“. Am remarcat şi una bucată groove de chitară inspirată în „Lumi paralele“, dar şi un alte text reuşit la „Origami“.  Ultima piesă de aici începe cu un sound de chitară scos parcă din celebrele show-uri MTV Unplugged cu Nirvana. Sau Pearl Jam, dacă vă coafează mai bine. Delicioase sunt şi „clopotele“ din background care sunt mai apoi colorate cu o secţiune de „strings“ care dau întregii piese un aer de Angelo Badalamenti meets Ennio Morricone.




După cum spuneam într-o cronică anterioară a albumului Eternal Return, Byron acordă multă importanţă detaliilor. Discul acesta vine însoţit de o cărticică . Nimic spectaculos, până aici. Fiecare imagine „ataşată“ la cele 12 track-uri este aleasă „corect“, chestiune care se poate atribui şi „master“-ului. Deşi muzica de acest gen e prea „cuminte“ pentru urechile subsemnatului, piesele din discul de debut Dan Byron au substanţă şi „curg bine“. Poate, pe viitor, solistul trupei Byron îşi va da şi mai mult frâu laturii „mai agresive“. Până una alta, în scurt timp ne putem aştepta şi la alte albume solo ale membrilor Byron. Discul se găseşte aici.



30 ian. 2017

I’m the Trip - A True Strory About Vampire Love

                                              
Unul din primele lucruri remarcabile care-ţi „piuie“ în urechi după ce îi asculţi pentru prima oară pe sibienii care alcătuiesc trupa I’m the Trip este faptul că băieţii ăştia sunt cât se poate de „nervoşi“ în exprimare şi nu „merg“ pe linia „soft“ adoptată de multe găşti de rock din noul val românesc. Este oarecum şi de înţeles, fiindcă oamenii se învârt undeva în zona celor de la Queens of the Stone Age. Dealtfel, cu ocazia lansării acestui album care a avut loc la Manufactura în Timişoara, trupa şi-a încheiat recitalul cu un cover după gaşca lui Josh Homme. Un alt plus al trupei sibiene este acela că compoziţiile lor „împrumută“ diverse stiluri muzicale, dincolo de desert – rock fiind perceptibile şi accente de hard, grunge şi chiar şi elemente cinematice folosite cu precădere în zona rockabilly.

„Este o poveste despre vampirism, despre cum viața poate să absoarbă în tine tot ce e mai bun, până rămâi a sad and lonely man, iar iubirea este singura care poate schimba realitatea care se așează în fața ușii, într-un realism magic, unde Ursula își scutură cearșaful pe balcon iar praful schimbă în culori, blocuri anoste. Culorile sunt, în cazul nostru, dinamica și energia transmise de chitară, de bas, de percuție, iar vocea lui Gabriel, un mix soft între Nick Cave și Michael Gira“, spun membrii trupei în descrierea acestui album de debut. .

Chiar dacă e cât se poate de ciudat să-ţi deschizi un disc de debut cu „Never ending“, melodia care dă startul acestui periplu are toate elementele care-ţi atrag atenţia într-un mod plăcut, desele schimbări de ritmuri şi riff-urile „murdare“ alternându-se la fix cu vocea inspirată a solistului Gabriel Bucurstan. Debutul piesei „Blind Date“ te duce cu gândul la Nick Cave şi Grinderman, dar odată cu refrenul compoziţia devine mai „cuminte“. Acest lucru nu e deloc un minus, căci în unele momente ascultătorul are parte de idei desprinse parcă din visteria celor de la Monster Magnet, iar alternanţa asta de „rough“ versus „tender“ este cât se poate de simpatică. Nu ştiu dacă sibienii de la  I’m the Trip au ascultat vreodată Hanni El Khatib, dar melodia lor „Love Jones“ mi-a adus aminte de sound-ul americanului care a declarat la un moment dat că face muzică pentru cei care au fost împuşcaţi sau au fost loviţi de tren. O explozie inspirată de blues şi distors-uri produse în deliciosul stil „retro“, care pe plan autohton aminteşte oarecum şi de zona în care se situează Burning Table. Unul din cele mai inspirate momente ale acestui debut. Play şi I just want continuă seria pieselor „cu cohones“ în care desele ruperi de ritm creează o atmosferă „tripy“. Primul videoclip al trupei – la „The Things you do for the last time“ –nu reuşeşte să surprindă energia pe care o degajă membrii trupei, fiind o alegere neinspirată în opinia subsemnatului, pentru „promo“. Ultimele trei piese ale discului aduc multă măiestrie artistică în „Kill Buzz“, momente mai puţin inspirate în „Try“ şi un final „meseriaş“ cu „Done“, unde pe alocuri chitara îţi poate aduce aminte de vremurile bune ale celor de la Red Hot Chilli Peppers, printre altele.


Şi fiindcă nu e frumos să amintim doar laudele,  unul din minusuri ale acestui album de debut îl reprezintă „sound“-ul. Masterul. „Şlefuirea“ inginerilor de sunet, dacă vreţi. Spun asta pentru că în 2017 (sau mă rog, sfârşitul anului 2016, când a apărut acest disc) sound-ul unei trupe rock ar trebui să sune updatat la vremurile noastre. Cam la fel cum face Dan Auerbach, de exemplu. Desigur, problema asta se regăseşte la foarte multe trupe din România. Un şi mai mic minus ar fi faptul că discul are doar 38 de minuţele şi 47 de secunde. Dincolo de asta, băieţii de la  I’m the Trip au ieşit cu capul în lume cu un album surprinzător de satisfăcător, plin de idei şi cu multe compoziţii adorabil de întortocheate. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Gabriel Bucurstan, Adrian Ban, Dragoș Zaplitnei și Sardaki Gabriel, iar pe băieţi îi găsiţi aici.



10 ian. 2017

Karpov Not Kasparov - Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits)





                                            

Atenţie! E cât se poate de aiurea să treci pe lângă acest album „en passant“. Şi asta pentru că cele 12 track-uri incluse pe albumul celor de la Karpov Not Kasparov numit „Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits)“ sunt de efect în special atunci când sunt devorate la căşti, departe de vuietul de zi cu zi. Sau pe un sistem stereo. Şi musai, cap – coadă, căci cei doi componenţi ai acestui proiect autohton oferă tuturor urechilor destupate o porţie de synth – pop burduşit cu stiluri mişto, made in Romania.

Istoria jocului de şah sonor între sintetizator şi percuţie (cum îşi alintă muzica cei doi componenţi i proiectului) a început încă din toamna anului 2011 cu un E.P. care a fost urmat la doi ani diferenţă de un altul şi un album apărut numai pe vinil undeva prin 2015. După cum era de aşteptat, piesele scoase la lumină de Valeriu şi Eduard au reuşit să facă furori prin cotloanele underground-ului românesc. Adevăratul „boom“ vine însă cu aceste „vocal edits“. Dincolo de vocile care adesea ţin loc de instrumente, aluatul muzical Karpov Not Kasparov ne arată o trupă matură, cu un sound bine închegat. Chiar dacă niciuna din piesele incluse aici nu e noutate pentru fanii vechi ai proiectului, există o mare diferenţă între variantele vechi şi bogăţia de reverii sonore care se revarsă din acest „update“. Poate ar mai fi de notat că live-urile lor sunt  mereu altfel şi de multe ori includ numere de dans contemporan, proiecţii cu şah între voluntari, figuri de balet, ore de aerobic sau coloane sonore în timp real pentru filme mute. Dacă mai amintesc şi că unele dintre aceste spectacole s-au întâmplat în locaţii neaşteptate, frizerii, azile de bătrâni, magazine de pantofi sau toalete de restaurant, e cât se poate de clar: băieţii ăştia n-au rămas repetenţi la orele de „inovaţie“.





Exact ca şi-n şah, discul începe cu o deschidere „neutră“, menită parcă a tatona „terenul“. Poate fi un soi de de Gambit Evans sau Deschiderea Ponziani, cert este că cele aproape două minuţele ale piesei „Opening“ reuşesc să creeze o stare de „aşteptare“. Care este răsplătită pe deplin, căci „Pawn Storm“ te transportă imediat într-o galaxie cu sunete ciudate, care aminteşte oarecum de piesele create de Gesaffelstein. Mai puţin „nervoase“ dar la fel de inspirate. Chiar dacă în primele secunde ale piesei  „Mechanical Turk“ ai vaga impresie că vei asista la un moment Underworld, pe parcurs melodia evoluează spre alte zări sonore, iar synth-ul se mulează perfect peste instrumentaţia mega – inspirată. Odată ce păşeşti în zona piesei „Kaissa“ lucrurile devin şi mai interesante, căci întreaga structură a piesei este pur şi simplu „adorable“. E un amestec ce te duce cu gândul la MGTM, Kavinsky sau Justice. Câte puţin din fiecare, în cantităţile ideale pentru a oefri un amalgam delicios. Printre momentele de remarcat se numără cele două variante ale piesei „Nothing is as healing as the human touch” (mai ales în varianta de final) sau „Choose your colour/Gipsy Dark”, aceasta din urmă având parte de un topping sonor din zona muzicii pe care ne place să o considerăm ca fiind „world de România“. Una din piesele cele mai cunoscute ale celor de la Karpov Not Kasparov este cea dedicată celebrei Elisabetha Polihroniade, care demonstrează că băieţii se ştiu bine de tot şi cu incursiunile în free – jazz şi experimental music. Un alt moment care va fi apreciat aşa cum se cuvine de amatorii de muzici „mai puţin pop“ este „The Trouble with time“, care pare a fi o melodie scrisă special pentru un soundtrack de desene animate din anii 80, într-un subsol tapetat cu postere din revista Bravo, în care synth-urile pur şi simplu o iau razna. În cel mai frumos chip cu putinţă. 

Nu ştiu exact care a fost strategia celor de la Karpov Not Kapsparov cu acest joc de şah sonor dar certific faptul că „partida“ asta e una care emană gânduri pozitive. Cu siguranţă este unul din discurile care merită să prindă un loc în topul celor mai bune apariţii româneşti din 2016, chiar dacă în clasamentul subsemnatului nu a figurat, graţie faptului că discul a apărut la sfârşitul anului trecut. Karpov Not Kasparov îmbină într-un mod radios sound-urile 80s cu electro – pop – ul francez al unor Justice sau General Eletricks peste care se aude un clipocit fin de Dâmboviţa. E un soi de „chessmaster“ de România pentru care s-a inventat neaoşa expresie „marfă“.