2 apr. 2019

Snapped Ankles - Stunning Luxury




Un soi de Șuie Paparude amestecat cu Joy Division și nebunia celor de la The KLF. Cam asta te așteaptă în momentul în care îți faci timp să asculți în liniște cele zece piese incluse pe albumul „Stunning Luxury“ al britanicilor care alcătuiesc trupa Snappes Ankles. Nu te încumeta să faci asta dacă nu ești pus pe descoperiri noi. S-ar putea să te frigi. Și asta pentru că nu e defel genul acela de piese care rulează în background în timp ce te îndeletnicești cu trimiterea unui email oficial și nici genu ăla de muzică de lift care te ajută să îți omori timpul pe la birou așteptând ora când ești gata s-o zbughești spre casă. E nebunie combinată cu paranoia, e flux și reflux în același val, e giga - mișto. 

Lucrurile debutează cât se poate de confuz căci ‘Pestisound (Moving Out)’ este tipul ăla de piesă care te face să te întrebi cât se poate de serios, „dar ce am ascultat eu p-acilea“?. Probabil că intenționat, cei de la Snapped Ankles au introdus un start cât se poate de fals, „bucata“ cu pricina părând a fi mai degrabă un jam – sesion executat de o formație a cărei componenți tocmai au îngurgitat o porție subsatnțială de alcool sau alte substanțe menite să trezească euforia. Din fericire, materialul se schimbă radical odată cu „Tailpipe“, care te parașutează în mijlocul unei păduri canadiene în care cineva tocmai a aruncat o sumedenie de sintetizatoare provenite de la o fabrică de instrumente muzicale. Stilistic, oamenii ăștia te surprind cu ceva greu de definit, aflat la răscrucea dintre legendarii Can și nu mai puțin faimoșii Utah Saints, nebunia“ degajată de chestiunea asta fiind greu cuantificabilă.  Iar dacă ai cumva curizoitatea să vezi cum sună piesa asta interpretată live....fii pregătit...vei vedea că Snapped Ankles nu-s tocmai la locul lor atunci când vine vorba de performance-uri. 

Urmează o altă doză de exhibiționism audio, căci Letter From Hampi Mountain „curge“ în cele 4 minuțele ale ei cât se poate de ciudat amestecând sound-uri orientale cu atitudini post – punk a la B 52s. Pe „Rechargeble“ oamenii experimentează alte năzbătii cât se poate de reușite și dau impresia că tocmai au reușit combinația perfectă între Cabaret Voltaire și LCD Soundsystem, la care au adăugat arome serioase de krautrock. „Delivery Van“ pare a fi un jam – session needitat niciodată din repertoriul celor de la Blondie, iar când asculți Three Steps of Development ai impresia că tocmai ai ascultat deodată Mr. Oizo și Joy Division. Cele cinci minute care se regăsesc în „Skirmish In The Suburbs “ au darul de a trece registrul sonor din nou mai mult către „underground“, iar „Dial The Rings On A Tree“ pare a fi scrisă special pentru coloana sonoră a unui film SF din anii 70. Penultima piesă „Drink and Glide“ este un alt moment puternic al acestui disc, care demonstrează că indivizii aceștisa știu să compună și melodii ceva mai comerciale. Era și clar că după un start fals discul se va termina în aceeași notă de suspans, iar „Dream And Formaldehyde“ are toate atu-urile pentru a fi declarată una din cele mai ciudate compoziții de aici. Și asta pentru că sound-urile de The Doors combinate cu aromele de Vangelis reușesc să surprindă într-un mod cât se poate de plăcut orice ureche sensibilă la experimente.

Snapped Ankles reușește să impresioneze cu un album în care amestecă la marea artă genuri muzicale considerate de mulți incompatibile. Și pentru asta merită admirație. În plus, oamenii ne aduc aminte că indiferent de Brexit, United Kingdom a fost și este țara în care muzica are alte valențe.. De neratat pentru cei deschiși la minte, de ocolit pentru urechile care încă mai cred că amestecul de genuri muzicale este bullshit. 

28 mar. 2019

The Comet Is Coming - Trust in the Lifeforce of the Deep Mystery


Oare cu ce se mai mănâncă jazz-ul în 2019? Răspunsul, desigur, e ...vânare de vânt, căci fiecare dintre noi are un „feeling“  aparte la acest capitol, condiționat de sound-ul artiștilor cu care am crescut sau pe care tocmai i-am descoperit. Povestea de azi îl privește pe Shabaka Hutchings, considerat de critici drept unul din cele mai inovatoare nume ale jazz-ului contemporan. Născut în capitala Marii Britanii dar crescut în Insulele Barbados, artistul a învățat să cânte la clarinet alături de rimele unor artiști ca Nas, Notorious BIG sau  Tupac. După ce a revenit în țara care a generat cele mai interesante proiecte muzicale ale lumii, artistul a luat contact cu o serie de nume celebre ale scenei din UK și astăzi se poate mândri cu trupele Sons of Kemet și  Shabaka and the Ancestors (unde este lider) sau  The Comet Is Coming. Dacă în albumul de debut al acestui proiect numit Channel the Spirits, gașca a cochetat îndeobște cu sunete gen Sun Ra sau John Coltrane, de această dată narațiunea  poveștii se completează și cu alte finețuri. Alături de el se află tobarul Max Hallett și clăparul  Dan Leavers, iar excursia asta cosmică în cotloanele sonore ale Universului  are parte de noi valențe care includ pe alocuri și bucățele de King Crimson abil amestecate cu synth-uri care îți aduc aminte de „electronicele“  prezente în muzica dance a anilor  90. În plus, se mai găsesc și porțiuni de funk pur și câte și mai câte....


Primele două melodii ale albumului reușesc să creeze un cadru cât se poate de interesant, „ciorba“ de jazz clasic cu arome de acid pe alocuri fiind una cât se poate de gustoasă. Cireașa de pe tort a discului este „Summon The Fire“, o melodie care te captivează din primele ei acorduri. Multitudinea de  synth-uri așezate peste un tempo nebun cât încape are rolul de a inventa un track pur și simplu magic, care emană cele mai pozitive sentimente din rasa umană și te fac să vezi lumea cu alți ochi. Blood of the Past aduce în discuție și serioase arome de progressive rock, iar Super Zodiac nu se sfiește să cocheteze cu câteva sound-uri actuale din muzica electronică, în timp ce Astral Flying se învârte nițel și-n zona space – disco – ului etalat de nume ca Lindstrom sau Tedd Terje. Finalul albumului, The Universe Wakes Up este o pledoarie pentru umanitate, pentru lucrurile frumoase din viață, pentru jumătatea plină a paharului. Deopotrivă nostalgic și actual, albumul celor de la The Comet Is Coming este un diamant frumos șlefuit al unei muzici generic numite jazz, care se amestecă cât se poate de reușit cu tendințele muzicale ale anului în curs. 

9 mar. 2019

Dirty Shirt - Letchology



Pe plan muzical, atunci când „etno“ se întâlnește cu „modern“, întotdeauna  apare o problemă-n plus. Și asta pentru că linia de demarcație între „kitsch“ și „original“ e subțirică rău. Nu de puține ori avem de-a face cu artiști care marjează pe această „ciorbă“ doar din considerente legate de public, căci în zilele noastre pentru a ieși din „bula proprie“ e indicat să „servești“ și alte audiențe, carevasăzică execuți acest pas doar pentru o expunere mai mare. Există desigur și artiști care încearcă acest exercițiu fără a-și propune faimă cu orice preț. Și care nu-s  neapărat originali, dar purced la imixtiunea celor două direcții mânați de cele mai bune sentimente care nu au deloc de-a face cu dorința neapărată de a-și crea cele 15 minute de faimă. Băieții de la Dirty Shirt fac parte din această categorie, din cauza faptului că  bucățile lor muzicale nu sunt inventate pentru a capta atenția publicului mainstream.  Nebunia asta de folclor îmbibat cu hardcore și alte bunătățuri metalifere este una sinceră și chestiunea asta conferă un plus de șarm. Dirty Shirt face parte din categoria acelor trupe care conving mult mai tare la capitolul live decât la secțiunea „discuri“, energia degajată de compozițiile lor fiind mult mai adevărată în momentele când dai din cap în fața unei scene alături de o sticlă de pălincă. 

Cele nouă track-uri (opt de fapt, la care se adaugă inspiratul intro numit Latcho Drom ) incluse în noul material discografic al trupei numit Letchology,  mustesc de energie rock și frânturi din „popularisme“  autohtone aranjate cu bun gust. Pe plan stilistic există inserțiuni interesante, dar „felia“ hardcore este mult prea predominantă,  fapt care pentru unii s-ar traduce prin constatarea că  melodiile se învârt cam pe același calapod. Desigur, acest mic amănunt nu știrbește cu nimic producția de nota zece, sound-ul „profi“ și-n general determinarea cu care oamenii aceștia își fac treaba. 

Fără îndoială, piesa Put It On este unul din momentele care vor răsuna la bis în concertele de promovare ale acestui disc. Cu un text pe alocuri desuet (We don t need neither rules nor limitations / Fucking around in all and any directions) melodia are acel vino-ncoa necesar pentru orice piesă pe care se poate dansa în cadrul unui festival de vară cu bere ieftină și mâncare proastă (sau invers). Pe de altă parte, textele celor de la Dirty Shirt sunt normale căci muzica lor nu are nimic de-a face cu scrierile lui Arthur Schopenhauer.... Killing Spree și Starea Nației sunt alte momente interesante ale discului, iar în „Nem loptam“ (N-am furat) băieții fac cunoscută o poveste șoadă cu jandarmi, cocoși și pistoale, acestea din urmă fiind un fel de pașapoarte în ecuația acestei snoave.  

După cum aminteam anterior, băieții aceștia strălucesc prin prestații cumsecade și pline de dinamism și merită toată atenția melomanilor pentru că pun suflet în creațiile lor, acest fapt simțindu-se de la o poștă.  Albumul Letchology poate fi un bun aperitiv pentru a gusta din rețeta muzicală a formației din Seini care-și definește nebunia stilistică drept „folclor metalo - țigănesc de petrecere din Transilvania“....



28 feb. 2019

Dusty Ride - Dawn





Trăim vremuri de bejenie. Cu tone de inadvertențe și ciudățenii.  Cu zeci de mii de nume de formații din toate genurile muzicii care s-a născut sub actuala ei formă undeva la începutul anilor 1950. Carevasăzică, e inimaginabil de greu să născocești un nume cu priză și care să reprezinte o aserțiune. Pentru cârcotași, numele formației autohtone Dusty Ride ar putea fi tradus simplistic prin „voiaj prăfuit“.  Ceilalți ar putea să adauge diverse coordonate mai mult sau mai puțin interesante. Cert este că mixtura de blues și old – school rock abordată de formația care a editat recent albumul de debut Dawn poate însenina sufletele celor care știu fără să se uite pe Google ce înseamnă un amplificator pe lămpi. Desigur, în termen de „ce e nou?“ albumul celor de la Dusty Ride nu aduce mare lucru. Ca și-n alte cazuri, drăgălășenia acestei muzici vine de la faptul că cei patru componenți ai trupei reușesc să transmită tone de energii pozitive, datorate în special faptului că orice ureche avizată „simte“ bucuria care este răspândită de prestația lor. 

Dusty Ride a luat naștere în 2016 în București și a avut parte de o primire entuziastă din partea fanilor declarați de blues – rock de pe meleagurile noastre. Iar cele opt piese care se regăsesc pe acest debut le vor aduce în plus notorietate, fiindcă compozițiile sunt pline de vervă și te fac să țopăi, asta în cazul în care nu ești imobilizat la pat. Dincolo de clișeele blues, discul ăsta e șmecher fiindcă rock-ul e la putere. Iar după audiția acestui album discografic rămâi cu o serie de posibile comparații. Personal, unele din piese mi-au adus aminte de sound-ul sănătos executat de timișorenii de la Quo Vadis încă din anii 90, în special la piesele „Nasty“ și „Take it easy“.  Eventualele comparații pot fi extinse aproape până la infinit, dar ideea principală este că oamenii aceștia chiar cântă din suflet. Nu este doar o impresie, căci felul în care decurg lucrurile pe Dawn este unul cât se poate de izbutit. Avem nevoie de tot mai mulți oameni care pun suflet în muzică, în toate genurile muzicale. Pentru a depăși acel nefericit postulat care spune că piața muzicală românească este oropsită și searbădă. Per total, Dawn este un disc care merită ascultat de fanii de oldschool rock și blues fără nicio prescripție de vreun fel. Dusty Ride ș-al lor debut poate fi ascultat și de cei care nu agreează neapărat blues-ul și rock-ul dar sunt deschiși unei experiențe de a asculta o muzică fabricată din suflet. 

Și la final merită amintiți și oamenii aceștia care au pus suflet la creearea acestui  album de debut de neratat pentru urechile care rezonează cu sound-urile derivate  din folclorul afro-americanilor: Mac Marian Aciobăniței – chitară, Adrian Chepa – bass, Daniel Croitoru – tobe și  Alina Ciolcă – voce. Dacă îi prindeți în concert nu-i ratați, iar dacă trăiți în stil rock cumpărați-le albumul!

29 ian. 2019

Grave For Sale - Garajo




Aparențele înșeală. Sau cum le place britanicilor să spună don’t judge a book by its cover.  Dacă e să te iei după coperta celui de-al doilea E.P. editat de timișorenii de la Grave For Sale ai putea să te gândești că surferii de pe Bega au trecut la altă mâncare de pește. În categoria aia de rock în care uneori se sacrifică pisici pe scenă sau se cântă cu lumânări parfumate riff-uri agresive combinate cu incantații ortodoxe. Desigur, nu e așa. Habar n-am de unde le-a cășunat celor de la Grave For Sale ideea coperții. Dat fiind titlul ales pentru acest disc, poate s-ar fi potrivit mai bine ca pe cover să se lăfăie o fotografie alb negru într-un garaj comunist unde alături de o nelipsită Dacie 1300 să se distingă vag și o revistă porno dosită după niște cauciucuri uzate. 

Aparențele înșeală și în momentul în care asculți doar piesa căreia Grave For Sale au ales să-I fabrice un videoclip. When the surf goes down este cea mai cumințică melodie din acest album. E „hitul“, dacă vreți. Nu e neapărat surf –ul lui Dick Dale cunoscut multora grație Pulp Ficition – ului, dar este o direcție surprinzătoare pentru băieții care au debutat în 2014 cu  New Moon.Desigur „filmul“ piesei merge la fix cu coloana sonoră a oricărei pelicule din seria James Bond. Dar de unde vine această schimbare? În cei cinci ani trecuți de la debut, Grave For Sale a trecut prin câteva faze. Actualmente nucleul a rămas la cifra preferată a lui Adi Despot (trei). Iar alături de veteranii Tibi Mijea și Adi Ulmeanu a venit Bruno Mark Huțiu, care duce „filmul“ în zone mai puțin agresive, îmbogățind surf – punk – ul inițial al trupei cu arome de psihedelic,stoner „ și altele“  sesizabile din plin încă de la cea de-a doua piesă numită Garage on fire. 

Dincolo de inserțiile hispanice cât se poate de șmechere, piesa cucerește și prin sunetele unei clape care a fost găsită la gunoi de către Adi. Nu, nu e niciun banc, sound-ul acestui Bontempi care colorează albumul este cât se poate de vintage și întregește feeling-ul de „înregistrare de garaj“ omniprezent pe cele cinci piese. La începutul piesei Bruno's boogie ai impresia că tocmai ai picat în genricul de început al oricărui film în care apare inspectorul Jacques Clouseau, dar pe parcurs bucata asta alunecă spre chestii ciudate, cu ruperi de ritm cât se poate de viclene. LED Jesus e un alt moment care s-ar încadra la fix în soundtrack-urile serialelor polițiste de genul Colombo, iar melodia Grave For Sale, care încheie acest material, este exact opusul primeia, fiind o explozie de energie și agresivitate de zile mari. Garajo este un talmeș - balmeș de subgenuri rock bine împachetate cu un sound low fidelity specific înregistrărilor vintage. 

Băieții au schimbat macazul spre „altceva“. Despre care vom mai auzi. Căci după hibernarea asta de cinci ani băieții promit încă un disc pentru anul 2019.  Una peste alta, dacă vrei să asculți șlagăre rock, stai deoparte de Grave For Sale. Dacă guști lucrurile naturale și noțiunea de Do It Yourself , e indicat să bagi o urcehe (sau două) la combinația asta de surf cu ce-o mai fi în care merge trupa. Și să îi sprijini pe băieți. Și „scena“. Căci underground-ul are nevoie de așa ceva. Mai mult ca oricând!

La capitolul date tehnice avem așa: „100% DIY production: Recorded by the band in Club Manufactura Timișoara (aug 2018) Produced by Bruno Mark Huțiu Mixed and Mastered by Adi Ulmeanu. Artwork by Andrelectric. 
Tibi Mijea – Drums/Adi Ulmeanu - Guitar, Vocals/Bogdan Constantinescu – Bass/Bruno Mark Huțiu - Keys, Guitars. Featuring Darius Lăzureanu on trumpet (tracks 1 & 2) and Marco Kurunczi on vocals (track 5)“.

Ah și dacă tot vorbeam de suport, e bine să știți că lansarea acestui disc va avea loc sâmbătă 9 februarie de la ora 21 cu un concert în Timișoara la D'arc. Iar pe băieți îi găsiți aici. 





14 ian. 2019

Iordache - Suita Titan



În cazul în care ai auzit de folia colorată care se punea peste televizorul alb – negru care decora camerele anilor 70 din România, noul album semnat Iordache nu are cum să te lase indiferent. Nu trebuie să fii un magician ca să realizezi faptul că target-ul țintit de binecunoscutul saxofonist de jazz și funk care a editat până acum nu mai puțin de șase albume nu este focusat pe persoanele care n-au ținut în viața lor în mână o casetă sau un vinil. Și nici pentru oamenii care caută pe Google atunci când aud de Mihaela, Gopo, Telejurnal sau Teleenciclopedia. Putem adăuga desenele animate „Gustav“, „Eurocrem“ sau țigările Vikend. Și câte și mai câte.  

Conform cuvintelor artistului, Suita Titan „reprezintă o arheologie sentimentală a unei copilării petrecute în anii ’70 – ’80 în cel mai mare cartier bucureştean, ca parte a boom-ului demografic datorat decretului din 1966 al lui Ceauşescu privind interzicerea avortului, în perioada când s-a trecut de la relativul dezgheţ ideologic al anilor ’60 la stalinismul care a atras după sine căderea regimului“.

 Surprinzător, sau nu, este faptul că acel cartier bucureștean descris cu atâta șarm de Iordache pe acest material discografic seamănă cu multe alte cartiere din vremurile respective. Poveștile narate de artist se pliază cât se poate de perfect și pe amintirile unor oameni care au trăit acele vremuri în Circumvalațiunii – ul din Timișoara. Și lista poate continua cu multe alte remember-uri.  Ideea este că amintirile duminicilor în care printre blocuri se făceau auziți reciclatorii profesioniști care strigau în gura mare „sticle goale și borcane cum-păr“ (din piesa „Duminică“) sau evocarea celebrului serial difuzat în anii 70 la televiziunea de stat („Mannix pe Rebreanu“) „mișcă“ amintiri tuturor ascultătorilor care s-au născut înaintea inventării MP3-urilor. Carevasăzică, toate cele opt piese incluse pe acest album au darul de a provoca amintiri. Despre întâlnirea cu prima fată, scăldatul prin lacuri mai mult sau mai puțin improvizate sau despre cel mai popular game din vremea aceea, v-ați ascunselea. 

Muzical, piesele evoluează în mare parte în cărările cu care Iordache ne-a căluzit și-n aparițiile anterioare. Ultima piesă de aici, În Titan are și un text șmecher realizat de Florin Dumitrescu, iar  mirifica cărticică ce însoțește CD-ul este plină de povești și poze. Pentru o audiție sănătoasă a albumului dumneavoastră, este indicat să răsfoiți cu mare atenție booklet-ul în timp ce din boxele dumneavoastră se revarsă sound-ul celor opt compoziții. Și...fiți siguri că nu apar manifestări neplăcute.   

Albumul a fost înregistrat în concert in 2017, iar alături de Mihai Iordache mai apar Vlad Simon, Daniel Torres, Dan Mitrofan, Tavi Scurtu și Adi Stoenescu. Albumul a avut parte și de o campanie de crowdfunding, iar lansarea oficială a discului „Suita Titan“ este programată pentru data de 14 februarie.

„Filmul“ acestui disc cuprinde și un veritabil „movie“ de neratat. „Filmul pe care o să-l vedeți, care a fi trebuit pur și simplu să vă îndemne să sprijiniți discul, pre-comandîndu-l, a scăpat de sub control. Inițial dorisem să includ și câteva amintiri ale unor prieteni din copilărie, dar mi-a plăcut așa de mult ce povesteau încât a devenit un fel de semi-documentar. Editarea video îi aparține fiicei mele, Medicine Madison, care semnează și grafica CD-ului“, spune Mihai Iordache. Dincolo de povești inspirate, la un moment dat, în film, apare o prietenă de-a artistului, care sintetizează la marele fix atmosfera. Cu câteva cuvinte alese,  prea frumoase ca să nu le citez în încheierea acestei recenzii cât se poate de subiective a albumului Suita Titan.  

„Fac parte din generația Decrețeilor. Am crescut cu cheia la gât...exact așa era...cheia pusă pe o sfoară...și mi-am petrecut aici în parc...pe marginea acestui lac...au fost cele mai frumoase din copilăria și adolescența mea..cel puțin.,..și dacă mă întreba cineva atunci de exemplu...care este sensul vieții...cred că aș fi filozofat mult pe tema asta...dacă mă întreabă cineva acum, răspund simplu...fericirea...ăsta este sensul vieții...Cred că am avut marele noroc la vremea aceea, să fim fericiți. Am reușit să fim fericiți chiar fără să ne dăm seama la momentul respectiv. Am reușit să fim fericiți în acest loc și în acel timp, așa cum era...cu foarte puțin... trăind  împreună. Într-un spațiu artistic până la urmă, căci cu toții eram artiști. Asta a fost cel mai important. Faptul că am fost creativi...nici n-aveai cum să fii altfel pe vremea aceea...trebuia să fii creativ ca să umpli golurile, ca să-ți lărgești orizontul, ca să faci o lume mai mare“. 


7 ian. 2019

Șuie Paparude - Șuie Paparude



Penultima zi a anului 2018 a marcat o piatră de hotar pentru muzica electronică românească, căci atunci s-a lansat Șuie Paparude. Nu-s defel cuvinte mari, căci e vorba -  desigur -  de noul album, „aruncat“ pe Internet, la nu mai puțin de opt ani de precedentul „E suflet în aparat“. Din capul locului merită menționat faptul că mai ales în muzica electronică, distanța de opt ani între discuri este una astronomică. Spațiul carpato – danubian în care ne trăim zilele pare-se că nu percutează la „noutăți“ ca și locurile aflate la vest de țărișoara noastră, fie numai și numai din prisma faptului că în „felia“ ocupată de băieții cunoscuți pentru „Soundcheck microfonul e suspect/ Aruncă  mâna sus / Dacă auzi ceva corect” nu s-au petrecut prea multe. Desigur, avem niscaiva încercări , unele din ele chiar reușite, dar „felia“ rămâne fidelă brandului „Șuie“, care chiar și cu o asemenea pauză discografică pare a nu avea concurență. Nu e neapărat un atu chestia asta, dar așa stau faptele. 

La fel ca și pe precedentul disc, băieții reușesc să ofere un material discografic interesant și inspirat, atât pentru categoria ascultătorilor de „comerț“ cât și pentru omuleții care nu-s deloc impresionați de artificii sonore electronice dublate de texte ușurele. Printre cele douăzeci de melodii care se regăsesc pe acest disc se numără și câteva bucăți suspecte de a deveni „singalong“-uri la festivalurile de vară pline de alcoale scumpe și mâncare proastă, dar și melodii pentru urechi deștepte. Indubitabil, secretul celor de la Șuie constă tocmai în acest balans între underground și radio – friendly, chestia asta ajutându-i dealtfel să-și găsească locul în multe evenimente din țărișoară, fie ele „pentru mase“ sau de nișă. 

Din primele acorduri, e limpede pentru toți că motto-ul discului este întoarcerea la rădăcini. Nu intrați în panică, nu e vorba de Elvis Presley ci de „electronicele“ cu care Șuie și-au început cariera, cum ar fi memorabila „La mare“. Piesa care deschide noul disc colcăie de sound-urile analogice cu iz de The Orb și este de neratat pentru ascultătorii înscriși în ceea ce poartă denumirea de garda veche.  „Mergem mai departe“ aruncă discul spre zona cu care băieții a căror muzică ajunge din difuzoare până – sânge și-au obișnuit fanii în ultima vreme. Refrenul „De la stânga, la dreapta, până-n spate/  mergem mai departe“ se întipărește invariabil în creierul oricui, noul single fiind din categoria melodiilor cu lipici la public. Posesorii de urechi care s-au născut în vremurile în care CD-urile erau la modă vor fi încântați de sound-urile 90s ce se revarsă din „Hello Home“, iar „Etajul 10“ este relevantă grație textului în care băieții „o ard“ pe casa scării: „mă duc la etajul șase / ghici ce urmează/ o să îmi pierd pe scări/  bonurile de masă“.  Vocea de robot care se revarsă din „Mașina de dans“ nu are cum să nu te ducă cu gândul la creațiile Kraftwerk sau Daft Punk, iar „Omul de gheață“ te păstrează în aceleași coordonate sonore. O surpriză cât se poate de dulce vine odată cu „Retro Future“, în care își face apariția și acel specific bass numit „acid sound“ cunoscut din creațiile lui Josh Wink (de exemplu)  combinat cu alte bunătățuri , sesizabile pentru oamenii care nu au aflat de termenul „rave“ doar de pe Google. 

Momentele inspirate se lăfăie din plin și-n „Rin Tin Tin“, care are efecte fresh din categoria bass – music. Dacă melodia asta care va face furori în rândul celor care ascultă Skrillex sau Flume ar fi avut și text, putea deveni the next hit. Ușoare arome din categoria Mr. Oizo sunt sesizabile în piesa „Mmm“, iar una din cele mai reușite bucăți de aici poartă numele de „Îmi vine să cânt“, un amestec de Depeche Mode și Caribou, cu un text drăguțel de tot: „Aș vrea să locuiesc pe o stație orbitală /  să stau și să privesc aurora boreală / .ca un astronaut departe de pământ./ mă  simt atât de bine / și-mi vine să cânt....“. 

„Ne vedem în Neolitic“ și „Neon Star“ sunt alte momente bunicele, iar pe final...băieții plusează cu ceva surprinzător. Titlul melodiei te duce la vremurile în care Marusha cucerea topurile cu „Over the rainbow“, însă piesa „Dincolo de curcubeu“ te catapultează în bucățile semnate Klaus Schulze sau Vangelis, melodia fiind un soi de blues cosmic cu synth-uri melodioase din categoria celor folosite cu mulți – mulți ani în urmă de francezii de la Space, creditați adesea ca exponenții curentului space – disco, care a dus la apariția a ceea ce numim nowadays drept „electronica“. 

Una peste alta, Michi, Dobrică și Bean rămân pe „felie“ bine de tot , pionierii muzicii electronice de dans din România rămânând astfel „în cărți“ cu un album meseriaș. Care deocamdată se găsește la liber aici la download. Și care va avea și variantă pe vinil, după cum spun băieții de la Șuie.