Se afișează postările cu eticheta Aeroplane. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Aeroplane. Afișați toate postările

6 oct. 2010

Aeroplane - We Cant Fly

Fiindca mi-au ajuns la urechi cateva remixuri incredibil de interesante cu semnatura Aeroplane, trebuie sa recunosc ca m-am numarat printre aceia care au asteptat cu un deosebit interes acest disc. Care trebuie sa recunosc, e „altfel”. Decat majoritatea discurilor dance de la ora actuala dar si fata de ceea ce m-am asteptat. Spre deosebire de armata de muzicieni aflati in muzica electronica care refac chestii clasice pe beat-uri moderne, Vito de Luca amesteca feelingul progressive – rock si pe alocuri chiar krautrock cu tendintele moderne taman in stilul componistic. Iar rezultatul este unul surprinzator, care pe alocuri straluceste. Nimic mai adevarat, are si momente in care e hilar. Cine stie, poate inca nu e momentul pentru asa ceva. Lumea nu e inca pregatita pentru un amestec de balearic – house cu krautrock. We cant fly e un disc ciudat, „croit” nu tocmai pentru publicul larg.
Asteptari: Aeroplane e unul din hiturile celor de la Red Hot Chilli Peppers. Dar si numele unui proiect belgian format din Stephen Fasano si Vito de Luca, care de prin 2007 a surprins intreaga suflare mondiala „dance” cu niste remixuri pur si simplu mirifice. Ei bine, primul a parasit in luna iunie „echipajul”, iar We cant fly este albumul de debut al aeronavei pilotate acum numai de Vito de Luca.

Rezultat: Fiindca mi-au ajuns la urechi cateva remixuri incredibil de interesante cu semnatura Aeroplane, trebuie sa recunosc ca m-am numarat printre aceia care au asteptat cu un deosebit interes acest disc. Care trebuie sa recunosc, e „altfel”. Decat majoritatea discurilor dance de la ora actuala dar si fata de ceea ce m-am asteptat. Spre deosebire de armata de muzicieni aflati in muzica electronica care refac chestii clasice pe beat-uri moderne, Vito de Luca amesteca feelingul progressive – rock si pe alocuri chiar krautrock cu tendintele moderne taman in stilul componistic. Iar rezultatul este unul surprinzator, care pe alocuri straluceste. Nimic mai adevarat, are si momente in care e hilar. Cine stie, poate inca nu e momentul pentru asa ceva. Lumea nu e inca pregatita pentru un amestec de balearic – house cu krautrock. We cant fly e un disc ciudat, „croit” nu tocmai pentru publicul larg.

E un semnal de alarma atunci cand un duo devine „solo”, chiar inaintea albumului de debut. Iar atunci cand vorbim de muzica „dance”, chestiunile sunt si mai complicate. Exista o sumedenie de DJ „tari”, dar putini dintre acestia sunt in stare sa compuna piese proprii decente. Nu e cazul aici. La capitolul compozitie belgianul e o sursa nesecata de inspiratie. In plus si productia este jos palaria. Nici la capitolul diversitate nu ai ce sa reprosezi acestui disc. Cu toate aceste puncte pozitive, We cant fly nu e ceea ce ar fi trebuit sa fie. Chiar daca printre cele 12 piese ale discului gasesti o varietate stilistica nemaintalnita demult la un album de aceasta factura, ghiveciul e uneori nereusit. Iar putinele momente de exceptie nu compenseaza balastul prezent.

Fara indoiala momentul cel mai neizbutit este Point of no Return. O lalaiala de vreo cinci minute care are pretentia de a fi o struto – camila intre Pink Floyd si Giorgio Moroder, dar e din categoria „asa nu”. Din aceeasi bransa face parte si I dont feel, o piesa care debuteaza cu o voce a la Tina Turner care pe un ton mega – enervant decreteaza I hear the footsteps drop and I knock on the doooooor! Inexplicabil, in a doua jumatate a piesei care incepe de parca ar fi fost o melodie care n-a intrat pe vreun album Huey Lewis and the News, ascultatorul este bombardat de cateva mostre de HI – NRG.  E cconceptul acela de 2 in 1, numai ca in acest caz linkul dintre ele e inexistent. Nici finalul discului nu e mai breaz: We fall over ar fi fost o piesa interesanta pe finisul unui album semnat „cine stie care artist indie din vremurile noastre“. Spre deosebire de Point of no Return exista aici un moment in care influentele Pink Floyd au sarm: London Bridge. Si asa am ajuns la piesele „neutre”. Acelea care nu sunt neaparat catastrofale, dar nu au nici pe departe tentatia de a deveni slagare. Aici intra     Mountains of Moscow, Without Lies si chiar si Good Ridance, desi aceasta din urma are o voce de country care nu pusca defel cu beat-ul piesei.

Avem insa si doua-trei diamante. Single-ul Superstar e o incrucisare fericita intre rock-ul a la Steely Dan sau Billy Joel si vocoderul misto a la Daft Punk, combinatia fiind una fermecatoare, la fel ca si Caramellas. Insa de departe „the best” este My enemy, o piesa care are cateva mostre de Hercules & Love Affair si nu numai. E Cerrone in vremurile sale bune sau – daca vreti – Giorgio Moroder la puterea a treia. My enemy e o piesa care merita sa intre in topul celor mai bune piese „disco” pe ultimii zece ani. Din pacate, e totodata un moment in care iti dai seama ce ar fi putut iesi din acest album. Daca….

Recomandari: Pentru aceia care se multumesc cu trei piese misto de tot, plus balastul de rigoare. Dar pentru o privire de ansamblu asupra Aeroplane va recomand cu caldura remixurile lor anterioare. Especially Sebastien Tellier – Kilometer sau Lullabies in the Dark – Song for Marie and Elise. Si nu uitati nici de mixurile lor lunare disponibile free pe Internet.