Asteptari: Finlandezii de la Apocalyptica si-au facut un nume in momentul in care violoncelistii au abordat intr-o maniera interesanta preluari dupa Metalicca, albumul lor de debut din 1996 fiind intr-adevar unul solid. Mai apoi au umblat si la cover-uri dupa Faith no More, Sepultura si Pantera iar 7th Symphony iar acesta este discul cu numarul noua din discografia formatiei.
Rezultat: Pe de o parte e absolut normal ca atunci cand descoperi “o felie” care iti aduce succes, sa nu schimbi macazul. Pe de alta parte, parca nu e tocmai in regula ca muzica sa fie “previzibila”, in orice circumstante. Ca si-n multe alte cazuri, adevaratul “lipici” al trupei Apocalyptica il reprezinta evolutiile lor live. Concertele lor cu trei violonisti si un tobar sunt cat se poate de antrenante. Am avut ocazia sa experimentez asta in momentul cand trupa a cantat la festivalul Peninsula, acu cativa ani. Din pacate, fotoliul de acasa are alta semnificatie cel putin atunci cand vine vorba de muzica acestei trupe. Nimic de zis, piesele suna foarte lucrate, totul curge snur, dar ceea ce lipseste aici este originalitatea. The Beatles au fost o formatie legendara, dar daca te pui sa asculti in 24 de ore toate albumele lor cap – coada pe repeat, parca iti vine sa te plictisesti nitel, nu?
Desi in mare parte persista un feeling de deja – vu, discul asta are si momente in care te prinde. Nu neaparat din cauza entuziasmului pe care il vor avea unii dintre voi la auzul colaboratorilor de pe aceasta simfonie. Care sunt binecunoscutii Dave Lombardo din Slayer sau Gavin Rossdale din Bush. Si mai putin cunoscutii Brent Smith din Shinedown, Lacey Mosley din Flyleaf si Joe Duplantier din Gojira (aceasta din urma fiind o trupa de heavy – metal din Franta, nu autohtonul DJ cu acelasi nume). Ridicol de misto e atunci cand dupa nebunia de piesa numita 2010 (realizata cu Dave Lombardo) ureaza un interludiu de vreo doua minute de muzica aproape clasica numit Beautiful. E ca si cum te-ai teleporta de la un concert Soulfly la unul cu Richard Clayderman. Iar mai apoi vocea solistei Lacey Mosley suna pentru cateva clipe de parca ar copia-o pe Shakira. Evident, rock-ul “adevarat” persista in doze acceptabile in marea majoritate a pieselor. Iar adierea de alternative, data de End of Me, piesa cantata de solistul celor de la Bush e si ea acceptabila. Doar ca per ansamblu, albumul acesta naste o nedumerire. Ok, stilul Apocalyptica a fost unul interesant la inceput. Poate mai e acceptabil pentru cei care poseda acasa un tricou cu ei, dar care e drumul care trebuie parcurs de acum inainte? Probabil ca e o intrebare la care nici membrii trupei nu au un raspuns valabil….
Recomandari: Pentru cei care n-au auzit niciodata combinatia care poate iesi din alaturarea violoncelului la riff-urile suparate din rock. Un caz ca i-ati descoperit deja pe Apocalyptica 7th Symphony e un disc cu schepsis: poate fi antrenant pentru cateva clipe, chiar daca undeva in spate persista ideea de “am mai auzit inainte asta”.