Se afișează postările cu eticheta Brigitte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Brigitte. Afișați toate postările

5 feb. 2015

Brigitte - A bouche que veux-tu

Probabil că mi-ar lua mult timp să adun şi să enumăr mulţimea de nume prezente în industria muzicală actuală care oferă urechilor melomanilor mostre de aşa numită „retro“ music. Dealtfel, fiecare gen muzical a devnit în ultima vreme un soi de retro, iar amestecul dintre subgenuri a devenit ceva la ordinea zilei. Şi totuşi, din când în când, apare câte ceva care iese în evidenţă. E şi cazul formaţiei Brigitte. Că muzica franceză a avut dintotdeauna un „quelque chose“ aparte nu mai e un secret pentru nimeni. Pentru a confirma această afirmaţie vă invit cât se poate de călduros să purcedeţi la audierea celui de-al doilea album al celor două membre ale acestei trupe Sylvie Hoarau şi Aurélie Saada. 

Tipele îşi definesc muzica drept „un amestec de flower power, lounge – pop, retro şi cabaret francez, care produce un sunet hippie – chic autentic“. E o descriere idioată şi şmecheră în acelaşi timp, fiindcă e destul de greu să aplici orice etichetă acestui produs. Desigur, e retro, dar cu atâtea influenţe încât ţi-e şi lene să te gândeşti la toate. L'échappée belle, piesa care deschide acest disc, e un soi de Bronski Beat din anii 80. Doar că în locul lui Jimmy Sommerville eşti tratat cu două voci elegante, care conferă un şarm aparte compoziţiei.  A bouche que veux-tu debutează cu un intro misterios, după care un amalgam de cabaret şi synth pop se amestecă constant, rezultatul fiind un remember din perioada Studio 54. Sau poate de filmul Thank God It's Friday? 

Lucrurile devin şi mai „disco“ în piesa J'sais pas, care aduce niţel şi a Daft Punk, dar registrul se schimbă odată cu sonorităţile exotice ale piesei Oh Charlie chéri. Şi fiindcă orice perioadă de aur are parte şi de un sfârşit, la miezul albumului avem piesa „Le déclin“. În momentul când asculţi cu atenţie „Hier encore“ nu ai cum să nu-ţi aminteşti de scoţianca Aneka ş-al ei Japanese Boy, fiindcă eşti asaltat de sound-uri exotice.  Un alt soi de retro găseşti în piesa „Les filles ne pleurent pas “, iar Le perchoir“ pare a fi făcută special pentru următorul film semnat Quentin Tarantino. Una peste alta, Brigitte e pop. E cabaret. E şi chanson francaise. Poate fi şi un soundtrack. Fiindcă discul ăsta te introduce într-un film aparte. Practic la fiecare audiţie poţi avea impresia că asişti la un alt film. În care îţi apar în faţa ochilor Diana Ross, personajele feminine din filmele lui Brian De Palma sau epoca în care Beegees făceau furori cu Saturday Night Fever. Dincolo de retro, piesele astea au şi un feeling actual. Întreaga construcţie e o mostră de muzică executată cu pasiune şi rafinament. Un disc aparte, croyez moi.