Pentru cine nu stie, Bruce Springsteen este adeptul unui mainstream rock “born in the U.S.A.“ lipsit de fantezie dar care prinde bine la mase. Din acest motiv, discurile distinsului muzician care a declarat la un moment dat ca „am incercat sa evit responsabilitatile, de aceea am devenit muzician“ este la fel de previzibil si interesant ca si cotele apelor Dunarii. Desigur, cele peste 120 de milioane de albume vandute in lumea intreaga ii confera un statut de legenda domnului care la cei 62 de ani ai sai este poreclit The Boss, dar sa spui ca Wrecking Ball e unul din cele mai “nervoase” albume ale domnului care a editat printre altele hituri ca Streets of Philadelphia sau Born in the U.S.A. e o mica – mare exagerare. Numerosi critici s-au intrecut in a aduce osanale acestui material: cei de la Rolling Stone au notat ca discul asta e “cel mai turbulent” disc scos vreodata de The Boss, in timp ce Andy Gill de la revista Uncut i-a dat nu mai putin de nota 9 numindu-l “briliant”. Ei bine, nu stiu exact ce au ascultat domnii cu pricina caci cel putin pe plan muzical albumul acesta nu aduce nici macar un gram de ceva nou in compozitii. Totul e batut in cuie: e un talmes – balmes de blues - country – rock peste care sunt adaugate stropi de melodii care iti proiecteaza in fata ochilor o carciumoara irlandeza ( Easy Money sau Death of my hometown). Una din piesele de aici care este dedicata recesiunii, il are ca invitat special pe Tom Morello de la Rage Against the Machine, care dealtfel isi mai da cu chitara si pe Jack of all trades, o alta melodie de aici. Ei bine, in cazul in care nu citesti acest fapt pe tracklist exista mari sanse sa-ti scape aceasta colaborare caci vajnicul chitarist din Rage against the Machine nu exceleaza prin nimic. Trebuie sa marturisesc ca n-am fost niciodata un fan al lui The Boss, chiar daca au existat cateva track-uri care uneori mi-au picat cu tronc. Din pacate, nici acest al 17-lea album de studio al lui The Boss n-o sa schimbe cu nimic acest fapt, caci cele 11 piese incluse pe Wrecking Ball sunt plate si usor de uitat. E drept, Bruce Springsteen n-a excelat niciodata prin genialitate, iar tocmai datorita acestui fapt a fost intotdeauna pe culmile succesului.Se prea poate ca muzica asta sa fie una sincera si care ocoleste falsurile, dar pentru cei care considera ca arta inseamna nitel mai mult decat a fi sincer, Wrecking Ball nu poate fi un disc memorabil. E un album editat de Bruce Springsteen, exact ca celalalte, si care nu-ti va schimba defel opinia despre the Boss, indiferent daca te consideri fan sau in tabara adversa.
Asteptari: Exista doua metode de a te apropia de acest album: cel cinic ar fi acela ca piesele de aici n-au fost destul de bune pentru a-si gasi locul pe discul editat in 1978 de Bruce Sprinsgteen care poarta numele de Darkness on the edge of town. Pentru cine nu il cunoaste inca pe domnul care e poreclit The Boss, ar trebui sa isi noteze doar doua amanunte: omul acesta a vandut peste 120 de milioane de discuri si are la activ 20 de premii Grammy.
Asteptari:The Gaslight Anthem este o trupa de rock n roll din New Jersey. Cand spun rock n roll, nu ma refer neaparat la Elvis sau rockabilly, ci tonele acelea de muzica fabricata in adncul sufletului. Oamenii au editat pana acum doua albume bine primite de criticii muzicali, iar American Slang are toate atu-urile pentru a deveni un disc de referinta.
Rezultat: Nu ai cum sa nu incepi o recenzie despre acesti americani fara a aminti de Bruce Springsteen. The Boss a cantat alaturi de ei in cateva ocazii si acest lucru n-are cum sa fie unul daunator pentru nimeni. Similitudinile cu muzica lui Springsteen merg insa numai pana la anumit punct. Spre deosebire de The Boss, The Gaslight Anthem sunt un fel de Need for Speed: muzica lor e parca pe fast forward si nici nu au creatii din categoria „peste sase minute“. Scurt si la obiect. Plusuri ar fi riff-urile solide sau strofele care suna a adevarate refrene. Ce mai, e o muzica creata parca pentru a fi cantata la open – air – uri in fata a zeci de mii de oameni.
Feeria rock emana inca din start, unde piesa care da titlul materialului este mega – antrenanta. Chiar daca multe “clisee” ale curentelor rock actuale sunt evitate cu buna stiinta, melodiile reusesc sa surprinda prin dinamicitate si omogenitate Chiar daca pe plan muzical de la Bruce Springsteen la The Clash este un drum lung, americanii reusesc sa inglobeze si influentele punkerilor englezi mai ales in piese ca Stay lucky sau The Queen of Lower Chelsea. Aceasta din urma este o adevarata demonstratie de imbinare perfecta a unei linii de chitara simple cu ritmuri reggae. Ritmurile turbo din piesa Orphans sunt si ele adorabile si te fac sa compari piesa cu Born to run-ul lui Springsteen. Cu siguranta e unul din momentele care merita reascultate de cat mai multe ori. In ciuda titlului, The Spirit of Jazz, ramane in zona riff-urilor dementiale. Asa dupa cum sade bine unei trupe de calibru,The Gaslight Anthem isi incheie albumul printr-o piesa atipica. We did it when we were young e unica piesa “linistita” a discului, dar una care nu e balada tipica la care te-ai astepta de la asa o trupa. E rock n roll si aici pana la ultima picatura.
Se prea poate ca in unele momente vocea solistului sa dea impresia unui Rod Stewart. Sau poate Brandon Flowers? Nici nu mai conteaza, fiindca ceea ce ramane este un disc solid, care merita sa-I propulseze pe americanii The Gaslight Anthem in randul trupelor care au un cuvant de spus in evolutia rock-ului.
E un album de care merita sa te indragostesti neconditionat. Si asta pentru ca in domeniul rock n roll – ului rasar tot mai rar nume care sa iasa in evidenta. The Gaslight Anthem e unul dintre ele, cu siguranta. Care suprinde cu o reverie sonora care vine direct din pantece si se adreseaza inimii. Pe alocuri e un fel de amestec intre punk si mainstream rock, dar care face furori. Exista posibilitatea sa sesizezi sound-uri de chitara a la Tom Petty, Counting Crows sau Bruce Springsteen insa toate acestea sunt impachetate in energia de odinioara a punk-ului. Chiar daca paralele cu Springsteen sunt inevitabile, liderul Brian Fallon e mai degraba un fel de Bono in vremurile lui de inceput. American Slang merita cu prisosinta sa fie mentionat in clasamentele de final de an pe locuri fruntase. E muzica sincera, suta la suta. De aceea vi-l recomand cu acelasi procent.
Recomandari: Pentru oricine vrea sa-si aplece urechea la un good old rock n roll updatat pentru 2010.
Pentru cine nu stie, Bruce Springsteen este adeptul unui mainstream rock “born in the U.S.A.“ lipsit de fantezie dar care prinde bine la mase. Din acest motiv, discurile distinsului muzician care a declarat la un moment dat ca „am incercat sa evit responsabilitatile, de aceea am devenit muzician“ este la fel de previzibil si interesant ca si cotele apelor Dunarii. Desigur, cele peste 120 de milioane de albume vandute in lumea intreaga ii confera un statut de legenda domnului care la cei 62 de ani ai sai este poreclit The Boss, dar sa spui ca Wrecking Ball e unul din cele mai “nervoase” albume ale domnului care a editat printre altele hituri ca Streets of Philadelphia sau Born in the U.S.A. e o mica – mare exagerare. Numerosi critici s-au intrecut in a aduce osanale acestui material: cei de la Rolling Stone au notat ca discul asta e “cel mai turbulent” disc scos vreodata de The Boss, in timp ce Andy Gill de la revista Uncut i-a dat nu mai putin de nota 9 numindu-l “briliant”. Ei bine, nu stiu exact ce au ascultat domnii cu pricina caci cel putin pe plan muzical albumul acesta nu aduce nici macar un gram de ceva nou in compozitii. Totul e batut in cuie: e un talmes – balmes de blues - country – rock peste care sunt adaugate stropi de melodii care iti proiecteaza in fata ochilor o carciumoara irlandeza ( Easy Money sau Death of my hometown). Una din piesele de aici care este dedicata recesiunii, il are ca invitat special pe Tom Morello de la Rage Against the Machine, care dealtfel isi mai da cu chitara si pe Jack of all trades, o alta melodie de aici. Ei bine, in cazul in care nu citesti acest fapt pe tracklist exista mari sanse sa-ti scape aceasta colaborare caci vajnicul chitarist din Rage against the Machine nu exceleaza prin nimic. Trebuie sa marturisesc ca n-am fost niciodata un fan al lui The Boss, chiar daca au existat cateva track-uri care uneori mi-au picat cu tronc. Din pacate, nici acest al 17-lea album de studio al lui The Boss n-o sa schimbe cu nimic acest fapt, caci cele 11 piese incluse pe Wrecking Ball sunt plate si usor de uitat. E drept, Bruce Springsteen n-a excelat niciodata prin genialitate, iar tocmai datorita acestui fapt a fost intotdeauna pe culmile succesului.Se prea poate ca muzica asta sa fie una sincera si care ocoleste falsurile, dar pentru cei care considera ca arta inseamna nitel mai mult decat a fi sincer, Wrecking Ball nu poate fi un disc memorabil. E un album editat de Bruce Springsteen, exact ca celalalte, si care nu-ti va schimba defel opinia despre the Boss, indiferent daca te consideri fan sau in tabara adversa.