Charlotte Gainsbourg s-a nascut din Je t'aime... moi non plus si dupa cateva RMN-uri si un rol de milioane in Antichrist s-a aliat cu inegalabilul Beck. Discul IRM (frantuzescul pentru RMN) este o excursie psihadelica prin cotloanele muzicii medicinale, deloc toxic si cu un zece pe linie pentru rezultat.
Nu e nevoie sa stii sa deosebesti un Monet de un Cezanne ca sa poti asculta o melodie. Nu e nevoie sa stii sa canti la vreun instrument sau sa termini Berklee pentru a-ti da parerea vizavi de una din miile de piese care se nasc in fiecare luna pe intreg Globul. S-atunci, care e secretul? Cum poti sa iesi in evidenta fata de restul lumii? Cum poti scoate ceva care sa rupa gura targului? Exista mai multe variante. Pentru frantuzoaica Charlotte Gainsbourg inspiratia a venit din numeroasele RMN-uri pe care le-a facut dupa ce a suferit o hemoragie craniana in urma unui accident produs la o tura de schi nautic. Nu doar numele acestui album IRM (RMN in limba franceza) este ciudat. Si asta pentru ca toate piesele au fost compuse si produse de nimeni altuil decat creatorul hitului I m a loser baby, so why don’t you kill me, nimeni altul decat Beck in persoana.Multa lume o stie pe Charlotte gratie rolului ei din filmul Antichrist, pentru care dealtfel a castigat premiul de cea mai buna actrita la festivalul de la Cannes din 2009. Fiica celebrilor Serge Gainsbourg si Jane Birkin (da, da, cuplul care a produs prima piesa din lume cu un orgasm simulat Je t'aime... moi non plus), Charlotte a jucat intr-o serie de filme si se afla la al treilea material discografic, unul care se pare ca o va catapulta definitiv in sertarul muzicienilor care au ceva de spus. E drept, aplauzele i se cuvin in mare masura si lui Beck, insa nici frantuzoaica nu-i de lepadat....
Piesa care da titlul acestui album are niste sunete scoase parca de masinaria aia de care dai cand te duci sa-ti faci RMN-ul. Este un electro cat se poate de ciudat, un amalgam de idei americane (Beck) impachetate intr-un stil pur european, o piesa care iti da fiori si care nu ai cum sa n-o indragesti daca nu esti cantonat in sabloane de pe vremea bunicii. Este o perversiune electro in adevartul sens al cuvantului si unul din lucrurile cu adevarat faine aici este ca stilistic acest album este de o diversitate inspaimantatoare. Duetul Heaven Can Wait este una din cele mai bune cantece pe care Oasis nu le-a compus niciodata. Si totodata una din cele mai slefuite piese care dau o culoare aparte acestui produs. Probabil ca nici un sfert din cei care fredoneaza orice piesa pe care o aud in acel moment la radio nu ar fi in stare sa numeasca interpretul sau solista care tocmai le incanta urechile. Procentul celor care stiu muzica este destul de generos si asta pentru ca am exclus din start manelistii. Dar cu Charlotte Gainsbourg, treaba sta altfel. E ea, nu se poate s-o confunzi cu nimeni. Iar acest disc construit cu Beck este unul cat se poate de autentic, de pus pe repeat.
Dandelion suna a orice hit din zestrea celor de la T Rex in timp ce In the End seamana cu orice piesa din repertoriul pop tipic francez, cu mentiunea ca e destul de scurta pentru a nu plictisi. Le Chat Du Cafe are o atmosfera desprinsa din filmele lui Hitchcock iar pe alocuri aminteste perfect de piesele lui Serge Gainsbourg iar Greenwich Mean Time este cel mai bun exemplu al talentului pe care il are Beck atunci cand vrea sa faca ceva cu adevarat iesit din canoane. Singura constanta a discului este vocea cat se poate de la locul ei a solistei Charlotte, in rest experimentele curg cu duiumul si trebuie sa recunosc ca de data asta Beck chiar s-a autodepasit. Time of the Assasins este un fel de PJ Harvey cu accente frantuzesti. Voyage nu suna deloc a piesa cu acelasi nume de Desireless, este o noua mostra de piesa pop slefuita la marea arta. In mod ciudat sau nu, discul se termina intr-o nota de blues cat se poate de alternativ cu riff-uri generoase si percutie bogata, piesa Looking Glass Blues fiind doar una din delicatesele puse la consum pe acest material. Vanities e singura creatie de aici care nu convinge, dar unde ati mai vazut voi un disc perfect cap - coada?
Discul creat de Beck si Charlotte Gainsbourg este o excursie psihadelica prin cotloanele muzicii medicinale, daca luam in considerare RMN-ul care da titlul albumului. Lasand gluma la o parte este un disc cu multa substanta, care isi trage seva atat din pop - ul francez demult uitat de melomani cat si din ideile alternative propagate cu mult sarm de catre americanul Beck. O incantare muzicala care nu are cum sa nu fie pe placul celor care nu s-au inregimentat in muzica de tip bubble - gum prezenta pe toate gardurile.