Se afișează postările cu eticheta Classic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Classic. Afișați toate postările

14 apr. 2016

Anna Meredith - Varmints

                                                 
Mai ştie oare cineva azi ce înseamnă muzică contemporană? Graţie numeroaselor experimente muzicale realizate în ultima vreme, termenul cu pricina a devenit cel puţin la fel de fad ca şi definiţia de rock alternativ sau electronic music. Albumul de debut al britanicei Anna Meredith ar putea fi un soi de muzică contemporană. Şi asta pentru că piesele care se regăsesc pe acest Varmints sunt la prima vedere o combinaţie ciudată între muzică clasică şi electronică. Două stiluri care aparent sunt ca apa şi uleiul. Desigur, de-a lungul vremurilor, mulţi artişti au abordat acest amalgam. Cu mai mult sau mai puţin succes. În cazul artistei britanice „salata“ cu pricina poate fi încadrată lejer la capitolul delicatese, din mai multe posibile motive. Unul ar fi acela că Anna Meredith se simte bine în ambele ipostaze. Artista a devenit cunoscută prin participarea ei în din BBC Scottish Symphony Orchestra şi Sinfonia VIVA. Pe lângă asta, a compus diverse chestii clasice, dar a cochetat adesea şi cu sound-urile electronice. Carevasăzică, ştie să facă switch-uri superbe între cele două stiluri. Dar asta nu e tot. Căci, Varmints are arome de folk. Ba chiar şi de rock. Presărate cu beat-uri folosite îndeobşte de artişti de genul Caribou. Toate acestea adăugate într-un aluat de muzici clasice copt cu mare grijă în laboratorul personal al artistei. Poate ar mai fi de adăugat şi faptul că muzica asta e undeva între casual şi haute couture. Are destule perle şi pentru cei care caută cu tot dinadinsul originalitatea dar nu poate fi neglijată nici de către aceia care caută lucrurile mai simple şi relaxate.


Varmints începe într-un mare fel cu Nautilus, o piesă care are vreo patru anişori vechime, dar care trasează cât se poate de exact drumul pe care păşeşte artista britanică. Într-un interviu acordat site-ului diymag, creatoarea acestui album sublinia faptul că ea nu compune pastişe. „Nu încerc să scriu versiuni ale unui cântec. Cred că au ieşit aşa cum trebuie. Fiecare cântec are ceva al lui, care m-a făcut să-mi doresc să-l compun“ spunea Anna Meredit, care în trecut a compus printre altele şi Concerto for Beatboxer and Orchestra (o colaborare cu Shlomo). Single-ul Taken este un alt moment care zugrăveşte pe deplin multitudinea de influenţe ale artistei. Sintetizatoarele sincopate dublate de incursiunile chitaristice a la Nirvana sunt combinate cu voci din zona art – pop într-un mod cât se poate de izbutit şi conferă melodiei un aer aparte. „Nebuniile“ experimentale sunt combinate cu momente din zona de confort a muzicii clasice (Lost Rose). Vocea artistei care se face auzită în Something Helpful aminteşte de vremurile folk ale muzicii britanice, în timp ce R – Type oscliează undeva între dance, clasic şi rock. Există şi momente apropiate de muzica pop a vremurilor noastre (Dowager, de exemplu), iar The Vapors este o excursie de aproape şapte minute în lumea plină de mistere a artistei britanice, cu dese incursiuni în muzica clasică dar şi percuţii cât se poate de impresionante, care nu se regăsesc de obicei în această zonă. Ghiveciul acesta de stiluri este cât se poate de reuşit în acest caz şi oferă ascultătorilor open – minded o experienţă de zile mari. Categoric, Anna Meredith este o vizionară. Pe parcursul albumului ei de debut ai impresia că asisţi la o „înfruntare a titanilor“. Una în care nu există un verdict final.  Folk-ul se ia la trântă cu bass music, iar în celelelte reprize asişti şi la meciuri între dance şi rock, dar influenţele clasice nu au adversar p-aici. Diversele „direcţii“  fac din acest Varmints o audiţie mai mult decât agreabilă. Indubitabil, este unul din cele mai interesante albume ale anului în curs.




13 oct. 2015

Teo Milea - Open Minds

Teo Milea a reuşit să devină în scurt timp o figură aparte în muzica românească. Deşi şi-a început cariera solistică doar în luna aprilie a anului 2012, artistul timişorean născut în Chişineu Criş a reuşit să creeze vâlvă, fiind invitat la evenimente cu ştaif desfăşurate în sediul Comandamentului NATO din Bruxelles, pe scena Operei din Dortmund sau în cadrul celei mai mari expoziţii mondiale de produse ecologice din lume, la Nurnberg. 

Primul său disc numit „Pe clape albe şi negre“ a „prins“ binişor într-o industrie muzicală românească caracterizată cât se poate de bine de expresia „alandala“ şi cu ajutorul unui marketing cât se poate de adaptat  vremurilor moderne, Teo Milea a devenit un produs „pop“. Nu acel „pop“ care caracterizează muzica difuzată la posturile de radio româneşti, ci acel pop britanic care în româneşte e echivalent cu „popular“. O chestie de apreciat mai ales pentru faptul că ne referim la un artist care în România anului 2015 apare în faţa publicului cântând la pian. E drept, între piese mai spune şi glume şi povestiri haioase, dar asta intră deja la capitolul marketing. În luna martie a anului 2014, timişoreanul a reuşit să umple până la refuz Filarmonica Banatul din Timişoara. Faima lui Teo Milea s-a clădit „brick by brick“ şi desigur, rând pe rând au apărut şi cârcotaşii. Formaţi din colegi de breaslă invidioşi pe succesul „peste noapte“ al artistului sau diverse persoane încătuşate în gândiri nedemne de secolul în care trăim şi otrăviţi de sentimente negative.

Open Minds, cel de-al doilea album semnat Teo Milea, este un disc mult mai matur decât debutul de acum trei ani. E şi normal să fie aşa, căci pe parcursul acestei perioade artistul a avut ocazia să „testeze“ publicul. Peste influenţele strict din muzica clasică, artistul a presărat pe ici colo şi artificii sonore „melodioase“ folosite de mulţi artişti contemporani din această breaslă de dincolo. Nu e un secret pentru nimeni faptul că la concertele susţinute de Teo Milea au participat destui oameni care au recunoscut faptul că a fost primul prilej în care au luat contact cu muzica clasică. Iar acest amănunt este unul de admirat, indiferent de ce gândesc „puriştii“ care blamează acest fenomen de contopire a mentalităţilor străvechi cu cele moderne. Stilistic, compoziţiile din Open Mind, au rămas în zona Mozart, Chopin, Rachmaninoff, Einaudi sau Esbjorn Svensson. Pe ici pe colo cu niscaiva topping de Volker Bertelmann sau Nils Frahm. Eventualele influenţe pot curge mai departe, dar esenţialul este că cele şase compoziţii incluse aici totalizează aproape 57 de minuţele de balsam sonor. 

Pentru a înţelege discul, e nevoie să te deconectezi complet de la orice altă ocupaţie. E genul acela de disc care nu are „highlight-uri“, ci „curge“ lin şi fermecător. Poate fi comparat cu starea pe care o ai când te afli în faţa unui izvor de apă de munte şi priveşti la susurul apei. Se prea poate ca pentru cineva care trece pe acolo întâmplător, priveliştea asta să fie una „de suprafaţă“. Dar, cu cât  admiri mai mult izvorul, descoperi amănunte complexe. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Pentru partea grafică a albumului Lucian Tidorescu a realizat două tablouri, pentru videoclipul Silence artistul a apelat la Amalia Gaiţă, care a contribuit şi la diverse visualus-uri, iar pentru înregistrarea acestui disc Teo a petrecut câteva săptămâni la DS Pro Studio. Aşa s-au născut Cathedral, Streets in crayon, 1st Sun, Forever Yours, Silence şi Journey, cele şase track-uri care se regăsesc pe Open Minds. Mi-aş fi dorit ca CD-ul să conţină şi o cărticică, în care ascultătorul să fie „îndrumat“ în povestea fiecărei piese. Şi mai frumos ar fi fost ca albumul acesta să apară şi pe suport de vinil. Dar haideţi să lăsăm utopiile deoparte, căci într-o lume muzicală românească în care artiştii consacraţi nu mai scot albume din cauza faptului că „nu se mai rentează“, apariţia unui asemenea album este o sărbătoare. E bine ştiut faptul că peste doar câteva zile, Teo Milea părăseşte definitiv România, urmând să-şi continue cariera în îndepărtele ţinuturi ale Canadei. Nu putem decât să-i urăm succes pe mai departe. Chiar dacă nu e revoluţionar în sensul strict al cuvântului, Open Minds e un must – have pentru melomanii care apreciează lucrurile simple şi spuse din inimă. Piesele din Open Minds scot la iveală o muzică  sensibilă, care smulge câte puţin din latura pozitivă a fiecărui omuleţ de pe planeta asta. Chapeau bas!

19 nov. 2014

Kiasmos - Kiasmos

Deşi are la activ nu mai puţin de trei materiale discografice şi o serie de soundtrack-uri, numele lui Ólafur Arnalds nu a făcut până acum prea multe valuri. Poate doar datorită faptului că una din coloanele sonore realizate de el - cea pentru serialul britanic Broadchurch - a câştigat un prestigios premiu BAFTA în acest an. Nici celălalt membru al acestui proiect, Janus Rasmussen - solist şi clăpar al trupei Bloodgroup - nu are parte de o recunoaştere internaţională. Lucrurile acestea s-au schimbat însă odată cu acest debut discografic, căci Kiasmos reuşeşte să producă vii emoţii în lumea melomanilor avizi de combinaţii interesante. Pe scurt, chestia asta ar putea fi catalogată un amestec deosebit de inspirat între minimal – techno şi neo – classic. Deşi track-urile astea nu „puşscă“ defel cu melodiile destinate ringurilor de dans s-ar putea ca mulţi dintre pasionaţii de clubbing – music să găsească destule elemente care să-i facă să exprime „waw“. Compoziţiile încep anevoios şi nu urmează pattern-urile obişnuite. Mai mult, beat-ul se opreşte în momentele în care te aştepţi cel mai puţin, iar elementul de „experiment“ pluteşte deasupra întregului disc. Cu toate acestea, albumul reuşeşte să acapareze nu numai urechile obişnuite cu „ciudăţenii“, căci din loc în loc armoniile dezvoltate devin pentru scurt timp al naibii de melodioase, dându-ţi impresia că întreg albumul a fost gândit ca un slalom între două genuri ale muzicii care cu greu pot fi aşezate unul lângă altul în aşa fel încât să sune bine. Prima piesă a discului „Lit“ e deja un semnal de alarmă, căci după un intro care ar putea fi o combinaţie de Prokofiev şi The Orb, track-ul capătă un beat exploziv de techno, undeva până spre mijloc, unde brusc intră-n ecuaţie un pian misterios, care aparent n-ar avea ce căuta acolo. Şi totuşi, amestecul devine pl[cut urechii, iar acest feeling continuă şi-n următoarea piesă „Held“, care păstrează sentimentul ăsta de amestec de apă cu ulei, la prima înfăţişare. Dar care devine o chestie gustoasă până la urmă.  Ascultând următorul track numit Looped, începi să realizezi încet – încet care sunt atu-urile pentru care muzica aceasta îţi intră uşor – uşor sub piele. Să fie din cauza crescendo-urilor care creează momente melodramatice? Să fie din cauza schimbărilor bruşte de beat-uri techno, percuţii şmechere? Să fie din cauza pianului care aparent n-are ce căuta în această formă în compoziţii? Câte puţin din fiecare. „Swayed“ începe într-o manieră mai altfel, semănând în primele ei secunde cu oricare track din zona minimal – techno de pe lumea asta. E un fals start, căci pe parcurs revine magia asta clasic – modern, sound-urile potrivindu-se la fix. Una din cele mai complexe piese de aici este Thrown, care pe parcusrsul a nouă minuţele reuşeşte să înglobeze cel mai bine amestecul ăsta de stiluri propus de cei doi muzicieni nordici. E un fel de „hit“ al acestui disc, dacă mi-e permis să zic aşa, cu schimbări bruşte de armonii şi beat, care te face să visezi cu ochii deschişi. Finaul piesei e cât se poate de surprinzător şi dement, deopotrivă, atribute care se potrivesc pe deplin întregului disc. O altă piesă care ar putea fi considerată o posibilă cireaşă pe tort este Bent, care conţine un climax care te lasă fără cuvinte. Iar în cazul în care asculţi acest album în tihna camerei, cu căştile pe ureche, mai-mai că nu-ţi vine să aplauzi, spre finalul acestei piese, căci explozia de sound-uri nu are cum să nu fie impresionantă pentru orice ureche deschisă la experimente.. Deşi nu-s deloc chitări cu distors pe aici, ai impresia că e un soi de Nirvana cu arome de Laurent Garnier şi George Enescu. Cele nouă minute ale piesei de final, Burnt, sunt din categoria „la superlativ“ şi te face să-ţi doreşti mai mult. Fiecare moment al pieselor Kiasmus sunt construite cu mare grijă, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, sound-urile rezultate au personalitate aparte iar „ciorba“ asta de techno versus clasic sună cel puţin de nota zece plus. Deşi pe alocuri se regăsesc delay-uri şi elemente specifice feliei techno, compoziţiile astea nu te fac să dansezi. Discul ăsta nu se poate asculta în timp ce cureţi cartofi în bucătărie. Cele opt piese necesită o atenţie maximă, având parte de multe fineţuri care nu pot fi descoperite dacă nu eşti trup şi suflet în audiţie. Emoţiile generate de piese sunt diverse şi multiple. E un amestec de iarnă şi vară. Recomand cu căldură Kiasmos tuturor celor care au ascultat cel puţin odată în viaţa lor The Field. Sau rave-ul anilor 90. Sau minimal techno-ul ultimilor ani. Sau neo – classic. Aş îndrăzni să recomand acest album şi celorlalţi. Tuturor celor care sunt deschişi la minte şi acceptă că în anul 2014 graniţele dintre genurile muzicale sunt inexistente. Kiasmus e un disc care se adresează acelora care au răbdarea să descopere ceva mai altfel.



7 ian. 2014

Nils Frahm - Spaces

Probabil că dacă eşti o stană de piatră există şansa să nu fii atins de muzica lui Nils Frahm. Otherwise, nu ai cum să nu asculţi cu urechile ciulite. Germanul care a studiat cu unul din discipolii lui Ceaikovski are un dar aparte de a te teleporta într-o lume mirifică. Spaces e  un disc care te lasă fără cuvinte. Îl „simţi“ cu toată fiinţa şi pe alocuri ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale. E drept, din când în când, graţie aplauzelor care mai apar pe ici pe colo, realizezi că delicatele compoziţii garnisite din plin cu sound-uri de pian au fost inventate şi pentru alţii, dar acest mic amănunt nu are cum să-ţi estompeze din feeling-ul de „good time“ pe care ţi-l conferă acest material sonor. Dacă faci parte din fanii mai vechi ai germanului, vei sesiza că Spaces e un soi de ghiveci, fiindcă conţine piese mai noi şi mai vechi, amestecate şi înregistrate pe parcursul a doi ani de zile în diverse locaţii. An Aborted Beginning, e un start cât se poate de meseriaş, care are darul de a te face atent, iar piesa care dă titlul albumului demonstrează din plin frumuseţea compoziţiilor germanului. Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul „langsam“, astfel încât atunci când ajungi să asculţi Hammers, tresari involuntar, căci explozia de energie de aici e una cât se poate de surprinzătoare. Sunetele de pian mixate cu cele scoase de sintetizator creează un melanj deosebit iar momentele în care armonia este „distorsionată“ cu bună ştiinţă adaugă şi ele plusuri de şarm. Muzicianul dă dovadă şi de un simţ al umorului cât se poate de dezvoltat, căci printre piese se regăseşte chiar o improviaţie pentru tuse şi pentru un telefon mobil (Improvisation For Coughs And A Cell Phone), dar şi „For–Peter–Toilet Brushes–More“, o compoziţie care reuşeşte să te ţină în suspans în ciuda faptului că are aproape 17 minuţele lungime. Abilitatea germanului de a provoca emoţii diverse cu ajutorul pianului e de lăudat, iar în finalul discului , odată cu piesa "Ross's Harmonium", melomanul e „tratat“ cu o altă porţie de deliciu sonor. Dincolo de toate, compoziţiile lui Nils Frahm ating acele zone ale fiinţei umane care sunt răspunzătoare pentru creearea emoţiilor. Categoric, după audiţia acestui album devii niţel mai bun înlăuntrul tău şi te vaccinezi împotiva răutăţii care te înconjoară. Spaces e un disc care emană prin toţi porii săi bun gust, unul din acele discuri care nu conţine defel brizbriz-uri, un album care îţi aduce aminte că muzica e o artă.

28 nov. 2012

Susanne Sundfor - The Silicone Veil

Coperta album Susanne Sundfor The Silicone Veil
In momentul in care esti pus sa etichetezi un album de genul The Silicone Veil, esti intr-o oarecare dificultate. Evident, as putea sa ma avant in descrieri de genul „un amalgam de new classical music stropit din belsug cu influente folk si synth-uri care ti se cuibaresc in ureche instantaneu“. Doar ca....niciuna din etichetele de mai sus nu pot fi aplicate pentru aceasta auditie complexa. Ei bine, din fericire, tocmai asemenea „ciorbe“ greu de descris fac deliciul oricarui meloman interesat de nou si frumos. Daca n-ati trait in ultimii ani in Norvegia, exista mari sanse ca numele de Susanne Sundfør sa nu va spuna nimic. Gratie atotputernicului Internet, am aflat ca acest nume a creeat multe valuri in tara ei natala, unde precedentul ei disc „The Brothel“ a stationat multe saptamani pe prima pozitie a topurilor. The Silicone Veil e un material discografic plin de romante moderne fabricate in tara in care se afla cel mai adanc lac din Europa, care contine o sumedenie de „carlige” sonore care pot deveni obsesive atat pentru amatorii de pop cat si pentru cei care navigheaza mai adesea in asa numita  muzica „clasica“.

23 nov. 2012

Philip Glass - Rework: Philip Glass Remixed

Philip Glass Remixed
Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand aud ca artistul „cutare” a scos un album cu influente dintr-o multitudine de stiluri, tind sa nu dau crezare vestii, caci marketing-ul e-n toti si toate. Ei bine, pun pariu ca cei care vor asculta cap – coada acest material discografic ce contine pe parcursul a doua CD-uri remixuri ale unor compozitii Philip Glass, vor avea parte de asa ceva. Urcehile desfundate vor percepe acilea fel si fel de „tendinte”, de la glitch – house la ambient, de la classic la chillwave, de la pop la jazz, si lista poate continua. Intr-o anumita masura e si normal sa fie asa, caci lista artistilor care au contribuit la acest proiect este cat se poate de variata. Aproape ca esti tentat sa spui ca discul asta e croit ca fiind un soi de „de toate pentru toti”, dar la o privire mai atenta, realizezi ca urechiusele obisnuite cu tonele de compozitii facile din topurile actuale ar putea fi foarte frustrate.

30 mai 2012

The Kyteman Orchestra - The Kyteman Orchestra

Album The Kyteman Orchestra
Dupa cum incet – incet, granitele dintre tari tind sa devina un apanaj al trecutului (cel putin in Europa) si o gramada de muzicieni se lauda pe la colturi prin faptul ca piesele imaginate de ei distrug barierele dintre stiluri. Uneori aceasta afirmatie e e pura inventie de marketing, alteori chestia in cauza chiar are un fundament solid. In cazul artistului olandez Colin Benders (aka Kyteman) granita dintre pop si muzica clasica este distrusa cu buna stiinta prin niste compozitii elevate, care te fac sa te dedici suta la suta auditiei si care te rasplatesc printr-un disc pur si simplu fabulos. Anul trecut olandezul in cauza, Colin Benders, a intrat in radarul subsemnatului cu un excelent disc realizat alaturi de trompetistul Eric Vloeimans – Kytecrash, dar adevaratul lui debut s-a produs in 2009 cu The Hermit Sessions un amestec de hip-hop si jazz, care a ocupat pozitii fruntase in topurile din Tara Lalelor multa vreme.

3 ian. 2012

Havasi & Endi - Drum & Piano Project Freedom

Drum and piano project freedom
Fiindca traim intr-o lume plina de clisee, orice cronica serioasa la acest album e musai sa inceapa cu faptul ca Havasi Balázs este un muzician maghiar care a intrat in Cartea Recordurilor in luna noiembrie a anului 2009, cand a atins clapele de pian in 60 de secunde de nu mai putin de 498 de ori, devenind astfel cel mai rapid pianist al lumii. Ceea ce face insa acest disc teribil de interesant este faptul ca alaturi de un tobar de rock din tara vecina, tipul asta nascut in 1975 propune urechilor bine spalate o excursie terifianta. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa te prinzi din prima faptul ca ceea ce se aude aici e exclusiv tobe si pian. O combinatie aparent ciudata, ca si o portie sanatoasa de ficat de gasca inmuiata in gem de capsuni. Dar care e pur si simplu uimitoare. Muzica fabricata in tara care a dat lumii de-alde Kodály, Bartók sau Liszt e „updatata” la zi si distruge cu buna stiinta orice bariere imaginare, fiind adorabila atat pentru creierele care vibreaza pe creatii clasice cat si pentru amatorii de rock.

Povestea spune ca afinitatea catre muzica calsica a lui Havasi a devenit evidenta de la o varsta frageda. Ceea ce a facut ca la 21 de ani sa devina profesor de pian la Conservatorul din Budapesta. De ceva vreme a pus la cale si o suita impresionanta de compozitii nascute dintr-o fuziune feerica de stiluri sub numele de Symphonic Red Concert Show. Spectacol care a ajuns dealtfel si la Bucuresti, in luna noiembrie a anului trecut si a fericit pe deplin cei 4.000 de spectatori care au avut privilegiul de a-l vedea pe viu. Show-ul acesta (care a aparut dealtfel si pe DVD in 2010) cuprinde tobosari japonezi, coruri, solisti si alte cele. Printre altele, Havasi face parte si din proiectul the Unbending Trees, care a editat un album produs de celebrii Ben Watt si Tracey Thorn, pe care ar trebui sa-i stiti din Everything But the Girl. Revenind la povestea actuala, in acest proiect alaturi de el se afla tobarul Kiss Endi, care activeaza in formatia maghiara Hooligans. Proiectul acesta a fost prezentat pentru prima oara in cadrul conferintei TED Global, o manifestare cu staif care s-a tinut in Edinburgh anul trecut si care isi propune sa prezinte inovatori in domeniul stiintei, divertismentului sau a tehnologiei. Una peste alta, oamenii acestia au demonstrat intr-un mediu stiintific ca pianul poate fi cat se poate de modern si-n zilele noastre.

Desi se invarte in jurul a doua instrumente, muzica asta nu e deloc minimala. Albumul cuprinde un CD si un DVD, iar cele 12 piese care insumeaza 51 de minute audio zboara ca vantul. Fiecare sound e eficient si la locul sau iar piesele iti creeaza o curiozitate aparte, gratie intrepatrunderii elementelor rock cu muzica clasica. Exista o sumedenie de schimbari de tempo, una din cele mai reprezentative piese care vine in sprijinul acestei afirmatii fiind The Storm. O furtuna de idei inovatoare si sound-uri asijderea care-ti fac pielea gaina. Alte momente superbe sunt The Duel, 28 Waves sau chiar Freedom, piesa care are parte si de un videoclip care se regaseste si pe DVD-ul care vine la pachet cu acest CD.

Se spune ca in concerte, Havasi face ravagii astfel incat camera care reda imaginile demonstrative pe marile ecrane nu reuseste sa prinda toate miscarile degetelor sale. Dincolo de toate, discul acesta e o dovada clara a faptului ca si-n zilele noastre mai exista lucruri minunate, care reusesc sa-ti creeze emotii sincere si care ocolesc voit sau nu propaganda instituita de mass – media. Freedom e un disc mai mult decat misto, e musai de ascultat....

23 nov. 2011

Balanescu Quartet - This is the Balanescu Quartet

In general, ma feresc de albumele care au in titulatura “Icon”, “Best Of”, sau „An introduction to…“. Sau mai exact, ma feresc a mentiona cuvinte despre ele, caci mi se pare cel putin insipid si incolor sa diseci un album best of Elvis Presley, par example. Ce as mai putea aduaga ceva interesant la tonele de pareri (im)pertinente care s-au spus despe o vedeta sau alta? La fel sta treaba si in cazul tot mai multelor reeditari ale unor albume vechi din zilele noastre, care intra in aceeasi categorie de silenzio stampa. Si totusi, din cand in cand, e misto sa faci exceptii, nu-I asa?

Probabil ca multi dintre voi stiti cine este Alexandru Balanescu. La fel de plauzibila e si ipoteza conform careia mult mai multi ar trebui sa stie exact cine este nenea acesta si cu ce se ocupa. Exista vreo oportunitate mai adecvata de a face acest lucru, daca nu prin a mentiona cateva cuvinte despre This is Balanescu Quartet? N-am sa preiau sarcina Google-ului, las aceasta placere/chin pentru fiecare cetatean care simte nevoia de a afla cate ceva despre domnul acesta care scoate discuri la prestigioasa casa de discuri Mute Records. Am sa ocolesc pana si tonele de cuvinte de lauda si aprecieri pe care Balanescu Quartet le-a primit de-a lungul timpului si nici n-am sa obosesc vigilenta cititorului prin mentionarea fie si pe scurt a numelor gigantice din lumea muzicii cu care oamenii acestia au colaborat sau cantat de-a lungul timpului. Dar nu am cum sa trec peste o stare de bine pe care ti-o emana auditia acestui disc. Nu stiu cu ce sa incep, poate cel mai adecvat ar fi sa va destainui ca acest This is The Balanescu Quartet cuprinde 12 track-uri alese pe spranceana din bogata discografie a cvartetului. Sau mai exact, din patru albume emblematice, caci avem aici piese grupate pe “ciorchini de cate trei”.

Excursia sonora debuteaza cu prima piesa extrasa din discul Maria T (Maria Tanase), care poarta numele de Aria, album care mai apoi mai apare inca de doua ori in „spotlight“ prin piesele The Young Conscript And The Moon si Wine's So Good, la aceasta din urma versurile „Bun ii vinul si gustos/Cind il bei cu om frumos/Dar de-l bei cu om urat/Se opreste vinu-n gat“ fiind pur si simplu....unforgetabble.  Alt ciorchine „de trei piese” vine din albumul Possesed, unde muzica celor de la Kraftwerk a capatat nuante mirifice prin filtrul Balanescu, melodia The Model fiind fara indoiala cea mai reusita din toate punctele de vedere. Alte trei piese sunt extrase din legendara coloana sonora a filmului Angels and Insects, inregistrat la Abbey Road, iar ecuatia e completata cu alte trei compozitii care s-au regasit pe discul Luminitza. Pe scurt, e muzica pentru urechi spalate si oameni deschisi la minte. Chiar daca n-ai auzit niciodata de Phillip Glass sau Michael Nyman, chestia asta are toate sansele sa-ti pice cu tronc. Balanescu Quartet n-are contraindicatii si fiti siguri ca dupa aceasta auditie nu vor aparea manifestari neplacute.

20 oct. 2011

Peter Gabriel - New blood

O fi sau nu o coincidenta, dar Kate Bush a scos si ea un album anul acesta in care si-a reorchestrat piese din repertoriul propriu. Iar acum, hop si fostul solist si flautist din Genesis face la fel. Cei doi au cantat dealtfel si pe Dont give up, o melodie care apare si pe acest New Blood, dar din pacate fara vocea celei care ne-a fericit cu creatii sonore de teapa Wuthering Heights. Daca anul trecut Peter Gabriel a venit in fata melomanilor cu un album in care a inserat diverse preluari dupa nume ca Elbow, Radiohead, David Bowie sau Arcade Fire, de aceasta data creatorul Sledgehammer-ului a hotarat sa isi reorchestreze cateva din piesele proprii. Alaturi de el s-a aflat John Metcalfe, dar si o orchestra care numara nu mai putin de 46 de oameni, condusa de Ben Foster, o figura lendara in randul dirijorilor din Marea Britanie.

19 oct. 2011

Zola Jesus - Conatus

Conatus e un disc mega - complex, care nu lasa neaparat loc unor comparatii hazardate cu The Spoils si Stridulum II, cele doua albume anterioare semnate Zola Jesus. E ceva care te face sa-ti pui pertinenta intrebare „Daca la 22 de ani tipa asta scoate chestii atat de profunde, la ce ne putem astepta pe viitor?“. Unii numesc muzica asta avangarda, altii se multumesc sa aplice eticheta pop industrial influentat de muzica clasica. Practic, poti gasi „n“ denumiri pentru ceea ce presteaza Nika Roza Danilova, dar adevarul e ca trebuie sa asculti cu propriile urechi pentru a-ti forma o parere avizata. E un „film“ sonor care ti se intipareste undeva intr-un coltisor al mintii si care te captiveaza, din diverse motive. 
Nici nu are cum sa fie altcumva, fiindca solista care si-a gasit un pseudonim strasnic prin „combinatia” dintre Jesus Crist si Emile Zola provine dintr-o familie care a trait intr-un satuc din Wiscounsin inconjurat de padure, unde tatal ei era vanator.

21 sept. 2011

Tori Amos - Night of hunters

In cazul in care cineva te obliga sa faci o analogie intre fotbal si muzica, inevitabil apare in discutie notiunea de campionat. Sau mai exact liga. Judecand dupa rezultatele de pe teren – care in acest caz sunt reprezentate de vanzarile de discuri -  in acest ipotetic Primera Division, Il Calcio sau Premier League se regasesc nume ca Celine Dion, Britney Spears, Beyonce, Madonna si altele. Pentru cei care reusesc sa vada dincolo de aparente categoric exista o liga superioara, cea in care nu conteaza neaparat palmaresul sau scorul, ci aproach-ul artistic. Alaturi de Kate Bush, Joana Newsome sau Bjork (ca sa nu ma intind prea mult) cu siguranta si Tori Amos merita inclusa in aceasta Super Cupa a Lumii, daca nu de altceva macar din simplul motiv ca a reusit intotdeauna sa scoata pe piata un concept interesant. Femeia asta are boase, credeti-ma iar noul ei album confirma cat se poate de exact aceasta afirmatie.

20 iul. 2011

Milos - Mediterraneo

Asteptari: Milos Karadaglić este un chitarist de 28 de ani din  Muntenegru care a castigat primul sau concurs la varsta de 11 ani, iar Mediteranneo este albumul lui de debut editat de casa de discuri Deutche Gramophon, ce cuprinde 17 piese.

Rezultat: Chiar daca nu sunt un fan deosebit al muzicii instrumentale, trebuie sa admit ca aceasta auditie a avut un efect cat se poate de linistitor asupra mea. E un album de relaxare totala in care sound-urile sintetice lipsesc cu desavarsire, un material sonor care are un rol benefic in momentele de stres. Desi per ansamblu discul asta e nitel prea conservator pentru gusturile mele, nu pot spune ca e o auditie de prisos.

12 iul. 2011

Ricardo Villalobos & Max Loderbauer - Re: ECM

Asteptari: Pentru unii ECM reprezinta un univers sonor distinct. Pentru ceilalti ECM (Edition of Contemporary Music) e o casa de discuri care de prin 1969 e responsabila cu multe bunataturi din zona jazz-ului si nu numai. Ricardo Villalobos si Max Loderbauer sunt doua nume cunoscute din zona electronica contemporana, primul pentru seturile sale de club iar al doilea pentru diverse incursiuni sonore cum ar fi cele din visteria Moritz Von Oswald Trio.

Rezultat: Pe hartie, combinatia asta inedita promite multe. Sa te apuci sa remixezi (chiar daca notiunea asta nu e tocmai adecvata in acest caz) chestii din repertoriul avangardist sau de jazz clasic din visteria ECM pare a fi o chestie interesanta. Asadar, am pornit cu mari sperante la aceasta auditie, din mai multe motive. Rezultatul n-a fost insa pe masura asteptarilor. Se prea poate ca unul din motivele pentru care n-am rezonat defel cu acest Re:ECM a fost faptul ca piesele originale imi sunt cu desavarsire necunoscute.

20 apr. 2011

Hauschka - Salon des Amateurs

Asteptari: Hauschka este pseudonimul muzical al compozitorului si pianistului german Volker Bertelmann, faimos printre altele pentru faptul ca exploreaza din plin posibilitatile create de „pianul preparat”. Daca n-ati auzit de asa ceva pana acuma, aflati ca e vorba de un pian caruia i se modifica sonoritatea prin introducerea de obiecte diferite  intre corzile instrumentului. Primul sau album a aparut in 2004, iar acest Salon des Amateurs vine la un an distanta dupa precedentul Foreign Landscapes.

Rezultat: Ceea ce ne ofera muzicianul german aici este un voiaj cat se poate de interesant in explorarea ritmurilor etalate de muzica moderna „de dans” printr-un filtru de instrumentatie organica. Alaturi de el, ghizi in aceasta excursie sonora cat se poate de neobisnuita sunt tobarul trupei islandeze Mum (Samuli Kosminen) si cei doi membri fondatori ai trupei americane Calexico, John Convertino si Joe Burns.

2 feb. 2011

Francesco Tristano - Idiosynkrasia

Francesco Tristano
Asteptari: Francesco Tristano este un compozitor de jazz nascut in 1981 in Luxemburg care a debutat in anul 2000 alaturi de Orchestra Nationala a Rusiei. Dincolo de excursiile sale in taramul muzicii clasice si de jazz, muzicianul s-a aventurat si in lumea “contemporana” si a colaborat printre altele si cu Carl Craig. Debutul sau “non clasic” a avut loc in 2007 cu Not for Piano, urmat un an mai tarziu de Auricle Bio On, acesta fiind cel de-al treilea material discografic .
Rezultat: Scopul declarat al acestei capodopere remarcabile a fost acela de a aduce pianul in lumea secolului 21, iar misiunea este indeplinita cu succes! La prima vedere spectrul sonor al acestui material discografic este imbibat cat se poate de puternic cu elemente de muzica clasica si jazz, insa adevarata stralucire a acestuia se datoreaza faptului ca urechile avizate sunt tratate si cu bucatele de experimente si chiar techno pe ici pe colo.

24 ian. 2011

Brandt Brauer Frick - You make me real

Asteptari: In caz ca nu ati prins E.P.-urile lor anterioare, nu-I nici un bai: You make me real este cel mai bun mod de a intra in misterioasa lume creata de niste muzicieni care abordeaza ceva ce s-ar preta in descrierea de acustic techno. Albumul de debut al celor trei germani care se ascund in spatele acestui nume cuprinde noua piese.
Rezultat: Spre deosebire de tonele de muzica dans create de asa – numitii producatori de dormitor – cei care cu un laptop in brate scot remixuri pe banda rulanta si se plang ca industria e pe moarte – cei de la BBF au luat-o exact invers. Muzica techno a ramas, doar ca laptopul a fost inlocuit cu instrumente adevarate. Ce rost are, cand se gasesc sample-uri de orice fel, s-ar putea intreba unii? Ei bine, raspunsul sta in cele noua piese de pe acest debut.

30 nov. 2010

Budapest Bár - Volume 3 Zene

Asteptari: Proiectul Budapest Bár a fost inventat acum trei ani de catre Farkas Robert, un muzician din Ungaria care a facut parte si din trupa Kistehén Tánczenekar, cu scopul declarat de a da un nou imbold muzicii „tiganesti de cafenea“. Pentru primul lor album, oamenii au invitat cateva din cele mai mari nume ale muzicii maghiare pop (printre care s-au numarat membri ai trupelor Hiperkarma, Colorstar, Quimby, Kispál és a Borz si au reusit sa darame absolut toate barierele, avand concerte cu sali pline atat in locuri unde se canta muzica simfonica, cat si in cluburi, chiar si-n celebrul A 38 Hajo din Budapesta. Anul trecut, oamenii au recidivat cu un dublu – album care a purtat subtitlul Tanc (Dans), iar acest Zene (Muzica), cuprinde 24 de piese diverse si extrem de colorate.

14 nov. 2010

Agnes Obel - Philharmonics

Asteptari: Agnes Obel este o compozitoare si solista daneza care a devenit cunoscuta in Germania gratie piesei Just so, melodia fiind inclusa in campania de promovare a unei binecunoscute firme. Philharmonics este albumul ei de debut.

Rezultat: Probabil nu sunt singurul de pe aceasta Planeta care a observat faptul ca marea majoritate a copertilor actuale de discuri incep sa se incadreze intr-o banalitate apasatoare. Ei bine, nu e cazul cu acest disc care este unul iesit din comun din mai multe privinte. Inclusiv si din prsima faptului ca artwork-ul ne prezinta o poza cu adevarat magnifica, care nu are cum sa-ti fie indiferenta. Tonul auster al fotografiei e o introducere cum nu se poate mai adecvata in lumea acestui Philharmonics. Desi majoritatea pieselor sunt centrate in jurul unui pian „light”, muzica inventata de Agnes Obel e una care te cucereste prin simplitate si te face sa te scufunzi intr-un Univers paralel.

Influentele declarate ale tinerei soliste care traieste in Germania sunt extrem de variate. De la compozitorul Alfred Erik Lesley Satie pana la trupa Sonic Youth, e de exemplu cale lunga. Dar si de la Debussy la Bob Dylan. Si chiar de la Hitchcock la PJ Harvey. Tanara care a studiat in Roskilde – loc unde se desfasoara un celebru festival european dealtfel – reuseste sa surprinda printr-o voce cristalina ce aduce pe alocuri a Tori Amos, daca e sa ma gandesc la delicatetea cu care sunt abordate unele compozitii. Multe piese au darul de a crea o stare de contemplatie. 

Prezenta unei harfe discrete pe piesa Beast poate crea similitudini cu Joanna Newsom, dar preponderent ascultatorul este bombardat cu sound-uri de pian „langsam”, care risca sa creeze o stare de transa. Alaturi de magnificele Riverside Just so si Brother Sparrow discul cuprinde si un cover dupa o piesa a lui John Cale, Close Watch.

Unicul cusur al acestui disc e acela ca pentru ascultarea lui e nevoie de o atentie marita. E o auditie superba doar in conditiile in care reusesti sa te deconectezi total de lumea din jur. Merita efortul pe deplin, caci rezultatul e de un fast iesit din comun. Philharmonics e un melanj superb de violoncel, harfa, orga si celesta, un instrument muzical de percutie cu claviatura, ale carui sunete sunt produse prin lovirea unor placi de metal.

Recomandari: Dincolo de trenduri si categorisiri, recomand aceasta auditie pentru orice persoana care nu si-a pierdut latura aceea a sufletului care stie sa aprecieze frumosul....

8 nov. 2010

Omega - Rhapsody

E o treaba destul de riscanta sa prelucrezi simfonic niste piese rock intrate in visteria sertarului pe care sta scris “clasic”. Noul disc al legendarei trupe maghiare (realizat in formula János Kóbor "Mecky"- solist, Ferenc Debreceni „Ciki" – tobe si László Benkő "Laci" – keyboards si voce), cuprinde o sumedenie de hituri reorchestrate in maniera clasica, dar in mod surprinzator nu include doua dintre cele mai mari hituri ale formatiei, Gyöngyhajú lány si Petróleum lámpa. Avand in vedere ca discul Rhapsody a aparut la casa de discuri germana Edel, muzicienii au inclus atat piese cantate in maghiara cat si melodii in engleza.
Asteptari: Omega este una din cele mai legendare formatii maghiare, care a luat fiinta in 1962 si a avut succes si pe plan international, una din piesele lor Gyöngyhajú lány (aparuta initial in 1969) fiind preluata printre altele si de Scorpions. Cel de-al 16-lea disc al lor Égi jel: Omega a aparut acum patru ani, fiind materialul discografic cu numarul 16 din visteria trupei.

Rezultat: E o treaba destul de riscanta sa prelucrezi simfonic niste piese rock intrate in visteria sertarului pe care sta scris “clasic”. Noul disc al legendarei trupe (realizat in formula János Kóbor "Mecky"- solist, Ferenc Debreceni „Ciki" – tobe si László Benkő "Laci" – keyboards si voce), cuprinde o sumedenie de hituri reorchestrate in maniera clasica, dar in mod surprinzator nu include doua dintre cele mai mari hituri ale formatiei, Gyöngyhajú lány si Petróleum lámpa. Avand in vedere ca discul Rhapsody a aparut la casa de discuri germana Edel, muzicienii au inclus atat piese cantate in maghiara cat si melodii in engleza.

Discul debuteaza cu cateva acorduri din rapsodia lui Liszt Ferenc, dupa care auditoriul este invitat in piesa Overture din ultimul lor album editat in limba engleza Transcendent (aparut acum 14 ani). Dealtfel majoritatea melodiilor cantate in engleza sunt extrase din acest disc relativ necunoscut al trupei. Unul din marile lor hituri numit Az arc are parte de o varianta cat se poate de interesanta, cu chitarile putin mai in spate si cu mai multe instrumente de suflat in prim plan, in timp ce Tower of Babel da impresia unui cantec razboinic gratie percutiei. Napot hoztam csillagot e putintel mai scurta decat originala melodie aparuta pe discul lor "Idörabló fiind unul din momentele izbutite ale acestui album.. Unica piesa in care avem parte de text si in engleza si in maghiara este Child in your arms. Desi are parte de o reorchestrare simfonica, discul Rhapsody este eminamente rock, recomandandu-se a fi o auditie placuta pentru aceia care iubesc rock-ul anilor 70 – 80.

Recomandari: Pentru o seara nostalgica de toamna in maniera rock. Chiar daca multe din originalele acestor piese sunt cel putin la fel de bune ca cele incluse aici, merita pe deplin sa va dedicati 68 de minute din viata pentru aceasta auditie.