Se afișează postările cu eticheta Downtempo. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Downtempo. Afișați toate postările

14 nov. 2012

Flying Lotus - Until the quiet comes

Flying Lotus Until the quiet comes
Atunci cand asculti cel de-al patrulea album semnat Flying Lotus, ai impresia ca ai pasit intr-un veritabil Ermitaj al sunetelor. Te si vezi admirand un tablou cu un superb peisaj de toamna pictat in culori de ulei extrafine inramat profesional cu rama si passepartou. Simti ca ai parte de un adevarat festin si ti-e destul de greu sa explici care sunt motivele pentru care compozitiile astea te fac sa te simti atat de bine. Aparent, acest demers artistic graviteaza undeva in zona muzicii ambientale, si poate din aceasta cauza, unii „puritani” s-au grabit sa eticheteze acest disc „un pas spre comert” al artistului american, pe numele sau adevarat Steven Ellison. E drept, fata de albumul sau anterior, Cosmogramma, compozitiile astea sunt mult mai „comestibile” publicului larg, dar acest fapt nu stirbeste cu nimic din frumusetea albumului. Avem aici 18 piese care insumeaza 46 de minute de excursie sonora in lumi imaginare.

6 feb. 2012

All in Green - Travelers in this world/ Exiting the dream

Recenzie travelers in this world
De felul meu nu sunt nici ipocrit si nici exagerat de politicos. Din aceasta cauza, inca din capul locului trebuie sa recunosc ca muzica inventata de Monica Vidoni si Sebastian Bayer – cei doi timisoreni care alcatuiesc proiectul All In Green - nu duduie de originalitate. Atmosfera mega – melancolica si instrumentatiile care iti provoaca puseuri serioase de nostalgie care razbat din cele zece piese inserate pe acest material de debut, sunt interpretate si compuse OK, dar nu te „lovesc“ de la prima auditie. Dincolo de astea, discul acesta e unul care merita toata atentia din mai multe motive. In primul rand, oricat ne-am invarti in jurul cozii, n-avem cum sa facem abstractie de spatiul geografic in care ne ducem existenta. Unde pe plan muzical (si nu numai) am fost vitregiti de o serie de curente muzicale care au transformat radical arta numita muzica. N-am avut parte de accente veritabile nici de punk, cu atat mai putin de new wave, trip – hop, rave sau alte stiluri. Drept urmare, „mainstream“-ul nostru e unul mega – incolor, inodor si insipid iar putinii artisti care au incercat si inca mai trudesc sa incerce in barci stilistice care „dincolo“ au greutate sunt considerati de „industria autohtona“ mega - outsideri si taxati ca atare. In asemenea conditii, sa scoti pe piata un disc ca acesta e mai mult decat act de curaj. Nu fiindca n-ar mai fi abordat nimeni aceasta nisa, ci pentru ca faptul ca tot mai putini artisti reusesc sa treaca peste cenusiul intens care pluteste pe plan muzical asupra tarisoarei noastre. Am considerat necesara aceasta introducere mai alambicata dintr-un motiv cat se poate de simplu: judecand dupa standardele romanesti, muzica celor de la All In Green este necomerciala. Neinteresanta pentru marele public. Dupa cum spuneau cei doi muzicieni in cadrul unui interviu realizat de Bogdan Puris la Radio Timisoara,  producatorii din Romania le-au transmis un mesaj: „suna extraordinar de bine ce cantati voi, dar sfatul meu e sa lansati albumul in Anglia, ca pe la noi nu se asculta asa ceva“. Logica acestor dinozauri care se considera „promotori ai muzicii romanesti“ este cat se poate de bolnava, iar faptul este vizibil cu ochiul liber. E drept, nu se prea cumpara muzica in tarisoara noastra, dar in ultimii ani oamenii scot banuti seriosi din buzunare pentru a urmari live trupe „necomerciale in Romania“. Aceeasi “stalpi” ai industriei romanesti de muzica n-au habar de marketing sau A & R, dar asta e chiar o alta discutie. Revenind la plusuri, All in Green merita aplaudati, sustinuti si ascultati nu doar pentru curajul de a scoate un album considerat „necomercial“ de catre ciumpalacii care-si aroga drepturi de producatori muzicali in Romania, ci si pentru faptul ca muzica lor este una coerenta. Cele zece track-uri compuse de-a lungul mai multor ani de zile „curg“ cat se poate de meserias in urechea oricarui meloman indragostit de frumos, discul fiind unul care emana liniste sufleteasca si doze serioase de calm. Chestii care lipsesc din plin in societatea noastra. Stilistic, lucrurile se invart in zona lounge, cu o introducere care aminteste de niscaiva world – music (Travellers in this world) sau mici accente de trip – hop – ul din Bristol executat cu ceva vreme in urma de Massive Atack, Portishead sau Morcheeba in Dream of Heaven. Cele mai reusite momente ale discului sunt fara indoiala You are the sun, Noone si Flying High, iar simbioza intre vocea misterioasa a solistei si instrumentatiile a la Twin Peaks - pe alocuri – este una fericita si adauga un plus de sarm. Departe de a fi o capodopera, debutul este unul promitator. Ma incapatanez sa cred ca daca aceste piese ar fi avut parte de texte in limba romana, rezultatul ar fi fost mult mai interesant. Stiu explicatia conform careia „muzica noastra este destinata tuturor oamenilor de pe Planeta fara restristii geografice“, dar n-am cum sa uit faptul ca “afara” acest stil este practicat de 23.456 de trupe la ora actuala. Categoric pentru piata romanesca All in Green e un debut decent, dar daca ar fi ca acest disc sa se ia la intrecere cu alte aparitii de profil de pe rafturile unui magazin londonez, nu stiu care ar fi rezultatul…

27 sept. 2011

Yonderboi - Passive Control

Cei carora numele Yonderboi nu le spune nimic ar fi bine sa stie ca omul acesta e considerat in Ungaria tipul care a avut cel mai mare succes international in anii 2000. Pe numele sau adevarat László Fogarasi, muzicianul nascut in 1980 intr-un satuc care poarta numele de Mernye si-a editat primul sau demo la varsta de 16 ani, imediat dupa aceea una din piesele lui fiind inclusa in compilatia Future sound of Budapest vol. 2. Passive Control este cel de-al treilea disc din cariera sa, care incheie o trilogie inceputa cu  Shallow And Profound (2000) si Splendid Isolation (2005).

E destul de greu de exprimat in cuvinte motivul pentru care acest material discografic iese in evidenta inca de la primele lui secunde de auditie. Un rol hotarator il are intro-ul superb ales, la care voi reveni pe parcurs, dar si sentimentul aparte cu care te „primeste” muzicianul.

1 aug. 2011

Submotion Orchestra - Finest hour

Asteptari: Ce se intampla atunci cand sapte muzicieni britanici amesteca un sunet delicat de nu – jazz cu beat-uri dub si dubstep? Ia nastere of course, Submotion Orchestra, care arunca pe piata albumul de debut Finest Hour....


Rezultat: Pare a fi o regula: atunci cand muzicieni din zone stilistice diferite isi dau intalnire intr-un studio de inregistrari rezultatul e always benefic pentru urechile bine spalate! Gasca britanica de fata este alcatuita din producatorul si DJ-ul Ruckspin, tobarul Tommy Evans (component al trupei Gentleman’s Dub Club), trompetistul de jazz experimental Simon Beddoe, claparul Taz Modi, percutionistul Danny Templeman (care mai colaboreaza printre altii si cu Macy Gray), basistul  Chris ‘Fatty’ Hargreaves si cireasa de pe tort solista Ruby Wood.

20 mar. 2011

Suhov - Heartbox

Asteptari: In afara faptului ca e un producator muzical din Szeged, Ungaria si ca a scos cateva materiale la label-ul Budabeats, prea multe lucruri nu se stiu despre Suhov. Heartbox este un L.P. care se poate downloada legal pe gratis de aici.

Rezultat: Ideea incetatenita conform careia Romania e in urma fata de restul lumii iti incolteste imediat dupa ce asculti cu mare bagare de seama acest produs muzical. Daca intr-un oras ca Szeged, cu 170.000 de locuitori exista asemenea talente, care sunt in stare sa puna pe tava un material de downtempo/hip – hop ca acesta, inseamna ca limbajul universal al acestei arte merita toata admiratia. Recunosc nu sunt foarte la curent cu scena downtempo din tara vecina. Dar stiu ca Yonderboi – un nume de referinta pe care am avut ocazia sa-l vad live la festivalul Bestfest – provine dintr-un satuc din Ungaria care numara doar 1.500 de suflete.

14 ian. 2011

Igor Boxx - Breslau

Asteptari: Igor Boxx este unul din cele mai cunoscute produse de export pe plan muzical ale Poloniei. Pe numele sau adevarat Igor Pudlo, muzicianul este component al trupei Skalpel, care a scos doua albume la celebra casa de discuri britanica Ninja Tune. Albumul solo al lui Igor –aparut tot acolo - are ca tematica celebra batalie din Breslau (Wrocław), desfasurata in cel de-al doilea razboi mondial.
Rezultat: Feeling-ul meu dupa auditia acestui disc este acela ca Igor Boxx foloseste celebra batalie ca un simplu pretext pentru o inclestare a unor armate reprezentate in acest caz de stilurile muzicale.

4 ian. 2011

Bin-Jip - Enter

Asteptari: Desi s-a infiintat in cursul anului trecut, formatia maghiara Bin-Jip – care si-a luat numele din filmul coreean omonim – si-a creat deja o faima aparte in tara vecina, iar albumul lor de debut Enter a fost primit cu bratele deschise. Discul cuprinde 12 piese in limba engleza si a aparut atat in Japonia cat si in Ungaria.

Rezultat: Ce se intampla atunci cand o solista de jazz se intalneste cu un DJ care a castigat campionatul DMC al Ungariei? Se pune de o colaborare, evident. Iar rezultatul nu are cum sa nu fie unul greu de etichetat. Aparent ceea ce se aude aici are o legatura stransa cu atmosfera evocata de Portishead in anii 90.

3 ian. 2011

V.A. - Sixteen Fucking Years Of G-Stone Recordings

Asteptari: Spre deosebire de DJ-eii profesionisti, o buna parte a melomanilor nici nu baga de seama casa de discuri inscrisa in interiorul vreunui CD sau vinil. Asadar daca numele de G Stone Recordings nu va trezeste nici o reactie, nu-i nici un bai. Insa in cazul in care numele de Kruder & Dorfmeister – cei care sunt creatorii acestui label – nu va rezoneaza defel, inseamna ca va puteti considera fericitii posesori ale unor lacune in cultura voastra muzicala.

Rezultat: Chiar daca in zilele noastre termeni ca „revolutionari” sau „deschizatori de drumuri” si-au pierdut din amploare gratie nejustificatei folosiri a acestora, atunci cand afirmi ca Peter Kruder si Richard Dorfmeister sunt doua legende ale muzicii nu ai cum sa fii privit cu scepticism de nimeni.

26 oct. 2010

Ninja Tune - XX

Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne. Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”.
Asteptari: Daca faceti parte din categoria de oameni care nu dau importanta defel caselor de discuri, ar trebui sa stiti ca Ninja Tune este un record label pus la cale de catre doi membri ai proiectului Coldcut, care cu ocazia aniversarii a 20 de ani de existenta a aruncat pe piata un boxset ce cuprinde nu mai putin de sase CD-uri. Cu ce fel de muzici se ocupa oamenii astia? Lista include electronic, alternative hip hop, instrumental hip hop, nu jazz, drum and bass si chillout. Aproape orice in afara de rock si pop, carevasazica.

Rezultat: Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne.Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”. Astazi printre numele lor de top ale lor se numara Bonobo sau Amon Tobin. Dar tot aici isi au sediul The Bug, Quemists, Jagga Jazzist, Roots Manuva, Coldcut, DJ Food, Diplo, Toddla T sau The Cinematic Orchestra. Marea parte a celor sase CD-uri incluse in acest boxset cuprinde piese noi sau remixuri exclusive realizate de nume grele ale muzicii electronice ca Autechre, Flying Lotus, Four Tet, Benga, 808 State, Mark Pritchard, Gaslamp Killer, Rustie, Zomby, Joker, Dorian Concept, Hot Chip sau chiar Kronos Quartet. Cele sase CD-uri nu sunt structurate pe „felii” adunand laolalta diverse influente ale muzicii electronice. Acesta este fara indoiala motivul pentru care aceasta super – compilatie este una de neratat. Poti auzi mostre de dubstep, drum and bass, downtempo, jazz sau ambient. Spectrul sonor variaza extrem de mult: de la superba I hear the drummer (Quincy & Yen Cuts Allstars) la Don t loose it (Quemists). Printre momentele deosebite ale boxsetului se numara hip hop – ul de calitatet etalat de Roots Manuva (de exemplu) sau chiar si blues-ul „electronic“ al lui Kid Coala sau The Heavy. Desigur, un boxset ce cuprinde peste 100 de melodii are nevoie de timp serios pentru a fi degustat pe indelete, dar categoric Ninja Tune 20 merita...

Recomandari: Musai de ascultat pentru oricine are pretentia ca i se poate aplica eticheta de open – minded atunci cand vine vorba de muzica. Ghiveciul de fata este unul care merita sa fie degustat pe indelete...

11 oct. 2010

Gonjasufi - A Sufi and a Killer

Cand un profesor de yoga din Los Angeles amesteca hip hop, rock, blues si jazz e clar ca rezultatul este unul zguduitor. Recomand acest disc pentru toti acei care asculta muzica nu numai cu urechile ci si cu creierul, pentru toi acei care nu dau doi bani pe clasamente sau topuri, indiferent in care "tabara" stilistica sunt inrolati.Poate fi infricosator la prima ascultare, dar irezistibil dupa...
La ce te poti astepta atunci cand un profesor de yoga din Los Angeles face un album in care combina latura experimentala a hip - hop - ului cu blues, rock, downtempo, jazz si alternativ? Asta e A Sufi And A Killer, albumul de debut al unui rapper, DJ si profesor de yoga care activeaza de prin anii '90 in scena. Pe numele sau adevarat Sumach  Ecks, muzicianul a fost remarcat de Warp Records in 2008 cand a fost guest pe o piesa a proiectului Flying Lotus. Judecand dupa cele 19 piese incluse pe debutul sau, omul asta are o imaginatie bolnava, in sensul cat se poate de pozitiv al cuvantului. Influentele sunt atat de variate incat o lista ar fi greu de contabilizat. Practic e tot ce vrei, de la The Doors, Tom Waits la Beck, aproape orice nume necomercial care iti vine in minte.

„N-am vrut sa fie prea usor pentru ascultator. Am vrut sa doara un pic. Am facut acest disc pentru ca muzica sa ajunga intr-un punct al creierului care inca n-a fost exploatat“, declara enigmaticul Gonjasufi intr-un interviu acordat site-ului Pitchfork vizavi de motivele care l-au facut sa puna la cale aceasta explorare sonora.

Dincolo de instrumentatiile cat se poate de dementiale, vocea este folosita aici ca un instrument versatil. Care poate aluneca de cantece religios la incantatii misterioase. Sau de la hardcore la o voce tipic blues care parca a venit la inregistrari dupa o seara de cantat intr-un club. Unde a consumat mult alcool si a inghiti mult fum. Si aceste elemente contribuie la eticheta de „deosebit“ care i se poate lipi albumului. In cronica celor de la Guardian vocea lui Gonjasufi este descrisa ca fiind „un radio uman care s-a blocat undeva intre frecvente“.

Una din cele mai interesante creatii este She gone, care oscileaza undeva intre folk, cabaret si chiar si death - metal, in portiunea de refren in care pentru cateva secunde ai impresia ca asculti vreo piesa din repertoriul Death sau Morbid Angel. Suzie Q in schimb are o tema instrumentala extrasa parca din repertoriul Sonic Youth sau The Stooges. Franturi de Portishead sau Isaac Hayes sunt mai mult decat evidente in piesa Change, iar Duet este piesa care reuseste cel mai bine sa surprinda ideea de combinatie intre nou si vechi emanata de acest disc. Candylane este un funk cat se poate de nebun colorat cu ritmuri scoase de un mini - Casio iar Advice se aseaza in zona pieselor bar - jazz. Daca iei piesele separat, albumul duce o lipsa acuta de coeziune si da impresia unui lucru neterminat, unui material care nu are un concept bine definit. Luat ca intreg, discul e taman opusul: ofera o auditie cat se poate de placuta. Asta pentru cei care stiu sa aprecieze pietricele dintr-o mana de nisip.

Majoritatea pieselor redau o tensiune aparte bine punctata de o interactivitate aparte intre jazz hip hop si soul. Tocmai cand ai impresia ca ai reusit sa pui o eticheta albumului te trezesti cu o piesa care distruge tot ce ti-ai inchipuit pana atunci. Bucatile de B - Boy sunt alternate cu momente in care acid - rock-ul e la putere iar intregul material este unul halucinant. Exista insa si un minus pregnant. Acela ca niciuna din cele 19 creatii nu poate fi banuita de statutul de „hit“. N-avem acel Fight for your right to party sau Looser, acea piesa care sa intre in sertarul etichetat „memorabil“, in care putem incadra insa lejer discul pe de-antregul.

E putin probabil ca Gonjasufi sa-si faca aparitia la emisiunea Te pui cu blondele sau Super Bingo Metropolis. Si nici n-o sa vedeti povesti cu el in Story sau Cosmopolitan. E cat se poate de ciudat, iar pentru acei dintre voi care asociati acest cuvant cu ceva bun, e de neratat. Poate fi consumat cu lejeritate de toti acei care asculta muzica nu numai cu urechile ci si cu creierul, pentru toi acei care nu dau doi bani pe clasamente sau topuri, indiferent in care "tabara" stilistica sunt inrolati. Ascultatori de Doors, Tricky, Sonic Youth, Lee Scratch Perry, John Coltraine, Rammstein, oricine va gasi chestii interesante in acest strigat de lupta.  Nu e un disc defel usor de ascultat. Cei care cauta refrene care se intiparesc usor in minte ar fi bine sa ocoleasca acest disc. Pentru acei care cauta muzici cutremuratoare, cumplite, terifiante, zguduitoare, Gonjasufi este alegerea perfecta.

E un disc care la prima ascultare poate fi infricosator. Dar in momentul in care l-ai ascultat a doua oara, poate deveni irezistibil. E ca un diamant bine ascuns, in momentul in care l-ai descoperit poti face o pasiune nesanatoasa pentru el.....Categoric loveste acolo unde trebuie.

9 oct. 2010

Massive Attack - Heligoland

Probabil ca acest album s-a lasat prea mult asteptat. A fost mult prea laudat inainte de aparitie. Poate chiar si mult prea lucrat. Duzina de colaborari anuntate n-au facut decat sa sporeasca nivelul asteptarilor. Rezultatul: un disc cu doua piese mult - prea reusite (Atlas Air si Flat of the bleed) si altele cu abtibildul de old Massive Atack pe ele. Un album situat undeva la mijlocul drumului intre dezamagire si decenta...
Muzica celor de la Massive Atack este una stralucitoare. Depinde cum si cand asculti. Piesele lor pot sa te scoata din minti, te pot umple de melancolie sau te pot duce intr-o stare de reverie, iar cele mai bune dintre ele - Unfinished Symphaty sau Safe from harm, de exemplu - reusesc sa imbine toate aceste elemente intr-un mod terifiant.

Heligoland, primul disc de studio al inventatorilor trip - hop - ului dupa sapte ani de pauza este o intoarcere la radacinile "dark" ale proiectului, cu piese aproape - previzibile, mult mai slabut decat "Protection" sau "Mezannine" dar totusi aflat la limita suportabilului....

Prima melodie Pray for rain este una cat se poate de amortita, iar vocea oferita de Tunde Abedimpe (TV On The Radio) nu are sarm defel. Chiar daca spre final sentimentul de amorteala incepe sa se evapore, e un start dezamagitor.  Din fericire lucrurile incep sa se dezmorteasca la Babel, o piesa cu Martina Topley Bird care da o savoare deosebita acestui episod. Totusi, acea magie specifica unor piese din trecut ca Teardrop, nu-si arata coltii. Interesante sunt beat-urile din "filmul" celor de la Autechre.  Splitting The Atom este unul din momentele cele mai "percutante" ale acestui disc iar falsetul oferit de Horace Andy este de zile mari. Chiar daca aceasta piesa era deja cunoscuta fanilor gratie E.P.-ului de anul trecut care i-a purtat titlu, ramane unul din lucrurile "asa si asa" de pe Heligoland. Girl I love you are aceeasi "rezolvare" vocala si un ritm alert, poate nitel prea "sus", dar nu reuseste sa te dea pe spate, chiar daca are nervozitate si curge bine.

Martina Topley-Bird revine pentru Psyche, o demonstratie de alaturari nefericite de sunete, dezamagitoare pentru asa un album. E veriga slaba. Flat of the bleed este una din cele mai ciudate piese pe care ti-e dat s-o asculti. Vocea lui Guy Charvey este total inspaimantatoare prin alaturarea ei instrumentalului care este demential de melancolic. Este insa una din acele piese care in orice moment o recunosti ca fiind Massive Atack, superba in stilul ei si una din melodiile care iese in evidenta.

Solista trupei Mazzy Star, Hope Sandoval isi face si ea aparitia la piesa Paradise Circus, care picteaza un tablou cat se poate de misterios si intunecat. Din pacate Massive Atack nu reuseste sa aduca prea multe elemente "catchy" acestor picturi, foarte interesante dealtfel, dar de la care ne-am fi asteptat mai mult. Rush Minute nu aduce nimic nou, inscriindu-se in seria pieselor tipice trupei. Vocea lui Damon Alborn pe Saturday come slow este cat se poate de buna. Problema este ca intre el si Massive Atack nu se coreleaza o legatura prea stransa astfel melodia pare decupata din context. Si nu in sensul bun, din pacate. Atlas Air cea care inchide aceasta insiruire tpica de Massive Atack reuseste sa fie unul din punctele tari ale discului.

Pare-se ca Massive Atack au reusit dupa sapte ani de pauza sa scoata un album tipic Massive Atack. Nu tocmai ceea ce ne-am fi asteptat de la ei. Si asta pentru ca de fiecare data acest nume a reusit sa surprinda. Cu adevarate opere de arta sau cu momente in care parca au luat-o complet pe aratura, Massive Atack au socat dintotdeauna. Nu si acum. Niciodata n-am avut impresia ca oamenii astia se repeta. Pana la Heligoland. 

Probabil ca acest album s-a lasat prea mult asteptat. A fost mult prea laudat inainte de aparitie. Poate chiar si mult prea lucrat. Duzina de colaborari anuntate n-au facut decat sa sporeasca nivelul asteptarilor. Rezultatul: un disc cu doua piese mult - prea reusite (Atlas Air si Flat of the bleed) si altele cu abtibildul de old Massive Atack pe ele. Un album situat undeva la mijlocul drumului intre dezamagire si decenta. De ascultat, dar nu va asteptati la minuni........

8 oct. 2010

Aievea - Cinema

E un disc care merita degustat atunci cand ai o ora perfect libera. In care iti inchizi telefoanele, iti iei pozitia de ascultat si urmaresti filmul care are parti dureros de interesante, dar si momente de respiro. E cinema-ul Aievea pe care-l recomand tuturor celor care fac parte din categoria nemanelisti. Si inca ceva, e pe gratis!
Unul din cele mai interesante albume discografice romanesti ale sfarsitului de an 2009 apartine mesterilor de la Aievea, care sub umbrela de Cinema au adunat laolalta exact 13 piese din categoria nu jazz, downtempo si nitel trip - hop. Alaturi de timisorenii Tavi Scurtu (tobe) si Utu Pascu (sound designer si co - producator) Aievea ii mai inglobeaza pe Marta Hristea (voce), Vlaicu Golcea (electronice, keyboards, contrabas), Electric Brother (electronice, bass, chitara, instrumente acustice) si Casa Gontz (visuals). Cel de-al doilea album din cariera proiectului a fost lansat printr-un concert la Bucuresti, unde lumea care a venit cu un stick de memorie a primit piesele direct din mainile muzicienilor. Pe stick, of course. Dealtfel, Cinema este un album care se poate descarca legal si gratuit de pe internet, chiar de pe site-ul formatiei. S-atunci care este explicatia faptului ca Aievea n-a facut nici pe departe atata valva cat merita un asemenea eveniment? 

Poate singura trupa de calitate din Romania. Punct. Asa spune un fan Aievea la comentariile de pe myspace-ul trupei. Intr-o prezentare a Institului Cultural Roman facuta pentru un concert de-al lor la Bruxelles se spune ca avem de-a face cu o trupa electro - jazzy iar nucelul trupei cuprinde "cei mai inovativi muzicieni tineri din Romania. "Ei apartin noii generatiei de muzicieni care dupa 1989 au adus chestii noi in scena muzicala gri a acestei tari". Dincolo de clasificari, incadrari si laude mai mult sau mai putin meritate, Aievea pare sa umple un vid proeminent in tara noastra. Felia de nu jazz (spuneti-i si downtempo, daca vreti) e minunata dar lipseste cu desavarsire. E drept, au existat si inca mai functioneaza cateva initiative in acest sens. Doar ca, din varii motive acestea n-au reusit sa intre in atentia publicului larg. Ar fi nedrept aici sa nu-i amintim pe timisorenii de la Brigada Artistica Urbana (B.A.U.), care desi au nu mai putin de 15 ani de existenta  nu au reusit sa puna la punct decat un singur album, Dispersia, acu vreo opt ani de zile.

„Aseaza-te comod pe canapea, cu picioarele sub blanita, cu un paharel si o carte in mana. Apoi, ca la cinema, traieste citeva povesti spuse de Aievea, intr-o atmosfera ireala. Pentru oameni care au chef sa mai scape putin de bubuiala din cluburi, de zgomotul strazii, de nervii de la birou si de stresul cotidian. Criza o sa treaca. ”Te ajutam si noi!”, spune Electric Brother. Pe buna dreptate, fiindca Cinema ocoleste cu buna stiinta canoanele actuale de prin tarisoara noastra si ofera o excursie care include printre altele si mirifice sunete de pasarele in linistita "Crazy“ sau o adevarata atmosfera de lounge in „It happened last“, piesa care ar putea fi dealtfel si lait - motivul acestui disc. In sfarsit s-a intamplat! Era nevoie.
Desi prea multe secvente din acest cinema au loc in categoria " Adagio“, din fericire avem si bucati in care echipajul urmeaza sfaturile lui Fatboy Slim, adica "push the tempo". Joy of life este un manifest foarte bine construit, cu multa substanta iar Red este un alt exemplu de "voiosie" imbibat putintel in acid - jazz-ul a la Jamiroquai si stropit cu putintel funk chiar, rezultatul fiind unul cat se poate de adorabil. Din categoria Slowly remarcam piesa cu acelasi nume iar undeva in fundalul melodiei Traces descoperim cateva amprente de Massive Attack si chiar Portishead, lucruri care evident nu pot decat sa fie decat imbucuratoare. Inconfundabilul stil al lui Tavi Scurtu este omniprezent in ultima piesa a albumului Turn back time, care are "lipici" serios fiind un veritabil power play. Fiecare piesa adauga cate o secventa aparte acestui cinema, filmul fiind unul care are un mesaj jazzy. 


In multe momente ale auditiei discului Aievea ti se par foarte tangibili, de parca ar fi undeva langa tine. Vocea solistei Marta oscileaza cat se poate de "corect" fiind pe alocuri serafica alteori fierbinte.. Intreg conceptul Aievea este unul demn de urmarit, chiar daca mai exista si mici hibe. Probabil ca procentul dintre "slowly" si "energie" ar merita sa fie schimbat. Probabil ca daca ar fi fost realizat in conditii "pentru afara" si mixajul si implicit sound-ul discului ar fi fost altul. Cu toate acestea, probabil avem parte de cel mai bun album al anului la categoria downtempo, trip hop, jazz modern. Drept e ca niscaiva concurenta in acest domeniu ar fi cat se poate de benefica. Si nu ma refer aici neaparat la concerte, unde lucrurile de bine de rau se mai misca, ci la albume discografice. Aievea este un disc pe care merita sa-l asculti doar atunci cand ai o ora perfect libera. In care iti inchizi telefoanele, iti iei pozitia de ascultat si urmaresti filmul care are parti dureros de interesante, dar si momente de respiro. E cinema-ul Aievea pe care-l recomand tuturor.

26 iun. 2010

Morcheeba, in forma cu fosta solista

Prima impresie este una favorabila. Beat-urile pline de substanta ale fratilor Godfrey au din nou o stralucire aparte iar vocea „light” a solistei este si ea exact asa cum trebuie. Din pacate, acest sentiment de „familiar” nu este neaparat unul pozitiv, in contextul actual. Da, noile piese Morcheeba suna „pe calapodul” celor din vremurile bune. Dar, nu e deajuns. Ele nu reusesc sa produca acea scanteie pe care au declansat-o la vremea respectiva piese de genul Rome wasnt built in one day.
Asteptari: Fara indoiala una din cele mai interesante chestiuni la acest disc este revenirea solistei initiale a trupei, Skye Edwards. Cea care a fost prezenta pe primele trei albume ale trupei (  Who Can You Trust?  Big Calm  si Fragments of Freedom). Se stie, din 2003 incoace cariera celor de la Morcheeba n-a mai fost atat de succes, nici una din inlocuitoarele solistei nereusind sa faca fata cu brio sarcinii. Asadar, reuiseste Skye sa readuca magia prezenta pe Big Calm?
Rezultat: Prima impresie este una favorabila. Beat-urile pline de substanta ale fratilor Godfrey au din nou o stralucire aparte iar vocea „light” a solistei este si ea exact asa cum trebuie. Din pacate, acest sentiment de „familiar” nu este neaparat unul pozitiv, in contextul actual. Da, noile piese Morcheeba suna „pe calapodul” celor din vremurile bune. Dar, nu e deajuns. Ele nu reusesc sa produca acea scanteie pe care au declansat-o la vremea respectiva piese de genul Rome wasnt built in one day. De vina pare sa fie faptul ca in zona stilistica s-au produs multe de atunci: au aparut nume noi si s-au mai experimentat si altfel de chestii. 
Even thoughteste o piesa cat se poate de interesanta care ne aduce aminte de vremurile de aur ale trupei, dar cea mai surprinzatoare compozitie de aici e I am the spring. Chiar daca iese din linia traditionala de trip – hop, fiind mai mult o piesa acustica, excelenta prestatie a solistei face ca piesa sa fie cel mai bun moment al acestei limonade. Recipe for disaster exceleaza printr-o instrumentatie sic, iar Cut the chase este un alt moment de glorie. E genul acela de piesa care te captiveaza din prima secunda, iar sample-urile folosite induc un feeling extrem de funky.  La momente putin inspirate se includ Beat of the drum, Self made man si chiar si piesa care da titlul albumului, care are un pic din stilul celebrei Things will never be the same cu Mel C.
Se prea poate ca fanii inraiti ai Morcheeba sa gaseasca acest produs unul cat se poate de reusit. Intr-adevar, albumul n-are prea multe minusuri. Auditia acestuia este o indeletnicire agreabila, chiar daca nu provoaca scantei. La urma urmei este exact cum ii zice si titlul: o limonada in miez de vara. Racoritoare pentru un anumit timp, dar care nu reuseste sa egaleze performantele primelor discuri Morcheeba.
Recomandari: Pentru cei care au gustat sunetele dementiale de pe Big Calm. Poate fi o auditie acceptabila si pentru orice amator de sunete trup – hop, jazzy si chill.

3 iun. 2010

Tracey, o ce voce minunata

Love and its opposite e un disc care emana emotii la foc automat si abordeaza dintr-o perspectiva matura complexitatea vietii. Superba voce – plangacioasa pe alocuri - a solistei este pastrata la loc de cinste, „in fata“ cum s-ar spune in termeni muzicali. Din pacate exista si un revers al medaliei: majoritatea discului are parte de o instrumentatie cat se poate de simpluta, care da impresia ca e doar un pretext pentru texte. Care o fi opusul dragostei? Ura e un raspuns mult prea facil....
Asteptari: Daca numele de Everything But The Girl nu va spune nimic, nu-i bai. Dar daca n-ati auzit niciodata o melodie in a carei refren o voce unica repeta onsesiv „ And I miss you / Like the deserts miss the rain“, atunci s-ar putea sa aveti o problema. Poate n-ati iesit din casa in ultimii 20 de ani sau ati trait pe alta planeta. Tracey Thorn, jumatatea feminina a EBTG se poate mandri cu o voce pe care o recunosti dintr-o mie. Iar acesta este cel de-al treilea album solo.
Rezultat: Love and its opposite e un disc care emana emotii la foc automat si abordeaza dintr-o perspectiva matura complexitatea vietii. Pot parea cuvinte mari, dar sunt perfect justificate. Superba voce – plangacioasa pe alocuri – a solistei este pastrata la loc de cinste, „in fata“ cum s-ar spune in termeni muzicali. Din pacate exista si un revers al medaliei: majoritatea discului are parte de o instrumentatie cat se poate de simpluta, care da impresia ca e doar un pretext pentru texte.  Nu e nevoie sa fii absolvent de Barkley ca sa-ti dai seama ca tema abordata e midlife crisis. Criza varstei mijlocii, care transpira si din sugestiva coperta a discului. Cat despre titlu, si acesta e genial ales. Unul care indeamna la dezbateri. Care o fi opusul dragostei? Ura e un raspuns mult prea facil….
Minusul datorat orchestratiei face ca discul sa fie orientat mai spre sufletele celor curiosi de easy listening, decat de superbele combinatii electro – pop din era EBTG. 
Pe langa concept, absolut genial este si debutul discului. Primele cuvinte ale solistei sunt „Who s next?”. Dupa care se revarsa din difuzoare „Oh The Divorces”. Imediat ce ajungi la piesa a doua, ti-e foarte clar ca tematica acestui disc nu e din categoria „la mare, fetitele sunt goale”. Rochia de mireasa evocata in Long White Dress, poate avea si o semnificatie aparte, avand in vedere ca Tracey s-a maritat anul trecut cu fostul ei coleg de trupa, Ben Watt. Muzical poate fi orice din seria „slowly“. Chiar si o balada country. Pe plan instrumental Hormones iese nitel din monotonie iar punctul in care albumul ajunge la piesa Why does the wind este acela in care – bang! – parca parca se apropie de Everything but the Girl. Si You are a lover are darul de a te vraji instantaneu, si te face pe moment sa nu observi „ambalajul” sonor extrem de saracacios al acesteia. Iar atunci cand asculti cu urechile ciulite Singles Bar, ei bine, parca devii pentru o secunda mai fericit stiind ca nu trebuie sa-ti cauti jumatatea prin barurile in care toata lumea cauta acelasi lucru. Come on home to me este un cover dupa piesa cu acelasi nume de Lee Hazelwood. Nu numai inceputul acestui disc e genial, ci si sfarsitul. Swimmimg e unica piesa care iese din melancolia „middle – age” beneficiind de o caldura aparte si anihiland marea de tristete revarsata anterior.
Punctele tari ale acestui disc sunt textele si conceptul. Categoric, acestea sunt dublate de exceptionala voce plangacioasa pe alocuri a solistei. Minus: orchestratia. Prea folk, prea linistita, prea liniara. Tracey Thorn a trecut printr-o transformare radicala. Daca mai demult era focusata pe viata de club acum ataca viata de familie. Daca mai demult incerca sa scoata copiii la dans acum ea ne descrie cum trebuie culcati copii seara….Love and its opposite e un disc foarte misto pentru cei care au curiozitatea sa descifreze versurile si intelesurile lor complexe.
Recomandari: De ascultat duminica dupa – amiaza, dupa cafeluta si neaparat cu un trabuc langa. De evitat dupa o cearta cu persoana iubita sau pentru cei afectati psihic prea mult de criza. E un disc care are sensuri profunde, deci se recomanda ascultarea lui cu un dictionar englez – roman la indemana.

11 mai 2010

Nici Buddha Bar nu e ce-a fost odata: Vol12

Putin sub asteptari, dar nu cu mult. Pe o scara de la una la zece intre dezamagire si exaltare, Budhha Bar 12 primeste un cinci cu indulgenta. O nota de trecere, avand in vedere ca primul disc ramane totusi o auditie interesanta. La Vie on Rose – caci acesta e titlul primului CD - poate „rula“ in fundalul sonor al unei terase de vara sic, la fel ca si alte 2345 de produse de acelasi gen. continuare

Interesant din cale afara: Flying Lotus

Flying Lotus a fost numit Jimi Hendrix al zilelor noastre. Pe numele sau adevarat Steven Ellison, muzicianul care e stranepotul regretatei Alice Coltrane reuseste sa loveasca cu un album greu etichetabil. Ca si-n cazul lui Thom Yorke (Radiohead) - care apare ca invitat special in una din piese - acest disc insumeaza la un loc tendintele de avangarda ale muzicii electronice din ultimii zece ani, fiind un material care depaseste lejer granita dintre stiluri si este cu totul si cu totul iesit din comun. Nu neaparat extraordinar, dar cu siguranta o comoara. 
Asteptari: Flying Lotus este pseudonimul muzical al unui muzician de culoare in varsta de 26 de ani din S.U.A. pe numele lui adevarat Steven Ellison. Din cauza muzicii absolut incalificabile pe care o executa, a fost numit de un DJ de la celebrul BBC Radio One drept „Jimi Hendrix al generatiei actuale“. Cei de la Wikipedia sunt ceva mai moderati, aici el fiind etichetata in oala „producator muzical experimental“ si…atentie! “laptop musician“. Tanarul este stranepotul regretatei Alice Coltrane, sotia lui John Coltrane.
Rezultat: Fie ca e sa ne ghidam dupa unii care au numit acest Cosmogramma ca fiind „space opera“ sau pur si simplu sa mentionam ca e muzica experimentala, e cert pentru oricine ca avem de-a face cu unul din acele discuri carora nu poti sa le pui o eticheta fara a te face de ras.  Nu e nici opera, nici space si nici macar rock. E putin din toate acestea, la care mai trebuie adaugat in cantitati sensibil egale si un topping de jazz, dubstep, hip – hop si asa mai departe. Exista aici si un nume cu greutate la capitolul colaborari, la piesa And the world laughs with you. Unde rosteste cateva cuvinte Thom Yorke, din Radiohead. In cazul in care ascultati acest album fara a sti acest amanunt este cat se poate de logic sa nu va sara-n urechi aceasta colaborare.
Gradul de dificultate in categorisirea acestui disc ce cuprinde 17 piese este cu atat mai mare cu cat in multe momente ai impresia ca asisti la ceea ce incercau sa faca cei de la Aphex Twin, cu vreo zece ani in urma. Doar ca la Flying Lotus se mai adauga si dark electro, techno, dubstep si chiar IDM. Si credeti-ma, toate acestea la un loc in anumite piese. Absolut nonconformist este si inceputul acestui disc, primele piese extrem de scurte fiind parca neterminate, schite de lucru, bucati ambientale scoase parca din context. Computer Face – Pure Being e prima melodie care pur si simplu socheaza. Pe un schelet de 2step si 4/4 se adauga niste synth-uri care par sa atace din toate partile, piesa reusind sa fie una care intr-adevar iese in evidenta. Printre momentele mai putin inspirate se inscriu Table Tennis (mai ales datorita vocii care desi e undeva in registrul Bjork nu e compatibila cu melodia) sau Mmmmmhmmmm. Desi mi-e greu sa aleg vreun punct culminant al acestei odisee sonice, poate ca Do the astral plane ar merita coronita de “invingator”. Are un beat cat se poate de funky, vagi arome de Daft Punk si o linie melodica pur si simplu geniala. Prin sound-urile de synth capata si o dimensiune cosmica si e destul de probabil sa fi fost compusa ca si muzica pentru ringurile de dans din alte lumi.
Dealtfel, multe din piesele de aici au o serie de elemente “ascunse” discul fiind unul care parca cere sa fie ascultat de mai multe ori. Va garantez ca la fiecare auditia urechea descopera noi si noi culori. De exemplu, doar dupa vreo patru ascultari succesive mi-am dat seama ca spre finalul piesei Do the astral plane este o intrerupere voita a percutiei, pentru a anunta finalul piesei. Piesa Pickled poate concura cu succes intr-un ipotetic clasament al celor mai ciudate imbinari intre jazz si drum and bass iar Zodiac Shift ar ocupa un loc fruntas in topul unor piese care emana magie.. Poate e putin exagerat, dar nu departe de adevar: Flying Lotus e o inovatie in domeniul sunetului, o excursie care reuseste sa provoace reactii, chiar daca nu in totalitate placute. Ca si-n cazul lui Thom Yorke, acest disc insumeaza la un loc tendintele de avangarda ale muzicii electronice din ultimii zece ani, fiind un material care depaseste lejer granita dintre stiluri si este cu totul si cu totul iesit din comun. Nu neaparat extraordinar, dar cu siguranta o comoara.
Recomandari: Poate fi consumat atat de „avangardisti“ cat si de oricine e curios de un melanj care uneori ajunge la rangul de genial. Atentie nu e opera spatiala, dar te poate teleporta cat ai zice Flying Lotus intr-o lume mai frumoasa…..

4 mai 2010

Etichetele de broken beat, downtempo, lounge, jazzy usor aplicabile formatiei germane DePhazz pot fi insiruite si pentru acest al 8-lea disc al echipajului. Desi se recomanda a fi o auditie cat se poate de placuta si care n-are darul de a plictisi pentru nici o secunda, Lala 2.0 nu are acel "vino-ncoa" de pe albumele din trecut. Sa fie de vina faptul ca oamenii s-au concentrat exclusiv asupra "lala"-ului tradus prin melodicitate? continuare

14 apr. 2010

Discul primaverii? Posibil. Caro Emerald.....

Discul are proprietati bioterapeutice: poate fi folosit ca stimulent al sistemului nervos care sa-ti redea pofta de viata. Te face sa observi cu deosebita atentie frumusetea copacilor de pe strada pe care iti tarasti pasii  zilnic si sa uiti de ghiolbanii care circula pe ea. E un melanj mirific de ska, rumba, rap, soul, cocktail – jazz, movie – soundtrack, soul si lista poate continua.  Suna a Doop, Peggy Lee, The Andrew Sisters, Parov Stelar, Club des Belugas, Pink Martini, Puppini Sisters – si lista poate continua pentru mult timp.... Descoperirea primaverii? Maybe....


A fost odata ca niciodata o prea/frumoasa fata care a studiat vocea la conservatorul din Amsterdam. Caroline van der Leeuw, nascuta in 26 aprilie 1981 a devenit mai apoi una din cele sase soliste ale unei trupe numite Philharmonic Funk Foundation, o orchestra alcatuita din nu mai putin de 44 de persoane. Single-ul cu care a cucerit in vara anului trecut intreaga suflare a Olandei s-a nascut oarecum din greseala. Piesa Back it up a fost scrisa de doi producatori olandezi si unul canadian pentru un grup pop din Japonia. Fiindca solista la care s-au gandit producatorii n-a putut sa onoreze invitatia de a aparea pe melodie, au apelat la Caro. Restul cum se spune e istorie. Back it up a devenit unul din marile hituri ale verii trecute in Olanda, iar cel de-al doilea single aparut la sfarsitul anului trecut, A night like this a avut aceeasi soarta, fiind foarte bine primit. Albumul de debut Deleted Scenes From The Cutting Room Floor a aparut la inceputul acestui an si a stationat timp de opt saptamani pe prima pozitie a topului din Olanda. In plus, dupa ce a cazut din aceasta onoranta pozitie, discul a revenit miraculos, ocupand chiar si-n aceasta saptamana prima pozitie a aceluiasi top. Inspirat din muzica si filmele anilor 40 si 50, Caro si producatorii ei au creat un sound unica care se potriveste ca o manusa vocii ei seductive. Albumul are in el de toate: de la ballroom jazz-ul anilor 50 la tangouri cinematice sau mambo Toate acestea imbogatite cu accente pop ale zilelor noastre. Si nu in ultimul rand cu beat-uri dance actuale. Ba chiar si cu scratch-uri.

Inca de la primele acorduri ale piesei A night like this e clar pentru toata lumea ca oamenii acestia au pus mult suflet in aceasta muzica. Alaturi de aceasta constatare piesa debordeaza de o prospetime inexplicabila fiind un amestec de jazz  si pop foarte bine “executat”, un smash – hit care vrajeste de la prima auditie. Absolutely Me este fara indoiala incadrabila in aceeasi categorie, scratch-urile adaugand un plus de consistenta piesei. Chiar daca atunci cand asculti piesele olandezilor ai parte de o sumedenie de deja – vu – uri piesele lor au darul de a lovi din prima. Cum e de exemplu Back it up, care suna de parca tocmai te-ai fi trezit la viata dupa un accident. Cu o energie debordanta si ritmuri contemporane, melodia e un adevarat diamant, chiar daca pe ici – colo are si cateva pasaje mult prea pop. Bucati de swing si doo – wop sunt prezente din plin si-n melodia Dr. Wanna Do. Care aduce pe alocuri cui Frankie Lymon and the Teeneagers.Dar si cu Cartea Junglei. O scumpete de piesa, ce mai! Doua dintre piese au ca si intro un pasaj care n-are cum sa nu-ti aduca aminte de I will survive-ul Gloriei Gaynor. E vorba de I know that he s mine si You don’t love me. Riviera Life are si ea un aer cat se poate de misterios, iar Stuck suna si ea izbitor de familiar. Sa fie cumva tema din Schwab si DJs in the row? Neesential, caci este pur si simplu dementiala.. Desigur, exista si momente care ar fi putut fi evitate. Unele aranjamente muzicale sunt la granita kitch-ului, dar vocea solistei reuseste sa acopere aceste mici inadvertente. Din cele 12 piese care alcatuiesc acest disc de debut lipseste o balada care sa-I puna in evidenta vocea solistei. Cu toate acestea e un debut cat se poate de solid. Care are parte de ska, rumba, rap, soul, cocktail – jazz, movie – soundtrack, soul si cate si mai cate.
In functie de ceea ce a ascultat urechea ta in trecut, dupa ascultarea acestor piese se pot face diverse “asocieri”. Fie ca iti suna a Doop, Peggy Lee, The Andrew Sisters si ale lor Boogie Woogie Bugle Boy, Parov Stelar, Club des Belugas, Pink Martini, Puppini Sisters – si lista poate continua pentru mult timp – muzica olandezilor are proprietati bioterapeutice. Discul celor de la Caro Esmerald poate fi folosit ca stimulent al sistemului nervos care sa-ti redea pofta de viata. Te face sa observi cu deosebita atentie frumusetea copacilor de pe strada pe care iti tarasti pasii zilnic si sa uiti de ghiolbanii care circula pe ea.