Se afișează postările cu eticheta Experimental. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Experimental. Afișați toate postările

16 mar. 2023

Lil Obeah - Lil Obeah Presents Everyday Is Halloween

 


Andrei Bucureci, adică Lil Obeah, a lansat cu ceva vreme în urmă frumușelul disc From Transylvania (care conține printre altele și reinterpretări cât se poate de meseriașe după compoziții de Valeriu Sterian, Mircea Baniciu, Taraful din Clejani sau Implant Pentru Refuz) iar la acest al treilea album , produs de Marius Costache ne propune o zeamă de dub „și altele“ care debutează cu „Duppy Theme“.

Din fericire, pe lângă stilul abordat printre alții de Lee "Scratch" Perry, din „ghiveciul“ sonor inventat de Lil Obeah  nu lipsesc nici de această dată elementele alea care te duc cu gândul la coloanele sonore specifice filmelor horror. Un alt plus care dă o substanță aparte acestui disc este faptul că există niște colaboratori „externi“ careși aduc aportul pe deplin la ceea ce ne place să numim diversitate.

Lista acestora îi include pe doi rapperi americani. Time este un artist hip-hop care a fost comparat ca un amestec izbutit de  William S. Burroughs  cu Andre 3000, iar Extra Kool este un dadaist modern care se scaldă în hip hop. Cei doi își aduc contribuția pe piesele „Fearless Vampire Killers“ și „Everyday is Halloween“, piese care deși au un iz puternic american grație goștilor, rămân oarecum în zona dub-ului experimental cu care Lil Obeah și-a obișnuit publicul. 

Chiar dacă titlul piesei „Zombie“ te-ar putea duce cu gândul la hitul celor de la The Cranberries, aici nu e vorba de așa ceva. Piesa plutește pe niște sound-uri orientale de orgă extrase parcă din ceațiile celor de la Altin Gun, iar vocile din același registru se mulează perfect pe ideea cântecului. Zeama asta psihadelică ce include la refren „suntem zombie/tu așa să nu fii“ se încheie cu evocarea a două personalități de pe meleagurile noastre...„Aici în țara lui Eminescu...nimeni nu te crede și nu-ți cere  respectul...ești visul umed a lui Ceaușescu“

„World-A-Vampire“ și „Transylvanian Hunger“ sunt croite mișto, în filmul unor posibile soundtrack-uri ale unor filme de Hitchcock, iar „Dead Don't Dub“ este unul din cele mai reușite momente de aici. Poate pentru că are mostre de percuții moderne. Și orchestrație repetitivă, dar nu enervantă. Pe „Negru Vodă“ situația pare să se îndrepte spre o combinație de Brian Eno cu niscaiva krautrock  german și elemente folcorice tradiționale din zona noastră, iar „Dub of Night “ navighează spre tărâmuri electronice, unde efectele de voce te pot duce cu gândul la Depeche Mode. 

Așa cum îi șade bine oricărui album bine gândit,  piesa de final este una care poate fi inclusă lejer în capitolul ciudățenii experimentale la care e bine să ciulești urechea atent. Dr. Jeckyll & Monsieur Hyde (ft. Peter Harris & Fritz Catlin) este o compoziție care te atrage inexplicabil din prima...și te face să te gândești... oare ce ar fi ieșit din acest disc dacă mai multe piese ar fi mers pe drumul ăsta „mai ciudat“? 

Una peste alta, discul Lil Obeah e bun de ascultat pentru cei care sunt deschiși la abordări muzicale noi și nu sunt închistați în acel conservatorism muzical care se manifestă cu precădere de la o vârstă în sus. E o audiție reconfortantă care îți poate aduce o satisfacție auditivă din categoria „așa da“. 



5 ian. 2016

David Bowie - Blackstar

David Bowie
cronica disc david bowie
În timp ce am ascultat cu urechile ciulite cel de-al 25-lea album al lui nea Bowie, Blackstar, mi-am adus aminte de o ştire recentă despre un preot filipinez care a ţinut slujba din Ajunul Craciunului mişcându-se rapid prin biserică pe o placă electrică hoverboard. Unii au lădat ideea, dar mai-marii bisericii catolice au decis să-l suspende provizoriu, considerând că preotul a arătat lipsă de respect faţa de menirea sa. Blackstar poate fi încadra în acelaşi film, căci noul lui album este la fel de neobişnuit ca şi gestul preotului din Filipine. Fiecare piesă de pe Blackstar  conţine ciudăţenii cu nemiluita. Dar, oare mai trebuie să ne mirăm? Defel. Fiindcă vorbim de omul care în debutul albumului său din 1969 avea o piesă numită „ciudăţenii spaţiale“ (Space Oddity). 

Una din surprizele acestui album este prezenţa lui Donny McCaslin. Care împreună cu trupa lui are un rol cât se poate de esenţial în desfăşurarea sonoră a treburilor de pe aici. Printre colaboratorii care se regăsesc în cele şapte piese se numără şi James Murphy din LCD Soundsystem, care face percuţie la două piese. Dincolo de piesa care dă titlul acestui disc, care are o doză de nebunie de nedescris, un alt moment şod este „Sue (Or in a season of crime)“. Iniţial melodia a apărut pe discul „Nothing has changed“, cu orchestraţia realizată alături de Maria Schneider Orchestra. De această dată, piesa are un oarecare aer de postmodern jazz peste care sunt presărate nişte sound-uri din categoria Nine Inch Nails. Efectele aruncate pe parcurs sunt cât se poate de antrenante, iar sound-ul spaţial creat este unul memorabil. Girl Loves Me e o piesă care ar putea fi inclusă oricând pe o compilaţie cu „real murder ballads“ şi aminteşte pe alocuri de creaţiile din aceeaşi oală semnate Nick Cave, iar Lazarus păstrează aceeaşi nuanţă fiind îmbogăţită însă de excelentele incursiuni jazzy ale saxofonistului Donny McCaslin.

Conform unui articol apărut în revista Uncut, printre cei care au avut o influenţă în naşterea noului album David Bowie se numără Kendrick Lamar şi Death Grips. Probabil că afirmaţia asta e doar un cârlig de marketing. Căci Blackstar e de câteva ori mai interesant decât „mult – fumatul“ Kendrick Lamar (a cărui „capodoperă“ To Pimp A Butterfly,  nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic). Fără îndoială, David Bowie e un nume care-şi permite orice. Ar putea chiar să scoată un album precum cel editat de Chris Watson - El Tren Fantasma, care descrie sonor o calatorie cu trenul prin Mexic, plină de mister şi senzatii inedite. Fără să fie nevoit să mai demonstreze ceva, cu o carte de vizită care vorbeşte de la sine, artistul reuşeşte să lovească din nou cu un disc solid, bine gândit plin de amănunte interesante, care alcătuiesc un întreg mirific. Aparent, ideea emanată de Blackstar e „îndepărtarea“ de rock. Şi totuşi nu e aşa, căci  ultimele două piese de aici demonstrează că omul acesta rămâne şi în aria „clasicilor“. În finalul “I Can't Give Everything Away” auzim singurele riff-uri de chitări clasice. Dar pe lângă asta, albumul ăsta are un iz puternic de „something special“. Dincolo de toate, adevăratul motiv pentru care omul ăsta merită reverenţe adânci este că la vârsta de 69 de ani David Bowie nu e cantonat defel în cutumele pe care le au alte staruri mondiale la această vârstă. David Bowie are de toate: e bizar, plin de ciudăţenii şi reuşeşte să surprindă la orice vârstă. E altfel. Şi pentru asta, e iubit de milioane de fani din lumea întreagă. Iar Blackstar merită să fie ascultat cu atenţie, fiindcă oferă multe recompense urechilor care se dau în vânt după construcţii sonore complexe. Care în lumea de azi pot fi categorisite şi „ciudăţenii“. Albumul apare oficial în 8 ianuarie. De ziua lui Nea Bowie. La mulţi ani!


21 mar. 2013

Atoms for Peace - Amok

Atoms for Peace - Amok
După dezamăgirea provocată de ultimul Radiohead, despre care am dezvoltat mai pe larg la vremea respectivă aici, mă văd nevoit să-mi încep cronicuţa consacrată albumului de debut al super – trupei Atoms for Peace cu constatarea că Thom York e şi de această dată mult prea în centrul atenţiei. Mi-aş fi dorit, categoric să aud mult mai mult din Flea (Red Hot Chili Peppers) şi nu numai, dar asta nu înseamnă defel că ceea ce se aude aici nu e OK. Bănuiesc că oamenii „setaţi“ mai mult pe chestii acustice nu vor fi deloc încântaţi de acest AMOK, căci multe compoziţii de aici sunt mega – burduşite cu efecte electronice. În schimb, urechile acelora care ştiu să asculte cum trebuie şi beat-uri artificiale pot avea o audiţie de mare efect. Amok nu e defel un disc uşurel, pe care să-l asculţi în timp ce speli vasele în bucătărie. Necesită ascultări succesive pentru a fi digerat aşa cum se cuvine, dar merită tot efortul, căci „in the end“ e o realizare solidă.

9 ian. 2013

Dam Mantle - Brothers Fowl

Dam Mantle - Brothers FowlDebutul muzicianului scotian Tom Marshallsay, cunoscut în lumea muzicală sub pseudonimul Dam Mantle, face parte din acea categorie de discuri care nu ti se strecoara deîndată sub piele, pentru a înţelege pe deplin trip-urile acestui artist fiind nevoie de multiple audiţii. Oarecum e şi normal, căci dacă ar fi să etichetezi piesele astea, e musai să pomeneşti de acele „hipster – friendly - etichete“ de genul IDM, DIY, Experimental ş.a.m.d. Principalul motiv pentru care albumul ăsta a reuşit să.mi capteze atenţia este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil influenţe folosite en – gros din ceea ce numim astăzi „electronica“ cu sunete naturale, acestea din urmă extrase din natură sau cele înglobate în neo – clasicism, nu – jazz ş-alte cele din aceste bunătăţuri. Urechile destupate şi avide de sonorităţi noi vor descoperi încă din primele două track-uri (numite Canterbury Pt.1 şi respectiv 2) destule motive pentru a zăbovi aşa cum se cuvine asupra discului.

14 dec. 2012

Crystal Castles - (III)

Crystal Castles
Primul compozitor considerat “tăticul” muzicii experimentale a fost italianul Luigi Russolo, celebru printre altele pentru manifestul L'Arte dei Rumori sau The Art Of Noises (Arta zgomotelor). Şi pentru Gran Concerto Futuristic, un concert care inducea furia în rândul spectatorilor, care adesea devastau pur şi simplu „instrumentele“ futuristice imaginate de acest vizionar la începutul secolului 20. Se prea poate ca pentru unii muzica celor de la Crystal Castles să fie o înşiruire haotică de zgomote nedefinite. Cu toate acestea, vă pot certifica faptul că la concertele lor lumea nu distruge nimic. Mai mult, evenimentele susţinute de cei doi canadieni beneficează de un succes deosebit, aşa cum s-a întâmplat în cadrul festivalului Sziget din Budapesta, unde subsemnatul a avut parte de unul din cele mai interesante recitaluri ever. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la muzica electronică din ultima vreme constat că prin Canada se întâmplă nişte lucruri cât se poate de faine.

14 nov. 2012

Flying Lotus - Until the quiet comes

Flying Lotus Until the quiet comes
Atunci cand asculti cel de-al patrulea album semnat Flying Lotus, ai impresia ca ai pasit intr-un veritabil Ermitaj al sunetelor. Te si vezi admirand un tablou cu un superb peisaj de toamna pictat in culori de ulei extrafine inramat profesional cu rama si passepartou. Simti ca ai parte de un adevarat festin si ti-e destul de greu sa explici care sunt motivele pentru care compozitiile astea te fac sa te simti atat de bine. Aparent, acest demers artistic graviteaza undeva in zona muzicii ambientale, si poate din aceasta cauza, unii „puritani” s-au grabit sa eticheteze acest disc „un pas spre comert” al artistului american, pe numele sau adevarat Steven Ellison. E drept, fata de albumul sau anterior, Cosmogramma, compozitiile astea sunt mult mai „comestibile” publicului larg, dar acest fapt nu stirbeste cu nimic din frumusetea albumului. Avem aici 18 piese care insumeaza 46 de minute de excursie sonora in lumi imaginare.

7 nov. 2012

Mike Altrin - Radio Altringen : Day Transmission

Mike Altrin Radio Altringen
Asa dupa cum exista o sumedenie de muzicieni care ceresesc pur si simplu “exposure” in mass – media, exista o sumedenie de artisti care prefera solutia “low profile”, cu explicatia “las compozitiile sa ma reprezinte“. Unul dintre acestia este cu siguranta Mike Altrin, care  prefera sa nu fie fotografiat si care sustine ca lucreaza mai bine in semi-anonimat. Primul sau album s-a numit Blue Lambs, iar discul de fata este primul volum din cele doua care compun seria intiulata Radio Altringen, urmatorul urmand sa apara in curand. Radio Altringen : Day Transmission este un material discografic neconventional pentru industria muzicala romaneasca, “croit” pe ideea unui sound autentic din categoria vintage. E unul din acele discuri care iti aduce aminte de celebrele radiouri Albatros, Gloria, Armonia, Mamaia, Carmen sau Popular din care piesele “sunau” intr-un mod de mare efect.

15 oct. 2012

Muse - The 2nd Law

Album Muse
Una calda, una rece. Cu care sa incep? Ei bine, cu aia calda: toata lumea stie ca Q cedat este egal cu Q primit. E al doilea principiu al termodinamicii, stiu ca v-ati prins. Masina termica numita Muse functioneaza cat se poate de alambicat. Intrebare intrebatoare: ce ai zice daca asa pe nepusa masa, Tudor Gheorghe s-ar apuca sa introduca pe urmatorul lui album doua – trei piese dubstep? Nu vorbesc aici de remixuri facute de altii, ci de creatii proprii. Din fericire Muse nu s-a format in Craiova, ci in micutul orasel britanic Teignmouth. Oricat de mare fan Muse ai fii, n-ai cum sa ramai impasibil atunci cand asculti ultimele doua piese ale noului lor disc The 2nd law. Ar fi mai bine totusi, sa nu incepi auditia cu piesele astea, just in case....Nu demult, rockerii care se respecta aveau oroare de drumandbass si tot ce inseamna „muzica facuta cu mouse-ul”.

4 iun. 2012

Avant’n’Gard - Soare Staniol

Album Soare Staniol
Calitatea esentiala a marilor creatori consta in puterea lor de a trezi in cei ce le asculta cantecele unele imagini ascunse in hatisurile memoriei, de a face sa vibreze acea coarda care este atinsa atat de rar. Pe scurt, fiecare artist ar trebui sa aibe un sticky –note cu acest mesaj, localizat undeva pe biroul sau sau in vreun coltisor al memoriei.  Si mai pe scurt, misiunea asta pare a fi fost uitata, in vremurile noastre in care diletantismul este adesea ridicat la nivel de arta. Lasand filozofia la o parte, Avant’n’Gard e un echipaj sonor mega – atipic pentru plaiurile noastre. Ai zice ca s-a nascut „undeva – candva“ dupa o sesiune serioasa de listening-uri prelungite Amon Duul, dar e made in Romania.

21 mai 2012

Get the Blessing - OCDC

Album OCDC
Cine a inventat vorba totu-I bine cand se termina cu bine, n-a fost om rau. Hai sa fim onesti pana la capat: cui nu-I plac happy – end – ingurile? Iar atunci cand din intamplare dai peste o trupa care are sagalnicul nume de Get the blessing si totul se termina cu bine, simti ca ai parte intr-adevar de o binecuvantare pe termen lung. Desi in zilele noastre termenul de fresh s-a demonetizat la marea arta gratie folosirii lui de catre capetele minunate din industria advertising-ului, prima senzatie pe care o ai dupa asa o auditie este asta. Nu e acel proaspat stors din dubstep si nici acel new style care inunda topurile si nici nu e axat in randul diverselor efecte electronice folosite pana la refuz de multi. E mai degraba o desfatare acustica, una in care urechile desfundate se aleg cu o stare de fericire ce emana din belsug in cele opt piese incluse pe albumul cu numarul trei al acestor vajnici britanici.

9 mai 2012

Death Grips - The Money Store

Cronica disc Death Grips
Daca industria advertising-ului n-ar fi demonetizat termenul, as fi fost tentat sa etichetez acest album drept unul revolutionar. Oricum, in cazul in care n-ai auzit de Death Grips si implicit de mixtape-ul lor de debut Exmilitary, aparut undeva pe parcursul anului trecut, te sfatuiesc ca inainte de orice sa arunci o privire asupra unuia din cele mai dilii videoclipuri ale lui 2011 extras din acesta: Guillotine (It goes Yah). Am simtit nevoia acestei introduceri destul de stufoase, fiindca Death Grips nu e defel „the usual stuff”. Dupa o asemenea auditie realizezi si mai mult ca marea majoritate a muzicii scoasa in zilele noastre merge pe carari batatorite, iar anti – establishment – ul propagat cu atata tarie in vremurile mai vechi prinde un nou contur. Materialul acesta are un profund aer „anti” de la prima secunda a lui si pana la final.

3 mai 2012

Nu & Apa Neagra - Descantecul apei negre

Cand ai norocul sa asculti un album care nu se inscrie defel in categoria „bubble – gum“, adesea faci conexiuni nebanuite. Aparent inexplicabil, odata cu auditia celui de-al doilea album al cvartetului Nu & Apa Neagra, mi-am adus aminte de Children of the Corn, thriller-ul lui Stephen King din 1984 si de lanurile de porumb. Ei bine, discul asta iti provoaca un trip intens, colorat cu fosnete de cucuruz, un film in care cocosii canta de trei ori, iar pelerinii sunt niste forme misterioase care apar si dispar ca prin ceata, totul culminand cu piesa finala de aproape 19 minutele in care faci cunostinta cu adevarata fata a apei negre. Produs de casa de discuri Lollipop Shop din Berlin, descantecul acesta sonor NU este un disc de ascultat in momentele in care cauti entertainment cu orice pret.

19 mar. 2012

Pepe Deluxe - Queen of the wave

Recenzie disc Queen of the wave
Repetitia e mama invataturii. Carevasazica, ma vad nevoit sa revin: am eu impresia asta vaga ca vajnicii astia muzicieni care-si au sediul in tarile nordice ale Europei au un cu totul alt stil de a privi lucrurile. Drept urmare, muzica fabricata pe la ei are ceva aparte, un damf interesant, o mireasma care se deosebeste de majoritatea parfumurilor etalate in general de restu lumii. Cel de-al patrulea album al finlandezilor care-si spun Pepe Deluxe nu e unul din categoria acelora pe care te risti sa le asculti in timp ce faci de mancare prin bucatarie sau care da bine in fundal in timp ce navighezi aiurea pe web. Queen of the Wave merita ascultat doar atunci cand ai la dispozitie 48 de minute exclusiv pentru aceasta activitate, cu urechile ciulite. Fie ca-l asculti la boxe stereo sau la casti, vei avea o experienta uluitoare, caci te imprietenesti cu un disc „altfel“. Daca spun ca e original, terifiant sau devastator, nu surprind nici macar de departe sarmul pe care-l emana compozitiile. Asadar, ma limitez in a-l caracteriza pur si simplu un disc captivant.

Aplicand politica pasilor marunti, cred ca e cazul s-o luam step by step. Tema acestui disc este extrasa dintr-un roman scris de Frederick S. Oliver care se numeste A Dweller on Two Planets, in care se povesteste despre Atlantida, reincarnare, karma, new age si alte chestiuni incadrabile in notiunea de „body and spirit“. Discul e impartit in trei parti si debuteaza cu “Let me sing a song for you / Let me spin a tale that’s true”. Queenswave, track-ul de inceput te duce cu gandul la povestile sonore realizate de King Crimson, iar ceea ce te socheaza inca de la inceput este sound-ul acestui disc. Chiar daca auzi in fundal diverse instrumente care iti par a fi din categoria sample-uri electronice, incet – incet realizezi ca acest sound n-are cum sa fie artificial. Bang! Chiar asa, la folosirea efectelor de pe acest disc, oamenii n-au apelat nici la Pro Tools nici la alte programe de acest gen. Dar asta e doar inceputul, tineti-va bine. “A Night and a Day,” duce spectrul sonor undeva in zona psyhadelic – rock unele portiuni de aici semanand chiar a noise – rock – ul practicat de Sonic Youth. Piesa care inchide prima parte a discului “Go Supersonic” este complet diferita de ceea ce ai auzit pana acum, ducandu-te undeva in zona unui pop – surf cat se poate de vesel cu voci feminine a la B 52s si o exuberanta greu de descris in cuvinte.  Partea a doua a discului cuprinde cinci melodii care printre altele iti fac cunostinta cu unul din cele mai ciudate instrumente muzicale din lume. E vorba de Great Stalacpipe Organ, un instrument care se afla in niste pesteri din S.U.A. . alcatuit din 37 stalactite acordate, si o serie de ciocanele de cauciuc actionate electronic. Instalatia astra a fost realizată de Leland W. Sprinkle, un programator al Pentagonului care a lucrat si la prima generatie de computere in anii ’50. Contain Thyself si Hesperus Garden sunt doua compozitii care explica pe deplin termenul de album captivant cu care am inceput aceasta recenzie si trebuie ascultate in tihna pentru a fi degustate asa cum se cuvine. Iar cele aproape doua minute ale piesei In the cave (prima melodie ever dedicata ciudatului instrument muzical aflat in pesterile americane) aduc in ecuatie sound-uri mega + relaxante. Daca tot suntem la ciudatenii, e bine de stiut ca la inregistrarea acestui album s-au mai folosit o sumedenie de „chestii“ pe care unii le-ar putea considera ciudate, dar care „dau“ un sunet aparte intregului concept. E vorba de un amplficator folosit in cursul celui de-al doilea razboi mondial, un microfon electromagnetic folosit de cosmonauti, sintetizatoare Tesla Coil, Mellotron si altele. Partea a treia a discului incepe cu “My Flaming Thirst” o piesa care are similitudini evidente cu Shirley Bassey. Pe parcursul piesei The Storm muzica iti proiecteza un film cu scufundarea Atlantidei, iar cele peste sapte minute ale piesei de incheiere “Riders On The First Ark” reusesc sa intregeasca un album – concept care merita ascultat. Fiecare piesa din acest album este unica in felul ei iar aplicarea unei stampile asupra intregului concept este practic un lucru imposibil de realizat. Pe scurt, e o opera – pop care are ca tema scufundarea Atlantidei. Tot pe scurt, e un album – concept destul de bizar, dar care te captiveaza totalmente dupa ascultari succesive. E pentru melomani, really….

14 mar. 2012

Robert Glasper Experiment - Black Radio

Recenzie Black Radio
In cazul in care jazz-ul iti zice ceva, Blue Note Records n-ar trebui sa reprezinte o necunoscuta. Simplul fapt ca acest Black Radio a aparut sub umbrela celebrei case de discuri e un indiciu ca ceea ce zace ascuns printre track-urile astea merita auditii succesive. Asa si este, caci Robert Glasper reuseste sa stearga orice granita intre jazz-ul clasic si neo – soul sau hip – hop – ul actual, daca vreti. E drept, omul a incercat aceasta reteta si pe albumul sau anterior numit Double Booked, dar de aceasta data rezultatul este demn de aplaudat, caci se simte de la distanta faptul ca piesele astea au suflet. Fie ca e vorba de compozitii proprii fie ca vorbim de cover-uri, atmosfera e una cat se poate de relaxata si interesanta.
Lucrurile debuteaza cu o piesa in care primele cuvinte sunt „Hello world/Peace and Love/I wish you the best/And now for the nex“, in care urechile sunt tratate cu un soi de gospel peste care Shafiq Husayn executa un rap de milioane. In cazul in care tii cont de sfatul din aceasta piesa „You’ll need only two things to direct your course – Your Ears, and your Soul”, esti gata sa experimentezi un trip care continua cu mirifica voce a celebrei Erykah Badu, care ataca un standard de jazz facut cunoscut de John Coltrane, Afro Blue. Desi Lalah Hathaway are o prestatie interesanta pe melodia Cherish the day, parca originalul interpretat de Sade e de neegalat, dar asta nu schimba cu nimic datele problemei: avem de-a face cu un disc meserias, care curge natural, fara brizbriz-uri. Always shine este un track de nota zece in care apar si Lupe Fiasco si Bilal, iar un moment de referinta al albumuli este mostra de soul care poarta numele de Ah Yeah, in care apar Musiq Soulchild si  Chrisette Michele. O alta voce care coloreaza mirific acest produs muzical este Meshell Ndegeocello, care in Consequence Of Jealousy reuseste sa linisteasca lucrurile cel putin in materie de „beat”, iar melodia are parte de niste sample-uri care umplu la fix „golurile“ de pian. E genul acela de balada care te vrajeste din prima si care te subjuga instantaneu, asta evident in cazul in care esti open – minded. Un alt cover interesant este dupa Letter to hermoine-ul lui David Bowie. Finalul este cat se poate de fascinant: avem de-a face cu o piesa care incepe cu “How should we remember Kurt… By playing his music”, care se dovedeste a fi un superb cover al celebrului Smells like teen spirit. Sa va mai spun ca e unul din momentele strong ale discului? Una peste alta, discul asta imi aduce aminte de regretatul rapper american Guru si il recomand cu cea mai mare caldura tuturor urechilor avide de chestii interesante.

13 dec. 2011

Chris Watson - El Tren Fantasma

Adeseori se spune ca drumul este mult mai interesant decat destinatia, iar aceasta constatare este cat se poate de adevarata in cazul materialului discografic de fata, un album care iese din canoanele obisnuite. Unii ar putea sa comenteze ca sunetele care se aud in El Tren Fantasma nu reprezinta deloc arta numita muzica. Altii, ar putea filozofa ore intregi pe aceasta tema. Dar haideti sa trecem in miezul actiunii. Pentru aceia dintre voi care au memoria buna si au prins anii 80 nu doar din documentarele de la Discovery Channel, Chris Watson este unul din membrii fondatori ai formatiei britanice Cabaret Voltaire. Dupa ce a parasit aceasta legendara trupa, Chris a devenit inginer de sunet pentru BBC iar din 1996 a debutat cu o serie de albume experimentale, discul sau din 2003 numit Weather Report fiind extraordinar de bine primit de catre criticii muzicali. Povestea acestui material sonor s-a nascut din seria de documentare realizate de BBC numita Great Railway Journeys, episodul din care este scoasa aceasta calatorie sonora fiind dedicat unei rute mirifice care e inexistenta in zilele noastre si care poarta numele de The Ghost Train. Practic, ceea ce se aude in piesele acestui album este o calatorie cu trenul prin Mexic, plina de mister si senzatii inedite. In mai multe momente ale calatoriei efectiv ai impresia ca trenul cu pricina trece prin boxele aflate in propietate personala din care rasuna acest sunet. Feelingul acesta e covarsitor in Los Mochis, dar in alte track-uri de aici ai parte de o superba alternanta intre liniste si sunete scoase de diverse pasari. E destul de greu de descris acest album, e ca si cum ai incerca sa povestesti cu lux de amanunte visul pe care l-ai avut noaptea trecuta. Calatoria incepe cu La Anunciante si se termina la Veracruz, iar printre momentele deosebite ale materialuli se numara acelea in care esti intampinat de sunetele naturii. Care in mod firesc e tacuta, dar care e plina de zgomote ciudate. Unele din ele iti fac pielea de gaina, altele te fac sa zambesti. Te trezesti cu claxoane specifice trenurilor mexicane, sound-uri care anunta bariere coborate, sunete de oi care pasc pe langa calea ferata si cate si mai cate. Pe scurt, e o calatorie fantastica, care merita ascultata pe un sistem de sunet neaparat stereo si la volum mare. El Tren Fantasma e o comoara pretioasa, un excelent cadou pentru audiofilii care nu cauta cu orice pret facilul in arta numita muzica.

24 oct. 2011

Aerea Negrot - Arabxilla

Arabxilla e o ploaie de stropi de stranietate in care emotiile sunt exprimate cu o brutalitate aparte, iar ascultatorul este invitat sa paseasca in lumea plina de mister a unei balerine nascute in Venezuela, dar care si-a gasit „casa” tocmai in capitala mondiala a muzicii electronice, Berlin. Complicata poveste a acestui debut incepe taman la Caracas, unde Aérea Negrot a studiat dansul contemporan. Fire independenta si mai presus de toate gata sa experimenteze senzatii diverse, solista a locuit rand pe rand prin Porto, Haga si Londra, dupa care s-a stabilit definitiv in capitala Germaniei, loc in care a fost remarcata de reprezentantii celebrului Bpitch Control, label-ul discografic lansat in anul 1999 de Ellen Allien.

14 oct. 2011

Bjork - Biophilia

A vandut peste 15 milioane de discuri si a ajuns la un statut la care isi permite sa faca orice. I mean, daca ar scoate un disc cu Fanfara Zece Prajini sau Transglobal Underground, nimeni nu s-ar mira. In plus, dintotdeauna a avut o predilectie spre chestiile excentrice. Si nu ma refer aici neaparat la muzica, caci micuta islandeza a avut always o imaginatie bogata. Deci n-ar trebui sa fie nimeni mirat ca Biophilia e mai mult decat un simplu disc. E, the next level, dragilor. De data asta, Bjork a lansat un proiect multimedia ce contine o caruta de aplicatii realizate cu oameni de stiinta, scriitori, inventatori, muzicieni si creatori de instrumente. Fiindca nu sunt tocmai un devorator de gagdet-uri trendy, n-am cum sa-mi dau cu parerea despre multitudinea de chichite care vine laolalta cu Biophilia.