Se afișează postările cu eticheta Folk. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Folk. Afișați toate postările

7 dec. 2022

Branko Mataja - Over Fields And Mountains

 


Vestea conform căreia zilnic pe platformele de streaming din întreaga lume se urcă nu mai puțin de 100.000 de trackuri noi a reușit să provoace pe bună dreptate valuri cât se poate de ample. Dincolo de noutăți suntem bombardați și de o serie de „reissues“, „remaster“-uri, „live“-uri și compilații, multe dintre acestea făcând parte din serialul „show me your money“. În Oceanul ăsta de „lost and found“ din când în când însă mai ai supriza să dai și peste chestii remarcabile, cum este și acest Branko Mataja - Over Fields And Mountains. 

Branko s-a născut în 1923 undeva în Croația și după o serie de aventuri și joburi diverse a ajuns să se stabilească într-o suburbie din Los Angeles prin 1964 cîștigîndu-și existența din atelierul său de reparat chitări în care a experimentat diverse chestii. După moartea sa, care a avut loc în 2000, un colecționar de discuri din S.U.A. a cumpărat unul din cele două albume ale sale „Traditional and Folk Songs of Yugoslavia“  (apărut se spune…. prin 1973) cu șapte dolari dintr-un magazin…și a rămas înmărmurit. Povestea mai spune că cel de-al doilea disc al lui Branko Mataja a apărut undeva în anii 80 și a fost oferit ca și cadou doar celora care îi vizitau magazinul. Pe scurt, în 2022 casa de discuri americană Numero Uno a reușit să scoată în sfârșit așa cum se cuvine piesele artistului care nu s-a mai întors niciodată acasă în timpul vieții…

Discul ăsta a reușit să stârnească un viu interes și-n rândul melomanilor care nu-s neapărat cuceriți de muzica balcanică din zona noastră geografică. Folkul ăsta cântat într-un anume fel de artistul a cărui poveste e cât se poate de mișto este remarcabil datorită tonurilor de chitară care zboară în jurul difuzoarelor de parcă ar fi cântate în camera în care se face audiția. În plus, din loc în loc ai parte de arome misterioase, iar atmosfera de reverie este amplificată și de faptul că majoritatea pieselor par a fi fără nicio urmă de percuție. 

Melodiile creează un ambient care te propulsează într-o altă dimenisune, iar printre eventualele influențe care se fac remarcate de către urechile cu discernământ ar fi niscaiva surf music sau chiar și bucățele de experimente sonore din categoria celora pe care le făcea odinioară Holger Czukay în celebra formație Can.Per ansamblu piesele sunt de o frumusețe sublimă și înfricoșătoare și conțin arome ambientale de blues american și mici tușe spre acorduri indiene și arabe. Desigur, multe dintre piese sunt cunoscute celor familiarizați cu piesele vechi din spațiul sârbesc, una dintre acestea fiind Tamo daleko,  un cântec popular care a fost compus pe insula grecească Corfu, în 1916, pentru a comemora retragerea Armatei sârbe prin Albania în timpul Primului Război Mondial și care simbolizează speranța. Pe scurt,muzica lui Branko sună ca un amestec de sunete de pe coasta Mării Adriatice cu străzile Belgradului și soarele american din Los Angeles cu mici picături de krautrock. Dincolo de povești, albumul  ăsta e unul din cele mai interesante reissues  ale acestui an, deci e clar ce aveți de făcut. 



14 oct. 2019

The Dead South - Sugar and Joy



Nu trebuie să fii neapărat fan de muzică buegrass/folk/americana pentru a petrece clipe drăguțele alături de muzica celor de la The Death South. Ca și mulți alții, primul contact cu formația care își are sediul în Canada s-a produs odată cu melodia „In Hell I'll Be In Good Company“, o compoziție prea șmecheră pentru vremurile noastre care a apărut acum cinci ani pe discul numit Good Company . Tehnic, ceea ce abordează domnii aceștia canadieni nu se poate reduce la etcihete de bluegrass și folk, căci „feeling“-ul care se revarsă din cele 13 piese incluse pe noul album include multe alte bunătățuri printre care la repezeală aș aminti arome de punk. Nu e nici o exagerare în statement-ul anterior, fiindcă chiar și cei patru artiști care-și spun The Dead South au subliniat acest fapt. 

După succesul single-ului care i-a făcut cunoscuți în lumea întreagă (melodie care are peste 153 de milioane de vizualizări pe Youtube), canadienii au reușit să impresioneze și prin show-urile live, acestea find descrise de către norocoșii care au avut ocazia să asiste la ele, adevărate explozii de energie. Piesele incluse pe Sugar and Joy au fost înregistrate undeva în Alabama au o magie aparte din mai multe cauze. Una dintre ele este amestecul ciudat de mandolină, banjo și chitară. Mai apoi, lipsa bass-ului sau a violei. Motivele pot curge mai departe, dar esențialul este că „ghiveciul“ artiștilor ăștia este delicios pentru oricine, nu doar pentru urechile obișnuite cu asemenea sonorități. 

Single-ul Diamond Ring include clasica poveste a fetei care își dorește un inel iar pentru aceasta eroul filmului îi face o vizită lui „Old William“ care este în posesia unei „stâne de aur“, iar „Alabama People“ surprinde printr-un cello de neuitat. Alte momente memorabile ale discului include superba „Black Lung“ (care aduce pe ici pe colo cu binecunoscutul hit semnat The Dead South) sau „Spaghetti“, aceasta din urmă find un amestec izbutit de Ennio Morricone și oricare mlodie inclusă pe coloana sonoră a filmului „O Brother, Where Art Thou?“. "Blue Trash" și  "Crawdaddy Served Cold" reușesc și ele să ți se întipărească în minte încă de la prima ascultare, iar overall albumul ăsta îți provoacă o stare de bine neexplicabilă prin cuvinte. 

Nu e neapărat bluegrass și nici punk, dar cu siguranță zahăr și plăcere. E happy music. Poate chiar cel mai vesel album „clasic“ al anului din care am parcurs mai bine de nou luni de zile…


28 ian. 2015

Beck Corlan - Poduri de pace


Am să încep această recenzie de disc cu un clişeu, dar care, pentru unii, e cât se poate de necesar. Beck Corlan este una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc. Mă văd nevoit să recunosc încă din start că nu am avut ocazia să ascult până acum niciun album de muzică românească încadrat în categoria aceea care la americani poartă numele de „christian music“. Sau worship music. Categorii, care în alte ţări sunt omniprezente, chiar şi topul Billboard având mai multe secţiuni dedicate acestui „segment“. 

Rămânând la clişee, înainte de a purcede la audiţia discului de debut semnat Beck Corlan m-aş fi aşteptat ca piesele astea să fie cât se poate de lirice, cu orchestraţii simple în zona folk-ului. Genul ăla de muzică „cuminte“, creat special pentru a fi ascultat după slujba de duminică. Care emană tone de „sweet harmony“ (vorba celor de la The Beloved). Un proverb zen spune ceva de genul „Cu cât doreşti mai multe, cu atât ai mai multe dezamăgiri“. Sincer, fiindcă albumul ăsta mi-era asociat cu „christian music“, înainte de audiţia lui, nu m-am aşteptat la multe. Dar mi-a oferit câteva surpize. Am să le iau pe rând, căci aşa e frumos. 

În primul rând, stilistic vorbind, albumul de debut numit „Poduri de pace“ oferă o varietate de genuri cum rar ţi-e dat să întâlneşti în muzica românească. Se simte de la distanţă că artiştii care au zămislit compoziţiile astea au un alt „approach“ visavis de muzică. Abordarea asta e cât se poate de bun augur. Căci printre cele 12 piese care însumează 52 de minute şi 19 secunde de muzică se regăsesc crâmpeie diverse de funk, soul, pop sau chiar alternativ – rock. Primele două piese ale discului, „De ce ne războim“ şi „Curaj“ pot fi incluse lejer în categoria „pop – rock inspirat“, în care Beck are ocazia să-şi dovedească calităţile vocale presărate peste nişte aranjamente decente şi bine ansamblate. Odată cu „Harababura“, lucrurile se schimbă, căci urechile melomanilor fac cunoştinţă cu un reggae de bun augur. Sound-ul se schimbă din nou la piesa „Poem de sunete“, realizată alături de D.D.Z., căci în ecuaţie apar efecte de chitară din zona „indie“ şi un beat electronic cât se poate de modern. Adevărata surpriză vine însă în a doua parte a piesei, când intervin armonii a la Limp Bizkit şi distors-uri încadrabile în ceea ce înseamnă nu metal sau hardcore în zilele noastre. Următoarea piesă „Pleacă“, debutează cu un pian acompaniat cu nişte păcănituri de vinil şi devine pe parcurs un soi de Dont speak a celor de la No Doubt. 

Unica piesă de aici care-ţi dă impresia că asculţi un disc special creat pentru a fi ascultat în compania unor lemne care trosnesc în şemineul din faţa ta este Toate pânzele sus. N-are nicio legătură cu celebrul serial realizat în vremurile de odinioară de TVR, dar prestaţia caldă a solistei (mai ales când repetă obsesiv „du-mă în larg“) aduce un plus de şarm melodiei. Piesa „Am să zbor“, care are parte şi de videoclip, nu mi se pare a fi punctul forte al acestui debut. Ea reprezintă mai mult latura „pop“ a solistei. Odată ce ajungi la piesa numită „Cu dragoste“ ai impresia că asculţi una din multele trupe americane care ocupă locuri fruntaşe în Billboard Christian Songs. Sau, dacă vreţi, aici e momentul când realizezi că Beck Corlan e un soi de Carrie Underwood de România. Deşi piesa „Dreptate“ se vrea a fi un amestec de pop cu hip hop şi chitări rock, rezultatul nu este unul deosebit de inspirat, colaborarea aceasta cu rapper-ul Pumn de Ţărână fiind încadrabilă touşi în sertarul cu piese decente.  „Zi cu cearcăne“ debutează ca un soi de baladă de Red Hot Chilli Peppers, iar „Prietenia“ urmează un fir a la Paula Seling. Cum îi şade bine oricărui disc, finalul este unul neaşteptat. Fiindcă dincolo de „Proverbe“, melomanul află esenţa acestui disc: „cu dragoste“. 

Una peste alta, albumul de debut al solistei timişorence este un disc pozitiv. Cu şi despre dragoste. Nu de genul baladelor pe care le întâlneşti pe compilaţiile Kuschelrock şi nici din categoria melodiilor compuse pentru Adeline de către Clayderman. Nu e perfect, dar transmite căldură. E un disc onest, în care nu simţi nimic „prefabricat“. Şi pentru că am vorbit atâta de mult despre „love“, în final daţi-mi voie să citez o definiţie a dragostei dată de scriitorul francez Maurice Leblanc: „Dragostea fericită nu e un bloc impecabil şi dur. Impurităţi, pete şi umbre plutesc în acea transparenţă îngheţată. Dar privirea îngheţată a iubiţilor nu le disting, ea nu vede decât perfecţiunea, unitatea şi lumina insondabilă“.

6 ian. 2015

Sonatic - Sunt

Teoretic, majoritatea formaţiilor româneşti care îşi cântă compoziţiile în limba engleză au două explicaţii pentru acest gest. Fie aceea cu „ceea ce cântăm noi nu se potriveşte pe texte româneşti“ sau duma aia cu „încercăm să testăm piaţa de afară“. Practic, explicaţia pentru chestia asta e mult mai simplă. Dincolo de poveşti cu frazarea în limba engleză sau eventualul succes peste hotare stă în picioare un amânunt cât se poate de simplu. E mult mai uşor să cânţi în limba engleză. Sau cu alte cuvinte, e mult mai greu să vii cu un text „deştept“ în limba română. M-am simţit dator să expun această mică observaţie fiindcă mai ales în domeniul rock-ului, tot mai multe formaţii autohtone „o ard“ în engleză. Albumul de debut al timişorenilor de la Sonatic e din categoria fifty – fifty. Sau jumi – juma, dacă vreţi. Cinci din cele nouă piese ale discului numit „Sunt“ au parte de texte british. Sau mai degrabă „american“, căci reţeta după care sunt construite construcţiile sonore aminteşte mai degrabă de „ţara tuturor posibilităţilor“. Formaţia Sonatic există „pe piaţă“ din 2007 şi dacă e să ne luăm după descrierile lor, ceea ce prestează ei ar putea primi eticheta de folk – rock – alternativ. Pe ici pe colo, prin cele nouă piese se resimt niscaiva inflexiuni a la  Dave Mathhews Band, trupă care este trecută la capitolul influenţe de către solistul celor de la Sonatic, Bogdan Racz. Primele trei piese ale albumului, Black Angel, Enjoy the new şi Trust îţi dau impresia că te afli la volanul unui Mack, undeva pe Blue Ridge Parkway şi priveşti cu admiraţie peisajul mirific care ţi se deschide în faţa ochilor. Lucrurile se schimbă niţel în Zboară, care seamănă niţel cu „La Stere“-ul celor de la Timpuri Noi, iar în „Pierdut în dimineaţă“ urechea are parte de sound-uri a la Fleet Foxes. Revenind la sonorităţi autohtone, începutul de la Common Senses pare a fi una din compoziţiile celor de la Cargo. Un aspect care face  face ca  acest disc să fie remarcabil este mastering-ul pieselor. Întreg albumul sună într-un fel anume, instrumentele sunt scoase în evidenţă exact atât cât trebuie. Piesa care dă titlul acestui debut are un început destul de „nervos“ iar motto-ul acesteia defineşte cât se poate de exact ideea debutului celor de la Sonatic: „Sunt iluzia societăţii urbane, O formă chinuită de arhitecturi umane“. Cu siguranţă, dacă toate cele nouă piese incluse pe acest debut ar fi beneficiat de texte în limba română, rezultatul ar fi fost unul mai complex. Una peste alta, deşi nu e genul meu de rock, debutul celor de la Sonatic este unul promiţător. Nu e nici indie – rock, nici alternative. Şi nici orice altă etichetă trendy în zilele noastre. E un amalgam bine construit de rock cu folk. Cât se poate de oldschool, cântat profi. E drept, lipseşte acea „sclipire“ care produce melodia aceea care poate deveni un hit. Dar, avem aici un disc care va mulţumi pe deplin urechile amatoare de rock „cuminte“. Albumul „Sunt“ poate fi cumpărat de aici. 

3 dec. 2013

Marta - Jar sub mine

Pentru cine nu ştie Marta (Cotuna) este una din cele trei fete care au făcut senzaţie pe net cu un videoclip în care au sintetizat cât se poate de „şmecher“ evoluţia (sau involuţia!) muzicii uşoare româneşti în doar nouă minuţele. Şi e made in Timişoara! Având în vedere faptul că pe meleagurile noastre numărul albumelor discografice editate în ultima vreme este cât se poate de micuţ, ar fi fost de aşteptat ca „Jar sub mine“ să creeze un real interes din partea mass – media. Dar fiindcă Marta – alături de Beck Corlan şi Ana Huţu, celelalte protagoniste ale viralului cu istoria muzicii româneşti- a preferat să nu intre în „cazanul cu can – can“ al mediei româneşti, acest lucru nu s-a întâmplat. Despre acest album, autoarea ei spune că are parte de „pian din 1924, tobe de prin anii ’70, chitare cu poveşti, basul construit de Phil (n.n - Philip Rogers), echipamente old school, alese cu grijă de Matt (n.n. - Matt Barber) de-alungul timpului“. Discul a fost înregistrat, mixat şi masterizat de Matt Berber la “The Sandbox”, în Chicago şi lansat la clubul Daos din Timişoara. Stilistic, ceea ce se revarsă din cele nouă piese incluse pe album, ar putea fi catalogat cu uşurinţă un „folk rock“ cu arome old – school, diferit niţel de ceea ce se cântă prin ţărişoara noastră sub această umbrelă. Printre cele mai reuşite momente ale discului se numără Anti – Gri, un adevărat imn anti – depresie, structurat pe câteva acorduri interesante de pian şi versuri care te fac să cazi niţel pe gânduri: „Cum ar fi să fie în jur totul gri? Şi copaci, şi cer, şi flori cenuşii? Lasă-ţi ochii fascinaţi de culori/ Ca şi cum e prima oară când le vezi“. Desigur, o instrumentaţie puţin mai plinuţă şi un text ceva mai consistent ar fi adăugat un plus de şarm acestei compoziţii, dar nici aşa rezultatul nu e tocmai de neglijat. Din păcate, unul din minusurile pregnante ale acestui disc este instrumentaţia destul de ştearsă. Sincer, piesele acestea au sunat mult mai bine la concertul de lansare al discului, la clubul Daos, decât pe album, orchestraţia din recital fiind mult mai bogată şi „rock – oriented“, ceea ce m-aş fi aşteptat să se regăsească şi pe album. Unul din cele mai emoţionante momente ale discului se regăseşte în piesa „Înviere (Ţara Mea)“, al cărei text cât se poate de patriotic se mulează la fix pe instrumentaţia simplistă, care lasă „spaţiu“ vocii solistei: „Te ascunzi prin munţi de aur pur / Şi caii-ţi fug împinşi de vânt/ Răsari în deltă pe furiş / Cum să-ţi mai spun că eşti frumoasă/ A, a , noastră , eşti a noastră“. Piesa care dă titlul albumului are un uşor aer de Cranberries la capitolul instrumentaţie şi e un alt moment inspirat, la fel ca şi Vieţi şi vise, o altă idee frumoasă, care duce dorul unui text mai lung. Dincolo de minusurile evidente, discul ăsta merită ascultat, căci reuşeşte să te „teleporteze“ într-o lume de vis şi abordează teme care nu se prea regăsesc în muzica românească actuală. Cu o atenţie mai mare la orchestraţii, pe viitor, Marta poate fi un nume care să conteze în scena românească.

18 nov. 2013

Bill Callahan - Dream River

Bill Callahan Dream River
Deşi primul cuvânt care se aude în piesa care deschide acest album – „drinking“ - poate sugera faptul că muzica lui Bill Callahan ar putea fi inclusă într-o eventuală compilaţie cu „best beer songs of all time“, lucrurile nu-s nici pe departe atât de simple. Fiindcă poveştile mirifice depanate de acest muzician american în cel de-al patrulea album solo sub acest nume sunt de recomandat a se savura sub clar de lună, alături de persoana iubită. Într-o seară romantică, sau poate chiar într-un bar unde priveşti în gol la o fereastră care nu e acolo. Simplu şi elegant, cam asta ar fi pe scurt descrierea celor opt piese care totalizează 40 de minute de răsfăţ sonor. Prima piesă, The Sing, te inrtroduce direct în miezul lucrurilor. Pici într-o zi din aia în care singurele cuvinte pe care eşti nevoit să le rosteşti sunt bere şi mulţumesc şi e perfect aşa. Versuri de genul „Strangers unknowingly keep me company/In the hotel bar/Looking out a window/That isn't there/Looking at the carpet/And the chairs/The only words I've said today are beer and thank you“ au darul de a-ţi descreţi fruntea. Pe măsură ce plonjezi în poveştile americanului, ai sentimentul acela că eşti părtaş la poveştile ascultate când erai copil, de pe discurile Electrecord. Doar că de data aceasta nu e vorba de Scufiţa cu trei iezi, ci de veritabile story-uri rostite într-o americană pură. Desigur, cei care apreciează textele tâmpite ale muzicii pop produse în zilele noastre nu vor găsi nimic interesant în cele opt piese şi drept urmare îi invit să nu-şi obosească intelectul pentru a înţelege muzica lui Bill Callahan. O muzică cu o orchestraţie teribil de simplistă, din genul „americana“ care n-are sens s-o asculţi decât împreună cu poveştile narate cu un deosebit talent de Bill. Printre momentele adorabile ale discului se numără Spring, cu al ei flaut a la Jethro Tull combinat cu câteva efecte de chitară adorabile şi cu un text aşijderea: “All I want to do / All I want to do is to make love to you / In the fertile dirt, in the fertile dirt / With a careless mind / With a careless, careless, careless mind”. Sau single-ul Small Plane, în care din nou eşti întâmpinat de nişte armonii simple şi vocea de bariton a lui Bill Callahan. Dincolo de aerul de „americana“ discul ăsta emană multă poezie. Care se revarsă din plin şi-n Seagull, Summer Painter sau Ride My Arrow. Sincer, n-aş fi crezut că un album atât de minimalist pe plan de aranjamente muzicale poate suna atât de bine în anul de graţie 2013. Pentru final, muzicianul a pregătit o altă capodoperă care te teleportează undeva în miezul iernii, pe un drum periculos, unde la radioul din maşină tocmai asculţi un interviu cu celebrul actor Donald Sutherland . E momentul când realizezi că timpul nu înseamnă nimic, dar timpul petrecut cu fiinţa iubită e totul. Simplu, eficient, de ascultat cu încredere!

6 dec. 2012

Jake Bugg - Jake Bugg

Jake Bugg - Jake Bugg
In momentul in care te afunzi in auditia acestui album, indubitabil intri intr-un film aparte. Se face ca tocmai ai consumat responsabil litri de bere din marca ta preferata si in pub-ul plin de fum in care tocmai te afli, cineva isi ia chitara in mana si incepe sa cante. In cele mai multe cazuri, scenariul e completat cu niste song-uri „pentru tot neamul”, adica acele melodii pe care le-ai mai auzit cel putin de 16 ori inainte, astfel incat chiar si cu alccolemia nitel ridicata stii sa canti refrenul. Scenariul lui Jake Bugg e nitel diferit. Desi ai impresia ca piesele astea ti-s cunoscute, oricat iti     bati capul, nu le recunosti. Dar iti sunt familiare, no doubt!

28 nov. 2012

Susanne Sundfor - The Silicone Veil

Coperta album Susanne Sundfor The Silicone Veil
In momentul in care esti pus sa etichetezi un album de genul The Silicone Veil, esti intr-o oarecare dificultate. Evident, as putea sa ma avant in descrieri de genul „un amalgam de new classical music stropit din belsug cu influente folk si synth-uri care ti se cuibaresc in ureche instantaneu“. Doar ca....niciuna din etichetele de mai sus nu pot fi aplicate pentru aceasta auditie complexa. Ei bine, din fericire, tocmai asemenea „ciorbe“ greu de descris fac deliciul oricarui meloman interesat de nou si frumos. Daca n-ati trait in ultimii ani in Norvegia, exista mari sanse ca numele de Susanne Sundfør sa nu va spuna nimic. Gratie atotputernicului Internet, am aflat ca acest nume a creeat multe valuri in tara ei natala, unde precedentul ei disc „The Brothel“ a stationat multe saptamani pe prima pozitie a topurilor. The Silicone Veil e un material discografic plin de romante moderne fabricate in tara in care se afla cel mai adanc lac din Europa, care contine o sumedenie de „carlige” sonore care pot deveni obsesive atat pentru amatorii de pop cat si pentru cei care navigheaza mai adesea in asa numita  muzica „clasica“.

19 sept. 2012

Bob Dylan - Tempest

Recenzie disc Bob Dylan
Respectul si politetea sunt doua chestii care nu costa nimic. Ca sa inteleaga si cititorii din generatia „zuisiu“, sunt moka! Atunci cand esti pus in situatia de a analiza noul material discografic al unui domn care in 24 mai a.c. a implinit varsta de 71 de ani si care se poate lauda cu 50 de ani in breasla, cele doua insusiri amintite in debutul acestei cronici sunt musai de bifat. Din start. Indiferent de rezultat, carevasazica. Din fericire, mult – asteptatul album al celui care s-a nascut ca Robert Allen Zimmerman nu e nici pe departe de neglijat. E drept, daca e sa-l compari cu cele 34 de albume anterioare ale cantaretului, acesta nu iese prea tare in evidenta, fiind undeva in plutonul de mijloc.

23 mai 2012

Poesis - Creanga de aur

Album Creanga de aur
Sa-mi fie cu iertare, dar daca dupa 35 de ani de existenta a unui grup vii pe piata cu un album care are o orchestratie ca cea care se aude in Creanga de Aur, inseamna ca situatia e grava. E drept, folk-ul in general si cel romanesc in particular n-a excelat niciodata in rezolvari stilistice spectaculoase. Si totusi…Refrenul piesei Dulce amar, inclusa pe acest al treilea disc al celor de la Poesis, e cat se poate de elocvent: „Iarba e verde, cerul e albastiu/ Si poate e sau nu e ..e sau nu e…prea tarziu“. Daca e sa stai drept si sa judeci asijderea aranjamentele muzicale din Creanga de Aur ar fi putut fi realizate oricand in ultimele trei – patru decenii. Si fiindca muzica asta de “visare” pune un accent abitir pe texte, din nefericire nici acestea nu reusesc sa aibe acel “ceva” care sa te faca sa exclami “waw”.

3 mai 2012

Nu & Apa Neagra - Descantecul apei negre

Cand ai norocul sa asculti un album care nu se inscrie defel in categoria „bubble – gum“, adesea faci conexiuni nebanuite. Aparent inexplicabil, odata cu auditia celui de-al doilea album al cvartetului Nu & Apa Neagra, mi-am adus aminte de Children of the Corn, thriller-ul lui Stephen King din 1984 si de lanurile de porumb. Ei bine, discul asta iti provoaca un trip intens, colorat cu fosnete de cucuruz, un film in care cocosii canta de trei ori, iar pelerinii sunt niste forme misterioase care apar si dispar ca prin ceata, totul culminand cu piesa finala de aproape 19 minutele in care faci cunostinta cu adevarata fata a apei negre. Produs de casa de discuri Lollipop Shop din Berlin, descantecul acesta sonor NU este un disc de ascultat in momentele in care cauti entertainment cu orice pret.

12 dec. 2011

Pavel Stratan - Amintiri din copilarie vol.4

Pavel Stratan e un tip care de vreo trei discuri tot ne baga pe gat niste amintiri din copilarie. Vestea proasta este ca zilele trecute muzicianul a editat volumul patru al acestui deliciu sonor. Vestea buna este ca acesta e ultimul material discografic din aceasta serie. Ca sa fiu mega – onest, n-am gustat nici pana acum slagarele infantile de genu Eu Beau si sper sa n-o fac nici de acuma incolo. La fel de sincer, trebuie sa va marturisesc ca domnul acesta a reusit sa ma uimeasca la concertul sustinut recent in Timisoara, de lansare a acestui disc. Pavel Stratan a pus la cale un stand up comedy de bun gust, presarat cu poante destul de misto, care au generat o seara de bun gust. Apreciez si faptul ca spre deosebire de alte “vedete” de pe la noi, Stratan e inzestrat cu serioase mostre de bun simt ca si om. Dincolo de astea, instrumentatiile sale sunt jenante, iar daca faci parte din oamenii care acorda o atentie egala textului si muzicii, e clar ca ciorba asta n-are nici un sarm.

Pe noul sau disc, Stratan cocheteaza pentru cateva momente si cu hip – hop – ul. Ideea pare pe hartie interesanta, numai ca rezultatul nu e deloc cel scontat: in afara de un flow neconvingator piesa asta nu reuseste sa creeze nici o emotie. De acord, poate ca Frate cu Soarele – care deschide discul – a fost facut ca un song la misto, dar dincolo de asta ti-e foarte greu sa intelegi cuvintele piesei.  Noroc cu carticica CD-ului, din care spicuiesc o vorba de milioane: „Noi stim cu totii ca el are de aur parul/De cat ii teatrul si cat ii adevarul/Nu stim nu stim cum nu stim daca el are/Ce fel de masinamica are, ori masina mare/Daca are masina mica asta-I Mini Cupar/ Da daca n-are are djip, djipul tot e super“. Orchestratia e la fel de simpla dupa cum ne-a obisnuit si-n trecut, iar mesajul e sagalnic pe alocuri. Daca acesta ar fi fost sustinut si cu o orchestratie mai din zilele noastre, era mai bine. Cleopatra Stratan isi face aparitia pe mai multe piese, si tot la colaboratori merita amintit si Cezar, celalalt copil al lui Pavel Stratan. Primele chitari adevarate le-am “ginit” doar in piesa cu numarul patru „Daca vrei“. Din nefericire, doar pentru cateva secunde in intro caci dupa aceea piesa se afunda din nou in binecunoscutele orchestratii saracacioase. Tot in piesa asta Stratan spune: „N-am vrut sa fac o pies-atat de lunga, dar in schimb s-o fac mai scurta pur si simplu, sincer n-am avut timp“. Tipic moldovenesc incepe cu „Eu de cand ma tin minte, mie mi-o placut numai bauturele care se-ncep cu litera s / Si jin, si vodka, si lichior, si bere, si koniak si restul“. Finalul albumului e dezastruos caci Trei iezi te duce cu gandul la atmosfera din piesa La Cucaracha, avand o clapa “de restaurant” care pur si simplu te zgarie pe urechi. De amintit ar mai fi ca acest album contine si celelalte trei amintiri din copilarie (in format mp3). E perfect de inteles faptul ca atunci cand sustine concerte, Pavel Stratan apare singur pe scena (ma rog, cu o chitara) si incaseaza niste banuti din biletele de intrare. M-as fi asteptat ca la inregistrarea unui album sa apeleze la specialisti in acompaniament muzical. Din pacate, discul asta e de ascultat numai pentru iubitorii de stand up comedy si cei care adora accentul moldovenesc. Pe ultima suta de metri am aflat ca maine 13 decembrie, discul asta apare inca o data „oficial“ alaturi de un ziar de sport. Iar daca sunteti curiosi sa-l antamati pe Stratan la vreun spectacol, in carticica CD-ului gasiti si numarul de telefon la care puteti apela…..

23 nov. 2011

Alexandru Andries - Incorekt

Atunci cand e vorba sa analizezi impartial rolul pe care il are un text in succesul unei melodii risti sa te afunzi intr-o multime haotica de contexte, ratiuni si filozofii. Cert este ca una din cele mai nebisnuite melodii care a poposit vreodata in fruntea topului britanic a fost "Everybody's Free (To Wear Sunscreen)", realizata de regizorul australian Baz Luhrmann. Care era de fapt un eseu recitat cu memorabilele versuri „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not  understand the power and beauty of your youth until they have faded“.  N-am rezonat eu prea tare niciodata la muzica numita generic folk, dar asta nu m-a impiedicat sa am numai si numai cuvinte de lauda pentru domnul care ne-a colorat tineretile cu texte soade, de genul „Astazi iar/La Telejurnal/Am vazut Cascaval“. Pentru amatorii de statistici noua aparitie discografica a lui Alexandru Andries este discul cu numarul 68 (69, dupa altii) din cariera sa, ceea ce este brrr....unbelievable. Package-ul noului album e incorect de misto, dar are o mica hiba: nu cuprinde acel booklet care ofera fanilor textele pieselor. Trecand peste asta, prezentarea grafica merita musai aplauze prelungite iar privirea pe care ne-o trage Andries de pe coperta e absolut dementiala. Vorba amicului meu, „cu coperta asta, ar fi putut foarte bine sa scoata un album de gangsta rap si ar fi fost 100% credibil“. Parol, mon cher. 

In cazul in care ai intrat in posesia albumului si pe coperta citesti Alexnadru Andries, fii linistit: n-ai dat peste o eroare tipografica, e intentionat scris asa. Fiindca albumul e Incorekt. Si e editie limitata de colectie, intr-un tiraj unic de 1000 de exemplare. Si contine doua CD-uri, primul colorat cu cele 20 de piese care alcatuiesc Incorekt, iar al doilea e un bonus, care contine o inregistrare unplugged de la concertul de Mos Nicolae din Bucuresti de anul trecut. La capitolul instrumentatie, nu prea sunt multe de zis. Poate doar ca alaturi de „usual suspects” apar si doi muzicieni din trupa Byron. Sound-ul e oldschool dar cat se poate de corect interpretat si masterizat, dar adevaratul sarm care face ca Incorekt sa fie meserias consta in texte. E greu sa mai gasesti pe cineva in tarisoara asta care sa cante „Mi-ajunge sa stiu ca existi/Si orice distanta e buna/Te cred cand imi spui c-ai visat/ Cum ne plimbam pe Luna/ Si ne miscam ca intr-un  vas tulburator/Imi place sa aud cum repsiri/ Cand visul il pui in cuvinte/ Cu Cata grija ascunzi silaba care minte /(Infractor).

Piesa numita Fara mila are un debut care iti aminteste de coloana sonora a oricarui serial late – night – crime mystery, iar Blues tardiv cuprinde in cele 90 de secunde ale sale exact ceea ce trebuie. Una din surprizele mari ale discului este un cover dupa James Taylor, chitaristul american care se poate lauda cu cinci premii Grammy, varianta lui Andries la hitul lui Everybody has the blues purtand numele de Clasic. Care are parte si ea de un text tipic domnului care nici acum nu are in posesie vreun telefon: „Sunt sigur ca pot paria/ Acum chiar esti convins ca numai tu te chinuiesti asa / Cateodata te foiesti in pat / Din cand in cand nasu e infundat / Toata lumea are zile greu de suportat“.  Alta mostra de maiestrie razbate din plin din piesa dedicata persoanelor cu kilograme in plus: „Grasii sunt simpatici/Grasii sunt desptepti/Grasii sunt pe faza/N-ai cum sa-i prosteti/N-o sa-i gasesti in reviste de moda/Dar asta nu este un handicap/Daca vezi sa-i vezi/Hai la cofetarie/Acolo isi fac de cap“. Exista aici si una bucatica de tango (Ti-am cumparat flori) iar Invitatul special al discului este Nicu Alifantis, care insa nu-si facae aparitia decat in cele 77 de secunde ale piesei Reluare. Prea putin, in umila-mi opinie. La fel de putine mi se par si minutele incluse pe cel de-al doilea disc, care contine 19 minute condensate in 9 piese. Nimic de zis, memorabile, dar parca se putea oleaca mai mult....

In incheiere ar mai fi de amintit ca Incorekt este un album dedicat clarinetistului Alin Constantiu, care a trecut in nefiinta in luna martie a acestui an. Si ca, daca ati fost vreodata fani Andries e musai sa intrati in posesia acestui material.

Albumul a aparut la casa de discuri A&A Records.

25 sept. 2011

Fatoumata Diawara - Fatou

Dincolo de exoticul nume de Fatoumata Diawara se ascunde o solista de 29 de ani care s-a nascut in Coasta de Fildes, a trait cativa ani in Mali ( o tara africana invecinata cu Burkina Faso – daca sunteti curiosi) iar de ceva vreme a tras o fuga la Paris, unde s-a ocupat o perioada de timp cu actoria. Tot la capitolul povesti e bine de mentionat ca Fatou a crescut in regiunea care poarta numele de Wassoulou care a generat dealtfel si un stil muzical cu acelasi nume, considerat de unii specialisti drept un precursor al blues-ului. Amatorii de world music stiu desigur ca una din cele mai tari case de discuri din aceasta felie e World Circuit, unde isi scot discurile printre altii Eliades Ochoa, Afrocubism, Ali Farka Toure, Omara Portuondo sau Ibrahim Ferrer, ca sa amintesc doar pe cativa.

8 sept. 2011

Ry Cooder - Pull up some dust and sit down

Asteptari: Chiar daca pentru majoritatea lumii Ry Cooder e cunoscut pentru Buena Vista Social Club, chitaristul nascut in 1947 si-a demonstrat virtuozitatea inca din anii 60 cand a cantat cu diverse trupe (inclusiv Rolling Stones), iar albumul lui de debut solo a aparut in 1970. Printre materialele sale de deosebit impact s-au numarat si Talking Timbuktu (alaturi de Ali Farka Touré), iar precedentul sau disc I, Flathead:The Songs of Kash Buk and the Klowns a incheiat o trilogie americana inceputa cu Chavez Ravine si My Name Is Buddy.

Rezultat: Ca sa folosesc titlul unei piese incluse aici (Simple Tools), nenea acesta de 63 de ani demonstreaza cu mijloace cat se poate de simple ca nu se poate pune un semn de egalitate intre oldschool si expirat. Pe plan sonor urechea e bombardata cu chitari, mandoline, banjo, bass si keyboards. Nimic special, de o simplitate feroce.

15 aug. 2011

Gillian Welsh - The Harrow and The Harvest

Asteptari: Gillian Welsh a debutat in 1996 cu Revival, un album care la vremea aceea a fost nominalizat la premiile Grammy pentru sectiunea Best Contemporary Folk. Desi este nascuta in 1967, doamna aceasta inglobeaza stiluri muyicale prezente de cand lumea pe continentul american si inglobeaza cat se poate de misto americana, folk, bluegrass, country si alte stiluri inrudite. Tovaras de chitara il are pe David Rawlings, iar The Harrow and the Harvest este al 5-lea disc din cariera, care vine la opt ani distanta dupa precedentul Soul Journey.


Rezultat: Categoric, asa numitul folk revival aduce in ultima vreme o   sumedenie de tampenii la suprafata. Din fericire, exista destule exceptii care fac ca aceasta muzica sa nu-si piarda din splendoare. E cazul si acestei Gillian Welsh, care a venit cu unul din cele mai atipice materiale ascultate de subsemnatul in ultima vreme.

16 mai 2011

Stevie Nicks - In your dreams

Asteptari: Stevie Nicks e o cantareata si compozitoare americana ce a devenit cunoscuta alaturi de Fleetwood Mac. Cariera solo si-a inceput-o cu Bella Donna, un album editat in 1981 si care s-a vandut in peste 8 milioane de exemplare. In your dreams este cel de-al saptelea album solo, contine 13 piese si vine la zece ani distanta dupa precedentul Trouble in Shangri-La.

Rezultat: Sa scoti ceva nou dupa zece ani de pauza, nu-I de colo – colo. Filmul e acesta: fanii inraiti cauta cu obstinenta sa gaseasca acele “chestii” pentru care albumul asta ar trebui sa fie ridicat in slavi, cei care se afla in barca “neutra” incearca sa descopere eventuale “carlige” care ar putea sa aduca un eventual succes, iar ceilalti privesc in continuare OTV-ul.

23 feb. 2011

Amos Lee - Mission Bell

Asteptari: Amos Lee este un cantaret si compozitor american care activeaza la celebra casa de discuri Blue Note Records si care a debutat in 2005 cu un disc in cadrul caruia si-a facut aparitia la cateva piese si Norah Jones. Mision Bell este cel de-al patrulea disc din cariera muzicianului care se declara influentat de Thelonious Monk, Miles Davis, Stevie Wonder sau Bill Withers.

Rezultat: Avem de-a face aici cu un album in care inca din primele note iti dai seama ca are eticheta made in U.S. Din fericire, in acest caz nu e vorba de acel pop prefabricat de soiul Taylor Swift si nici de muzica urbana etalata de Lil Wayne. Discul este un soi de melanj intre folk, soul si country, care transmite o intimitate crancena si in unele momente e chiar magnific.

15 feb. 2011

PJ Harvey - Let England Shake

Asteptari: Considerata adesea o clona a imprevizibilei Patti Smith, Polly Jean Harvey a intrat in constiinta melomanilor ca o figura de seama a feminismului rebel care a castigat simpatia tuturor indragostitilor de lucruri nonconformiste gratie albumului ei de debut, Dry, din 1992. Desi are parte de o sumedenie de recunoasteri, slava Domnului PJ Harvey n-a devenit niciodata un produs mainstream, iar noul ei album Let England Shake e la fel ca celelalte: surprinzator!
Rezultat: Muzica britanica este prin definitie “una aparte”. De aceasta data, - dincolo de etichete – avem de-a face cu un disc care chiar vorbeste despre Marea Britanie. Mai exact despre razboaiele pe care le-a dus aceasta tara. Albumul a fost inregistrat intr-o biserica, dar acest amanunt nu schimba datele problemei: piesele astea sunt rocknroll de cea mai buna speta, chiar daca notiunea asta are alte conotatii pentru controversata solista care de-a lungul timpului a stiut sa oscileze cat se poate de meserias intre timiditate si o duritate vecina cu aroganta.

26 ian. 2011

Joan As Police Woman - The Deep Field

Asteptari: Joan Wasser a luat lectii de pian de la varsta de 6 ani, iar doi ani mai tarziu s-a apucat si de vioara. Ajunsa la varsta de 40 de anisori, solista care si-a tras un pseudonim inspirat din serialul politist Police Woman, a ajuns la albumul cu numarul trei din cariera, ce cuprinde zece piese lunguiete incadrate de specialisti in perversul cuvant numit “indie“.

Rezultat: Hai sa fim seriosi: cata inspiratie trebuie sa ai atunci cand iti fabrici numele dupa un serial politist care a rulat in anii 70?  Categoric, Joan politista nu isi propune sa reinventeze gaura de la macaroana. Chiar daca pluteste voit sau nu in apele “retro”, compozitiile astea nu fac parte din vechiturile care sunt scoase din cand in cand de la naftalina pentru a produce niste banuti. E un back in time mai altfel, menit sa creeze un Univers aparte, in care lucrurile nu-s defel spectaculoase, dar curg oarecum normal.