Trust - Joyland

E un contrast evident între coperta întunecată şi titulatura acestui al doilea album al proiectului canadian Trust. Contradicţiile nu se opresc aici, căci dincolo de tărâmul bucuriei şi coperta sumbră a albumului, melomanul are parte de un disc cu totul diferit faţă de debutul canadianului Robert Alfons, despre care aţi citit aici. De data aceasta, „bucuria“ sonoră nu vine cu una cu două, albumul ăsta având nevoie de mai multe audiţii pentru a fi pe deplin înţeles. Sincer, la primele audiţii ale acestui Joyland, am fost oarecum dezamăgit. N-am simţit acele miresme catchy ale unor piese ca Dressed for space sau Candy Walls. Dar, la ascultări succesive am găsit altceva: discul ăsta e mult mai închegat şi matur în ansamblul său decât TRST. Deşi în mare parte, aranjamentele sonore se păstrează oarecum în zona darkwave sau goth – electronica, ascultătorul e vrăjit cu mult mai multe ingrediente strecurate cu abilitate printre piese. Prima piesă a albumului “Slightly Floating” te avertizează din start că nu ai de-a face cu o înşiruire de beat-uri trendy peste care au fost turnate alandala câteva texte idioate. E mai mult o piesă „cărămidă“ care construieşte fundaţia pentru track-ul secund, „Geryon”, un synthpop la graniţa dintre muzica electronică şi cea numită impropriu „goth“. Odată cu această piesă, simţi tot mai acut noţiunea de „trust“. Carevasăzică, de aici, fie te laşi pe mâna canadianului (care adeseori te poartă în lumea celor de la Crystal Castles), fie o laşi baltă şi te apuci să asculţi ceva care face furori prin topuri. Următorul track, Capitol are darul de a sublinia şi mai mult „întunericul“ orchestraţiilor specifice Trust. Ţipătul înspăimântător de la începutul melodiei e urmat de un melanj sonor mirific pe alocuri. Textele de aici au darul de a adânci misterul dat de aranjamentele „reci“ şi adesea se învârt în sintagma „No light - All night, all night, all night“ cu care începe acest track. Fiindcă după furtună urmează adesea un curcubeu, piesa care dă titlul acestui album are darul de a aduce „lumina“. Să nu vă închipuiţi că Trust cochetează cumva cu conceptul de happy people al melodioarelor menite să descreţească frunţile melomanilor de ocazie. Deşi e cea mai „melodioasă“ piesă de aici, Joyland nu ar reuşi să-şi găsească locul în playlist-ul vreunui radio comercial de pe la noi nici măcar în toiul nopţii. Printre momentele cu adevărat sclipitoare ale acestui disc se numără fără îndoială şi „Are We Arc?”, o superbă explorare în diverse zone electronice care emană bun gust prin fiecare notă a ei. Sunt şi momente mai puţin cum ar fi Icabod sau Lost Souls/Eelings sau Peer Pressure. Care pot fi sărite lejer, căci momentele bune continuă cu paranoia sonoră din “Four Gut” sau cu single-ul “Rescue, Mister”, care deşi nu e taman printre cele mai faine creaţii de aici, e de ascultat cu volum. Cum era de aşteptat şi finalul Barely e din cale de afară de original şi drăgălaş. Per ansamblu, Joyland merită ascultat la volum măricel, fiindcă îţi oferă de fiecare dată noi şi noi motive de „joy“. Indiferent că numim chestia asta „coldwave,” “goth synthpop“ sau “witch house”, muzica asta e cât se poate de nealterată de trenduri. Dacă ar fi să-l citez pe Robert Alfons, canadianul în care merită sp avem încredere, discul ăsta e influenţat de coloanele sonore ale jocurilor video, acid house şi techno, Kate Bush şi Elizabeth Frazer din Cocteau Twins. Dacă e să vă zic eu, discul ăsta îţi provoacă cam aceleaşi stări şi trăiri pe care le ai după vizionarea serialului Twin Peaks. E magic, subteran, altfel. E ceea ce trebuie, pentru orice meloman care caută exprimări artistice dincolo de clişee.

La Femme - Psycho Tropical Berlin

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că pentru a avea parte de succes în zilele noastre, e musai să-ţi cânţi creaţiile în limba engleză. Iar dacă ai avntajul de a te fi născut în UK sau USA şansele de a fi băgat în seamă de critici se dublează. Dincolo de acest areal geografic există însă tone de muzici „şmechere“. Iar atunci când vorbim de Franţa, avem o situaţie cât se poate de specială, căci artiştii din această ţară au ştiut întotdeauna să fie „altfel“. E şi cazul celor de la La Femme, o trupă născocită de Sacha Got (clape) şi Marlon Magnée (chitară), care alături de alţi colaboratori au editat albumul de debut Psycho Tropical Berlin, un disc căruia cel mai confortabil ar fi să îi aplici eticheta „psycho – punk“. Dar e mult mai mult, croyez – moi! Printre motivele pentru care orice om care savurează sunete interesante ar trebui să pună mâna pe acest album este celebra expresia „cherchez la femme“. Dincolo de glumă, e coperta albumului. Şi dincolo de toate, e abilitatea cu care oamenii ăştia amestecă stiluri care au făcut istorie în muzica modernă. Cele 16 track-uri incluse pe acest debut prilejuiesc urechilor atente un melanj mirific de Velvet Underground, Krafwerk, B 52s, Beach Boys, stilurile care-şi fac prezenţa simţită fiind de la surf music la punk – rock, cu arome de synth – pop şi chiar şi cold wave. Desigur, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale se regăsesc şi mostre de bubblegum rock. Cum ar fi de exemplu Amour Dans Le Motu, o compoziţie care conţine doze serioase de glam rock dar şi acorduri punk extrase parcă din visteria oricărei trupe psychadelice care a activat de-a lungul vremurilor în spaţiul britanic. Antitaxi, pe de altă parte, e o explozie de sound-uri dark care poate aminti de un soi de Sigue Sigue Sputnik meets The Cure and The Beach Boys, efectele sonore deosebit de interesante conferindu-i piesei un iz aparte.  Paleta deosebită a influenţelor face ca discul ăsta să fie unul de ascultat pe îndelete. În ‘It’s Time To Wake Up 2023’ ai impresia că oamenii încearcă o revigorare a krautrock-ului celor de la Can, iar în ‘Sur La Planche 2013’ ascultătorul e delectat cu un surf – rock amestecat cu goth din zona 80s a celor de la Sisters Of Mercy. Dincolo de latura energică, se regăsesc şi momente lirice deosebite, cum ar fi ‘Le Blues de Francoise’ o melodie construită pe o orgă cinică, peste care voci feminine pline de efecte recită tot felul de „problemes“. Muzica celor de la Le Femme este întocmai ca şi o femeie, cât se poate de misterioasă şi acest atribut conferă un plus de originalitate acestui debut. 'From Tchernobyl With Love', piesa care închide acest album are un farmec aparte, iar la Nous etions deux ai impresia că asculţi una din piesele de început ale celor de la Depeche Mode. Desigur, în mare parte, sound-urile prezente pe aici se pot încadra în categoria vintage. Doar că „femeia“ imaginată de artiştii ăştia francezi are o personalitate modernă, chiar dacă printre influenţele de aici nu se regăsesc nimic din „electronicele“ de azi. De ascultat cu mare încredere, un debut cât se poate de promiţător.

Trust - TRST

Se stie: muzica e cea mai puternica forma de magie. Iar atunci cand ceva iti pica cu tronc, degeaba stai sa cauti explicatii plauzibile, caci vraja e facuta deja. In cazul de fata, samanii care alcatuiesc acest proiect isi au sediul in Canada si se numesc Robert Alfons si Maya Postepski. In cazul in care nu ocolesti cu buna stiinta muzica electronica, exista sansa s-o stii pe Maya din cealalta trupa a ei, Austra, responsabila pentru unul din cele mai misto discuri ale anului trecut, despre care ai putut citi aici.

E de ajuns sa arunci o singura privire pe coperta ca sa realizezi ca acest exercitiu sonor nu face parte din categoria „shiny happy people“ si categoric nu e vorba de un album pe care sa-l faci cadou la aniversarea matusii. Desi emana un aer cat se poate de dark, specific muzicii goth, albumul acesta e unul in care poti avea deplina incredere, caci te rasplateste cu o caldura launtrica. Felul in care este structurata muzica elimina ideea de plictiseala printr-un exercitiu cum nu se poate mai simplu – placerea sunetului. E un sound multi – colorat in care efectele electronice sunt „stoarse” in toate modurile posibile, dar spre deosebire de creatorii de muzici experimentale, cei de la Trust nu uita defel de melodicitate. Dincolo de evidentele comparatii cu Austra, auditia acestui disc mi-a adus aminte de universul sonor pe care l-am descoperit odata cu debutul celor de la Crystal Castles. Dar aici e altceva: e un divertisment inteligent pentru urechile consumatoare deopotriva de darkwave si goth – electronica. 

Acomodarea cu cei de la Trust se face cat se poate de lin, prima melodie avand un minutel fara synth-uri dar care subliniaza din plin drumul pe care este invitat sa paseasca melomanul: unul presarat de creatii surprinzatoare. Vocea super – procesata si efectele te baga uneori in ceata, unele momente ale discului fiind parca un soundtrack pentru filmele lui David Lynch. Prima piesa care te face sa exprimi un puternic Waw vine taman la track-ul cu numarul doi, Dressed for Space, o melodie care se recomanda a fi un slagar instant pentru cei care au ascultat vreodata in viata lor Kraftwerk sau LCD Soundsystem. Sau Yazoo si Depeche Mode, iar exemplele ar putea continua la nesfarsit. Vocea e exact acolo unde trebuie iar micile delay-uri adauga un plus de sarm. Bulbform – unul din single-urile albumului - are aceleasi propietati miraculoase, doar ca de data aceasta sound-ul e mult mai gothic decat pe piesa anterioara, iar primul moment ceva mai neinspirat al albumului se regaseste in track-ul patru, The Last Dregs. Din fericire lucrurile devin din nou pur si simplu flamboaiante odata cu Candy Walls, care desi pare cat se poate de monoton la prima auditie ofera niste experiente senzationale melomanilor care stiu sa asculte dincolo de aparente. Gloryhole merge pe un sound synth – pop peste care este turnata o voce care devine obsedanta la un moment dat, iar This Ready Flesh duce materialul in zona mai experimentala. F.T.F. readuce ascultatorul pe taramul mai prietenos al melodiilor “dansante”. Unica piesa downtempo a acestui debut este Heaven, care se contituie intr-un exercitiu anost pe alocuri, dar per ansamblu suportabil. Desi are o percutie imprumutata parca din epoca New Order (Blue Monday) piesa numita Chrissie E reuseste sa fie cat se poate de actuala, avand usoare arome de techno, gata de a fi savurate pe deplin de amatorii de electronice sofisticate. Cele peste sase minute ale piesei Sulk sintetizeaza cat se poate de bine muzica celor de la Trust iar unicul regret pe care il ai dupa auditia acesteia este ca din pacate cele 11 track-uri ale albumului de debut Trust tocmai s-au incheiat. Pentru asta s-a inventat insa butonul de repeat.

Albumul asta mi-a provocat niste cugetari transcedentale pe seama notiunii de nisa. Sa fim seriosi: prin tarisoara noastra Hercules and Love Affair (inaintea carora au concertat cei de la Trust) reprezinta o nisa. La fel ca si LCD Soundsystem sau o caruta de trupe invitate anul acesta la cele doua festivaluri din vecini de la noi, Sziget si Exit. Si mai grav este ca membrii diverselor nise se delimiteaza categoric de reprezentantii altor asemenea nise. Asa se ajunge la bisericute, cu viziunea asta bidimensionala complet anapoda, propagata cu buna stiinta de unii. Exista posibilitatea ca unii sa vada acest disc doar din perspetciva tot mai popularului curent de revival de synth – pop. Complet fals, caci muzica celor de la Trust e cat se poate de fresh. E dance pentru cei care nu se regasesc in popcorn. Sau ca sa citez comunicatul de presa al acestui release: „e o fabrica de hituri pop ingropata adanc in noroi“. De nota zece, indubitabil!

Zola Jesus - Conatus

Conatus e un disc mega - complex, care nu lasa neaparat loc unor comparatii hazardate cu The Spoils si Stridulum II, cele doua albume anterioare semnate Zola Jesus. E ceva care te face sa-ti pui pertinenta intrebare „Daca la 22 de ani tipa asta scoate chestii atat de profunde, la ce ne putem astepta pe viitor?“. Unii numesc muzica asta avangarda, altii se multumesc sa aplice eticheta pop industrial influentat de muzica clasica. Practic, poti gasi „n“ denumiri pentru ceea ce presteaza Nika Roza Danilova, dar adevarul e ca trebuie sa asculti cu propriile urechi pentru a-ti forma o parere avizata. E un „film“ sonor care ti se intipareste undeva intr-un coltisor al mintii si care te captiveaza, din diverse motive. 
Nici nu are cum sa fie altcumva, fiindca solista care si-a gasit un pseudonim strasnic prin „combinatia” dintre Jesus Crist si Emile Zola provine dintr-o familie care a trait intr-un satuc din Wiscounsin inconjurat de padure, unde tatal ei era vanator.

Gary Numan - Dead Son Rising

La prima impresie, ritmurile lui Gary Numan merita din plin eticheta de „sinistre”. Pentru cineva care habar n-are ca omul acesta e un pionier al muzicii electronice si care n-a auzit niciodata celebrul hit Are friends electric (din 1979) exista mari sanse ca albumul asta sa fie unul greu de inteles, din mai multe motive. Cel mai important ar fi acela ca aceste constructii muzicale nu prea seamana cu nimic din ceea ce se produce in anul de gratie 2011. Nu e nici pe departe atat de experimental precum s-ar astepta avizii de muzici ciudate cu orice pret si la mii de kilometri distanta de urechiusele ahtiate dupa melodioare synth – pop lipicioase. Orice meloman serios stie faptul ca printre cei care si-au declarat admiratia pentru legendarul muzician care a implinit 53 de ani se numara Dave Grohl (Foo Fighters, Nirvana), Trent Reynor (Nine Inch Nails) si Marilyn Manson.

Peter Murphy - Ninth

Asteptari: In cazul in care nu sunteti foarte familiari cu muzica gothic rock, e foarte probabil sa nu fi auzit de Peter Murphy. Si nici de Bauhaus, prima trupa goth rock infiintata in 1978, al carei solist a fost domnul care face subiectul acestei recenzii, alintat adesea cu particula de Godfather of Goth. Ninth este cel de-al 9-lea album solo al lui si vine la sapte ani distanta dupa Unshattered si la trei ani dupa ultimul Bauhaus, Go Away White.

Rezultat: La cei 53 de ani ai sai, omul acesta nu da semne de oboseala, iar pentru cei care au prins vreodata semnificatia stilurilor punk, goth sau doom, cele 11 piese de aici vor fi un adevarat balsam pentru suflet. Peter Murphy ramane la fel de unic ca pe vremuri, iar spectrul sonor din Ninth ocoleste cu buna stiinta artificiile moderne propagate de trupele actuale. Evident, ca sa gusti asa cum se cuvine aceasta ciorba e nevoie sa fii nostalgic. Dealtfel, am impresia ca Peter Murphy ar fi putut sa faca literalmente orice in aceste piese, fiindca fanii devotati l-ar fi urmat cu sfintenie.

Metallspurhunde - Moloch

Asteptari: Metallspürhunde e o formatie elvetiana care canta dupa declaratiile proprii „Retro Independent Pop, Electro Rock, Industrial si EBM“ care a debutat in 1999 cu albumul self – titled. Moloch este al 5-lea material discografic al formatiei, care vine la doi ani dupa precedentul Böse Wetter

Rezultat: Daca va numarati printre cei care au avut privilegiul de a participa la prima editie a festivaluli Rock la Mures – desfasurat in 2004 la Periam – Port – cu siguranta n-aveti cum sa uitati recitalul unei trupe cat se poate de dark care a reusit sa combine la fix aromele reci ale muzicii gotice cu niste texte cat se poate de agresive. Metallspürhunde – caci despre ei e vorba – s-a schimbat destul de mult intre timp.

Deine Lakaien - Indicator

Desigur, cea mai la indemana eticheta pentru muzica acestei trupe e darkwave. Doar ca lucrurile nu sunt atat de simple, „felia” abordata de cei doi muzicieni fiind una mult mai colorata. Combinatia geniala dintre sunetele de vioara si sunetele cand calde cand reci de synth, confera trupei un statut aparte. Pe parcursul pieselor exista posibilitatea sa ai impresia ca asisti la o initiere in muzica medievala, gratie unui misticism distinct. Sau sa te trezesti purtat de val in lumea ce poarta titulatura de „industrial” sau chiar EBM. Ba chiar, pentru anumite portiuni ai putea suspecta ca plaja sonora include si bucatele de synth – pop, de vita nobila, se subintelege. Ernst Horn si Alexander Veljanov sunt niste calauze cat se poate de profesioniste pe drumul numit avangarda electronica, care cuprinde o sumedenie de stiluri intortocheate.

Asteptari: Desi exista pe piata de nu mai putin de 25 de ani, Deine Lakaien e o trupa care e greu de categorisit si care are un sound experimental distinctiv. Dupa cinci ani de pauza – in care Ernst Horn si Alexander Veljanov s-au dedicat proiectelor solo – muzicienii care si-au luat numele dintr-o piesa a celor de la Einstürzende Neubauten au revenit cu Indicator, cel de-al 9-lea material discografic.

Rezultat: Desigur, cea mai la indemana eticheta pentru muzica acestei trupe e darkwave. Doar ca lucrurile nu sunt atat de simple, „felia” abordata de cei doi muzicieni fiind una mult mai colorata. Combinatia geniala dintre sunetele de vioara si sunetele cand calde cand reci de synth, confera trupei un statut aparte. Pe parcursul pieselor exista posibilitatea sa ai impresia ca asisti la o initiere in muzica medievala, gratie unui misticism distinct. Sau sa te trezesti purtat de val in lumea ce poarta titulatura de „industrial” sau chiar EBM. Ba chiar, pentru anumite portiuni ai putea suspecta ca plaja sonora include si bucatele de synth – pop, de vita nobila, se subintelege. Ernst Horn si Alexander Veljanov sunt niste calauze cat se poate de profesioniste pe drumul numit avangarda electronica, care cuprinde o sumedenie de stiluri intortocheate. Deine Lakaien merita sincere aprecieri si pentru ca se situeaza undeva intr-un no mans land: departe de trendurile actuale dar la o distanta apreciabila si de „incercarile“ unor muzicieni catalogate de unii drept experimente. E cu doua clase peste „experimente” si cu tot atatea peste facilul cotidian manifestat in muzica. Deine Lakaien surprinde prin portii consistente de mister si eleganta.

Indicator e un disc care te face sa uiti de semnificatia cuvantului compromis. Imigrant e una din cele mai care are o bogatie nestemata de sound-uri de avangarda. E unicul moment ceva mai „uptempo”, celelalre compozitii fiind mult mai linistite. One night face parte din seria pieselor de neratat de aici. La fel ca si Europe – care cu niste beat-uri intortocheate reuseste sa „prinda” din prima sau The old man is dead care emana o tristete apasatoare. Blue Heart debuteaza ca o balada care ai impresia ca ai auzit-o de o mie de ori inainte, dar pe parcurs, sound-ul cald este amestecat in doze ucigatoare cu elementele dark, generand o combinatie ucigatoare. Si single-ul Gone e cat se poate de interesant, practic albumul asta neavand parte de minusuri. Si totusi, daca e sa ne punem la treaba spiritul critic, as remarca faptul ca discul asta e poate prea calm.

Desi folosesc pe deplin o sumedenie de efecte care sunt prezente si-n muzica „pop”, cei doi muzicieniistiu sa le amestece in asa fel incat sa-ti dea impresia ca e ceva ce n-ai mai auzit. Compromisul nu e un cuvant care sa-i caracterizeze pe Deine Lakaien. Din fericire, aceasta aplecare spre latura darkwave este sustinuta de o creatie cu adevarat de exceptie. Albumele lor au definit mereu noi standarde in domeniul sofisticat al muzicii electronice. E o muzica ce poate fi destul de deprimanta pentru unii, dar extrem de expresiva. E Daine Lakaien, in doua cuvinte!

Recomandari: De consumat de catre toti aceia care nu se regasesc in muzica electronica facila care ne invadeaza urechile zi de zi.

Zola Jesus - Stridulum II

Asteptari: S-a nascut in anul in care in Romania a avut loc o Revolutie, dar e considerata un fel de regina a goth – ului prin Statele Unite ale Americii. Zola Jesus este pseudonimul unei tinere de 21 de ani pe numele ei adevarat Nika Roza Danilova, care printre altele face parte din formatia experimentala numita Former Ghosts.

Rezultat: Habar n-am daca povestea cum ca Nika ar fi fost crescuta „de lupi” e folosita doar ca o hiperbola sau nu. Cert e ca vocea de opera a cantaretei combinata cu sunete de sytnh din categoria abstract si apocaliptic fac ca acest material sa fie unul iesit din tipare. Iar daca nu va sperie termeni ca electronic – goth sau dark – pop, exista sanse destul de mari sa va indragostiti iremediabil de lumea plina de note magice ale acestei soliste din America. Chiar daca zilele noastre sunt pline de clisee iar in domeniul muzical acest lucru e mai evident ca niciodata, din fericire exista si reversul medaliei. O sumedenie de artisti care pana ieri erau inclusi la gramada in „underground” reusesc sa devina dintr-o data accesibili, fara a-si pierde cu nimic din sarmul original. Am adus in discutie acest aspect deoarece acest disc demonstreaza ca linia dintre underground si accesibil este cat se poate de subtire. Poate fi usor catalogat prea experimental pentru cei in cautare de pop si prea accesibil pentru aceia care sunt in cautarea underground-ului cu orice pret.

Ce alta dovada mai e nevoie ca acest album poate fi incadrat in muzica dark decat ca prima piesa poarta numele de Night? Piesa care a fost extrasa si pe single este una din cele mai memorabile momente ale discului fiind bombardata de sunete curioase. O alta piesa care iese in evidenta inca din prima ascultare este Sea Talk, iar finalul Lightsick este o adevarata desfatare. Cel putin pentru aceia care iubesc finalurile neasteptate, categorie din care face parte si subsemnatul. Asadar dupa un album in care majoritatea arsenalului de aranjamente sonore se zbate undeva intre coloana sonora a unui film horror si goth-ul promovat de unele formatii proeminent europene care reprezinta acest stil, finisul este completamente nebun. Un pian aproape de genul celor folosit de croonerii adevarati coloreaza paleta sonora a ultimei melodii si te lasa in ceata. Unde ar putea merge mai departe Zola Jesus?

Desigur o buna parte a sarmului etalat de Zola Jesus e impregnat de voce. Una care aduce a Siouxsie Sioux sau Liz Fraser (Cocteau Twins), pe alocuri. Unii s-au grabit deja sa numeasca Zola Jesus drept noua printesa a muzicii goth din America. Pana acolo mai e drum lung, dar cu siguranta Nika se afla pe drumul cel bun.

Recomandari: Nu este un album facil, recomandandu-se mai degraba ca fiind o auditie croita special pentru aceia care stiu sa deguste niste sunete de synth cat se poate de infricosatoare, dublate de o voce cu adevarat impunatoare. Asadar doar pentru cei care au experimentat vreodata sound-uri aflate intre goth si pop. A se evita ascultarea acestui disc dupa lasarea serii: poate fi mai eficient decat patru filme horror vazute unul dupa altul!

Doar pentru amatorii de gothic rock: Alien Sex Fiend

Cunoscuti pentru sound-ul lor psychobilly, dark electronic, industrial cu sample-uri grele si voci maniace, Alien Sex Fiend si-au creat un nume aparte in scena gothic – rock- ului. Albumul Death Trip vine dupa sase ani de pauza, timp in care amatorii de asemenea muzici pare-se ca s-au imputinat. Daca faceti parte din felia aceea care iubeste muzica facila, e clar ca discul acesta este de evitat din start. Constructiile greoie si maniera de exprimare impinsa adesea la stadiul de experiment confera discului un statut de “pour le connaisseurs”.
Asteptari: Cunoscuti pentru sound-ul lor psychobilly, dark electronic, industrial cu sample-uri grele si voci maniace, Alien Sex Fiend si-au creat un nume aparte in scena gothic – rock- ului. Albumul Death Trip vine dupa sase ani de pauza, timp in care amatorii de asemenea muzici pare-se ca s-au imputinat.
Rezultat: Daca faceti parte din felia aceea care iubeste muzica facila, e clar ca discul acesta este de evitat din start. Constructiile greoie si maniera de exprimare impinsa adesea la stadiul de experiment confera discului un statut de “pour le connaisseurs”.
Prima piesa a Death Trip – ului a fost construita parca pentru a servi ca si coloana sonora a inceputului unui film horror. Iar atunci cand in ecuatie intra si vocile – in piesa Land of the living dead – e clar pentru toata lumea ca cei care au probleme cu inima sau asculta adesea Celine Dion n-au nici o sansa de a descoperi ceva inteligibil aici. Se prea poate de altfel ca muzica realizata de cuplul Nik si Christine Wade sa nu aibe pretentia de a oferi o alternativa. Ci doar de a sublinia ca modalitatile de exprimare in muzica pot fi extrem de diverse. Practic e o excursie in lumea sunetelor analogice cat se poate de infricosatoare. Desi are acelasi titlu cu hitul celor de la Eruption, piesa One way ticket n-ar putea fi difuzata cu siguranta la nici un post de radio comercial din Romania. Melodia aminteste de piesele mai vechi ale trupei si va fi cu siguranta una pe placul fanilor vechi. The Hills have eyes este o incantatie repetitiva menita sa te hipnotizeze sonor, chiar daca pe plan instrumental nu prea se intampla mare lucru. Dupa ce am aflat ca dealurile au ochi, atmosfera devine cat se poate de agresiva in BBFC o piesa punk cum rar se mai canta in anul 2010. Pentru Intensify the Treatment muzicienii au pregtit un apogeu sonor. Intreaga melodie are niste sample-uri pur si simplu electrocutante, care nu am cum sa nu provoace o reactie. E genul acela de piesa care te face sa iti iesi din minti. Intr-un mod pozitiv sau negativ, asta depinde daca ai sau nu afinitati cu gothic – rock – ul. Dance of the dead impinge discul spre zona celor de la Sonic Youth, percutia absolut iesita din comun avand un rol hiptonic. Dintr-un asa un album ar fi fost culmea sa lipseasca tema Voodoo. Nu e Vodoo People a celor de la Chemical Brothers dar este cu siguranta cea mai dansanta piesa din acest disc, cu niste synth-uri si efecte de groaza. Va vine sa credeti sau nu dar una din piese incepe cu un sunet de sitar. Da, instrumentul acela indian folosit en – gros in muzica psihadelica. Piesa cu pricina, Beyond a Psychic Evil e misto mai mult gratie titlului iar finalul Oops wrong planet este si el cat se poate de incendiar.
Recomandari: Doar pentru cei care au auzit vreodata de nume de genu The Birthday Party, The Sisters of Mercy, Killing Joke,  Xmal Deutschland sau The Sisters of Mercy. Putin probabil ca cei care nu sunt fani ai goth – rock – ului sa gaseasca ceva interesant aici.