Grimus - Abandonic

 

Dacă ar fi să sintetizez cât se poate de concis ideea celui de-al 5-lea album al clujenilor de la Grimus, e musai să citez primele versuri ale celebrei „Bittersweet Symphony“  (cea mai cunoscută melodie din repertoriul trupei britanice The Verve) care spun că viața este o simfonie dulce – amăruie. 

„Cu toate că încă doare/Mă bucur să te revăd/Când apele se revarsă/Peste liniştea noastră/Nu ne-a rămas decât să credem în noi“ sunt cuvintele care deschid prima piesă „Apatrizi“ și care definesc cât se poate de exact spectrul sonor al discului ăsta care este mai pestriț decât creațiile anterioare ale muzicienilor. Pe alocuri, mai ales în zonele sale „liniștite“, albumul are vagi arome de Radiohead (și mai exact a proiectului lui Thom Yorke, The Smile) și nelipsitele influențe Muse , The Editors sau The Killers, dar are și câteva momente în care evadează spre un electro – pop mai puțin inspirat, fabricat probabil pentru a oferi o aură mai radio – friendly a trupei. În timp ce piesele „Soarele“ și „Cutremur“ se înscriu oarecum în latura cu care ne-a obișnuit Grimus, există aici două momente cât se poate de inspirate care experimentează cu aranjamente moderne numite Țara nimănui și Tic – Tac. 

Una din surprizele acestui disc este cover-ul după celebra piesă „Drumurile“ a lui Dan Spătaru (care dealtfel a fost copiată după artistul sârb Miki Jevremovic), care în ciuda faptului că nu sună deloc rău nu are deloc strălucirea unui remake remarcabil. Un alt moment ratat este „Inimă de leu“, o compoziție care se încadrează lejer în zona melodiilor neinspirate care-și doresc să demoleze granițele dintre pop-ul modern și rockul așijderea. Dincolo de narațiunea textului și a poveștii albumului, tot la capitolul aranjamente muzicale nu tocmai strălucite pot fi incluse și „Întuneric“ și „Lumină“, dar din fericire acest ultim exemplu are doar 53 de secunde, deci se poate trece ușor peste. 

Printre piesele care strălucesc se numără „Supererou “ (o incursiune în electro – pop –ul de bun gust), „Albie“ (super-baladă care ți se întipărește în ureche la prima ascultare) și „Excepție“, aceasta din urmă beneficiind și de aportul solistei Ana Coman. Piesa de final, deși are numărul 13, n-aduce defel ghinionul, căci „Suflet“ are porțiuni serioase de aranjamente muzicale experimentale și se dovedește a fi una din cele mai expresive bucăți ale discului și datorită textului: N-am parte de linişte/De când ai plecat/Matematica-i vraişte/Şi sufletul meu pătat/De când ai plecat/E o mirişte“. 

Dincolo de textele  poetice care se regăsesc și la celelalte trupe din noul val al rockului autohton (mă feresc clar de eticheta de alternativ – rock) băieții ăștia au marele plus că nu se sfiiesc să atace și zona electro – rock. Ca și la albumele lor anterioare Grimus are momente de rock de stadion (cu piese care conțin multe la/la/la-uri) dar și porțiuni „de probe“ unde urechile avide de clipe sonore mai puțin lesnicioase sunt răsplătite pe deplin. Abandonic e o alternanță între lumină și întuneric într-o simfonie dulce/amară definitorie pentru vremurile pe care le trăm. 

Grimus - Unmanageable Species

Se spune că atunci când iei două lucruri care fac parte din categoria clişee ale artei populare şi le pui împreună, acestea creează ceva nou. Băieţii de la Grimus aplică metoda asta la cel de-al patrulea material discografic al lor, „"Unmanageable Species", un disc care va fi lansat pe piaţă pe 23 februarie. Ca şi-n precedentele albume, băieţii navighează undeva între pop – rock – ul „radio friendly“ (desigur, expresia se referă la ţările muzical – civilizate, unde FM-urile nu difuzează bombănelile pop – dance de pe la noi) şi apele învolburate ale rock-ului „mai cu substanţă“. Sentimentul cu care rămâi după audiţia acestui nou disc este ciudat: pe deoparte există „cârligele“ unor refrene uşurele numai bune de fredonat pe la vreun festival de vară cu multă bere proastă la halbă şi pe de altă parte există porţiuni „experimentale“, acestea din urmă nefiind ascultabile pentru urechile obişnuite cu chestiile facile. Amalgamul ăsta de „întuneric“ şi „lumină“ care răzbate din cele nouă piese incluse aici reuşeşte să creeze un echilibru mai mult decât perfect pentru cei care sunt amatori de diversitate stilistică atunci când purced la audiţia unui disc. 

Mesajul albumului editat de clujeni este unul cât se poate de direct: „Dedicăm acest album tuturor celor care își păstrează coloana vertebrală, într-o țară cu un sistem de valori mult prea debusolat pentru ca acest aspect să mai fie considerat un merit" – după cum spune Vali Răucă, textierul și chitaristul trupei. 

Albumul debutează cu nişte acorduri a la Killers în care Bogdan Mezofi ne anunţă că sufletul lui este un vulcan gata să erupă. Pe parcurs compoziţia oferă câteva efecte sonore surprinzătoare la capitolul keyboards şi devine pe final un soi de Muse (sau Queen, după cum preferaţi), în care suntem anunţaţi că e momentul să ne ridicăm capul sus şi să ne uităm spre Soare...chiar dacă deteriorarea s-a produs (Raise your head up/Look for the sun/Face your fears /The damage is done). Primul moment energic şi interesant al albumului apare odată cu cea de-a doua piesă You and I, care abundă în chitări interesante şi un refren şmecher, îmbibat în hook-uri adorabile. Cele patru minuţele ale următorului track, Dysfunctional, sunt cât se poate de interesante, melodia făcând parte din experimentele reuşite ale clujenilor. Bucata e compusă în mare de Dorin Tifrea, primul clăpar Grimus de dinaintea albumului Panikon, el cântă şi vocea pe piesă, iar pe refren apare şi Stefanie. Se vede clar că melodia are un sound mai spre Nine Inch Nails, fiind pe un film diferit faţă de restul pieselor. Ceea ce e foarte bine, dealtfel. 

Albatross face parte din categoria pieselor care „prind“ bine pentru urechile amatoare de pop – rock, dar lucrurile revin la superlativ odată cu Piblokto. O păsărică mi-a şoptit că această piesă va fi următorul single promovat de pe acest disc. Nu pot decât să sper că păsărica cu pricina deţine informaţii valabile, căci melodia asta e the big surprise. 

Şi asta pentru că pe lângă tonalităţi rock şmechere, piesa alunecă niţel şi spre synth – pop, iar desele schimbări de tonalităţi te ţin în transă. Piesa are un cor corect, o voce magică şi un final care te lasă fără răsuflare într-o cominaţie de Sonic Youth şi Arctic Monkeys de excepţie. Nu ştiu dacă piesa asta le va cădea cu tronc celor care apreciează pop – rock-ul, dar ştiu că bucata respectivă e cu siguranţă highlşight-ul albumului. 

Şi uite aşa, încet am ajuns şi la primul single promovat din acest disc, Carelessly. O baladă radio – friendly care nu se ridică  la înălţimea restul pieselor de aici. Decizia de a promova discul acesta cu Carelessly este una neinspirată, dar probabil că alegerea a fost făcută pentru a „atrage“ urechile sensibile la acorduri mai banale. 

Ultimele trei piese ale discului aduc nuanţe colorate: Sunrise e un amestec de pop şi alternative livrat în doze egale, TV & Booze are cojones cu nemiluita şi este momentul „straight in your face“ al discului iar finalul Illusions have no flaws este una din acele melodii care  te prinde treptat, dupa un început în care ai impresia că tocmai asculţi o baladă creată pentru radiourile FM. 

Una peste alta, Grimus reuşeşte ceea ce şi-a propus. Să fie o trupă greu de catalogat în tipare. Cu un amestec decent între refrene şlăgăroase şi „nebunii“ undeva la mijlocul dintre Placebo şi Porcupine Tree, clujenii au dat naştere unui album şmecher, demn să-şi găsească locul în colecţia melomanului autohton care la rândul lui nu se încadrează în tiparele societăţii româneşti actuale. 

Ar mai fi de adăugat şi că discul a fost produs şi înregistrat la Nurnberg, mixat la Berlin şi masterizat la Hamburg. Şi că artwork-ul discului....este unul din categoria ...deosebit. Deci rămâne la capitolul secret, deocamdată. Tot la fişă tehnică ar mai fi de notat că este primul disc tras cu noul tobar, Gabor Turi. Şi...cel mai important: discul va avea lansarea oficială pe 23 februarie.

Grimus - Emergence

Parafrazând celebra zicală de la televizor care ne spune că „pentru o viaţă sănătoasă consumaţi minim doi litri de apă zilnic“, am putea inventa un nou imbold, de această dată pentru auz. De genul „pentru a avea urechi sănătoase. consumaţi minim un album de ascultat, zilnic“. Odată cu acest cel de-al treilea album din carieră, clujenii de la Grimus au intrat definitiv şi irevocabil în liga mare a rock-ului românesc. Am ocolit cu bună ştiinţă sintagma de „alternativ“, căci definiţia actuală a rock-ului înglobează fără tăgadă şi această particulă. Dincolo de mâna producătorului Adam Whittaker (răspunzător şi pentru creaţiile anterioare ale băieţilor), Emergence e mult mai divers stilistic decât precedentele realizări ale trupei care il are ca solist vocal pe Bogdan Mezofi. Lucrurile încep cât se poate de bine, căci intro-ul „Tunguska“ e unul cât se poate de inspirat. Desigur, inevitabila paralelă dintre explozia din 1908 de la Tunguska şi piesa care deschide acest material are menirea de a sublinia faptul că muzicienii clujeni s-au specializat în „explozii controlate“, iar singura nemulţumire este aceea că piesa este instrumentală. Cu un text deştept, Tunguska putea deveni unul din hiturile acestui disc, i guess. Următorul track – cel care dă şi titlul discului – e un soi de Song 2. Sau Blur a la Cluj, dacă preferaţi. O linie melodică inspirată, explozii de „one two three four“ bine plasate şi interpretarea fără cusur fac ca această piesă să fie una din cele mai reuşite momente ale discului. După un început atât de furtunos, atmosfera se mai linişteşte odată cu Legends. Care e urmată de domola “The Hell I’m In”, în care ai impresia că auzi o combinaţie de The Smiths sau R.E.M.. Graţie faptului că solistul Bogdan are mai mult „spaţiu“, melodia te duce într-o lume a misterelor, în care pe acorduri care îţi amintesc când de Morrisey când de Radiohead, te simţi confortabil. E acel moment de linişte interioară, de care ai nevoie pentru a rezista cu brio exploziilor de zi cu zi. Revenirea din reverie se produce brusc cu Weird Disco, un soi de „Started“ updatat la zi, care poate concura şi ea la statutul de „single“ sau poate deveni preferata fanilor în concerte. În ceea ce priveşte High, sincer nu pricep care este motivul pentru care e nevoie să o vedem în videoclip pe Laura Coşoi. Îmbrăcată. Dincolo de videoclipul slăbuţ, piesa se înscrie în registrul obişnuit Grimus: simpatică, plină de energie şi care te îndeamnă la ţopăială. Spuneam totuşi că pe acest disc băieţii sunt mult mai diverşi, iar în sprijinul acestei afirmaţii vă invit să ascultaţi cu atenţie Sattelites, un alt moment în care Grimus calcă pe urmele celor de la Radiohead. O reală surpriză o constituie şi Crashing To Earth, nu doar fiindcă seamănă sensibil de mult cu sound-ul Muse, ci pentru că aduce în ecuaţie un track scurt, dar care exprimă exact ceea ce trebuie în doar două minuţele: demenţă pozitivă. Deşi am citit pe undeva că băieţii cred despre Vitriol că ar fi piesa cu potenţial de pe disc, nu sunt de acord cu lucrul ăsta. Nu fiindcă piesa cu pricina n-ar fi O.K. din toate punctele de vedere, dar Emergence are alte momente şi mai inspirate.  Titlul de „cea mai surpinzătoare piesă de pe disc“ merge fără îndoială către Peregrine. Unde clăparul Lehel Kiss îşi face de cap în cel mai pozitiv mod cu putinţă, iar sound-urile sunt cât se poate de moderne. Singura nemulţumire e că piesa are sub două minuţele. Cu vreo 3 minute în plus, Peregrine putea fi momentul Arcade Fire al acestui Emergency. Deşi nu te vrăjesc din prima, Pale Hands şi Haze reuşesc să rămână în zona decentă a clujenilor.  Singura piesă în limba română, Priveşte-mă, e oarecum „nice“, dar nu face parte din momentele cele mai reuşite ale acestui disc. Şi-n plus, poziţionarea ei ca ultimul track nu e tocmai fericită, căci după un început ca Tunguska ar fi mers mult mai bine o altă nebunie din categoria „experiment“ ca finish. Dincolo de toate, Emergence este un album matur al unei trupe aşijderea. Care merită ascultat, indiferent de ce etichetă de rocker ai pe frunte. 

Grimus - Egretta

E greu sa „explodezi“ cu un album de debut care sa faca valuri, dar adevarata provocare e discul cu numarul doi. Acela care trebuie sa te „cimenteze“ oarecum in mainstream, care sa multumeasca pe deplin si cohorta de fani care uraste din tot sufletul acest termen dar si publicul „larg“ care nu gusta prea temeinic notiunea de „underground“. Sindormul acesta de „second album“ e unul cat se poate de dificil, mai tineti minte ce au patit The Strokes cu al lor Room on Fire? Evident au fost si cazuri fericite, de genul Nirvana, Oasis sau Public Enemy, dar ideea e ca nu-I tocmai usor sa arunci pe piata discul cu numarul doi din istoria oricarei trupe. Clujenii de la Grimus au rupt gura targului cu Panikon. Alo, vorbeam de targusorul numit Romania, unde au castigat  concursul Battle of the Bands, iar discul amintit a primit recenzii giga – favorabile inclusiv un onorant “album al anului“ din partea celor de la Muzicisifaze.