Asteptari: Cu 70 de milioane de albume vandute, cei de la Iron Maiden probabil nu sunt in cautarea unor noi fani. The Final Frontier este cel de-al 15 – lea album discografic al formatiei.
Rezultat: Gasca asta face parte din acea elita a muzicii in care cu greu te poti strecura. Indiferent ca gusti sau nu muzica lor, n-ai cum sa nu te inchini. Ca e pentru perseverenta, perspicacitate sau pur si simplu pentru faptul ca au rezistat atata vreme in aceasta bransa, parca nici nu mai conteaza. Se pot spune multe lucruri despre Iron Maiden, dar atunci cand vine vorba de consistenta, nimeni n-are de obiectat. Fara indoiala, e “business as usual”, dar acesti maestri reusesc sa fie la-naltime chiar si atunci cand abordeaza aceleasi si aceleasi constructii sonore.
Nici ca se putea o deschidere mai adecvata la acest material decat Satellite 15... The Final Frontier. Si un concert exact pe data de 15 in inima Transilvaniei. Dincolo de cifre si diverse asociatii structura piesei e una clasica, ce aminteste de Somewhere in time, iar refrenul este unul din categoria izbutit, chiar daca nu-ti face pielea de gaina. In acelasi borcan se incadreaza si primul single extras, El Dorado. Seria de momente „nici prea prea, nici foarte – foarte” este intrerupta de cantecul cu numarul trei din aceasta suita, Mother of Mercy, una care este tulburator de “linistita” si care cu siguranta nu va fi ascultata de catre cei care vor de la Iron Maiden “power” cu nemiluita. Primul moment cu adevarat rasarit al acestui disc este Coming Home, care musteste de inteligenta, putere si bun gust. Ei bine, plus riff-urile specifice ale trupei. Cea mai scurta piesa a discului The Alchemist la cele 4 minute si jumatate ale ei emana o energie de nedescris in cuvinte si se recomanda ca fiind un viitor power – play in barurile de rockeri si la chefurile in care pletosii sunt in majoritate. Isle of Avalon reuseste pe parcursul a mai bine de noua minutele sa ramana cat se poate de interesnta, desi duce lipsa unui refren. Ceea ce are insa, e al ei. Momente slow plus demonstratii de virtuozitate, ce mai, de toate pentru toti. Starblind incepe din nou cat se poate de lent dar devine pe parcurs o piesa in care tobarul Nicko McBrain isi arata adevarata valoare. The Talisman e cutreierata de cateva acorduri prog – rock – ul, iar finalul When the Wild Wind Blows cu cele 11 minute ale ei e un fel de Kashmir al celor de la Led Zeppelin.
Exista o sumedenie de oameni care au decretat faptul ca melodiile celor de la Maiden isi arata adevarata valoare doar dupa 10 – 15 ascultari. Recunosc, n-am ajuns inca acolo, dar pot sa va asigur ca The Final Frontier este unul cat se poate de corect, care le va insenina viata multora. Nu mai putin adevarat este si faptul ca in ceea ce priveste atragerea de fani noi, sunt foarte sceptic. Se prea poate ca aceasta sa nu fie o prioritate absoluta pentru echipajul lui Bruce Dickinson. Fiindca stiti voi, cine i-a iubit in trecut o va face si-n continuare.
Nefiind un fan declarat al trupei, am sansa de a fi obiectiv. Si sa va spun ca cel mai important plus al acestui album este acela ca oamenii au cotit-o si spre hard rock.. N-au abandonat defel metal-ul, dar l-au imbogatit cu niste topping-uri frumoase, inclusiv cu arome de progressive – rock, pe ici pe colo. Pentru cei care se asteapta la slagare de genul The Number Of The Beast, Piece Of Mind, Powerslave sau Seventh Son Of A Seventh Son. Run To The Hills The Trooper, albumul de fata este unul mai greu de digerat. Cei care pot accepta faptul ca oamenii au pornit-o pe un drum oarecum diferit de cativa ani, vor primi cu bratele deschise acest disc. Cine nu, intotdeuna exista albumele vechi.
Recomandari: Pentru posesorii de motociclete si cei care au baut macar o data in viata o bere „botezata” pe un stadion, inconjurati de tipi care-si vantura pletele.