Desi pute de la mare departare a produs pop prefabricat pentru a satisface nevoile auditive deopotriva a hipsterilor, pitipoancelor si a patinatorilor de zi cu zi, albumul de debut al tipei asteia nu e chiar atat de nasol precum m-as fi asteptat. In cazul in care reusesti sa faci abstractie de masina de propaganda care a lucrat intens inaintea acestui debut pentru ca Lana Del Rey sa devina un produs de marketing pe buzele tuturor, vei avea surpriza sa constati ca sound-ul discului este cat se poate de decent. Categoric, nu e „cea mai asteptata aparitie discografica a anului” – cum s-au grabit unii s-o eticheteze – dar merita atentie. Nu e nimic senzational (poate doar valva creata in jurul aparitiei) dar trebuie sa fii rau – intentionat sa stampilezi acest produs cu particula „trash“. Traim intr-o vreme in care reclama e sufletul comertului, dar categoric un advertising mult prea agresiv poate avea un efect contrar asteptarilor. In randul unora, of course. Born to Die e un disc care te face sa ramai cu o impresie cat se poate de clara: tipa asta e o actrita. Isi joaca un rol bine stabilit si beneficeaza de niste compozitii diverse, bine „slefuite”. In plus, are si o voce agreabila, departe de perfectiune, dar care nu te face sa-ti pui dopuri in urechi. Dincolo de aceste eventuale plusuri, chestia care strica cel mai mult aceasta ciorba sonora e mesajul textelor. Si fiindca e vorba de o muzica in care vocea are un rol esential in ecuatie, e destul de greu sa faci abstractie de acest amanunt. Carevasazica, piesa care da titlul albumului are niscaiva cuvintele de genul „Come and take a walk on the wild side/Let me fuck you hard in the pouring rain/You like your girls insane“. O alta mostra care defineste exact stupizenia textelor este cea din National Anthem in care aflam ca "Money is the reason we exist/Everybody knows it/It's a fact, Kiss. Kiss". Desigur, nimeni nu se asteapta ca textele hiturilor de astazi sa mai semnifice ceva, dar parca in acest caz ar fi fost bine venita o exceptie de la regula.
Printre piesele care suna misto in cazul in care faci abstractie de text si nu le asculti la saturatie se numara Video Games, mai sus pomenita National Anthem care are un cor al naibii de misto si Radio. Dealtfel, majoritatea celor 12 piese (sau 15 pe varianta deluxe) au un soi de „vino-ncoa” rar intalnit in produsele pop. Am zis ca fac abstractie de zvonistica, dar e musai sa insist nitel pe acest taram. O vorba populara din batrani spune ca zvonurile sunt pe jumatate minciuna. Alta zicala de luat aminte este aceea conform careia nu toate femeile repeta zvonuri, unele le creeaza. In cazul acesta, se spune ca tipa are un tata milionar, care zice-se ii finanteaza cariera, ca a avut o aparitie destul de jenanta in cadrul emisiunii Saturday Night Live in America sau ca si-a bagat injectii cu colagen in buze. Iar lumea analizeaza in dezbateri prelungite aceste chestiuni. Si mai putin structura melodiilor...
Raspunzator pentru o mare parte a acestui succes este nea Rick Nowels, un compozitor care printre altele si-a imbogatit conturile bancare datorita unor hituri din visteria unor nume ca Belinda Carlisle, kd Land, Nelly Furtado, Sinead O Connor, Cher sau chiar Lykke Li, el fiind dealtfel coautor al piesei I follow rivers, printre altele. Discul e mult prea plin de melancolie, condimentat cu multe treburi care sa vanda, si sunt sigur ca daca melodiile emanau un aer putintel mai vesel era si mai bine. Fatuca care a fost deja alintat cu particula de „gangster Nancy Sinatra“, reuseste sa combine oarecum sonoritatile de genul „indie“ cu pop-ul gretos care se lafaie in hiturile actuale. Poate ati remarcat, la-nceput Video Games a pornit ca o fenomenala descoperire din zona underground, dar intre timp a capatat milioane de vizionari peYoutube. La fel si cu Blue Jeans si restul de piese.
Fenomenul Lana del Ray a facut ca biletele pentru primul ei concert din Marea Britanie sa se vanda in 30 de secunde. Fara indoiala, Born to Die e un album interesant si pertinent si se va bucura de un mare succes. Spre deosebire de celelalte produse pop „la cutie” cu care suntem inconjurati, in afara de imbecilitatea textelor, materialul asta are momente cat se poate de decente. E un soi de Florence And The Machine cu efecte electronice minimale si mici trimiteri la lumea lui David Lynch. Nu contine slagare care ti se inmagazineaza in capsor dupa prima ascultare. E retro, nostalgic si misterios in acelasi timp, chestiuni care in aceasta combinatie fac casa buna impreuna. Daca buzele ei sunt sau nu naturale, n-are nici o importanta. Ideea e sa fii pe buzele tuturor....