Se afișează postările cu eticheta Latino. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Latino. Afișați toate postările

25 nov. 2016

Paolo Fresu and Omar Sosa - Eros

                                                  


La patru ani distanţă după excelentul album „Alma“, pianistul  cubanez Omar Sosa şi trompetistul italian Paolo Fresu au revenit în atenţia melomanilor cu un album captivant din cale afară. Spre deosebire de discurile „clasice“ de jazz, materialul discografic de faţă „navighează“ prin diverse zone stilistice într-un mod aparte.


Piesa care deschide acest material discografic este un remake al celebrului hit Teardrop din visteria celor de la Massive Attack. De această dată "Teardrop-Ya Habibi" aduce în ecuaţie sound-uri arăbeşti, porţiuni de neo – soul şi synth-uri izbutite. Desigur, un şarm aparte vine cu frumoasa voce a solistei Natacha Atlas. Un alt nume cu rezonanţă care este prezent pe acest disc este Jaques Morelenbaum. Un muzician care a colaborat printre alţii cu Dulce Pontes, David Byrne, Cesária Évora Ryuichi Sakamoto,Mariza sau Sting.

Construită pe un schelet cât se poate de minimalist, „Sensuousness" reuşeşte să explice excelenta simbioză între cei doi muzicieni, iar Zeus' Desires alunecă undeva în zona muzicii new age şi evocă emoţii cât se poate de pozitive.


O altă piesă interesantă de aici este What Lies Ahead, o compoziţie semnată Peter Gabriel pe care acesta a cântat-o în 2014 în cadrul unor concerte din Italia. Dealtfel, piesa nu a apărut încă pe niciun material discografic Peter Gabriel, dar acesta şi-a dat acordul pentru ca varianta aceasta să fie prezentă pe Eros. Un feeling deosebit emană şi "My Soul, My Spirit," o piesă care aminteşte de Lisa Gerrard sau "Eros Mediterraneo,", care preţ de peste şapte minuţele „curge“ într-un mod memorabil. După cele 12 piese incluse pe album, există şi un hidden track. Pe care îl descoperi după mai bine de un minut de linişte totală. Şi care completează sound-ul memorabil al acestui disc. Piesele de de Eros au darul de a binedispune nu doar amatorii de jazz, fiind o audiţie mai mult decât fericită şi pentru iubitorii de muzică latino sau world. Vestea bună este că Omar Sosa şi Paolo Fresu vor susţine un concert extraordinar în cadrul Timişoara Jazz Festival, la Filarmonica Banatul, în 25 noiembrie. De neratat, dacă sunteţi în zonă!


29 ian. 2014

JazzyBIT - Touch the sky

Dincolo de etichete stilistice, muzicienii se împart în trei mari categorii. Cea mai consistentă parte a acestora s-au înrolat în termenul definit odinioară prin bubble – gum music (muzică de mestecat), care în zilele noastre ar putea fi definit prin „comercial“. Cei din acest sertar, deşi îşi spun artişti nu prea au nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înseamnă arta, fiind nişte indivizi care ar face orice pentru faimă, bani şi recunoaştere. Sunt lipsiţi de viziune şi sunt în reală încurcătură dacă cineva îi întreabă ce e un arpegiu. Cealaltă tabără, încadrată în „necomercial“ e împărţită la rândul ei în două. Pe de o parte sunt artiştii care studiază ani de zile un instrument, devin maeştri, cântă închegat şi fără gherle, dar nu posedă „scânteia“. Sunt profi, dar niciodată nu vor reuşi să scoată ceva care să te facă să exclami „waw“. De cealaltă parte, sunt „diamantele“. Care pe lângă faptul că reuşesc să cânte profi, au fost înzestraţi de natură cu acel ceva care face ca munca lor să dăinuiască peste secole. Am simţit nevoia să fac această lungă introducere, fiindcă  scena muzicală românească e bombardată de reprezentanţii „facilului“, iar artiştii adevăraţi sunt aplaudaţi şi admiraţi de un public „connaisseur“ prea subţire. Desigur, prin definiţie jazz-ul nu poate fi inclus în comerţ. Iar cel românesc, are nevoie de sânge proaspăt. Şi de apariţii discografice. Tot mai greu de susţinut, căci „industria“ e aşa cum e. De aceea, discul de debut al timişorenilor de la JazzyBIT merită o atenţie aparte. Cei trei tineri muşchetari ai jazz-ului autohton care debutează cu Touch the sky sunt Teodor Pop (pian, orgă Hammond, sintetizator), Mihai Moldoveanu (chitară bas) şi Szabó Csongor-Zsolt (tobe, percuţie).  Discul conţine 10 piese originale înregistrate de către Uţu Pascu şi Octavian Horvath la studioul Audio TM din Timişoara iar la capitolul inspiraţie băieţii citează „elemente din jazz, latin, funk şi blues“.  Desigur, jazz-ul e predominant, dar urechile desfundate au parte de o serie de alte bunătăţuri. Primul track al discului, cel care dă şi titlul materialului, e o alegere destul de curioasă. Spun asta, pentru că piesa în sine nu reuşeşte să traseze „linia“ albumului, fiind mai degrabă unul din punctele experimentale ale acestui Touch The Sky. Adevăratul start, care te propulsează brutal în explozia de ritmuri ale celor trei timişoreni este Story of the heart. Încet – încet te familiarizezi cu opririle intempestive şi cu sound-urile latino. Te familiarizezi şi cu sound-ul de Hammond care mai încolo devine şi mai pregnant, iar pe următoarea piesă numită White Town, nu ai cum să remarci cât se bine se completează cele trei personalităţi din JazzyBIT, fiecare instrument având „spaţiu“ sufiecient pentru a ieşi „în faţă“.  Una din cireşele de pe tort ale discului este fără îndoială Curacao. O compoziţie care ţi se bagă sub ureche încă din prima, cu percuţii a la Santana, sound-uri de Hammond a la Booker T Jones şi o explozie de ritmuri. Deşi poartă titlul unei piese compuse de celebrul Giorgio Moroder, piesa The Chase n-are nicio legătură cu febra disco (slavă Domnului!) fiind o „trecere“ cât se poate de abilă spre „Poate de ce“, cel mai frumos moment liric al acestui material discografic. Din fericire, următoarea piesă te readuce în lumea agitată a zilelor noastre, prin intermediul piesei Tumbao, care seamănă destul de mult cu Curacao. Ritmuri nervoase, atitudine, interpretare fără cusur, piesa asta are toate elementele pentru a fi degustată pentru urechile celor obişnuiţi cu explozii de ritm şi culoare. E niţel prea latino după gusturile subsemnatului, dar „curge“ binişor. Poate dacă cei de la JazzyBIT se limitau la vreo cinci minuţele, piesa „Sus in pod“ ar fi fost mult mai reuşită, căci cele aproape opt minute ale acestui jam – session sunt niţel prea mult. Penultima piesă, Ocean Wave, e plină şi ea de influenţe latino, iar finish-ul albumului, reprezentat de  „Two Souls“, are două părţi distincte. În prima jumătate, lucrurile-s oarecum „obişnuite“ dar ultima jumătate a piesei e o adevărarată nebunie de sound-uri Hammond. Una peste alta, debutul timişorenilor e unul ambiţios, solid şi merită aplauze. Într-un eventual catalog care include apariţiile discografice din lumea întreagă, Touch the sky, pe o scară de la zero la zece, ar merita un şapte. Da, e un disc frumos, bine închegat, dar care nu aduce nimic nou la capitolul inventivitate. Lucrurile stau altfel dacă ne raportăm la catalogul care include apariţii discografice jazz din România. Pe aceeaşi scară, băieţii merită cu prisosinţă un nouă curat. Dincolo de toate, debutul celor de la JazzyBIT merită ascultat cu atenţie sporită. Iar dacă aveţi treabă prin Timişoara în 2 februarie, nu rataţi concertul de lansare a discului. La Ion Vidu. Ora 19 punct.


23 nov. 2010

Shakira - Sale el sol

Asteptari: Avand la activ peste 60 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga, o caruta de premii si distinctii si chiar si o stea pe Hollywoof Walk of Fame, columbianca Shakira nu e taman un nume care mai are nevoie de prezentari. Discul Sale El Sol este al 7-lea material discografic din cariera.

Rezultat: Sincer, nu stiu daca intoarcerea Shakirei la radacinile ei latino – dupa pasul spre electro facut cu precedentul She Wolf – ii va fi de folos pe viitor sau nu. Din nefericire, pentru aceia care nu iubesc muzica latino, discul asta curprinde si cateva experimente din alte zone muzicale. Chestiuni care in opinia zecilor de milioane de fani ai micutei columbiene din lumea intreaga ar putea defini acest album ca fiind „eclectic”. Ei bine, din fericire, deraierile de la muzica latino nu au darul de a atrage noi fani.

6 oct. 2010

Enrique Iglesias - Euphoria

Asteptari: Fara indoiala, Enrique Iglesias este unul din reprezentantii tagmei solistilor care au vandut ceva discuri la viata lor. 55 de milioane, ca sa fim mai exacti, suma care e totusi micuta in comparatie cu cele peste 300 de milioane de albume vandute de catre Julio Iglesias. Euphoria este cel de-al 9 – lea album al muzicianului si totodata primul care este cantat jumi – juma in spaniola si engleza.

Rezultat: Pentru cei care cred - fie si pentru o secunda-  ca Enrique Iglesias activeaza in arta numita muzica, am o veste proasta: NU! Lalaielile frumos ambalate si mai apoi difuzate de milioane de ori pe unde hertziene pentru a le face hituri nu au cum sa fie incluse in vreo arta. Poate doar aceea a porstului gust, daca s-o fi inventat intre timp asa ceva. Cele 14 piese ale acestui disc se inscriu in lina melodiilor create special pentru oamenii care au o satisfactie personala atunci cand se trezesc fredonand bucatele muzicale insipide. Si pentru ca ghiveciul sa fie unul si mai “prezentabil” pentru mase,  in ajutorul spaniolului au sarit o serie de vedete mai mult sau mai putin cunoscute pe meleagurile noastre, lista gostilor incluzandu-I pe Akon, Usher, Juan Luis Guerra, Pitbull, Nicole Scherzinger si duo-ul Wisin and Yandel. Omul care abordeaza intotdeauna o fata prietenoasa si si-a castigat faima si datorita tatalui sau nu reuseste sa transmita nici un mesaj. Pardon, mesajul e asa nu! Se prea poate ca acest vid atat in muzica cat si in text sa se datoreze faptului ca multi din reprezentantii „pop”-ului incolor din zilele noastre habar n-au ca ceea ce prezinta ei pompos ca fiind muzica ar trebui sa transmita ceva. Slalomul printre baladele midtempo si oaspetii care-si fac treaba mai mult sau mai putin decent este unul care nu induce absolut nici un fior, toate piesele fiind parca din categoria „de ascultat la coada la pasapoarte”.Sau la o sedinta de coafor, dupa caz.

Euphoria e genul acela de album care are de toate si nimic. E probabil sa nasca cateva hituri pe la radiouri. Pentru cine considera asta un plus, Euphoria poate fi un disc aproape acceptabil. La capitolul lipsuri, lista e lunga si plictisitoare. Ca si muzica distinsului solist. Pe scurt, pentru oamenii care nu isi fixeaza preferintele muzicale dupa ceea ce dicteaza altii Euphoria este unul numai bun de ocolit. Oricat as incerca sa recomand o piesa de aici, acest lucru mi-e imposibil. Poate, cu indulgenta ar fi Heartbeat, melodia care are are niscaiva iz de David Guetta pe partea instrumentala.

Recomandari: Sincer, mai bine nu! Evitati-l pe cat se poate, s-ar putea sa nu scapati de cateva bucati din el pe la cozile pentru buletine, pasapoarte si alte cele...

Marc Anthony - Iconos

Asteptari: Omul care e considerat cel mai bun cantaret de tropical salsa din lume a ajuns la albumul cu numarul 11 din cariera, care contine aproape in exclusivitate cover-uri “de corazon”.

Rezultat: In momentul cand in 2010 vii pe tarabe cu un album de cover – uri, te inhami la niste riscuri majore. Pe de o parte, exista mii si mii de interpreti de cover-uri care se chinuie de atata amar de vreme sa iasa din anonimat. Pe de alta parte, nici “consacratii” nu sunt mai putin expusi: exista riscul ca lumea sa te considere neinspirat sau si mai rau “in pana de idei”. Albumul actual al lui Marc Anthony contine cateva preluari ale unor interpreti latino care inca mai traiesc. Se regasesc aici preluari foarte aproape de original din repertoriul unor artisti ca Jose Jose (Almohada si El Triste) sau Jose Luis Perales'(Y Como Es El). Si instrumentatiile folosite cu aceasta ocazie pot fi incadrate in categoria decente, chiar daca pe alocuri exista momente prea lungi de „intro” care te fac sa te intrebi daca piesa cu pricina mai vine sau nu? Principalul magnet al acestui produs sonor il reprezinta vocea unica a lui Marc Anthony, care in functie de preferintele fiecaruia poate fi incadrabila in „musai de ascultat” sau „asa nu”. Chiar daca exista aici si doua piese noi – noute (A Quien Quiero Mentirle,Maldita Sea Mi Suerte), per ansamblu auditia este una liniara, astfel incat cei nefamiliarizati cu reprtoriul artistilor latini din care s-a inspirat solistul s-ar putea sa nici nu remarce piesele originale. Iconos poate fi o auditie decenta intr-un desert in care nu exista alte surse de „sonor” sau in momentele in care tocmai vrei sa faci o declaratie plina de corazon unei noi cuceriri. In alte conditii, ascultarea acestui album nu se poate face decat pentru aceia care poseda acasa cel putin un T – shirt cu muzicianul care a castigat printre altele cinci premii Grammy la viata lui.

Recomandari: Desi este un album cat se poate de liniar si care nu ofera absolut nici o surpriza, materialul cu pricina poate fi digerat de amatorii de muzica pop. Aceia care n-au pretentii de a fi melomani, dar care rezoneaza pe latino.

Los Lobos - Tin Can Trust

Asteptari: Cu trei premii Grammy si o sumedenie de alte distinctii la activ, Los Lobos e una din cele mai cunoscute trupe de Chicano Rock din America. Rock mexican, daca nu v-ati prins. Desigur, cea mai celebra piesa a lor ramane remake-ul La Bamba, dupa o piesa traditionala mexicana facuta celebra de catre Ritchie Valens.

Rezultat: Exercitiu de imaginatie. Te afli in vacanta undeva in sudul Statelor Unite si o trupa de chicanos rock iti canta la restaurantul unde servesti cina. In functie de dispozitia personala, seara poate fi un esec total sau dimpotriva, o amintire nepretuita. Muzica e oarecum neutra, compania conteaza enorm. Exercitiul numarul doi: asculti aceeasi muzica la boxele din dotare de acasa. Muzical sentimentul e si mai neutru. E genul ala care nu te deranjeaza, dar nici nu-ti provoaca inteligenta. E ca si muzica ce o asculti intr-un mijloc de transport in comun sau in vizita la niste prieteni de familie, unde din politete asiguri gazda ca “e ok”. Cam asa stau lucrurile si cu Los Lobos. Oamenii canta decent, piesele-s acceptabile, dar lipseste fiorul care desparte muzica buna de restu lumii.

Unii spun ca Tin Can Trust este al 14-lea album din discografia formatiei. Altii baga mana-n foc ca e al 18-lea si exista si critici care avanseaza cifre undeva intre cele doua valori. Dar ce mai conteaza? E ca si cum ai incerca sa contabilizezi numarul de concerte pe care Directia 5 l-a sustinut in clubul timisorean The Note. Munca de sisif. Si fara rost, dealtfel. Sincer sa fiu, n-as putea spune daca albumul de fata e mai bun sau mai prost decat anterioarele. Si asta pentru ca in afara de La Bamba, Los Lobos nu prea si-au gasit loc in playlistul personal. Cu toate acestea, Tin Can Trust e o afacere “decenta”, nimic de zis. Piesele suna bine, unele compozitii au substanta, oamenii canta profi, deci e un disc acceptabil. Doar ca, avand in vedere tonele de muzica ce apar zilnic in lumea noastra, acceptabil nu este egal cu “bun”. E acceptabilul acela neutru, situat undeva intre muzica buna si rea.

Burn it down, deschiderea albumului, loveste cu armonii vocale country made in U.S.A. Nu toate opririle sunt insa demne de remarcat. Cele doua piese interpretate in limba spaniola sunt prea “de carnaval” si se preteaza la un program de nunta. Si asta n-ar fi o problema asa de mare, dar pur si simplu nu “pusca” cu restul albumului. Care are si momente reusite, cum ar fi chiar Tin Can Trust, unul din momentele izbutite semnate de Los Lobos. Vagi paralele cu The Police reies in piesa Jupiter or the moon, iar West LA Fadeaway e o melodie care va fi digerata cat se poate de bine de fanii Greatful Dead.

Recomandari: Pentru oamenii aflati in cautarea unei muzici aflate la confluenta intre rock si latino. Consumat cu moderatie, poate fi un album acceptabil.