Se afișează postările cu eticheta Lindstrom. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Lindstrom. Afișați toate postările

14 sept. 2016

Mungolian Jetsound - A City So Convenient


                                         

Indubitabil, în materie de muzică electronică, oferta este cât se poate de generoasă. Într-atât de bogată, încât este tot mai greu să „cerni“ chestiile faine de refulările unor indivizi care-şi spun of-ul cu ajutorul nenumăratelor softuri menite să compui vreun track în zilele noastre. Drept urmare, numărul producţiilor dubioase creşte nepermis de mult, iar „filtrul“ fiecăruia este tot mai greu de setat. Desigur, un bun punct de plecare este casa de discuri sub umbrela căreia apare câte ceva. Iar atunci când este vorba de Smalltown Supersound, poţi băga mâna-n foc că produsul pe care îl pun pe tapet este unul valabil. Nu doar pentru că aici au văzut lumina zilei producţiile celor trei sfinţi ai muzicii space – disco (Lindstrom, Prins Thomas şi Todd Terje), dar mai ales pentru că discurile de aici au substanţă. Şi fiindcă am ajuns la capitolul descoperiri noi, astăzi e timpul pentru Mungolian Jetset. Wikipedia ne spune că trupa asta e formată din Pal "Strangefruit" Nyhus şi Knut Sævik. Deşi nu am auzit cele patru albume discografice scoase până în prezent de maeştrii ăştia ai Norvegiei, am dat peste cel mai recent E.P. al lor care conţine patru piese. Una şi una. Feeria disco debutează cu "Quintessential Trips To Bergen.", un track mega – funky cu arome de disco care poate fi ascultat la maxim în timp ce stai la nenumăratele semafoare plantate mai nou în mijlocul Timişoarei. Sau poate fi soundtrack-ul ideal în căşti în timpul unei călătorii cu CFR-ul nostru de toate zilele. „A City So Convenient“ – care dă titlul acestui E.P. – oferă o paletă stilistică impresionantă, iar „San Frisco Speedhall" navighează în jurul unui space – disco de nota zece îmbibat exact cât trebuie şi cu accente techno. În ceea ce priveşte ultima piesă a acestui E.P. „San Disco Speedhall", cuvintele nu-şi prea au rostul, melodia reuşind să-ţi însesnineze ziua cu groove-urile ei prietenoase. Deşi motto-ul acestei ultime piese ar putea fi „keep it simple“, melodia cucereşte din prima şi te face să te încarci cu emoţii pozitive. Exact ceea ce ne dorim de la muzică, dealtfel. Sunt sigur că unii vor strâmba din nas şi vor comenta că acordurile astea sunt prea simpliste pentru urechile lor sofisticate. Nu mă încumet să contrazic această percepţie, dar pot pune pariu că sound-ul ăsta te încarcă cu good vibration. Şi oleacă de sweet sensation, vorba unui cântec al celor de la Marky Mark. Drept pentru care, vă sfătuiesc să ascultaţi piesele astea cu volumul pornit bine. Merită!


13 feb. 2012

Lindstrom - Six cups of rebel

Recenzie six cups of rebel
Hans-Peter Lindstrøm este genul de artist pe care sau il urasti, sau il iubesti. Din pacate, noua sa excursie in apele cosmic disco – ului nu reuseste sa se ridice nici macar la jumatatea creatiilor sale anterioare. Si o spun asta cu cel mai mare regret caci norvegianul care a ajuns pe buzele tuturor in special gratie superbei I feel space - o melodie care alaturi de alte perle sonore de cea mai misto coloratura a fost inclusa in It's a Feedelity Affair- a revolutionat curentul muzical botezat in fel si chip de catre critici.  Aproape nimic de aici nu seamana cu Real Life Is No Cool, proiectul in care a colaborat cu cantareata Christabelle si nici cu Where You Go I Go Too, albumul sau care a inclus o piesa de nu mai putin de 29 de minute lungime! Dezamagirea fanului de Lindstrom care scrie randurile acestea e teribil de mare, caci frecventul colaborator al lui Prins Thomas a dat cu mucii in fasole rau de tot, oferind un produs cu titlul de experiment, dar care n-are nici sare si piper. Si nicio „substanta“.
Piesa de deschidere No Release are darul de a te face sa te intrebi „ce e asta“, iar raspunsul iminent nu e deloc favorabil. Principala hiba a acesteia nu e lipsa oricarui beat, ci structura intortocheata a compozitiei, chestiune care se perpetueaza si-n celelalte sase track-uri ale acestui album insipid. De Javu are un nume predestinat si o linie cat se poate de „robotica“ care te implora aproape sa apesi pe butonul de skip, iar cele opt minute din piesa urmatoare Magik, au un singur lucru remarcabil: vocea excentrica a autorului. All I want is a quiet place to live este singurul mesaj al piesei urmatoare (Quiet Place), dar problema acesteia nu e neaparat stupizenia textului, cat beat-ul monoton si synth – urile care devin enervante prin repetitia lor. Call Me Anytime reuseste sa te plictiseasca la fel de mult ca precedentele track-uri, iar singurul moment ceva mai rasarit il reprezinta piesa care da titlul acestui album, care se invarte undeva in zona disco – funk – jazz, avand parte si de niste efecte acid care iti amintesc pe alocuri de Josh Wink. Sincer, cele zece minute ale piesei de inchiere Hina sunt cat se poate de nesarate, iar sentimentul care il ai dupa aceasta auditie este acela ca Lindstrom a dat-o rau in bara. Dealtfel intr-un interviu recent, norvegianul a admis ca a mers poate prea departe cu latura experimentala a acestui disc, lucru cu care nu pot fi decat perfect de acord. Asadar, daca sunteti fani de cosmic disco, am o sugestie cat se poate de pertinenta: ocoliti acest release si ascultati creatiile anterioare ale lui Lindstrom. Six cups of rebel n-are nimic magic si poate fi o pierdere de timp. Asta in cazul in care nu faceti parte din categoria aia de oameni indragostiti de acel gen care poate fi caracterizat prin „muzica atat de exprimentala incat n-o intelege nimeni“.

11 oct. 2010

Kasper Bjørke - Standing on Top of Utopia

Kasper Bjørke - Standing on Top of Utopia



Electro - pop - ul fabricat in Scandinavia oscileaza intre balearic disco si sunete melancolice, multe dintre instrumentale fiind pur si simplu schizofrenice. Oricine poate gasi ceva pe plac pe aici. De la amatorii de italo - disco la cei care halesc pe paine new - wave, de la cei afundati in electro/minimal/trance pana la easy listening, fiecare are cate ceva de iubit in acordurile celor zece piese...

Gratie unor nume ca Royksopp, Lindstrom, Prins Thomas - si lista poate continua - avem un orizont de asteptare "mai altfel" atunci cand vine vorba de dance - pop - ul fabricat in Scandinavia. Adeseori producatorii din aceasta gasca defileaza voit prin mai multe stiluri reusind sa evite cu maiestrie granitele dintre acestea. Electro - pop - ul lor - acompaniat de regula cu voci feminine- oscileaza intre balearic disco si sunete melancolice, multe dintre instrumentale fiind pur si simplu schizofrenice. Cel de-al doilea disc al danezului Kasper Bjørke are parte de o paleta stilistica cat se poate de bogata. E greu de definit un disc in care nu exista doua piese la fel, in care creativitatea este dusa uneori la extrem, pana la limita bunului - simt.
Kasper Bjørke isi incepe discul cu o alegere foarte ciudata, o piesa din categoria "minimal" care n-are defel darul de a atrage atnetia. Se prea poate ca daca piesa ar fi fost introdusa undeva spre mijloc, primirea sa fi fost alta: asa ramane un beat generic si o voce de goth - rock care nu reuseste sa strice o monotonie deranjanta pe alocuri. Din fericire sentimentul de mediocritate e "spart“ de Young Again, o piesa cu o melancolie aparte care are toate premizele pentru a fi ascultata la maxim  atat in dormitor cat si pe ringul de dans. E unul din diamantele acestui material, cu un sunet cat se poate de cald, care incepe de parca ar fi ceva din categoria Blur sau Starsailor si incet - incet prinde din vraja Royksopp sau Miike Snow. Ce mai, capodopera, piesa care nu trebuie ratata sub nici un chip! Dasko Vanitas mentine tempo-ul la un nivel ridicat chiar daca nu are darul de a fi geniala, dar face loc pentru Efficient Machine, unul din momentele bunicele ale acestui disc. Piesa are un pedigree cat se poate de divers: jongleaza prin muzica "indie" cu chitari dar nu duce lipsa nici de beat-uri pretabile pe ringul de dans, echilibrand cele doua chestiuni intr-un mod cat se poate de natural.


Melmac nu este doar numele planetei de pe care a sosit celebrul personaj ALF, ci si una din cele mai dansante piese din acest disc. Este un disco cat se poate de mutant cu incursiuni in lumea Mr. Oizo si categoric melodia care "pica" bine pentru cei care iubesc apa plata dis - de - dimineata la after - hours. Si tocmai cand lucrurile se indreapta spre zona "dark" a muzicii dance ne izbeste piesa Alcatraz, un deep - house cat se poate de luminos si saltaret, coplesit insa de stilul destul de ciudat in ale compusului manifestat pe deplin de cei care se ocupa de asa ceva in tarile nordice.

Great Kills are darul de a soca din nou printr-o schimbare de stil de 180 de grade. Pentru cateva minutele ascultatorul este introdus intr-o zona de ambient curioasa, din care nu lipsesc insa sunetele de sytnh analogic. Exista si un cover aici dupa Heaven-ul celor de la Rolling Stones, o piesa destul de putin cunoscuta si implicit o alegere destul de curioasa. Fido and the friendly ghost devine pe parcurs un fel de deep - house - galactic si are toate motivele sa fie inclusa in randul momentelor bune ale discului. La fel ca si Fasano, care inchide acest album intr-un mod cat se poate de naucitor. E parca putin techno, putin ambient si mult "dark" in piesa asta.

Standing on Top of Utopia este un disc care combina ingenios beat-uri electro, riff-uri de bass spatiale si coruri care-ti raman intiparite indelung in urechi, reusind sa fie un album extrem de divers, din care oricine poate gasi ceva pe plac. De la amatorii de italo - disco la cei care halesc pe paine new - wave - ul, de la cei afundati in electro/minimal/trance pana la easy listening, fiecare are cate ceva de iubit in acordurile celor zece piese. Este un disc pe care-l recomand oricui care nu e cantonat doar in sound-urile vechi si este dispus sa guste dintr-un ghiveci electronic foarte consistent si hranitor.

8 oct. 2010

Lindstrom & Christabelle - Real life is no cool

Senzatia pe care o ai dupa ascultarea acestui disc este exact aceea cand pleci de la o nunta dupa ce ai servit numai supa. Lipseste din peisaj friptura, sarmalele si tortul. Lindstrom are si aici cateva retete de succes, dar pentru cei care vor sa guste intregul tort le recomand cu caldura albumul anului trecut in materie de space music,  Where You Go I Go Too.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand am auzit prima data piesa lui Lindtsrom I feel space, am avut un soc. Strecurata undeva in compilatia editata de Simian Mobile Disco pentru sfarsitul de an 2007, melodia care a facut furori in intreaga lume a muzicii dance a daramat o serie de bariere si prejudecati. Nu-i de mirare deci ca fanii muzicii numite impropriu „space - disco“ l-au urcat pe norvegianul Hans-Peter Lindstrøm pe un piedestal, ridicandu-l la nivel de „geniu“. Un Zeu al muzicii space - disco, sau cum vrea s-o numeasca fiecare ureche ce a avut ocazia sa asculte materialele sale anterioare. Un Giorgio Moroder al vremurilor noastre, care si-a inceput cariera cantand la clape intr-o formatie - tribut Deep Purple, dupa care a devenit unul din cei mai apreciati producatori din zona spatiala. Alaturi de el pentru aceasta expeditie se afla si o Donna Summer, in persoana solistei Christabelle.

Real life is no cool este un disc peste care se lasa ceata inca din primele 60 de secunde. Si asta pentru ca intro-ul piesei Looking for what este unul atipic. Psihadelic, krautrock spatial, anything you want. Cine isi mai permite in vremurile noastre sa bage la-nceput un minut de acapella fara nici un ritm, care mai apoi sa evolueaze intr-o nebunie aparent fara noima, dar cat se poate de "controlata" in care ritmul se sudeaza perfect cu diversele efecte sonore din bucataria lui Lindstrom. Lovesick este o melodie mult mai complexa, un fel de piesa pe care te astepti s-o auzi in cluburi, numai ca ritmul acesteia este voit "incetinit". Este sablonul Giorgio Moroder si care produce pasaje briliante fara a cadea insa in categoria "posibil slagar". Cel putin nu in vremurile noastre, o piesa de referinta a albumului. Let it happen e o excursie in zona mai britanica a dance-ului, un fel de rave din anii 90 imbogatit cu micile artificii care l-au facut pe Lindstrom celebru. Keep it up navigheaza in zona downtempo dar nu are defel lipici iar Music in my mind e nitel modificata fata de varianta cu care a mai fost ascultata in trecut pe albumul Lindstrom. Ceea ce nu inseamna ca e o piesa rea, dimpotriva.

Baby cant stop este in sfarsit o piesa care nu are cum sa te lase indiferent. Funk, disco si  bun gust. Acesta este secretul melodiei care e o juxtapunere intre Jacson 5 si Vangelis, executata la marea arta. Lets practice este un fel de The Chase al lui Giorgio Moroder pentru anul 2010, iar So much fun aluneca din nou surprinzator de mult spre funk. Nu lipsesc nici „genoflexiunile" inedite ale liniei de sintetizator. Never say never are un inceput cat se poate de fals. Parca te astepti la un blues spatial cu riff-urile de la inceput. Senzatia se modifica cu sound-uri folosite parca in trecut de Kraftwerk, iar in a doua jumatate a piesei experimentele de sunet ale lui Lindstrom sunt cat se poate de omniprezente. Gasesti aici bucati de sunete puse "invers", asa numitul  efect tehnic de backwards. Pe alocuri rezultatul este interesant, dar sunt si portiuni in care ai impresia ca Lindstrom a fugit pur si simplu de la butoane. High and low este un finish care aduce pe tapet un jazz cat se poate de spatial, in toata ecuatia asta existand o gramada de acizi strecurat deasupra. E ca si un fel de Jamiroquai in care didgeridoo-ul a fost inlocuit cu o voce feminina nordica. O demonstratie de sunete inalte si joase, dupa cum ii spune titlul.

Senzatia pe care o ai dupa ascultarea acestui disc este exact aceea cand pleci de la o nunta dupa ce ai servit numai supa. Stii ca a fost bine, dar ai ratat friptura. Si nu in ultimul rand crema din tort. Fara indoiala norvegianul Lindstrom are multe retete de prajituri. Urme se regasesc si aici, dar pentru cei care vor sa guste intregul tort Lindstrom le recomand cu caldura  Where You Go I Go Too. Albumul anului trecut in materie de space - disco in care Lindstrom isi face de cap cu influentele sale din nume precum Cerrone, Tangerine Dream, Kraftwerk sau Michael Shrieve si cu piesa omonima care are nu mai putin de 29 de minute!