Se afișează postările cu eticheta Metal. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Metal. Afișați toate postările

15 mar. 2016

Killswitch Engage - Incarnate

                                           

În rândul iubitorilor de melodic metalcore, formaţia americană Killswitch Engage nu mai e demult un nume necunoscut. Cel de-al şaptelea album discografic al americanilor din Massachusetts care au luat naştere în 1999 este un disc cât se poate de solid, în care solistul Jesse Leach (revenit în trupă după discul de acum patru ani Disarm the Descent) e în formă maximă. Chiar dacă în termeni stilistici albumul acesta nu aduce prea multe noutăţi, americanii sunt la-nălţime şi demonstrează – dacă mai era nevoie - că metal –ul cântat de ei are o energie aparte. Încă de la primele acorduri ale piesei de deschidere "Alone I Stand" şi până la ultimele licăriri ale piesei "Ascension", care închide discul, toţi membrii trupei oferă un performance fără cusur. 
 
 
"Strength of the Mind" are toate atu-urile pentru a deveni una din piesele de bază ale discografiei trupei, iar în „Until the day“ se fac simţite şi unele arome de Iron Maiden. Dincolo de influenţe şi alte consideraţii, piesele albumului cu numărul şapte din discografia americanilor transmit pasiune, energie şi good vibe. Chestiuni esenţiale în orice gen muzical, deci şi în metalcore. Printre momentele mega – reuşite ale discului se numără şi Hate by design, o altă piesă care poate deveni un future – classic în concertele KE. Dincolo de abilităţile de necontestat ale solistului Jesse Leach şi de „echipa“ care cântă „ceas“, unul din motivele pentru care Incarnation sună atât de bine este şi producţia discului. De care s-a ocupat chitaristul Adam Dutkiewicz. Şi a făcut-o foarte bine. Multe trupe de metal din ţara noastră şi nu numai au de învăţat câte ceva din audiţia acestui disc. Chiar dacă nu aduce noutăţi sesizabile, piesele americanilor au exact ceea ce trebuie atunci când vorbim de metal: substanţă. Dacă vă era dor de ei, cu siguranţă veţi devora acest album pe-ndelete. Dacă nu aţi auzit încă de Killswitch Engage, dar aţi făcut vreodată vreun headbang pe la orice concert, give it a try, există mari şanse să vă îndrăgostiţi de muzica lor. 


3 sept. 2014

Royal Blood - Royal Blood

Fără îndoială, unul din primele amănunte care te frapează atunci când vorbeşti de Royal Blood este unul de natură tehnică. Deşi au mai existat precedente, cel mai celebru fiind acela al celor de la White Stripes, e destul de ciudat să dai peste o trupă de rock care are doar doi membri. Unul dintre ei la bass, iar celălalt la tobe. Ciudăţeniile nu se opresc aici căci albumul de debut al trupei, numit tot Royal Blood, a intrat direct pe poziţia întâi a clasamentului oficial de discuri din Marea Britanie. Dincolo de „hype“-ul generat de presa britanică şi de faptul că Matt Helders, tobarul de la Artic Monkeys a purtat un tricou cu însemnele formaţiei încă înainte ca aceasta să scoată primul ei single, rămâne muzica. Zece piese directe, fără ocolişuri în care Ben Thatcher şi Mike Kerr vâslesc în apele unor trupe ca Queens of the Stone Age sau mai sus amintiţii White Stripes. Dar nu numai, căci o ureche atentă găseşte pe ici pe colo şi reminescenţe din epoca Led Zeppelin. Sau poate chiar trimiteri la riff-urile nervoase ale celor de la Rage against the Machine, cu puţină imaginaţie. Şi totuşi, sound-urile de bass actuale pot compensa lipsa chitării aşa cum o cunoaştem noi de atâta amar de vreme? Răspunsul este da. Şi aici intervine unul din punctele forte ale celor de la Royal Blood. Încă de la primele acorduri ale piesei care deschide albumul Out of the Black, trupa sună atât de închegată încât ai impresia că băieţii ăştia sunt în business de cel puţin două decenii. Graţie felului în care curg melodiile, te trezeşti imediat cu mâna pe butonul de repeat. Căci, cele zece track-uri însumează 32 de minute. Exact cât trebuie, fără niciun strop de ceva nelalocul lui. Deşi riff-urile „dau“ adeseori în „metal“, ceea ce prestează oamenii ăştia doi e mai degrabă garage – rock. Piesa a doua, „Come on over“ are acel „vino – ncoa“ care te face să savurezi din plin această creaţie. Şi de acum încolo vine adevărata distracţie. Figure it out - single-ul lor actual – are toate şansele să devină next big rock hit, iar restul pieselor sunt pe aceleaşi coordonate. Încet – încet, după mai multe ascultări, realizezi de ce sună atât de bine trupa asta. Fiindcă dincolo de multe lălăieli incluse în aşa – numitul „indie“ britanic, oamenii ăştia vin cu altceva. Fie că-l numim rock simplu, clasic, bine gândit sau „dirty“, muzichia asta e sinceră, fără brizbriz-.uri şi fără E-uri. După gusturile fiecăruia, există aici şi alte piese care pot concura la capitolul rock hits. Personal, vibrez one hundred procent (vorba celor de la Sonic Youth) pe „Little Monster“ sau „Ten Tonne Skeleton“, aceasta din urmă având „nervozitatea“ aceea pe care am ascultat-o cu mult nesaţ la Rage Against The Machine. Desigur, cârcotaşii ar putea găsi câteva hibe în acest debut. Că vocea nu e bine masterizată, că efectele de bass sunt uneori prea „dirty“. Sau că Royal Blood nu aduce nimic nou. Perfect de acord cu această ultimă afirmaţie, cu amendamentul că felul în care combină diversele lor influenţe este unul care te cucereşte instataneu. Ar mai fi de adăugat şi faptul că dacă un asemenea album ajunge pe primul loc într-un clasament dominat de „garbage“,  lucrurile nu-s chiar pierdute definitiv. Royal Blood este cu siguranţă, unul dintre cele mai interesante albume rock ale anului 2014. Un disc cu cojones, „dirty“ şi care pe deasupra mai e şi No.1!

18 feb. 2014

Skindred - Kill the power

Dincolo de diversele trenduri care se perindă periodic prin industria muzicală mondială, există câteva trupe care nu se abat defel de la drumul lor. Una din ele este Skindred. O formaţie renumită în anumite cercuri. Practic, oamenii ăştia amestecă în cote cât se poate de potrivite mai multe chestii faine: de la dancehall reggae la nu metal, iar din ecuaţie nu lipsesc nici efectele „electronice“ de soi bun.  Cel de-al 5-lea material discografic editat în cei 16 ani de carieră a trupei nu diferă prea mult de precedentele. Poate „electronicele“ sunt mai „în faţă“, dar în linii mari compoziţiile noi merg pe acelaşi calapod ca-n trecut. Conform zicalei, dacă un lucru merge bine, nu e nevoie să-l repari. Deşi nu defel spectaculos, discul ăsta e unul „de bine“, căci pe lângă amestecul de sound-uri sună foarte „live“ şi degajă o energie straşnică. Debutul este spectaculos, căci Kill The Power reuşeşte să transmită exact „drumul“ pe care merg cei de la Skindred. Cu oareşce influenţe de Cypress Hill plus nu – metal a la Korn, piesa te captivează din prima şi are parte de un refren simpatic. Explozia de enrgie continuă şi-n Ruling Forces, după care este „ajustată“ şi cu niţel dubstep în „Playing With The Devil“. Din fericire, e doar puţintel dubstep în piesa asta, atât cât să fie de bun augur. Lucrurile nu se liniştesc defel nici în piesa următoare, în care reggae-ul îşi face apriţia mult mai în faţă şi face casă bună cu riff-urile tăioase de metal în “Worlds On Fire”. Discul de faţă nu e unul potrivit romanticilor, căci mai fiecare track conţine mai devreme sau mai târziu o explozie de energie, care devine un fel de signature pentru Skindred. E de la sine înţeles că o piesă care începe cu „In a far away land/4 brothers and 1 bastard son, you/Became known as the ultimate fighting machine/I bring you The Ninja!“ nu are cum să fie altceva decât o altă explozie. De mare efact, căci Ninja e un alt moment extrem de reuşit al acestui disc. Mijlocul albumului cuprinde invariabil şi două momente nereuşite, “The Kids Are Right Now” şi „We live“, în care oamenii parcă-s de nerecunoscut, dar odată cu Saturday, lucrurile reintră în normal.  Deşi are parte de un început fad, a la Offspring, melodia asta devine mega – interesantă pe parcurs, poate şi datorită elementelor de ska care-şi fac apariţia. Deosebit de interesantă este “Proceed With Caution”, care duce discul în zona metal-ului pur, destul de neobişnuit pentru cei de la Skindred. Unicul moment „liniştit“ al discului este “More Fire”. E destul de derutant, căci piesa de închidere e construită pe nişte armonii reggae fără omniprezentul distors de chitară, dar per ansamblu melodia asta e destul de interesantă. Una peste alta, discul celor de la Skindred poate fi ascultat lejer şi de fanii metal, şi de cei axaţi pe hardcore, dar şi de cei îndrăgostiţi de sound-urile reggae. Ba chiar şi de cei care gustă muzicile din zona The Prodigy. Unica contraindicaţie ar fi pentru cei care fredonează muzica difuzată cât îi ziulica de lungă de posturile de radio comerciale din România. Deşi nu e nici fenomenal şi nici original, Skindred „curge“ bine de tot.




10 oct. 2011

Gary Numan - Dead Son Rising

La prima impresie, ritmurile lui Gary Numan merita din plin eticheta de „sinistre”. Pentru cineva care habar n-are ca omul acesta e un pionier al muzicii electronice si care n-a auzit niciodata celebrul hit Are friends electric (din 1979) exista mari sanse ca albumul asta sa fie unul greu de inteles, din mai multe motive. Cel mai important ar fi acela ca aceste constructii muzicale nu prea seamana cu nimic din ceea ce se produce in anul de gratie 2011. Nu e nici pe departe atat de experimental precum s-ar astepta avizii de muzici ciudate cu orice pret si la mii de kilometri distanta de urechiusele ahtiate dupa melodioare synth – pop lipicioase. Orice meloman serios stie faptul ca printre cei care si-au declarat admiratia pentru legendarul muzician care a implinit 53 de ani se numara Dave Grohl (Foo Fighters, Nirvana), Trent Reynor (Nine Inch Nails) si Marilyn Manson.

9 oct. 2010

Gamma Ray - To The Metal

Cu trei piese bunicele (Chasing Shadows, Shine Forever si All you need to know) acesta este un disc tipic Gamma Ray, croit pentru fani. Desi casa lor de discuri declara in comunicatul de presa ca piesele au influente gotice si chiar si industriale, chestia asta e un bluf. E heavy pe fata. Recomand discul acelora care fie vara fie iarna asculta neintrerupt metal. Poate fi neinteresant insa pentru oamenii care n-au in garderoba proprie cel putin doua perechi de pantaloni din piele.
Gamma Ray a reusit sa dea lovitura. A editat un disc care intra in competitia pentru cele mai proaste titluri din istoria muzicii. Nu stiu ce-o fi fost in capul gastii conduse de Kai Hansen cand au copt titlul de To the metal. Oare mai exista cineva care crede ca baietii canta techno? Nici coperta albumului nu este cu mult mai breaza, imaginea acestuia fiind cat se poate de mediocra. Dar muzica? Ei bine, e un amestec de piese mediocre, sortit pentru a fi ascultat doar de fanii inraiti ai conceptului care este explicat cat se poate de succint pe coperta.....

Rapid, heavy, melodic. Astea sunt atributele power metal-ului care se fac simtite din plin in melodia Rise. Problema nu este cea a lipsei de originalitate. Ci a faptului ca interpretarea este atat de mecanica incat reuseste sa surclaseze eventualele sclipiri ale trupei. Pentru cateva secunde piesa intra in teritoriul celor de la Iron Maiden si reuseste sa fie intr-adevar "pusa pe viteza“, cu nelipsitul cor la refren. E o piesa solida, chiar daca nu poate fi trecuta la capitolul „memorabil“. Deadlands porneste cu un ritm usurel de keyboard care aminteste nitel de Helloween iar Mother Angel se afla undeva in "cutia" ritmurilor clasice ale metal-ului.

Unul din momentele bune ale discului este balada No need to cry, care sublinieaza inca o data faptul ca trupele germane de metal sunt inca ancorate puternic in hard - rock- ul anilor '70. Pe alocuri piesa este o combinatie intre Queen, Led Zeppelin si Rush iar textul este scris de basistul Dirk Schlahter in memoria tataului sau, decedat recent. La capitolul „asa si asa“ se inscrie Emphaty, cu o atmosfera de heavy rock si chiar si piesa care da titlul discului. Aceasta din urma este o incercare a celor de la Gamma Ray de a „invia“ hiturile rock din visteria Twisted Sister sau Quiet Riot. Din pacate ramane doar intentia, refrenul Hail to the metal! nefiind unul care sa te dea pe spate.
All you need to know este ceva care va fi pe placul ultraconservatorilor power metal, avand cateva riff-uri decente si o energie specifica vremurilor bune ale metal-ului. In plus are si un guest - appereance al fostului solist Helloween, Michael Kiske. Piesa care iese cu adevarat din mediocritate este Shine Forever. Care alaturi de Chasing shadows marcheaza punctele culminante ale To the Metal.

Cele 48 de minute ale materialului discografic dau senzatia de „back in time“. Care poate fi chiar placuta pentru unii, dar de nedigerat pentru altii. Cu trei piese bunicele (Chasing Shadows, Shine Forever si All you need to know) acesta este un disc tipic Gamma Ray, croit pentru fani. Desi casa lor de discuri declara in comunicatul de presa ca piesele au influente gotice si chiar si industriale (in Emphaty), chestia asta e un bluf. E heavy pe fata, tipic Gamma Ray. Recomand cu caldura To The Metal acelora care fie vara fie iarna asculta neintrerupt metal-ul pe stil vechi. Poate fi neinteresant insa pentru oamenii care n-au in garderoba proprie cel putin doua perechi de pantaloni din piele.

Helloween - Unarmed

Nota zece pentru curajul celor de la Helloween de a face un disc pop, chiar daca rezultatul nu este nici pe placul fanilor dedicati si nici nu le va aduce noi adepti.  Aceeasi nota pentru medley si coperta. Restul e insa „neconcludent“. Cand asculti acest disc, pe alocuri ai sentimentul ca asisti la un experiement in care Stefan Banica Jr si-ar reorchestra cele mai bune hituri in stilul Rage Against the Machine...

Aniversarea a 25 de ani de existenta a unei dintre cele mai bune trupe de power metal din lume, Helloween, e marcata prin aparitia albumului Unarmed, ce contine o sumedenie de piese din repertoriul germanilor, reorchestrate plus un medley. „E modul nostru de a multumi fanilor din toata lumea. Am decis sa rearanjam si reinregistram cele mai cunoscute piese Helloween si am considerat ca este o idee mai buna decat sa lansam un best of banal“, spuneau baietii care pentru acest disc au colaborat cu  Orchestra din Praga si au creat un medley de 17 minute compus din Halloween, Keeper Of The Seven Keys si The King for A 1000 Years.

Categoric cei indragostiti numai de chitarile distorsionate si solo-urile rapide de tobe atat-de-cool ale favoritilor lor, vor gasi acest disc o deziluzie totala. Intr-adevar power metal-ul a fost alterat cu mult pop, lucru care in esenta nu e un lucru defel rau. Doar ca ghiveciul de fata este unul destul de confuz, fara prea multe momente catchy si greu de ingurgitat.

Dr. Stein, prima piesa a acestui disc suna de parca ar fi o piesa de David Lee Roth. Metalul a fost inlocuit cu saxofoane, atitudinea este una cat se poate de pop, suna oribil pentru fanii devotati si ciudat pentru restul lumii. Future World suna parca ceva mai bine dar departe de a fi interesanta. Ideea acestui disc - aceea de a oferi o noua perspectiva asupra "power metal-ului“ - este una laudabila, insa nu intotdeauna pretabila. La o trupa cu faima celor de la Helloween. If I could fly nu poate fi inclusa in momentele bune ale acestui disc, iar varianta "lounge" a piesei Where the rain grows este una acceptabila, gratie melodiei originale.

Fara indoiala cea mai reusita piesa din acest disc este The Keeper Trilogy. Foarte bine orchestrata cu note subtile, este fara indoiala punctul culminant al discului. Eagle fly free suna cu adevarat ciudat pentru blazonul Helloween. E parca o varianta karaoke a piesei originale.  Perfect Gentleman si A tale that wasnt right suna nici prea bine nici prea rau si descriu perfect sentimentul pe care-l ai dupa auditia acestui disc: acela de "so what?“. 

Nota zece pentru curajul celor de la Helloween de a face un disc pop, chiar daca rezultatul nu este nici pe placul fanilor dedicati si nici nu le va aduce noi adepti.  Unul din fanii dedicati se intreba pe un forum: Nu stiu daca au facut misto de ei sau de noi prin acest album“. Dincolo de stima pentru experimente, ramane un rezultat din seria „neconcludent“. Cand asculti acest disc, pe alocuri ai sentimentul ca asisti la un experiement in care Stefan Banica Jr si-ar reorchestra cele mai bune hituri in stilul Rage Against the Machine. Dubios, carevasazica.........

HIM - Screamworks: Love in Theory And Practice

HIM si-au creat o cariera bazata si pe eterna dizertatie despre rani deschise si inimi frante. Cei ce se asteptau ca la al 7-lea disc sa schimbe nitel placa, mai au oleaca de stat. E acelasi HIM cu care am fost obisnuiti, poate mai "netru", mai slefuit, mai american.Love metal pentru pokemoni, pokemoane si nu numai...
Va vine sa credeti sau nu oamenii de la HIM au ajuns la cel de-al 7-lea album de studio, un disc care poarta complicatul nume de Screamworks: Love in Theory And Practice. Daca e sa ne luam dupa declaratiile liderului trupei, solistul Ville Valo este "cel mai sexual" material din istoria trupei. „Ar fi trebuit sa ma vedeti inregistrand vocea in miezul noptii, printre bufnitele mele impaiate, tipand sin toti rarunchii. Intregul proces de creare a albumului este in stransa legatura cu acea erectie mintala care pur si simplu nu a vrut sa dispara“, a declarat acelasi muzician. Desigur pentru un fan adevarat nu prea exista termen de comparatie, mai ales atunci cand vine vorba de HIM. Pentru noi restul insa voi incerca sa despic firul de par in patru.....

Cele 13 melodii sunt abundente in sound-uri synth ceva mai prietenoase decat la precedentele albume, discul pare la prima vedere mai "comercial“. Evident nu lipsesc eternele "proverbe" ale lui Ville despre dragoste si moarte, care de-a lungul anilor le-au adus o armata de fani de sexul feminin in special. Pare-se ca o bucatica din sound-ul lor generic numit „gothic spre rock alternativ“ a fost sacrificata in favoarea unui sunet "mai pe placul maselor". Rezultatul nu e defel blamabil, chiar daca hibridul acesta nu are prea mari sanse de a face adepti noi,

Una din cele mai interesante piese de pe acest disc este Like St. Valentine. Piesa are pentru cateva secunde traiectoria uneia din aria drum and bass-ului, evoluand mai apoi intr-un fel de rock alternativ cu o atitudine punk. O combinatie de Green Day si Rammstein, cu niscaiva arome de Enter Shikari. Daca e sa aplic etichete, pe alocuri ghiveciul celor de la HIM se incadreaza undeva intre Nine Inch Nails si Depeche Mode. Ceea ce nu inseamna ca ceea ce rasuna din boxe e musai sa placa fanilor trupelor amintitte mai sus.

Chiar si Scared to death suna destul de bine, desi sound-ul este mult prea indulcit pentru metal si orientat spre rock, undeva la limita dintre Bon Jovi si Europe-ul anilor 80. La capitolul texte (mesaj) avem aceeasi Marie cu aceeasi Palarie: dragostea, moartea, suferinta, singuratatea si inimile frante fiind temele preferate ale trupei. Daca e sa amintim ciudateniile discului nu avem cum sa ocolim piesa The Foreboding Sense of Impending Happiness, un fel de new - wave al anilor 80 fara acel "ceva" care sa-l faca insa remarcabil.

E de inteles de ce finlandezii au ales Heartkiller ca si prim single, fiind vorba de o piesa cu refren catchy, din categoria comercial cu orice pret. E un fel de pop -rock care da bine la prima ascultare si merge inclusa si la radio-uri. Totusi n-as paria ca veti auzi vreodata piesa pe la Europa FM. Multe din piesele discului (cum ar fi Shatter me with hope si Acoustic Funeral) oscileaza undeva intre acceptabil si "I don't care“, amestecul de chitari metalice si synt - pop fiind unul care nu iese in evidenta, dar nici nu este suparator.

Stiu ca HIM si-au creat o cariera bazata si pe eterna dizertatie despre rani deschise si inimi frante. Cei ce se asteptau ca la al 7-lea disc sa schimbe nitel placa, mai au oleaca de stat. E acelasi HIM cu care am fost obisnuiti, poate mai "netru", mai slefuit, mai american, gratie faptului ca discul a fost inregistrat la Los Angeles cu producatorul Matt Squire.

Carcotasii pot eticheta acest „love - metal“ drept muzica pentru pokemoni si pokemoane. Cu siguranta fanii dedicati trup si suflet fenomenului HIM nu vor ramane dezamagiti. E un disc fara Join me in death, ceva mai optimist (in limita HIM, evident), care nu provoaca dureri de ureche la auditie. Desigur nu e pentru fanii Children of Bodom si nici macar pentru cei care gusta Kasabian, de exemplu. E un fel de rock a la HIM, o nisa pe care baietii finlandezi o exploateaza cu deplin succes de prin '91 de cand si.au inceput cariera.

6 oct. 2010

Indica - A way away

Asteptari: Trupa de fete Indica a fost descoperita de “creierul“ formatiei Nightwish, Tuomas Holopainen si a editat patru albume in limba finlandeza. A way away este primul lor diswc cantat in engleza, in care fetele au reinregistrat cateva piese mai vechi, pentru piata internationala.

Rezultat: Recunosc, am purces la aceasta auditie cu oarecari prejudecati. Atunci cand ai in fata o formatie alcatuita din cinci fete carora li s-a lipit eticheta “pop” e clar ca nu te astepti la ceva care sa rupa ziduri. Inca o data chestiunea etichetelor este una cat se poate de naucitoare. Daca e sa ne luam dupa Wikipedia, Indica e pop – rock. Daca e sa aplicam noi o eticheta: hmmm, e pe jumatate adevarat. Chiar daca din punct de vedere strict tehnic ceea ce canta fetele astea nu intra nicidecum in ceea ce se intelege pe scara larga a fi „metal“, daca exista vreo trupa feminina care si-a facut un nume in cercurile celor pasionati de acest gen de muzica, aceea e Indica. Faptul se datoreaza in mai mica sau mare masura amanuntului conform caruia fetele se afla sub aripa protectoare a celor de la Nightwish. A way away este un disc pe care se gasesc zece piese mai vechi ale fetelor, cantate in finlandeza. Doar ca de aceasta data pentru a intra in “linia” celor de la Nuclear Blast care promoveaza acest produs melodiile au fost rescrise complet. Si sunt cantate evident in limba engleza.

Exista aici cateva melodii destul de vesele, cum ar fi Islands of Light, Precious Dark, sau Scissors Paper Rock. Cantabile, dragutele, aflate la jumatatea dintre muzica serioasa si „cealalta”, dar in nici un caz „parodii”. Un amestec de originalitate si banalitate care pe alocuri da rezultate placute. Nu e mai putin adevarat ca discul contine si balade cat se poate de plictisitoare, In Passing sau Lilja’s Lament.  Unul din atu-urile principale ale acestui disc este vocea emotiva si excentrica a solistei. Deseori instrumentatia este una cat se poate de incarcata, iar faptul ca fetele folosesc o sumedenie de mijloace de exprimare artistica este unul cat se poate de laudabil. Printre momentele de varf ale albumului se numara atat Straight And Arrow, dar si finalul Eerie Eden, care pe parcursul a opt minute aduce o aroma interesanta materialului. Muzica aceasta uptempo din zona pop care este imbibata pe alocuri cu vagi arome de metal este una interesanta si se poate asculta fara contraindicatii de oricine. Daca e sa comparam cu restul formatiilor „all – girls” care si-au facut un nume in industria muzicala, Indica intra fara indoiala in categoria surprize placute.

Recomandari: Pentru oamenii care nu se dau in laturi de la a asculta muzica “de mijloc”, in acest caz ceva intre pop si metal.

Korn - Korn III Remember who you are

Asteptari: A fost o vreme in care Korn era un nume respectat in scena rock. Chiar daca respectul a ramas fara indoiala si astazi, creatiile lor din ultima vreme n-au mai reusit sa provoace fiorii cu care taticii nu – metal-ului au devenit cunoscuti in intreaga lume.  Dupa trei ani de pauza, oamenii s-au reintors cu Korn III: Remember Who You Are, discul cu numarul noua din visteria formatiei.

Rezultat: Cu ocazia acestui material oamenii s-au reintors la radacinile nu – metal si la producatorul primelor doua albume de-ale lor, Ross Robinson. Acest fapt poate fi in acelasi timp unul cat se poate de apreciat sau din contra, depinde de perspectiva. Spre deosebire de sunetele lor exeperimentale din ultimele albume, realizate cu ajutorul unor gaselnite tehnice de ultima ora (inclusiv Pro Tools), acest Remember who you are este un material cat se poate de brut, fara prea multe brizbriz-uri, de-a dreptul agresiv. Evident, vocea lui Jonathan Davis a ramas unul din punctele forte ale echipajului Korn, iar acest fapt se poate observa de la o posta in piesele Lead The Parade sau Fear Is A Place To Live. Un alt punct reust al materialului este Let The Guilt Go, o piesa care poate genera un mosh cat se poate de valabil. Temele abordate de solist sunt in mare parte aceleasi cu care ne-a obisnuit in ultimii 14 ani, dar acest fapt nu stirbeste cu nimic din eticheta de bunicel care i se poate atribui acestui material. „This is the time for truth and pain“ spune Jonathan in piesa Holding All These Lies, iar zicala aceasta este reluata de mai multe ori in diferite forme pe parcursul celor 11 piese.

Chiar daca nu e taman genul potrivit pentru o seara linistita, muzica celor de la Korn suna bine chiar si-n 2010, iar cohorta de formatii romanesti care ii copiaza la greu va gasi cu siguranta o sumedenie de laude pentru aceste compozitii.

Recomandari: Pentru amatorii de „boom”-uri muzicale care asculta cu aceeasi placere lucruri de genul Slipknot, Mudvayne sau Limp Bizkit.

Avenged Sevenfold - Nightmare

Asteptari: Dupa ce anul trecut  tobarul James The Reverend Sullivan a disparut dintre cei vii, americanii de la Avenged Sevenfold l-au recrutat pe Mike Portnoy (Dream Theater) pentru cel de-al 5-lea album de studio din cariera.  Trupa e considerata una din cele mai reprezentative din aria heavy metal-ului american modern iar Nightmare a reusit sa intre direct pe prima pozitie a topului american de albume, detronandu-l pe nimeni altul decat Eminem!

Rezultat: E destul de ciudat ca-n 2010 o trupa de heavy – metal sa ocupe prima pozitie a topului american. Si asta nu din cauza faptului ca am avea de-a face cu un album slab. Dar cand te gandesti ca lumea cumpara cu aceeasi „nebunie” Lady Gaga, Eminem sau Justin Bieber, e reconfortant sa constati ca muzica construita pe riff-uri de chitara are un asemenea efect si-n zilele noastre. Dincolo de toate, avand in vedere ca influentele declarate ale rockerilor vin din zona New Wave of British Heavy Metal e clar pentru toata lumea ca avem de-a face cu un sound usurel „retro”. Curatel, interesant pe alocuri, repetitiv in altele, per ansamblu o muzica destinata preponderent acelora care iubesc actiunea de a-si flutura pletele in vant pe la concerte.

Piesa care da titlul celui de-al 5-lea material discografic al oamenilor este un efort cat se poate de heavy – metal care da impresia ca oamenii acestia s-au reintors la radacinile pur metalice. In ceea ce priveste textul, hmmm, cuvintele sunt de prisos. Obsesiva repetare a sloganului Its your fucking nightmare in piesa-titlu creeaza totusi o senzatie de deja – vu. Printre punctele oarecum interesante ale acestui cosmar american se numara Natural Born Killer. Care are parte de un riff la inceput care este prezentat intr-o viteza cu mult peste limita legala admisa in asemenea situatiuni. Fanii Queensryche vor tresari probabil la auzul baladei Victim, care este dedicata disparitiei tobarului lor.  Majoritatea pieselor au o vaga influenta de Iron Maiden si Metallica (aceasta din urma in special in Burried Alive si God hate us). Cele zece minutele ale piesei de incheiere Save me demonstreaza printre altele talentul de necontestat al celebrului tobar din Dream Theater. Cu siguranta prestatia acestuia scoate din banalitate acest disc.

Din pacate, muzica metal a zilelor noastre navigheaza prin niste clisee observabile de la distanta, iar eternele portiuni de „power” construite doar pentru a sublinia un refren melodic fac ca si acest album sa fie unul care se adreseaza exclusiv amatorilor de „dat din cap”.

Recomandari: Pentru cei curiosi de o copie a unor trupe de genul Metalica, Iron Maiden sau Queensryche. Poate fi insa un cosmar pentru cei care cauta originalitatea in actul artistic muzical.

Iron Maiden - The Final Frontier

Asteptari: Cu 70 de milioane de albume vandute, cei de la Iron Maiden probabil nu sunt in cautarea unor noi fani. The Final Frontier este cel de-al 15 – lea album discografic al formatiei.

Rezultat: Gasca asta face parte din acea elita a muzicii in care cu greu te poti strecura. Indiferent ca gusti sau nu muzica lor, n-ai cum sa nu te inchini. Ca e pentru perseverenta, perspicacitate sau pur si simplu pentru faptul ca au rezistat atata vreme in aceasta bransa, parca nici nu mai conteaza. Se pot spune multe lucruri despre Iron Maiden, dar atunci cand vine vorba de consistenta, nimeni n-are de obiectat. Fara indoiala, e “business as usual”, dar acesti maestri reusesc sa fie la-naltime chiar si atunci cand abordeaza aceleasi si aceleasi constructii sonore.

Nici ca se putea o deschidere mai adecvata la acest material decat Satellite 15... The Final Frontier. Si un concert exact pe data de 15 in inima Transilvaniei. Dincolo de cifre si diverse asociatii structura piesei e una clasica, ce aminteste de Somewhere in time, iar refrenul este unul din categoria izbutit, chiar daca nu-ti face pielea de gaina. In acelasi borcan se incadreaza si primul single extras, El Dorado. Seria de momente „nici prea prea, nici foarte – foarte” este  intrerupta de cantecul cu numarul trei din aceasta suita, Mother of Mercy, una care este tulburator de “linistita” si care  cu siguranta nu va fi ascultata de catre cei care vor de la Iron Maiden “power” cu nemiluita. Primul moment cu adevarat rasarit al acestui disc este Coming Home, care musteste de inteligenta, putere si bun gust. Ei bine, plus riff-urile specifice ale trupei. Cea mai scurta piesa a discului The Alchemist la cele 4 minute si jumatate ale ei emana o energie de nedescris in cuvinte si se recomanda ca fiind un viitor power – play in barurile de rockeri si la chefurile in care pletosii sunt in majoritate. Isle of Avalon reuseste pe parcursul a mai bine de noua minutele sa ramana cat se poate de interesnta, desi duce lipsa unui refren. Ceea ce are insa, e al ei. Momente slow plus demonstratii de virtuozitate, ce mai, de toate pentru toti. Starblind incepe din nou cat se poate de lent dar devine pe parcurs o piesa in care tobarul Nicko McBrain isi arata adevarata valoare. The Talisman e cutreierata de cateva acorduri prog – rock – ul, iar finalul When the Wild Wind Blows cu cele 11 minute ale ei e un fel de Kashmir al celor de la Led Zeppelin.

Exista o sumedenie de oameni care au decretat faptul ca melodiile celor de la Maiden isi arata adevarata valoare doar dupa 10 – 15 ascultari. Recunosc, n-am ajuns inca acolo, dar pot sa va asigur ca The Final Frontier este unul cat se poate de corect, care le va insenina viata multora.  Nu mai putin adevarat este si faptul ca in ceea ce priveste atragerea de fani noi, sunt foarte sceptic. Se prea poate ca aceasta sa nu fie o prioritate absoluta pentru echipajul lui Bruce Dickinson. Fiindca stiti voi, cine i-a iubit in trecut o va face si-n continuare.

Nefiind un fan declarat al trupei, am sansa de  a fi obiectiv. Si sa va spun ca cel mai important plus al acestui album este acela ca oamenii au cotit-o si spre hard rock.. N-au abandonat defel metal-ul, dar l-au imbogatit cu niste topping-uri frumoase, inclusiv cu arome de progressive – rock, pe ici pe colo. Pentru cei care se asteapta la slagare de genul The Number Of The Beast, Piece Of Mind, Powerslave sau Seventh Son Of A Seventh Son. Run To The Hills The Trooper, albumul de fata este unul mai greu de digerat. Cei care pot accepta faptul ca oamenii au pornit-o pe un drum oarecum diferit de cativa ani, vor primi cu bratele deschise acest disc. Cine nu, intotdeuna exista albumele vechi.

Recomandari: Pentru posesorii de motociclete si cei care au baut macar o data in viata o bere „botezata” pe un stadion, inconjurati de tipi care-si vantura pletele.

Blind Guardian - At the edge of time

Asteptari: Nu stiu daca amatorii de metale se bucura asa in general, dar un motiv sigur exista: heavy metal-ul o duce aparent tot mai bine si chiar cucereste pozitii fruntase in topuri. Clasamente oficiale, nu cele din revistele specializate. Zilele acestea noul Iron Maiden a intrat pe primul loc al clasamentului britanic. Iar cel de-al 9-lea album al germanilor de la Blind Guardian a patruns pe locul secund. Deocamdata e “hit” doar in Deutchland, dar cine stie ce ne rezerva viitorul….

Rezultat: Spuneam nu demult ca Iron Maiden e o gasca care merita plecaciuni, indiferent daca gusti sau nu operele lor. Afirmatia e valabila si in cazul Blind Guardian, cu o mica – mare diferenta. Trupa asta merita plecaciuni doar din partea acelora care au dosite undeva pe acasa cele opt albume anterioare ale lor. In caz contrar, e doar power – metal, cu clisee en – gros si iz de deja – vu.

Trupa care a avut dintotdeauna sursa de inspiratie operele unor autori de fictiune, nu se dezminte nici de aceasta data. Solistul trupei Hansi Kursch foloseste aceeasi reteta inspirandu-se din opera unor scriitori ca Michael Moorcock, George R. R. Martin, Robert Jordan, Peter S. Beagle si John Milton. Din pacate si muzica e la fel, aceeasi Marie. Palaria noua in acest caz e una care are de-a face mai mult cu banutii. Carevasazica discul s-a inregistrat in mai multe studiouri cu o gramada de muzicieni, printre care se numara si intreaga orchestra din Praga.

Si de aceasta data, un atu este vocea lui Hansi Kursch. Care straluceste fie ca e vorba de nebunatica Sacred worlds sau Tanelorn. Din pacate, marea majoritate a pieselor suna de parca ar fi preluari. Din repertoriulBlind Guardian. Ca aceasta constatare e un lucru bun sau rau, ramane la latitudinea fiecaruia. Elocvent pentru sound-ul acestui disc e single-ul A Voice in the Dark. Iar A night at the Opera e atat de incarcat de parca ar fi fost creat special pentru a fi inclus in fruntea unui top imaginar cu piese mult/prea/pretentioase. 

Recomandari: Toti avem obsesii. Unii cu Bianca Dragusanu, altii cu heavy metal. Pentru cei obsedati de Blind Guardian, aceasta voce in intuneric poate reprezenta cel mai bun album al anului. Pentru melomanii obisnuiti, discul este unul plictisitor, prea incarcat de clisee.

Apocalyptica - 7th Symphony

Asteptari: Finlandezii de la Apocalyptica si-au facut un nume in momentul in care violoncelistii au abordat intr-o maniera interesanta preluari dupa Metalicca, albumul lor de debut din 1996 fiind intr-adevar unul solid. Mai apoi au umblat si la cover-uri dupa Faith no More, Sepultura si Pantera iar 7th Symphony iar acesta este discul cu numarul noua din discografia formatiei.


Rezultat: Pe de o parte e absolut normal ca atunci cand descoperi “o felie” care iti aduce succes, sa nu schimbi macazul. Pe de alta parte, parca nu e tocmai in regula ca muzica sa fie “previzibila”, in orice circumstante. Ca si-n multe alte cazuri, adevaratul “lipici” al trupei Apocalyptica il reprezinta evolutiile lor live. Concertele lor cu trei violonisti si un tobar sunt cat se poate de antrenante. Am avut ocazia sa experimentez asta in momentul cand trupa a cantat la festivalul Peninsula, acu cativa ani. Din pacate, fotoliul de acasa are alta semnificatie cel putin atunci cand vine vorba de muzica acestei trupe. Nimic de zis, piesele suna foarte lucrate, totul curge snur, dar ceea ce lipseste aici este originalitatea. The Beatles au fost o formatie legendara, dar daca te pui sa asculti in 24 de ore toate albumele lor cap – coada pe repeat, parca iti vine sa te plictisesti nitel, nu?

Desi in mare parte persista un feeling de deja – vu, discul asta are si momente in care te prinde. Nu neaparat din cauza entuziasmului pe care il vor avea unii dintre voi la auzul colaboratorilor de pe aceasta simfonie. Care sunt binecunoscutii Dave Lombardo din Slayer sau Gavin Rossdale din Bush. Si mai putin cunoscutii Brent Smith din Shinedown, Lacey Mosley din Flyleaf si Joe Duplantier din Gojira (aceasta din urma fiind o trupa de heavy – metal din Franta, nu autohtonul DJ cu acelasi nume).  Ridicol de misto e atunci cand dupa nebunia de piesa numita 2010 (realizata cu Dave Lombardo) ureaza un interludiu de vreo doua minute de muzica aproape clasica numit Beautiful. E ca si cum te-ai teleporta de la un concert Soulfly la unul cu Richard Clayderman. Iar mai apoi vocea solistei Lacey Mosley suna pentru cateva clipe de parca ar copia-o pe Shakira. Evident, rock-ul “adevarat” persista in doze acceptabile in marea majoritate a pieselor. Iar adierea de alternative, data de End of Me, piesa cantata de solistul celor de la Bush e si ea acceptabila. Doar ca per ansamblu, albumul acesta naste o nedumerire. Ok, stilul Apocalyptica a fost unul interesant la inceput. Poate mai e acceptabil pentru cei care poseda acasa un tricou cu ei, dar care e drumul care trebuie parcurs de acum inainte? Probabil ca e o intrebare la care nici membrii trupei nu au un raspuns valabil….

Recomandari: Pentru cei care n-au auzit niciodata combinatia care poate iesi din alaturarea violoncelului la riff-urile suparate din rock.  Un caz ca i-ati descoperit deja pe Apocalyptica 7th Symphony e un disc cu schepsis: poate fi antrenant pentru cateva clipe, chiar daca undeva in spate persista ideea de “am mai auzit inainte asta”.

3 iun. 2010

Soulfly, pentru cei care isi invart pletele din dotare

Max Cavalera e un tip care nu mai are nevoie sa demonstreze nimic nimanui. Cel de-al 7 - lea material discografic al trupei Soulfly este unul cat se poate de brutal, agresiv, zgomotos, nebun - exact asa cum trebuie sa fie orice aparitie respectabila din domeniu. Daca n-ati dat dat niciodata din plete cu o bere ieftina in mana alaturi de alti semeni din aceasta categorie, nu este ceva care sa va faca ziua prea frumoasa.
Asteptari: Max Cavalera nu mai are nevoie sa demonstreze nimanui nimic. E una din cele mai respectate figuri ale scenei metal, iar Omen este cel de-al 7 – lea disc inregistrat cu Soulfly, cu unul mai mult decat a inregistrat cu fosta sa trupa, Sepultura.
Rezultat: Per ansamblu, materialul este unul cat se poate de consistent si bine structurat. Cu toate acestea, discul nu ofera absolut nimic nou. Dealtfel, ce s-ar mai putea face ceva cu adevarat inovator in acest stil? Piesele suna bine dar sunt exact pe calapodul oricarui disc apartinand unei trupe “care conteaza” in metal.
Inca din start, de la Bloodbath and Beyond e clar pentru toata lumea ca acest disc este unul cat se poate de nervos. Colaborarile cu Tommy Victor din trupa Prong sau Greg Puciato din Dillinger Escape Plan sunt cat se poate de „corecte” si demonstreaza faptul ca Max e un tip bun la featuring-uri. Daca e sa ne luam dupa declaratiile lui Max Cavalera acesta este cel mai brutal album din istoria formatiei, inspiratia pentru acesta venind din viata criminalilor in serie. Iar daca dupa ascultarea acestui disc aveti puseuri de romantism, se pare ca aveti o problema.
Recomandari: Pentru cei carora cuvantul brutal este asociat cu zgomot, distrors, nebunie, Omen poate fi o auditie mai mult decat interesanta. Daca n-ati dat dat niciodata din plete cu o bere ieftina in mana alaturi de alti semenei din aceasta categorie, nu este ceva care sa va faca ziua prea frumoasa.

18 mai 2010

Cel putin ca Rammstein: Unheilig!

Fie ca ii etichetezi ca synth - rock sau Neue Deutche Harte, Unheilig e ceva aparte. Spre deosebire de alte trupe din genul acesta misiunea Unheilig nu este sa socheze.  E  entertainment. Nu din acela de pe meleagurile romanesti. E entaertainment bine orchestrat, bine pus la punct, cu mult suspans, o auditie cat se poate de delicioasa. Fara a nega defel realizarile de la Rammstein, trupa asta e cel putin pe picior de egalitate cu echipajul mult mai cunoscut condus de Till Lindemann.continuare