Se afișează postările cu eticheta Muzica Romaneasca. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Muzica Romaneasca. Afișați toate postările

9 nov. 2023

Sebastian Spanache - Upamercado

 


Se spune că în industria jazz-ului se folosesc criterii diferite pentru a deveni „mainstream“ decât cele folosite în pop. Desigur, există și aici noțiuni ca și popularitate, vânzări și valoarea de divertisment. Dar în multe cazuri mai importante sunt integritatea, inovația, autenticitatea și originalitatea. Cu siguranță pianistul timișorean Sebastian Spanache face parte din tagma acestora din urmă și nu apelează la chichițele uneltelor de marketing modern, preferând să pună accent pe muzică, mai degrabă decât pe imagine.  

Sebastian Spanache a intrat în lumea muzicii fondând o trupă de jazz şi funk și mai apoi a devenit cunoscut grație proiectului Sebastian Spanache Trio, cu care a câștigat numeroase premii șii a editat câteva materiale discografice. De un real ajutor i-a fost și faptul că a colindat lumea ca și pianist pe diverse vase de croazieră, acest fapt fiind conform mărturisirilor proprii, „o  școală mai bună decât școala“. În 2023 artistul timișorean a revenit în fața publicului cu un album solo, Upamercado. Cele șase compoziții care compun acest material discografic sunt cât se poate de interesante. Nu doar pentru că discul a fost inspirat din călătoriile și experiențele  artistului în America Latină. Ci și pentru că bogatele tradiții din regiunile în care domină ritmuri de samba, bossa nova, bolero sau tango sunt interpretate cu un filtru particular al timișoreranului, astfel încât audiția asta este una deloc facilă, dar captivantă. 

Discul a fost lansat la București, Timișoara și mai apoi la Viena și are parte de o formă mai puțin tradițională. Concret, ediția limitată este realizată din lemn de mesteacăn, tratat cu ceară de albină și carnauba, pe care se găsește un  #QRCode care te duce să asculți albumul în format Hi-Res.

Încă din prima piesă, „Molly“ ascultătorul este mbibat cu o atmosferă aparte în care se regăsesc juxtapuneri ritmice menite să creeze momente grațioase. „La Lena“  are o serie de momente în care artistul navighează cu talent între detalii și conferă delicatețe și eleganță compoziției. „La Razón“ debutează cât se poate de misterios fiind parcă coloana sonoră a unui serial britanic cu spioni iar pe parcurs devine o altă compoziție în care Sebastian Spanache demonstrează că stăpânește cât se poate de bine echilibrul dintre fantezie și rigoare, dintre libertate și ordine. Cea mai nonconformistă piesă de aici mi se pare a fi „CLS“, în care se împletesc raze de soare cu momente dramatice, chiar întunecate, iar coexistența asta dintre lumină și umbră, dintre echilibru și cădere adaugă un plus de șarm acestor compoziții .Inevitabil, ascultătorul e tentat să facă diverse ascoieri. Care în cazul subsemnatului s-ar putea traduce prin atmosfera creată de Lyle Mays, pianistul celebrului Pat Metheny. Sau chiar Art Tatum. Desigur, asocierile astea pot fi extinse după imaginația fiecăruia. Ceea ce e cert, e că muzica lui Sebastian Spanache nu poate fi degustată „pe fugă“. Are nevoie de atenție deplină și provoacă emoții. Poți rămâne cu o audiție captivantă pe moment sau una care merită repetiții succesive. Indiferent de rezultat, e clar ca lumina zilei că autorul își pune sufletul pe tavă și pentru orice iubitor de jazz din țărișoara asta (sau nu), Upamercado reprezintă o apariție discografică demnă de atenție.  Albumul se poate asculta aici. 



7 nov. 2023

Amalia Gaita - Mimosa

 


După cum remarcam și cu ocazia discului de debut semnat Amalia Gaiță, chestiunea asta pe care o cântă solista îndrăgostită deopotrivă de fotografie și muzică este una cât se poate de „refreshing“ pentru așa numita muzică pop românească. Deatlftel, cele zece piese care se regăsesc pe „Mimosa“ nu seamănă deloc cu ceea ce auzim pe la radiourile autohtone, eticheta de pop atribuită acestui material discografic fiind mai degrabă una pretabilă în țările străine care au o bogată recoltă în asemenea muzici. Spre deosebire de debut, aici urechile avizate au parte de un amestec optim de instrumentații clasice și moderne. Vechi versus nou. Analogic versus digital. Inflexiunile vocale ale Amaliei Gaita te pot duce cu gândul la Esperanza Spalding sau Erykah Badu, iar instrumentațiile jazzy – pop – rock se mulează la marea artă cu timbrul vocal al solistei timișorence.

Există aici o alternare din belșug între vocea puternică și cea șoptită, chestie care se remarcă încă din prima piesă a albumului numită „Elixir“. La fel ca și în multe alte piese, sunetele se învârt nu de puține ori în zona muzicii pop ambientale și chiar dacă nu e nimic revoluționar în această muzică, Amalia reușește să creeze emoții. Care duc la o atmosferă aparte, care la rândul ei deschide pe larg imaginația ascultătorului. Fantezii care te pot duce cu gândul la sunete aflate undeva la granița dintre U2 și Massive Attack  în „ Something New“ sau note jazzy – pop cât se poate de simpatice în „Gluten Free“.  Una din piesele de rezistență de aici este fără îndoială „I havent found you“, care dincolo de chichițele instrumentale specifice genurilor moderne oferă un soi de montagne – russe acustic. Și asta pentru că piesa începe într-un ritm chinuitor de lent dar prinde „viteză“ pe parcurs. Lipsește însă explozia finală, astfel încât ai impresia că toată construcția a fost un ...castel de nisip. Memorabil. 

Înainte de intermezzo-ul „Sol“ care este construit pe o percuție cât se poate de violentă, ascultătorul este tratat cu o porție de „Everything you want“ care nu are cum să nu-ți amintească de piesele cântate odinioară de George Michael sau Alison Moyet, iar „Time Sublime“ și „True Freedom“ pictează un tablou cu culori vii, cea din urmă având un iz ușor și de reggae – pop. Cea mai lungă compoziție de aici, „Your Eyes“ oscilează între o baladă și un midtempo și beneficiează de un start a la PJ Harvey plus un aranjament de percuție discret, care te poate duce cu gândul la ceea ce se aude adesea în drum and bass,. În plus, piesa are o sumedenie de suișuri și coborâșuri care merită să fie apreciate pe deplin de către urechile avide de experimente muzicale. Piesa se depărtează destul de serios de noțiunea de pop, dar este fără îndoială un moment remarcabil din disc. „As the night falls“ încheie un album interesant într-o manieră așijderea având la final o mini – explozie de chitări din zona indie. Din păcate, toate textele compuse de Amalia sunt în limba engleză, iar acest fapt este cu siguranță un impediment pentru popularitatea artistei care ne oferă o călătorie muzicală interesantă concepută în zona mimozei din curtea ei, care a servit drept inspirație pentru aceste compoziții.

Una peste alta, soluțiile muzicale prezente pe acest disc conțin cantități semnificative de peisaje sonore mistice, stropite de chitări bine drămuite și oferă ascultătorului un tratament suprarealist. Mai mult decât evident este faptul că acest disc nu a fost fabricat pentru a servi drept muzică de fundal, deoarece melodiile astea necesită ceva timp și atenție pentru a renunța la reflexele obișnuite și a te scufunda în lumea imaginată de Amalia Gaiță cu o minte deschisă. Chiar dacă nu e revoluționar și nu conține nicio piesă care să ți se strecoare în minte ca un posibil șlagăr „din prima“, albumul „Mimosa“  reprezintă o audiție captivantă și emoționantă.  Discul se poate asculta aici. 


2 nov. 2023

Blazzaj - Intoarcerea Omului Furnicar

 



Înaintea audiției celui de-al treilea album Blazzaj, am avut un vag sentiment de „deja vu“, deoarece multe din piesele care se regăsesc pe acest dublu vinil au fost cântate în trecut, de multe ori în concerte. Se prea poate ca și pentru alții să lipsească sentimentul ăla de „new“ pe care îl ai atunci când pui mâna pe o nouă apariție discografică. Dincolo de acest mic inconvenient, rămâne ideea că cei din Blazzaj pot compune melodii atrăgătoare, pe de o parte, iar pe de altă parte, reușesc să umple aranjamentele compozițiilor cu multe idei pline de duh, astfel încât unele din „finețuri“ sunt sesizabile abia după mai multe ascultări. Carevasăzică, noul Blazzaj este o surpriză. În mare parte plăcută.

Într-o țară cu o cultură muzicală normală, melodiile celor de la Blazzaj ar trebui să curgă cât se poate de bine pe frecvențele posturilor de radio și TV care fac parte din categoria mainstream. Din nefericire, nu se întâmplă așa, iar dublul vinil care poartă numele de „Întoarcerea Omului Furnicar“  vine după „Atenție Blazaj“ (1999) ȘI „Macadam“(2003), iar cele 14 compoziții care răsună de aici reușesc să creeze o savoare în urechile melomanilor. 

În linii mari discul ăsta se bazează pe soundurile inventate în laboratoarele speciale ale celor de la Blazzaj de ceva vreme, dar pe lângă funk-ul cu arome de nu jazz și stropit cu bucățele de rock există aici și niște deturnări de la linia generală. Ocolurile astea merg uneori în direcții neașteptate, cu soluții pe ici pe colo zgomotoase și cu unele momente care ies din  granițele formei generale ale cântecului care reușesc să părăsească structura vers-refren. Pe alocuri, muzica este cât se poate de tensionată, dar nu atinge niciodată punctul culminant, explozia, care (dacă nu e o bombă, ci muzică) ar elibera tensiunea în catharsis. Per ansamblu acompaniamentul pieselor este cât se poate de precaut și nu iese din latura groovy, dar există și câteva excepții memorabile, care dau savoare albumului.

La capitolul texte, avem de toate. De la orătănii, la pierderi de frecvență, obligativitatea afișării ecusonului, sau declarații de dragoste intergalactice. Dar mai presus de toate avem un sentiment de „bine“. Și asta pentru că într-un demers care te duce cu gândul la „joie de vivre“., încă din prima piesă („Foarte bine“ ) băieții țin să ne convingă că „alles is gut“: „E foarte bine, totul în jur e mult mai bine“. În vremurile astea în care suntem bombardați cu neliniști și războaie, startul acesta e cât se poate de meseriaș. Soundurile lascive cu care începe „Ghetoul de aur“, te duc cu gândul la orchestrațiile omniprezente din The Great American Songbook, unde pe arome de jazz și adieri de funk se construiește un anume scenariu, care mai apoi e efectiv spulberat de un dramatism feroce în care solistul trupei ne anunță că vrea să se înmulțească, să locuiască, să crească și să se preacurvească...în ghetoul cu pricina. 

„Spre stele“ cu al ei refren „Am să caut pereche pe o altă planetă, mult mai pașnică și poate discretă“, poate fi considerată un imn al planetei și este după cum spunea solistul formației, „o piesă de dragoste intergalactică care s-a născut dintr-un riff de chitară într-o sală mică de repetiții, dar care va străbate țara, apoi continentele și în final va fi fredonată pe planete nemaivăzute“. Universul construit de trupă pentru acest material este colorat și cu texte șăgalnice din care se remarcă și  „Au apărut prima oară multe zvonuri, murmure și șoapte / Nu s-a întâmplat totul brusc, peste noapte / Parlamentarii au hotărât toți într-o singura suflare / Să renunțe la salarii diurne și alte beneficii materiale“,. Nu mai e un secret pentru nimeni că „odraslele porcilor au ajuns la putere“ iar în completarea peisajului feeric inventat de băieții timișoreni aș mai adăuga și unul din momentele surprinzătoare ale acestui material, care se poate asculta în finalul piesei „Rindeaua“. Concret, e vorba de o incursiunile etno – folk, care aduce oarecum cu sunetele promovate de tarafurile autohtone. La capitolul „dans“, piesa „Funkside“ e de departe campioană. În plus, pentru urechile spălate aici e și o doză serioasă de clasicul funk abordat de James Brown. Dacă e să vorbim de „finețuri“ există aici trei momente care ies cumva din zona cărărilor bătătorite. E vorba de „Oraș“  „Vis“ și „Zid“, un trio remarcabil  care demonstrează că băieții ăștia au o anumită aplecare și spre zona muzicii mai experimentale.

Mai mult ca sigur că textele șăgalnice inventate de Blazzaj nu-și vor găsi rezonanță în rândul ascultătorilor de muzică care apreciează temele mai simple de genul „Cea mai tare din Carpaţi este Oţelul Galaţi“, dar acest fapt nu trebuie să mire pe nimeni. Lumea desenată prin compozițiile lor are cu totul alte coordonate decât cele care se lăfăie non – stop prin muzicile autohtone actuale. Cu siguranță că o incursiune mai amplă în zonele experimentale ale muzicii ar fi adăugat un plus de șarm acestui album mult – așteptat. Nici coperta albumului cu numărul trei din istoria Blazzaj nu este una de lepădat, diversele „mușuroaie“ în care sălășluiește omul furnicar modern fiind ilustrate într-un mare fel. Noul disc Blazzaj are toate ingredientele pentru o audiție mai mult decât agreabilă, iar „Întoarcerea Omului Furnicar“ merită cu prisosință să-și găsească locul în topurile de final de 2023 cu muzica fabricată în România. 


13 iun. 2023

Dincolo de Ziduri - Antiteză





La prima vedere, discul ăsta pare desuet. Într-o lume în care muzica a devenit o afacere ca oricare alta e tot mai greu să transmiți ceva coerent, iar opoziția dialectică între două fenomene nu e tocmai un termen uzual folosit de către omuleții care se numesc trendsetteri. Discul timișorenilor reușește să transmită un mesaj., iar după audiția lui rămâi cu chestiunile alea care se numesc emoții, gânduri și sentimente. Lupta dintre bine și rău a fost abordată de pe vremea basmelor populare, dar felul în care este narată această bătălie s-a schimbat în decursul veacurilor. Antiteza celor de la Dincolo de Ziduri narează această temă într-un mod aparte ce include inevitabile referiri la așa numitul rock creștin, un subiect ocolit cu bună știință de mass – media autohtone. Fără a insista prea mult asupra legăturii între creștinism și muzica rock nu am cum să nu remarc faptul că trăim într-o țară în care țața Veta și nea Ion din Cucuieții din Deal nu rezonează defel cu imnuri rock cântate la slujba de duminică. Desigur, există alții care se zbenguie pe riffuri de chitară și trăiesc după valori creștine adaptându-se la vremurile moderne. Cine are dreptate? Răspunsul nu este echivoc și încă de la opera rock Jeuss Christ Superstar chestiile astea au generat vii discuții. Și vor mai genera, cu siguranță.

 Revenind la Antiteză, lupta asta dintre bine și rău este descrisă în fel și chip. Chiar și intro-ul albumului – care în acest caz poartă numele de „Copertă“ – te avertizează că vei avea parte de o experiență „altfel“. Primele cuvinte din piesa care dă titlul discului cimentează afirmația anterioară, căci e clar că un album care începe cu „mergeam pribeag pe drumul de Emaus“ nu e genul ăla de melodie pe care o asculți în mașină în timp ce aștepți să se facă verde la semafor. Mai mult, în aceeași piesă dai de „intră cerul în fântâna neagră/ E momentul când Isus coboară din icoană“, deci e clar pentru toată lumea cine reprezintă „binele“ în această poveste. Dincolo de textele mai mult sau mai puțin izbutite, băieții aceștia reușesc să se ridice la niște standarde mari mai ales în ceea ce privește produsul muzical. Adică mastering-ul. Sound-ul. Felul în care sunt șlefuite cele 11 piese. Fie că e vorba de single-ul „Stop Joc“, balada „Unde ești“ – care demonstrează că formația asta știe să compună și bucăți mai experimentale - sau „Lume nebună“, trupa amestecă cu bun gust pasaje zgomotoase de rock cu bucăți instrumentale mișto și moderne, sound-ul lor fiind unul care iese în evidență în scena muzicală românească. 

Printre punctele de atracție ale albumului se numără și „Momentul dintre momente“ (cu niște incursiuni sonore imprevizibile), sau „Sintetic“ alături de Octavian „Vita“ Horvath, solistul celor de la Implant pentru Refuz. Unii ar putea spune că piesa asta sună prea mult a IPR, nu doar datorită prestației vocale. Alții ar putea remarca faptul că ar fi fost mult mai frumos ca această colaborare să ducă sonoritățile spre alte zone stilistice, mai puțin predictibile. Ambele tabere au dreptatea lor... Una peste alta, Antiteză e un disc interesant, care merită să fie ascultat de „ambele tabere“. Și de către țața Veta și de către posesorul ultimului model de Iphone apărut pe piață. Și de către cei care rezonează într-un fel sau altul cu textele specifice rockului creștin și de către oamenii care nu-s neapărat fani de asemenea chestiuni. Cert este că dincolo de eventualele prejudecăți, obiecții și alte cele privitoare la texte, discul ăsta sună într-un mare fel și pe felia rock e gata să le ofere tuturor celor care posedă urechi destupate experiențe mișto.


27 apr. 2023

We Singing Colors - Hopium

În cărticica ce însoțește CD-ul „Hopium“ pe lângă nelipsitele texte ale celor zece melodii se regăsește și un cuvânt introductiv al celor doi muzicieni care alcătuiesc We Singing Colors. Unde aflăm că „după două albume care s-au vândut numai ele știu cum, cel mai mult pe la concerte sincer, am zis că e cazul să dăm nucleara cu a treia producție“. Nu știu dacă albumul ăsta al treilea din discografia lor va reuși să fie „nuclear“, dar e indubitabil că We Singing Colors e una din trupele alea românești care merită atenția unui public mai numeros. Desigur, asta în condițiile în care mainstream-ul românesc ar fi construit pe principii sănătoase. La o privire sumară, Andrei Hațegan și Roxana Niculae abordează „ceva“ aflat la granița dintre pop, rock și ușoare urme de folk. Spre deosebire de muzicile facile promovate printr-un marketing agresiv care în zilele noastre face cel puțin la fel de mult cât produsul în sine, gașca asta nu cântă despre cai verzi pe pereți. Piesele se învârtesc în teme uzuale dar abordate într-o cheie mișto și transmit sentimente colorate din zona pe care o numim atât de simpatic „good vibes“. Muzica lor a fost etichetată de unii indie/alternative, dar trupa asta e la mii de kilometri distanță de alternativ/rock-ul etalat de Robin & The Backstabbers, de exemplu. Nici alăturarea cu folk-ul nu este una care stă în picioare, cel puțin nu prin prisma a ceea ce se înțelege prin țărișoara noastră prin această definiție. Există aici piese care te duc cu gândul la britpop-ul anilor 90 dar și porțiuni în care ai impresia că asculți acorduri fabricate undeva prin Texas. Ceva între Mumford & Sons și Foster The People. Sau, ca să cităm nume după care au făcut și ei la un moment dat cover-uri The National, Bon Iver sau Angus & Julia Stones. Exemplele pot continua la nesfîrșit, în funcție de audițiile fiecăruia. Compozițiile lor au câte puțin din toate stilurile menționate anterior și din fericire nu conțin infuzii de pop românesc. Încă de la prima piesă „Be fine“, urechea ascultătorului e îmbibată cu acele armonii pozitive care te duc cu gândul la o excursie într-un vârf de munte unde auzi în tihnă ciripitul păsărilor. Melancolia este întreruptă la cea de-a treia piesă de aici, „Stone cutters“, care este primul semn că oamenii ăștia doi se descurcă cât se poate de lejer și-n zonele muzicale mai zgomotoase ale rock-ului. E un balsam pentru suflet, la fel ca și „Giant waves of yesterday“, care după cum îi spune și numele, pune accent pe nostalgia vremurilor apuse. Alea în care „te uiți la fabrici și vezi că ele sunt goale“, șiți aduci aminte de....tot ceea ce a fost „yesterday“. „A country called surfia“ conține serioase doze de bună dispoziție iar una din cele mai interesante piese din acest album este „Sound of Leaving“, cu al ei text în care afli că „acum trenurile merg spre nord“. Există în cărticică și o explicație a acestui fapt, dar ideea e că melodia asta are toate atributele pentru a fi cireașa de pe tort. „F in the head“ te poate duce cu gândul la marile trupe rock ale anilor 70 cel puțin prin instrumentație iar „Nomad“ are un iz de posibil hit în concerte. Deși se înncadrează în momentele bunicele, unica piesă cântată în limba română de pe acest disc, „De noi“ nu reușește să rupă gura târgului, dar ultima compoziție de aici „Default Tone“ este mai mult decât adorabilă. Te poate duce cu gândul la Kate Bush, mai ales datorită dialogului inspirat dintre protagoniștii principali dar are o doză de inspirație aparte per ansamblu. Una peste alta, Hopium este un disc interesant în care ascultătorii care nu rezonează cu hiturile românești ale momentului pot găsi momente fermecătoare. N-aș spune defel că e un disc „nuclear“, dar cu siguranță cei doi muzicieni sunt pe drumul cel bun și merită atenția publicului.

30 mar. 2023

Electric Brother - Electric Brother (2023 Re-master)

 


După douăzeci de ani nu este numai celebrul roman de Alexandre Dumas care ne povestește aventurile celor patru prieteni nedespărțiti Athos, Porthos, Aramis și d`Artagnan, ci și perioada care a trecut de la apariția albumului de debut semnat Electric Brother. Și iată că-n 2023, exact după 20 de ani artistul a relansat acest disc într-o variantă remasterizată care poate fi ascultată pe principalele platforme de streaming . Și bine a făcut, căci discul acesta merită să șadă în colecția oricărui meloman în raftul cu cele mai importante albume din muzica electronică românească din toate timpurile. 

Pe numele său adevărat Cristian Ştefănescu, artistul care a lansat printre altele acest album și la celebrul festival de jazz de la Montreaux reușește să surprindă de fiecare dată cu exprimări muzicale adorabile. Dincolo de producțiile sale pentru reclame celebre care ne inundă amețitor pe programele TV, Electric Brother a realizat o serie de soundtrackuri pentru filme și teatru și a lansat și câteva albume inedite printre care se numără Rocks (mixat în sistem Dolby Atmos) sau mai recentul  disc care sintetizează cu ajutorul sunetelor cel mai cunoscut drum cultural al României, via Transilvanica. 

Revenind însă la varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother, din capul locului e musai de menționat că piesele astea au și acum…la douăzeci de ani după apariția lor…același șarm. Și pentru că au fost îmbrăcate în haine moderne (remasterizate) dar și pentru că albumul are câțiva colaboratori cel puțin la fel de mișto ca și compozițiile în sine. Și mă refer aici la superba voce a Mariei Hristea, la inserțiile pline de magie ale lui Vlaicu Golcea, la scratchurile lui DJ Sleek din piesa Tristețe sau la beat-urile executate de colectivul timișorean Brigada Artistică Urbană (B.A.U.). Printre locurile în care aceștia din urmă își fac intrarea într-un mare fel se numără superba baladă Winter Wait și „Histories 2“ care abundă în niște armonii care te teleportează în lumea sintetizatoarelor analogice etalate cândva de Cabaret Voltaire sau Blancmange. 

„Didădadă“ este unul din momentele discului care iese în evidență atât datorită amalgamului de sounduri electronice misterioase amestecate cu o doză cât se poate de potrivită de inserții folclorice și superba voce a Martei Hristea. Iar „Tango din Balcani“ este o combinație de Massive Attack cu sunete specifice spațiului carpato - danubiano – pontic, în timp ce „Perfect Time vs East Village“ te duce cu gândul la barurile de modă veche din celebrul cartier new – yorkez colorate cu o vreme perfectă și un timp așijderea. Avem și o surpriză aici, bonus trackul Marfa și Banii, piesa inclusă în filmul omonim care te cucerește instantaneu și irevocabil. 

Pe scurt, varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother nu are niciun moment din categoria „așa și așa“, fiind un tot unitar care merită ascultat cap – coadă și acționat după aceea butonul de repeat. E musai de ascultat pentru orice cetățean care rezonează într-un fel sau altul cu ceea ce numim generic  „delicatese muzicale“ și de sunetele pe care le pot scoate acele mici mașinării care poarta numele de sintetizatoare. Conține în doze optime și downtempo și midtempo, emană și tristețe și bucurie. Pe deasupra îți aduce și sound-uri de genul Kruder & Dorfmeister cu arome de Filla Brazillia și Tosca,. Unde mai pui că pe ici pe colo te duce cu gândul și la bucățele de Timpuri Noi și bossanova. Lista poate continua, dar ideea e clară: e de ascultat. Și de scos pe vinil, maybe….




5 ian. 2023

Grimus - Abandonic

 


Dacă ar fi să sintetizez cât se poate de concis ideea celui de-al 5-lea album al clujenilor de la Grimus, e musai să citez primele versuri ale celebrei „Bittersweet Symphony“  (cea mai cunoscută melodie din repertoriul trupei britanice The Verve) care spun că viața este o simfonie dulce – amăruie. 

„Cu toate că încă doare/Mă bucur să te revăd/Când apele se revarsă/Peste liniştea noastră/Nu ne-a rămas decât să credem în noi“ sunt cuvintele care deschid prima piesă „Apatrizi“ și care definesc cât se poate de exact spectrul sonor al discului ăsta care este mai pestriț decât creațiile anterioare ale muzicienilor. Pe alocuri, mai ales în zonele sale „liniștite“, albumul are vagi arome de Radiohead (și mai exact a proiectului lui Thom Yorke, The Smile) și nelipsitele influențe Muse , The Editors sau The Killers, dar are și câteva momente în care evadează spre un electro – pop mai puțin inspirat, fabricat probabil pentru a oferi o aură mai radio – friendly a trupei. În timp ce piesele „Soarele“ și „Cutremur“ se înscriu oarecum în latura cu care ne-a obișnuit Grimus, există aici două momente cât se poate de inspirate care experimentează cu aranjamente moderne numite Țara nimănui și Tic – Tac. 

Una din surprizele acestui disc este cover-ul după celebra piesă „Drumurile“ a lui Dan Spătaru (care dealtfel a fost copiată după artistul sârb Miki Jevremovic), care în ciuda faptului că nu sună deloc rău nu are deloc strălucirea unui remake remarcabil. Un alt moment ratat este „Inimă de leu“, o compoziție care se încadrează lejer în zona melodiilor neinspirate care-și doresc să demoleze granițele dintre pop-ul modern și rockul așijderea. Dincolo de narațiunea textului și a poveștii albumului, tot la capitolul aranjamente muzicale nu tocmai strălucite pot fi incluse și „Întuneric“ și „Lumină“, dar din fericire acest ultim exemplu are doar 53 de secunde, deci se poate trece ușor peste. 

Printre piesele care strălucesc se numără „Supererou “ (o incursiune în electro – pop –ul de bun gust), „Albie“ (super-baladă care ți se întipărește în ureche la prima ascultare) și „Excepție“, aceasta din urmă beneficiind și de aportul solistei Ana Coman. Piesa de final, deși are numărul 13, n-aduce defel ghinionul, căci „Suflet“ are porțiuni serioase de aranjamente muzicale experimentale și se dovedește a fi una din cele mai expresive bucăți ale discului și datorită textului: N-am parte de linişte/De când ai plecat/Matematica-i vraişte/Şi sufletul meu pătat/De când ai plecat/E o mirişte“. 

Dincolo de textele  poetice care se regăsesc și la celelalte trupe din noul val al rockului autohton (mă feresc clar de eticheta de alternativ – rock) băieții ăștia au marele plus că nu se sfiiesc să atace și zona electro – rock. Ca și la albumele lor anterioare Grimus are momente de rock de stadion (cu piese care conțin multe la/la/la-uri) dar și porțiuni „de probe“ unde urechile avide de clipe sonore mai puțin lesnicioase sunt răsplătite pe deplin. Abandonic e o alternanță între lumină și întuneric într-o simfonie dulce/amară definitorie pentru vremurile pe care le trăm. 


13 dec. 2022

Dora Gaitanovici - Descântec

 


În orice țară în care manelele nu-s degustate atât de feroce precum la noi, albumul de debut semnat Dora Gaitanovici ar intra fără tăgadă în topul celor mai bune zece apariții discografice autohtone rock ale anului în curs. Fiindcă la noi lucrurile stau altfel există posibilitatea ca discul ăsta să treacă neobservat pentru populația care se hrănește cu gunoaiele care ni-s servite pe post de muzică. Din fericire, mai există și urechi responsabile care pot aprecia lucrurile frumoase, în speță combinația dintre rock și mitologia populară, aceasta din urmă incluzând deloc surprinzător personaje ca Ana și Manole. Și chiar și plante, de exemplu „Cynanchum vincetoxicum”. Chestia aia care se zice că face bine atât necuvântătoarelor cât și bipezilor pe care mai toți o știm de „iarba fiarelor” și care își face apariția în textul care dă titlul acestui album, Descântec. 

Se știe că din cele mai vechi vremuri muzica rock s-a pupat foarte bine cu o serie de alte genuri muzicale. Filonul ăsta etno pe care au pășit și mulți alții e folosit altcumva de către solista născută în Buzău. Deși armoniile muzicale specifice populare persistă pe majoritatea pieselor, acestea ajung la urechile ascultătorilor sub o formă foarte discretă, acesta fiind și unul din atu-urile pentru care albumul acesta e remarcabil. Basmele și descântecele din negura timpurilor sunt updatate la versiunea 2022 și spre deosebire de alții care navighează în aceeași barcă, aici e vorba de rock sănătos, fără brizbrizuri trendy din alte genuri. Descântec are un concept și o voce superbă, iar fiecare notă de aici inspiră bună dispoziție. Să fim bine înțeleși: ceea ce răsună pe Descântec nu e ceva ieșit din cale de afară de inovator, dar face parte din categoria aceea de discuri care transmit sentimente colorate. 

Se prea poate ca atunci când asculți acest album să-ți amintești de reprezentantele sexului frumos care și-au făcut apariția în scena rock autohtonă. Cum ar fi fetele care-și spuneau Catena ș-al lor hit Hopatina sau altele.  Și pe drept…îți pui întrebarea cum ar fi fost dacă în vremurile de dinainte de inventarea MP3ului patria noastră ar fi avut libertatea de exprimare pe care au avut-o vecinele Yugoslavia sau Ungaria? Categoric peisajul ar fi arătat altfel. Revenind la actualitate, înainte de a deveni cunoscută marelui public datorită Eurovisionului sau a concursului Vocea României, Dora Gaitanovici a intrat pe radarul melomanilor din vestul României grație colaborării ei cu timișorenii de la Thy Veils. Mai apoi a urmat o altă formație de pe Bega care poartă numele de Implant pentru Refuz și…povestea e cea știută. Interesant este că Dora a cochetat nițel și cu așa numitul mainstream de pe la noi cântând cu nume ca Irina Rimes. Care este una dintre persoanele care au avut un adevărat impact în viața ei și care a ajutat-o să aleagă drumul pe care este acum. Din fericire, latura dance a solistei Irina Rimes nu-și face apariția pe albumul de debut al solistei buzoience care printre altele a susținut un concert magnific alături de Implant pentru Refuz și orchestra Filarmonicii Banatul la show-ul IPR Simfonic. din Timișoara. 

Orice album românesc care începe cu versurile „Mâine  voi ridica lumea mea/Doar cu tine de mâna-aș putea/Să-nalț  mândre castele/Să duc turnuri pân-la cer ca-n visele mele“ are nevoie de o atenție specială, căci e clar ca lumina zilei că Dora nu abordează lyrics-uri de genul  celor care se regăsesc în melodiile cele mai ascultate prin țărișoara noastră.  „Soarele“ cu al ei iz de Implant pentru Refuz are schimbări dese de ritm, iar clapele din mijlocul bucății îi conferă o magie aparte iar „Moldoveanul“ – cu al ei text „ Am vrut să întreb pe cineva / Dar nimeni nu știe unde e primăvara mea“ îți poate aminti de superba piesă cântată de Anouk  care poartă numele de „Nobody's Wife“. 

Dacă tot am ajuns la influențe, pe ici pe colo în anumite porțiuni vocea solistei te poate duce cu gândul la nume ca Tori Amos ( în piesa „Luna“) sau Alanis Morisette. Lista ar putea fi completată și  cu Sharon Van Etten . Și chiar și Gwen Stefani, Kim Deal sau PJ Harvey, dar mă voi opri aici… pentru că fiecare ascultător are șansa să descopere similititudini cu alte nume ascultate de-a lungul vremurilor. Dincolo de textele care amintesc de ofrandă, iubire neîmpărtășită sau tinerețe fără bătrânețe („Făt Frumos“), ceea ce se vede de la o poștă este că muzica asta a fost concepută cu suflet. Îmbinarea  dintre conceptele clasice pe care e clădit acest album și lyrics-urile cu tentă actuală dau un aer de junețe, iar pe plan stilistic chestia asta se materializează și cu sound-uri a la Paramore. Totuși, pe alocuri dacă asculți doar pasajele de flaut ai impresia că oamenii aceștia au ascultat și ceva Jethro Tull, iar din când în când ți se poate năzări că asculți chiar pasaje din zona celor de la Porcupine Tree. 

Nu am cum să închei această cronică fără a face o mențiune aparte.Care se poate încadra la categoria „nu totul e pierdut“. Se știe că posturile de radio comerciale din țara noastră excelează în promovarea unui anume fel de muzică. Fie că-l numim bubbgle gum sau altcumva e clar despre ce e vorba. Ei bine, pare-se că Dora Gaitanovici a picat cu tronc unuia din aceste posturi. E vorba de radioul cu pupici, care spre surprinderea subsemnatului o sprijină și o promovează pe Dora. Pentru asta jos pălăria. Sper să nu fie „excepția de la regulă“  și pe viitor și alți creatori de playlisturi de la radiourile astea „mari“ să mai schimbe registrul. Fiindcă pentru sănătatea mentală a fiecărui biped de pe această planetă este indicat să se consume muzică bună de cel puțin două ori pe zi. Iar Dora Gaitanovici cu al ei album de debut se înscrie categoric în categoria asta. 




17 oct. 2021

Pragu de Sus - Să nu urăști nimic

 



Nu știu alții cum sunt, dar, când mă gândesc la magia muzicii primul lucru care-mi vine în cap pentru o explicație pertinentă a pieselor cu adevărat memorabile este ........un gram de impredictibilitate. Bucățile muzicale și albumele care au o „nebunie“, care reușesc să te surprindă prin diverse metode, fie că au texte șugubețe fie că armoniile muzicale-s surprinzătoare....cam asta numesc eu „cireașa de pe tort“. Personal, nu mă dau în vânt după chestiile „clasice“, cele care corespund „așteptărilor“. Din acest punct de vedere la prima ascultare, „Să nu urăști nimic“, noul album al celor de la Pragu De Sus, nu m-a dat pe spate. Aparent, ceea ce prestează băieții ăștia aici intră-n categoria sunetelor și pieselor „cuminți“, cu aranjamente muzicale corect executate, dar care nu au acea scânteie care separă lucrurile extraordinare de celelalte. La o audiție mai atentă a discului însă, există șansa să descoperi elemente mai puțin predictibile. 

În ultimii 17 ani, de când există Pragu de Sus, trupa a trecut prin multe schimbări. Atât de componență, cât și la capitolul „modalitatea de exprimare a trăirilor artistice“, dacă vreți. Șase albume lansate „oficial“ în țărișoara noastră este o chestie mai mult decât remarcabilă, fapt pentru care nu pot decât să exclam....chapeau bas! Dincolo de determinarea liderului trupei, Călin Bârcean de a rezista în branșă, se cuvine să remarc și faptul că trupa și-a creat o bază de fani cât se poate de sănătoasă, mai ales datorită evoluțiilor lor live, desfășurate în cluburi sau în cadrul unor evenimente private. 

La prima vedere/ascultare, discul cu numărul șase din discografia Pragu de Sus este un amestec de Mircea Baniciu și Compact. Un amalgam de folk tradițional și rock „old school“, peste care se adaugă  ambițiile de „ultim poet“ (unul din albumele celor de la Pragu de Sus) ale liderului formației. După un start cât se poate de folk în care aflăm că „Poate că de mâine/Vei schimba ceva în tine/Și va fi lumină-n viața ta“ , ascultătorul este întâmpinat cu „Ieși de după perdea“ compoziția care în refrenul ei cuprinde și titlul acestui album, dar cele mai bune momente ale albumului urmează în următoarele două piese: „Măcar o clipă“ și „N-ai nevoie de foarte multe“. Ambele compoziții fac parte din categoria „șlagăre folk inspirate din rețete de succes“, iar cea din urmă este creația lui Dinu Olărașu. „Actul 4“ poartă o amprentă distinctă semnată de Gabriel Cindea, iar cea mai surprinzătoare piesă de pe acest album,este fără îndoială  „Moara“ . Remake-ul piesei înregistrate în toamna anului 1977 de către Semnal M (muzica Iuliu Merca și versurile de Puiu Cristea) duce discul într-o zonă rock de bun augur. Dealtfel sound-ul de chitară a lui Florin Demea (care aduce aminte melomanilor de Stevie Ray Vaughan sau mai autohton...Riff) completează frumușel alura de folkist a lui Călin Bârcean, iar basistul Costel Răsuceanu contribuie și el din plin la definirea unui sound „specific“ Pragu de Sus, completat desigur de „bețele“ tobarului Cosmin Herac. Un alt punct demn de remarcat din acest disc este „Dintr-o cafea“, piesă în care Mircea Vintilă este pregnant. Printre ceilalți colaboratori ai acestui disc se numără Horea Crișovan și Victor Miclăuș, iar ultimul track de aici, „Stop pe cadrul vieții“ este.......un speech poetic al lui Călin Bârcean, care oglindește cât se poate de corect vremurile complicate pe care le trăim. Era să uit! Mai există aici un plus: mirosul acela de tipografie care te lovește când frunzărești cărticica CD-ului ce cuprinde texte și imagini. Yep, old school, dar cui nu-i place?

Pe scurt, Pragu de Sus navighează undeva între apele delimitate cu titulatura de „muzică pentru toată lumea“ și cele botezate „muzică pentru inițiați“. Piesele lor prind bine de tot în rândul oamenilor care folosesc muzica pe post de relaxare după o zi extenuantă la servici și care caută să fredoneze „la li la li lu li“ alăuri de gașca lor, dar pot fi consumate lejer și de „ceilalți“.  


14 sept. 2021

Ana Kui - Gânduri țesute

 


Ne place să spunem adesea că aparențele înșeală. Nu și-n acest caz. Căci, dacă e să arunci o privire pe coperta albumului semnat Ana Kui, un lucru e clar ca lumina zilei: ceea ce se află înglobat în piesele discului ăsta de debut nu are cum să nu fie o muzică ce izvorește din adâncul sufletului. Ca și pe copertă, și-n cele zece piese lipsește „sclipiciul“ omniprezent în produsele „de consum“ din zona muzicii moderne. Ceea ce se găsește aici este emoție nefiltrată, cugetări exprimate fără prohibiție și muzică în stare nealterată.  

Într-o lume în care naturalețea și bunul simț riscă să devină niște amintiri, albumul timișorencei Ana Kui este o apariție interesantă. În principal, cee ace se regăsește aici se poate îngloba în balade pop, iar contrastul dintre „oldschool“ și „modern“ e adorabil, pe alocuri. 

Carevasăzică, melodiile compuse special parcă pentru sexul frumos ies la iveală încă din prima piesă, „Gânduri mici“ , care este un amalgam neobișnuit între piesele incluse în muzica ușoară românească din vremurile de dinainte de Revoluție și pop – ul care răsună în zilele noastre la posturile de radio. Lucrurile se schimbă brusc în cea de-a doua melodie, „Dacă am fi copii“, bucata asta reușind să spulbere aerul de nostalgie și să inducă sound-uri oarecum fresh, mai ales în „explozia“ din a doua jumătate a compoziției. Urmează alte două momente în care urechile sensibile la frumos vor fi încântate: Tu mă înveți și Scrisoare. 

O declarație de dragoste a la Direcția 5 dar cu beat-uri moderne își face apariția în „Nevoie de tine“, iar piesa „Criză“ aduce pentru prima oară în prim plan riffurile specific rock-ului. Balanța se înclină din nou pre latura mai sensibilă a muzicii în Oprește-te și Nu-l lăsa , aceasta din urmă cu al ei obsesiv „realitatea doare“ fiind un alt moment interesant. 

Pentru amatorii de rock există aici un punct  memorabil. Nu am idee dacă urechile obișnuite cu balade pop din categroia „de ascultat la focul din cabană cu iubita/iubitul“ vor gusta explozia de energie din „Lumi paralele“ (realizată alături de Dincolo de Ziduri), dar melodia asta are o alternanță cât se poate de sănătoasă între sound-uri agresive și pașnice și emană un aer fresh. În caz că asculți doar această piesă și ești fan de Rammstein (de exemplu), cu siguranță vei avea o surpriză ascultând restul melodiilor de aici. În mod normal, oamenii deschiși la diversitate stilistică muzicală pot aprecia „ghiveciul“ de genuri așezate pe același album, dar grație faptului că trăim vremuri „noi“, s-ar putea ca unii să nu guste așa ceva. Albumul se încheie într-o notă de sensibilitate maximă cu piesa Zi de toamnă,. 

Dincolo de vocea Anei Kui (care s-a făcut remarcată alături de Beck Corlan și Marta Cotuna prin celebrul viral cu „Istoria muzicii românești“), orchestrațiile celor zece piese sunt corecte, iar ideile țesute aici au toate șansele să fie înțelese pe deplin doar dacă beneficiează de atenția completă a ascultătorului. 

Cârcotașii ar putea remarca pe bună dreptate că în comparație cu ceea ce se produce în materie de pop music pe tărâmuri internaționale, orchestrațiile de aici nu se ridică la categoria „waw“. Dacă privim în ograda muzicii pop românești, unde majoritatea produselor din această categorie  suferă de lipsă de naturalețe și originalitate, lucrurile stau altfel și conferă acestui album mențiunea de „start promițător“. Se simte de la distanță că autoarea acestor gânduri muzicale nu vrea să demonstreze ceva anume, ci doar să exprime niște sentimente care ne preocupă pe toți. Drept urmare debutul discografic semnat Ana Kui este genuin, curat și pur. 


29 oct. 2019

OCS - Fabrica de Păpuși


Chiar dacă aparent industria muzicală autohtonă are parte de „ceva mișcare“, la capitolul apariții discografice lucrurile nu-s defel roz. Din multe motive, pe care orice om cu capul pe umeri le cunoaște. Dacă vorbim de ceea ce unii se încăpățânează să eticheteze drept rock alternativ, lucrurile-s și mai „în ceață“. Carevasăzică, băieții care-și spun cât se poate de „wise“, Omul cu Șobolani, tocmai au lansat cel de-al 8-lea album discografic de studio din carieră, numit „Fabrica de Păpuși“. E nevoie din start să punctez faptul că în sărăcăcioasa branșă autohtonă nu e de ici de colo să scoți atâtea discuri. E nevoie de perseverență, curaj, determinare, o doză de nebunie și multe altele pentru a răzbate într-o asemenea „junglă“. Încă de la început, formația alcătuită pe imaginea solistului Dan Amariei a mers pe texte autohtone așezate pe o combinație de riff-uri aflate unde între Alice in Chains, Blur și Nirvana. Din fericire, spectrul sonor nu se schimbă nici pe parcursul noului disc, chiar dacă pe ici pe colo băieții au mai adăugat câteva arome stilistice. În mare parte, discul ăsta este unul „safe“, în care multe lucruri sună exact așa cum te-ai fi așteptat să fie de la trupa care a devenit cunosctă și datorită versurilor „Stai și asculți plictisit/Ce te-nvață la școală/De parcă-ar mai fi ceva nou de invățat“…. 

Prima surpriză a albumului vine odată cu cea de-a treia piesă, „Băieții în Alb“, în care trupa introduce un fundal sonor „liniștitor“ care îți poate aduce aminte de superbele piese ale lui Johnny Cash, pentru ca mai apoi, la refren…bang! …să schimbe complet registrul cu „supărăciuni“ reușite în care aflăm că așteptăm să fim salvați de băieții în alb. Nu știu dacă ideea piesei are vreo legătură cu „Men in Black“-ul lui Will Smith, dar melodia reușește să ți se întipărească în creier. Indiferent dacă ești rocker sau mielușel, căci în versurile acesteia aflăm că  „Fetele sunt triste/Băieții obosiți/Rockerii s-au transformat în mielușei cuminți“. Armoniile specifice brit – rock – ului practicat odinioară de Blur sau Oasis se resimt din plin în „Iepurele ateu și proasta țestoasă “, iar „Singur împotriva nimănui“ completează tabloul pieselor pe care te aștepți să le auzi din tabăra oamenilor cu șobolani. Instrumentala „Doi Alpi Frumoși“ pare a fi compusă special pentru coloana sonoră a unui serial de suspans, iar cea mai „zgomotoasă“ melodie de aici este fără îndoială „Ne mulțumim cu puțin“. Probabil că dacă și alte melodii de aici ar fi fost creionate pe același calapod ca asta, aveam parte de un disc mult mai cu cojones. Dincolo de riff-uri și arome de Pearl Jam sau Radiohead, albumul are câteva texte menite să te pună pe gânduri  (Fabrica de păpuși / Unde toți suntem cam duși / Locul unde nu există uși/ Tu crezi că ai scăpat / Viața te-a amanetat / Ai fost exmatriculat!), iar acest fapt este un punct bun pentru OCS.  

Una peste alta, noul OCS a fost croit special pentru urechile celor care au gustat și până acum melanjul oferit de membrii trupei. Ar mai fi de menționat și sound-ul „corect“ al albumului (pentru care a fost răspunzător  și Adam Whittaker) și faptul că spre deosebire de multe alte trupe care-și spun „alternative“ de pe la noi în țară  care compun melodii special pentru corporatiști plictisiți de mainstream, cei de la OCS merg pe un drum bine creionat și lovesc cu atitudine. Chestie care se regăsește tot mai puțin prin spațiul nostru geografic. Albumul are parte de un turneu de lansare, iar dacă vreți să fiți la curent cu noutățile șobolanilor ar fi bine să aruncați un ochi pe pagina lor de facebook. 


17 oct. 2019

Țapinarii - Săgeată spre cer




Unele lucruri nu se schimbă niciodată. De exemplu faptul că adesea nu e ușor să ai cuvintele potrivite la tine. Chestia asta au observat-o mulți, inclusiv F.R. David care prin 1982 a cucerit lumea printr-un cântecel care a avut refrenul „words/don t come easy to me“. De-a lungul vremurilor, creatorii de melodii au tratat această problemă în fel și chip. Unii au preferat să sugereze cuvintele prin „la la“-uri sau „na na“-uri. Chiar și Sting a preferat această abordare într-o superbă melodioară de pe vremea The Police care purta ineditul titlu „De do do do de da da da“. Alții s-au dedat la diverse poante. Adevărata poantă este că însuși semantica acestui cuvânt are un strop de umor. Și asta pentru că „poantă“ poate fi extremitatea anterioară a piciorului unei balerine sau punctul culminant al unei glume. Cei doi băieți care colindă țara-n lung și-n lat sub titulatura de Țapinarii pun un mare accent accent pe „lyrics“. Care conțin adesea poante. E și normal să fie așa, căci orchestrațiile compozițiilor lor au rolul de a sublinia mesajul care răzbate din spectacolele băieților care au împlinit frumoasa vârstă de 18 ani de carieră. Spre deosebire de vremurile în care Cosmin Covei și Adrian Tănase făceau furori cu teme precum „Un ungur mic și supărat a interzis Ardealul/ Un ungur mic, chiar foarte mic, și-a schimbat arealul“, albumul „Săgeată spre cer“ migrează spre„ rețeta eternă a fericirii“ din care nu lipsesc chestiuni ca parentingul, amantele, divorțul și acel „midlife crisis“ de care nu scăpăm niciunul dintre noi. 

În debutul acestui material discografic băieții încearcă să deseneze un auto – portet în stilul lor șod, în care își anunță fanii că pe lângă vocile grave și suave pe care le posedă, „mai și cântă“:  „Am fost timid / Din cărți îmi conturam o lume /Eram băiat serios / Dar mă țineam de glume/ Și am cântat apoi cu voce gravă/ Voce de suflet, voce suavă / Uneori am șoptit, alteori am țipat / Și câteodată chiar am cântat“. Melodia „Marea și rock-ul“ are însă și un îndemn spre atingerea unei mentalități poztive: „Lumea e gri dar priviți în voi / Să descoperiți mai multe culori“. Dacă e să ne referim strict la capitolul instrumentații muzicale, albumul acesta are două momente ieșite din „cotidianul“ cu care ne-au obișnuit Țapinarii. E vorba de piesa cea mai lungă de pe disc, „Pui de dac“, în care urechile sunt bombardate cu câteva riff-uri de chitară care amintesc de Manic Street Preachers și „Criza de 40“ în care textul este construit pe un soi de regaae. 

Uneori mesajele celor de la Țapinarii nu sunt deloc subtile, de exemplu în „Iubire adevărată“ unde sfatul băieților pentru „ele“ este cât se poate de direct: „Pune-ți dragă țâțe/ Pune-ți unde vrei / Pune/ți chiar și-n frunte / Pune-ți câte trei“.  Alteori, băieții reiterează ideea genialului seria de comedie Seinfeld: „Și totuși cu tine să stau / Să stau și să fac nimic / Să nu vreau să mă ridic / Să alerg printre stele cântând / E bine uneori pe Pâmânt“ (Săgeată spre cer). Deși are parte de o instrumentație „subțirică“, colaborarea cu cei de la Fără Zahăr în piesa „Născut liber“ este acceptabilă. Se putea însă mult mai bine....,  

Veriga slabă a acestui album este aceea că din punct de vedere al instrumentațiilor, materialul beneficiează de o previzibilitate sâcâitoare. Dar, la acest capitol băieții nu au excelat niciodată, deci fanii trupei știu la ce să se aștepte. Dincolo de analiza textelor mai mult sau mai puțin reușite care se regăsesc în cele 11 compoziții incluse pe acest album, Țapinarii reușesc și în zilele noastre să transmită idei într-un mod natural, fără zorzoane și tertipuri trendy. E la latitudinea fiecăruia dacă se regăsește în acest fel de exprimare muzicală și artistică, însă un lucru e cert: chiar dacă Țapinarii activează într-un gen în care „la la la“-urile  și „na, na, na“-urile sunt omniprezente (folk, desigur!), băieții au întotdeauna cuvintele la ei.    
P.S. Lansarea oficială a acestui disc în Timișoara, va avea loc în data de 21 noiembrie, la The 80' Pub. 

15 oct. 2019

byron - Nouă



Nu trebuie să fii un critic muzical ca să simți că melodiile celor de la byron au o sonoritate aparte. E exact ca și acel „signature“ pe care vreun muzician celebru îl aplică unui instrument care mai apoi este adulat de marea masă. Sound-ul distinct al formației care se pregătește să lanseze cel de-al șaptelea album de studio se revarsă în valuri spumoase și e clar ca lumina zilei că „Nouă“ va avea parte de un succes răsunător în rândul celor care prețuiesc construcțiile muzicale ale artiștilor care au devenit cunoscuți cu debutul „Forbidden Drama“. 

De această dată, „drama“ muzicală a celor de la byron nu mai este interzisă melomanilor care nu se descurcă prea bine în limba lui Shakespeare. Carevasăzică, , enfin, byron chante en roumain. Și prin acest fapt, sunt sigur că formația va reuși să cucerească și alte felii de public pe viitor. Măiestria textelor „meșterite“ abil de către „boss“-ul Dan Byron răzbate din fiecare colțișor al celor 12 melodii incluse pe „Nouă“. Într-un mare fel , căci nu e la îndemâna oricui să compună versuri ca „Afară-i atât de frig /Norii se bat cu perne zburând peste case-n orașu-adormit/Mă plimb pe străzi pustii/ Văd oameni cu ochi de cărbune și nasuri din morcovi portocalii...“ (Continuum). Și asta nu e tot, căci din loc în loc, liderul formației plusează cu „ziceri“ care au ca target omuleții din țărișoara noastră care nu și-au completat cultura generală din programele TV autohtone. De genul „Printr-o crevasă din subconștient/Evadează mereu în prezent/(În fiecare altă zi)/Fantome-ascunse într-un veșnic trecut/Când lumea toată era la-nceput./ (Și părinții erau copii). (în piesa „Anima“). Dincolo de cuvintele frumos ambalate, albumul e pe alocuri trist și întunecat, grație faptului că zugrăvește spațiul carpato –danubiano - pontic în care ne ducem traiul într-un mod cât se poate de corect. De aceea, melodiile astea scot la iveală multe lucruri socotite nepotrivite într-o societate sănătoasă, dar care pe la noi au devenit cutume. 

Din prima melodie numită „Acasă“, aflăm că „oamenii au învățat să urască...zâmbind“ , iar unul din cele mai reușite momente ale discului vine direct de la track-ul doi și poartă numele de „Consumatori de vise“.  Piesa trece prin lupă felul în care concetățenii noștri privesc problemele legate de refugiați („Azi noapte am visat / Că eram refugiat / Iar oamenii îmi zâmbeau / Politicos și apoi mă acuzau / Că pregătesc un atentat / Într-un oraș de prin Banat / Ș-am să provoc un razboi / Nu mai bine mă duc eu înapoi?“) și aduce în discuție într-un mod cât se poate de drăgălaș și asaltul permanent asupra justiției executat de unii politicieni de pe meleagurile noastre („Azi noapte am visat / Că devenisem împărat / Și mă-mbrăcam în legi / Inventate / De cei mai buni strategi / Am abrogat ziua de luni / Berea cu căpșuni / Sfânta mahmureală / Și parcarea laterală“). Finețurile nu se opresc aici căci piesa pune punctul și pe discipolii lui Klaas Dijkstra care încă mai cred că Pământul e plat și induce ideea conform căreia trecem prin viață ca niște simpli spectatori („Suntem doar spectatori/ Scenariul e gândit de alții / Consumatori / De vise-n culori“). Chiar dacă multe piese au parte de structuri muzicale previzibile, discul „curge“ fără deraieri. „Azi“ și „Apă și cer“ sunt doar două exemple în care crescendo-urile sunt „altoite“ cu porțiuni mega – liniștite, iar „Fără cuvinte“ și „Continuum“ se califică din plin la eticheta de girlie – rock cu care formația ne-a obișnuit și-n precedentele apariții discografice. Dincolo de blocurile gri și realitățile cenușii, versurile pieselor exprimă și arome de speranță, un exemplu edificator la acest capitol fiind „ Aș vrea să mai pot să uit din cuvinte / Pe cele moștenite fără să vrem din străbuni / Ce bine ar fi să nu-mi aduc aminte / Cum se spune la foame sau la minciuni / Să pot folosi formulări pozitive / În orice context,  oriunde aș fi“), din piesa „Șobolani și ciocoi“. 

Dincolo de cuvinte meseriașe, byron navighează în zona acordurilor muzicale situate undeva între „no mans land“-ul dintre „introspecție melancolică“ și „exuberanță drăgălașă“. Tipic trupei, și aici avem o atenție sporită la detalii, care generează o poveste mișto și  un sound „corect“. În plus, versurile „catchy“ în limba română, adaugă kilograme de șarm acestui produs, care poate fi un deliciu pentru urechile obișnuite cu rock-ul „cumințel“. Consider că un „update“ stilistic la scena rock a anului 2019 „de afară“ ar aduce și mai mult farmec  celor de la byron. Dincolo de asta, băieții merg pe un drum bine pavat și continuă să reprezinte un reper în eșichierul muzical autohton. 


19 sept. 2019

Sur Austru - Meteahna Timpurilor



Inevitabil, orice cronică dedicată formației Sur Austru e musai să cuprindă referiri la Negură Bunget. Cât se poate de logic, fiindcă, trupa este  noul proiect al membrilor din ultima componență Negură Bunget. După cum era de așteptat, tematica discului are la bază un filon inspirat din natura și folclorul transilvănean. Drept urmare, albumul de debut al celor de la Sur Austru,  apărut la casa italiană de discuri Avantgarde Music îi va unge la suflet pe melomanii care devorează black metal – ul. 

Producția este impecabilă, riff-urile agresive alternează „armonios“ cu „liniștea pădurii“ care se răspândește în momentele „potololite“  ale compozițiilor iar sentimentul pe care îl ai după audiția celor opt piese incluse pe „Meteahna Timpurilor“ este acela că oamenii aceștia chiar au realizat un produsc în care au pus suflet, care nu are cum să te lase indiferent. Videoclipul care promovează acest album, „De Dincolo de munte“ e o mostră cât se poate de reprezentativă a modului în care băieții de la Sur Austru împletesc într-un mod fericit sonoritățile specifice balcanilor cu sound-ul generic numit „metal“. Piesa are parte de un crescendo cât se poate de captivant și reușește să construiască un peisaj sonor complex, dublat de un text misterios și șarm cât cuprinde grație sonorităților încântătoare.  

Toate melodiile albumului au acel „vino – ncoa“ ce face ca un material discografic să fie savurat la capacitate maximă de către fani. „Bradul cerbului“ este un alt exemplu de piesă care prin suișurile și coborâșurile ei prinde „bine“ la urechile amatoare de black metal, iar „Jale“ e un moment de „respiro“. Unul din acele momente în care ai impresia că auzi foșnetul frunzelor dintr-o pădure transilvăneană. Pe de altă parte, melodia e un fel de „tampon“ între momentele energice ale albumuli, care continuă în forță cu peste 11 minuțele care alcătuiesc „Dor Austru“, un manifest inspirat al trupei. 

Excursia propusă de Sur Austru poate fi interpretată în fel și chip. Poate fi un manifest care îndeamnă la întoarcerea la natură, un strigăt de disperare împotriva tăierilor ilegale de copaci din țărișoara noastră sau un amalgam de povești medievale transpuse pe note actuale menit să te scoată din rutina cotidiană. Indiferent care este „tripul“ pe care ți-l provoacă, „Meteahna Timpurilor“ este un album de neratat pentru oricine a ascultat vreodată sonorități black – metal. Pentru acest amalgam  inspirat, Sur Austru  merită sincere felicitări! 


28 feb. 2019

Dusty Ride - Dawn





Trăim vremuri de bejenie. Cu tone de inadvertențe și ciudățenii.  Cu zeci de mii de nume de formații din toate genurile muzicii care s-a născut sub actuala ei formă undeva la începutul anilor 1950. Carevasăzică, e inimaginabil de greu să născocești un nume cu priză și care să reprezinte o aserțiune. Pentru cârcotași, numele formației autohtone Dusty Ride ar putea fi tradus simplistic prin „voiaj prăfuit“.  Ceilalți ar putea să adauge diverse coordonate mai mult sau mai puțin interesante. Cert este că mixtura de blues și old – school rock abordată de formația care a editat recent albumul de debut Dawn poate însenina sufletele celor care știu fără să se uite pe Google ce înseamnă un amplificator pe lămpi. Desigur, în termen de „ce e nou?“ albumul celor de la Dusty Ride nu aduce mare lucru. Ca și-n alte cazuri, drăgălășenia acestei muzici vine de la faptul că cei patru componenți ai trupei reușesc să transmită tone de energii pozitive, datorate în special faptului că orice ureche avizată „simte“ bucuria care este răspândită de prestația lor. 

Dusty Ride a luat naștere în 2016 în București și a avut parte de o primire entuziastă din partea fanilor declarați de blues – rock de pe meleagurile noastre. Iar cele opt piese care se regăsesc pe acest debut le vor aduce în plus notorietate, fiindcă compozițiile sunt pline de vervă și te fac să țopăi, asta în cazul în care nu ești imobilizat la pat. Dincolo de clișeele blues, discul ăsta e șmecher fiindcă rock-ul e la putere. Iar după audiția acestui album discografic rămâi cu o serie de posibile comparații. Personal, unele din piese mi-au adus aminte de sound-ul sănătos executat de timișorenii de la Quo Vadis încă din anii 90, în special la piesele „Nasty“ și „Take it easy“.  Eventualele comparații pot fi extinse aproape până la infinit, dar ideea principală este că oamenii aceștia chiar cântă din suflet. Nu este doar o impresie, căci felul în care decurg lucrurile pe Dawn este unul cât se poate de izbutit. Avem nevoie de tot mai mulți oameni care pun suflet în muzică, în toate genurile muzicale. Pentru a depăși acel nefericit postulat care spune că piața muzicală românească este oropsită și searbădă. Per total, Dawn este un disc care merită ascultat de fanii de oldschool rock și blues fără nicio prescripție de vreun fel. Dusty Ride ș-al lor debut poate fi ascultat și de cei care nu agreează neapărat blues-ul și rock-ul dar sunt deschiși unei experiențe de a asculta o muzică fabricată din suflet. 

Și la final merită amintiți și oamenii aceștia care au pus suflet la creearea acestui  album de debut de neratat pentru urechile care rezonează cu sound-urile derivate  din folclorul afro-americanilor: Mac Marian Aciobăniței – chitară, Adrian Chepa – bass, Daniel Croitoru – tobe și  Alina Ciolcă – voce. Dacă îi prindeți în concert nu-i ratați, iar dacă trăiți în stil rock cumpărați-le albumul!

29 ian. 2019

Grave For Sale - Garajo




Aparențele înșeală. Sau cum le place britanicilor să spună don’t judge a book by its cover.  Dacă e să te iei după coperta celui de-al doilea E.P. editat de timișorenii de la Grave For Sale ai putea să te gândești că surferii de pe Bega au trecut la altă mâncare de pește. În categoria aia de rock în care uneori se sacrifică pisici pe scenă sau se cântă cu lumânări parfumate riff-uri agresive combinate cu incantații ortodoxe. Desigur, nu e așa. Habar n-am de unde le-a cășunat celor de la Grave For Sale ideea coperții. Dat fiind titlul ales pentru acest disc, poate s-ar fi potrivit mai bine ca pe cover să se lăfăie o fotografie alb negru într-un garaj comunist unde alături de o nelipsită Dacie 1300 să se distingă vag și o revistă porno dosită după niște cauciucuri uzate. 

Aparențele înșeală și în momentul în care asculți doar piesa căreia Grave For Sale au ales să-I fabrice un videoclip. When the surf goes down este cea mai cumințică melodie din acest album. E „hitul“, dacă vreți. Nu e neapărat surf –ul lui Dick Dale cunoscut multora grație Pulp Ficition – ului, dar este o direcție surprinzătoare pentru băieții care au debutat în 2014 cu  New Moon.Desigur „filmul“ piesei merge la fix cu coloana sonoră a oricărei pelicule din seria James Bond. Dar de unde vine această schimbare? În cei cinci ani trecuți de la debut, Grave For Sale a trecut prin câteva faze. Actualmente nucleul a rămas la cifra preferată a lui Adi Despot (trei). Iar alături de veteranii Tibi Mijea și Adi Ulmeanu a venit Bruno Mark Huțiu, care duce „filmul“ în zone mai puțin agresive, îmbogățind surf – punk – ul inițial al trupei cu arome de psihedelic,stoner „ și altele“  sesizabile din plin încă de la cea de-a doua piesă numită Garage on fire. 

Dincolo de inserțiile hispanice cât se poate de șmechere, piesa cucerește și prin sunetele unei clape care a fost găsită la gunoi de către Adi. Nu, nu e niciun banc, sound-ul acestui Bontempi care colorează albumul este cât se poate de vintage și întregește feeling-ul de „înregistrare de garaj“ omniprezent pe cele cinci piese. La începutul piesei Bruno's boogie ai impresia că tocmai ai picat în genricul de început al oricărui film în care apare inspectorul Jacques Clouseau, dar pe parcurs bucata asta alunecă spre chestii ciudate, cu ruperi de ritm cât se poate de viclene. LED Jesus e un alt moment care s-ar încadra la fix în soundtrack-urile serialelor polițiste de genul Colombo, iar melodia Grave For Sale, care încheie acest material, este exact opusul primeia, fiind o explozie de energie și agresivitate de zile mari. Garajo este un talmeș - balmeș de subgenuri rock bine împachetate cu un sound low fidelity specific înregistrărilor vintage. 

Băieții au schimbat macazul spre „altceva“. Despre care vom mai auzi. Căci după hibernarea asta de cinci ani băieții promit încă un disc pentru anul 2019.  Una peste alta, dacă vrei să asculți șlagăre rock, stai deoparte de Grave For Sale. Dacă guști lucrurile naturale și noțiunea de Do It Yourself , e indicat să bagi o urcehe (sau două) la combinația asta de surf cu ce-o mai fi în care merge trupa. Și să îi sprijini pe băieți. Și „scena“. Căci underground-ul are nevoie de așa ceva. Mai mult ca oricând!

La capitolul date tehnice avem așa: „100% DIY production: Recorded by the band in Club Manufactura Timișoara (aug 2018) Produced by Bruno Mark Huțiu Mixed and Mastered by Adi Ulmeanu. Artwork by Andrelectric. 
Tibi Mijea – Drums/Adi Ulmeanu - Guitar, Vocals/Bogdan Constantinescu – Bass/Bruno Mark Huțiu - Keys, Guitars. Featuring Darius Lăzureanu on trumpet (tracks 1 & 2) and Marco Kurunczi on vocals (track 5)“.

Ah și dacă tot vorbeam de suport, e bine să știți că lansarea acestui disc va avea loc sâmbătă 9 februarie de la ora 21 cu un concert în Timișoara la D'arc. Iar pe băieți îi găsiți aici. 





14 ian. 2019

Iordache - Suita Titan



În cazul în care ai auzit de folia colorată care se punea peste televizorul alb – negru care decora camerele anilor 70 din România, noul album semnat Iordache nu are cum să te lase indiferent. Nu trebuie să fii un magician ca să realizezi faptul că target-ul țintit de binecunoscutul saxofonist de jazz și funk care a editat până acum nu mai puțin de șase albume nu este focusat pe persoanele care n-au ținut în viața lor în mână o casetă sau un vinil. Și nici pentru oamenii care caută pe Google atunci când aud de Mihaela, Gopo, Telejurnal sau Teleenciclopedia. Putem adăuga desenele animate „Gustav“, „Eurocrem“ sau țigările Vikend. Și câte și mai câte.  

Conform cuvintelor artistului, Suita Titan „reprezintă o arheologie sentimentală a unei copilării petrecute în anii ’70 – ’80 în cel mai mare cartier bucureştean, ca parte a boom-ului demografic datorat decretului din 1966 al lui Ceauşescu privind interzicerea avortului, în perioada când s-a trecut de la relativul dezgheţ ideologic al anilor ’60 la stalinismul care a atras după sine căderea regimului“.

 Surprinzător, sau nu, este faptul că acel cartier bucureștean descris cu atâta șarm de Iordache pe acest material discografic seamănă cu multe alte cartiere din vremurile respective. Poveștile narate de artist se pliază cât se poate de perfect și pe amintirile unor oameni care au trăit acele vremuri în Circumvalațiunii – ul din Timișoara. Și lista poate continua cu multe alte remember-uri.  Ideea este că amintirile duminicilor în care printre blocuri se făceau auziți reciclatorii profesioniști care strigau în gura mare „sticle goale și borcane cum-păr“ (din piesa „Duminică“) sau evocarea celebrului serial difuzat în anii 70 la televiziunea de stat („Mannix pe Rebreanu“) „mișcă“ amintiri tuturor ascultătorilor care s-au născut înaintea inventării MP3-urilor. Carevasăzică, toate cele opt piese incluse pe acest album au darul de a provoca amintiri. Despre întâlnirea cu prima fată, scăldatul prin lacuri mai mult sau mai puțin improvizate sau despre cel mai popular game din vremea aceea, v-ați ascunselea. 

Muzical, piesele evoluează în mare parte în cărările cu care Iordache ne-a căluzit și-n aparițiile anterioare. Ultima piesă de aici, În Titan are și un text șmecher realizat de Florin Dumitrescu, iar  mirifica cărticică ce însoțește CD-ul este plină de povești și poze. Pentru o audiție sănătoasă a albumului dumneavoastră, este indicat să răsfoiți cu mare atenție booklet-ul în timp ce din boxele dumneavoastră se revarsă sound-ul celor opt compoziții. Și...fiți siguri că nu apar manifestări neplăcute.   

Albumul a fost înregistrat în concert in 2017, iar alături de Mihai Iordache mai apar Vlad Simon, Daniel Torres, Dan Mitrofan, Tavi Scurtu și Adi Stoenescu. Albumul a avut parte și de o campanie de crowdfunding, iar lansarea oficială a discului „Suita Titan“ este programată pentru data de 14 februarie.

„Filmul“ acestui disc cuprinde și un veritabil „movie“ de neratat. „Filmul pe care o să-l vedeți, care a fi trebuit pur și simplu să vă îndemne să sprijiniți discul, pre-comandîndu-l, a scăpat de sub control. Inițial dorisem să includ și câteva amintiri ale unor prieteni din copilărie, dar mi-a plăcut așa de mult ce povesteau încât a devenit un fel de semi-documentar. Editarea video îi aparține fiicei mele, Medicine Madison, care semnează și grafica CD-ului“, spune Mihai Iordache. Dincolo de povești inspirate, la un moment dat, în film, apare o prietenă de-a artistului, care sintetizează la marele fix atmosfera. Cu câteva cuvinte alese,  prea frumoase ca să nu le citez în încheierea acestei recenzii cât se poate de subiective a albumului Suita Titan.  

„Fac parte din generația Decrețeilor. Am crescut cu cheia la gât...exact așa era...cheia pusă pe o sfoară...și mi-am petrecut aici în parc...pe marginea acestui lac...au fost cele mai frumoase din copilăria și adolescența mea..cel puțin.,..și dacă mă întreba cineva atunci de exemplu...care este sensul vieții...cred că aș fi filozofat mult pe tema asta...dacă mă întreabă cineva acum, răspund simplu...fericirea...ăsta este sensul vieții...Cred că am avut marele noroc la vremea aceea, să fim fericiți. Am reușit să fim fericiți chiar fără să ne dăm seama la momentul respectiv. Am reușit să fim fericiți în acest loc și în acel timp, așa cum era...cu foarte puțin... trăind  împreună. Într-un spațiu artistic până la urmă, căci cu toții eram artiști. Asta a fost cel mai important. Faptul că am fost creativi...nici n-aveai cum să fii altfel pe vremea aceea...trebuia să fii creativ ca să umpli golurile, ca să-ți lărgești orizontul, ca să faci o lume mai mare“. 


7 ian. 2019

Șuie Paparude - Șuie Paparude



Penultima zi a anului 2018 a marcat o piatră de hotar pentru muzica electronică românească, căci atunci s-a lansat Șuie Paparude. Nu-s defel cuvinte mari, căci e vorba -  desigur -  de noul album, „aruncat“ pe Internet, la nu mai puțin de opt ani de precedentul „E suflet în aparat“. Din capul locului merită menționat faptul că mai ales în muzica electronică, distanța de opt ani între discuri este una astronomică. Spațiul carpato – danubian în care ne trăim zilele pare-se că nu percutează la „noutăți“ ca și locurile aflate la vest de țărișoara noastră, fie numai și numai din prisma faptului că în „felia“ ocupată de băieții cunoscuți pentru „Soundcheck microfonul e suspect/ Aruncă  mâna sus / Dacă auzi ceva corect” nu s-au petrecut prea multe. Desigur, avem niscaiva încercări , unele din ele chiar reușite, dar „felia“ rămâne fidelă brandului „Șuie“, care chiar și cu o asemenea pauză discografică pare a nu avea concurență. Nu e neapărat un atu chestia asta, dar așa stau faptele. 

La fel ca și pe precedentul disc, băieții reușesc să ofere un material discografic interesant și inspirat, atât pentru categoria ascultătorilor de „comerț“ cât și pentru omuleții care nu-s deloc impresionați de artificii sonore electronice dublate de texte ușurele. Printre cele douăzeci de melodii care se regăsesc pe acest disc se numără și câteva bucăți suspecte de a deveni „singalong“-uri la festivalurile de vară pline de alcoale scumpe și mâncare proastă, dar și melodii pentru urechi deștepte. Indubitabil, secretul celor de la Șuie constă tocmai în acest balans între underground și radio – friendly, chestia asta ajutându-i dealtfel să-și găsească locul în multe evenimente din țărișoară, fie ele „pentru mase“ sau de nișă. 

Din primele acorduri, e limpede pentru toți că motto-ul discului este întoarcerea la rădăcini. Nu intrați în panică, nu e vorba de Elvis Presley ci de „electronicele“ cu care Șuie și-au început cariera, cum ar fi memorabila „La mare“. Piesa care deschide noul disc colcăie de sound-urile analogice cu iz de The Orb și este de neratat pentru ascultătorii înscriși în ceea ce poartă denumirea de garda veche.  „Mergem mai departe“ aruncă discul spre zona cu care băieții a căror muzică ajunge din difuzoare până – sânge și-au obișnuit fanii în ultima vreme. Refrenul „De la stânga, la dreapta, până-n spate/  mergem mai departe“ se întipărește invariabil în creierul oricui, noul single fiind din categoria melodiilor cu lipici la public. Posesorii de urechi care s-au născut în vremurile în care CD-urile erau la modă vor fi încântați de sound-urile 90s ce se revarsă din „Hello Home“, iar „Etajul 10“ este relevantă grație textului în care băieții „o ard“ pe casa scării: „mă duc la etajul șase / ghici ce urmează/ o să îmi pierd pe scări/  bonurile de masă“.  Vocea de robot care se revarsă din „Mașina de dans“ nu are cum să nu te ducă cu gândul la creațiile Kraftwerk sau Daft Punk, iar „Omul de gheață“ te păstrează în aceleași coordonate sonore. O surpriză cât se poate de dulce vine odată cu „Retro Future“, în care își face apariția și acel specific bass numit „acid sound“ cunoscut din creațiile lui Josh Wink (de exemplu)  combinat cu alte bunătățuri , sesizabile pentru oamenii care nu au aflat de termenul „rave“ doar de pe Google. 

Momentele inspirate se lăfăie din plin și-n „Rin Tin Tin“, care are efecte fresh din categoria bass – music. Dacă melodia asta care va face furori în rândul celor care ascultă Skrillex sau Flume ar fi avut și text, putea deveni the next hit. Ușoare arome din categoria Mr. Oizo sunt sesizabile în piesa „Mmm“, iar una din cele mai reușite bucăți de aici poartă numele de „Îmi vine să cânt“, un amestec de Depeche Mode și Caribou, cu un text drăguțel de tot: „Aș vrea să locuiesc pe o stație orbitală /  să stau și să privesc aurora boreală / .ca un astronaut departe de pământ./ mă  simt atât de bine / și-mi vine să cânt....“. 

„Ne vedem în Neolitic“ și „Neon Star“ sunt alte momente bunicele, iar pe final...băieții plusează cu ceva surprinzător. Titlul melodiei te duce la vremurile în care Marusha cucerea topurile cu „Over the rainbow“, însă piesa „Dincolo de curcubeu“ te catapultează în bucățile semnate Klaus Schulze sau Vangelis, melodia fiind un soi de blues cosmic cu synth-uri melodioase din categoria celor folosite cu mulți – mulți ani în urmă de francezii de la Space, creditați adesea ca exponenții curentului space – disco, care a dus la apariția a ceea ce numim nowadays drept „electronica“. 

Una peste alta, Michi, Dobrică și Bean rămân pe „felie“ bine de tot , pionierii muzicii electronice de dans din România rămânând astfel „în cărți“ cu un album meseriaș. Care deocamdată se găsește la liber aici la download. Și care va avea și variantă pe vinil, după cum spun băieții de la Șuie.