30 mar. 2023
Electric Brother - Electric Brother (2023 Re-master)
2 oct. 2021
Zoli Toth - Better Together
Titlul primului album de autor semnat Zoli Toth te poate duce cu gândul la un slogan publicitar. Sau chiar la o filozofie cât se poate de adecvată vremurilor pandemice pe care le trăim. Poate fi și un soi de „pipa păcii“. Adică o strângere de mână între amatorii de muzică așa numit clasică și cei îndrăgostiți de sound-urile înglobate în ceea ce ne place să numim în zilele noastre „electronică“.
Grație tehnicii actuale, la prima vedere, combinația asta de stiluri este la îndemâna oricui. La a doua vedere, „ciorba“ asta nu e așa simplă. Căci, dincolo de înțelegerea celor două zone muzicale distincte ai nevoie și de o oarecare „nebunie“ pentru a te aventura într-o direcție care necesită atenția completă a ascultătorului în niște vremuri în care lumea numai are răbdarea de a descoperi lucruri cu adevărat interesante. În afara țărișorii noastre, genul acesta de combinație a avut parte de câteva exemple reușite. În patria noastră, sufocată de muzici de tip „gumă de mestecat“, genul acesta de „ciorbă“ e rara avis iar Zoli Toth e un bucătar cu mult curaj, căci nu e tocmai ușor să vii în fața națiunii cu un asemenea disc.
Pentru a elimina orice fel de dubii, Better Together nu este recomandat celor care fredonează la semafoarele patriei hiturile difuzate la greu de posturile de radio comerciale din România. Chiar dacă nu are contraindicații, muzica lui Zoli Toth – în general și cu atât mai mult în acest caz - nu este destinată persoanelor pentru care muzica este un fundal plăcut pe care se realizează alte activități. Cele zece piese incluse pe Better Together reprezintă în linii mari muzică electronică cântată pe sintetizatoare analogice, intrumente de percuție și timbre muzicale produse de o sumedenie de obiecte industriale. Încă din prima piesă a discului, Pulse V3 e clar pentru toată lumea că autorul nu oferă ceva „pe tavă“, compoziția fiind o provocare pentru cel ce o ascultă. Pe un soi de Jean Michelle Jarre amestecat cu percuții drăgălașe și artificii sonore cât se poate de inedite, melodia te introduce într-un film. Cu crescendo-uri bine dozate, cu sound-uri în a doua jumătate care mie mi-au amintit de Bonobo, piesa te captivează din start. Fie că e vorba de „Story from Banat“, „Exodus“ sau „Iubește și lasă“, fiecare compoziție de aici îți poate „suna“ cu influențe Aphex Twin sau Portico Quartet, în funcție de cee ace a ascultat în trecut fiecare ascultător. Un alt nume care îți rămâne în cap după audiția acestui disc este fără îndoială Nils Frahm. Fără a o lungi prea mult, viziunea lui Zoli Toth asupta muzicii este surprinzătoare. Fiecare piesă te introduce într-un alt „film“ și senzația pe care o ai după ce ai ascultat albumul cap – coadă de mai multe ori este aceea că omul ăsta care a inventat melodiile de aici ți-a transmis o stare de bine. Un soi de „feel good“, cât se poate de necesar vremurilor tulburi în care ne scăldăm cu toții.
În încheiere îmi permit să-I dau cuvântul domnului răspunzător pentru acest disc. „Așa cum scriitorii propun să citim câte un capitol pe zi, așa propun și eu publicului cinci minute de ascultat muzică. Indiferent de gen. Cinci minute în care nu faci altceva, nu mănânci, nu te uiți la TV, nu vorbești cu nimeni, doar asculți. Trăim vremuri în care toată lumea vorbește deodată și consumă de toate, dar cred că muzica trebuie ascultată“, spune Zoli Toth. Acordați măcar cinci minute audiției acestui album și veți descoperi că a meritat.
14 sept. 2021
Ana Kui - Gânduri țesute
Ne place să spunem adesea că aparențele înșeală. Nu și-n acest caz. Căci, dacă e să arunci o privire pe coperta albumului semnat Ana Kui, un lucru e clar ca lumina zilei: ceea ce se află înglobat în piesele discului ăsta de debut nu are cum să nu fie o muzică ce izvorește din adâncul sufletului. Ca și pe copertă, și-n cele zece piese lipsește „sclipiciul“ omniprezent în produsele „de consum“ din zona muzicii moderne. Ceea ce se găsește aici este emoție nefiltrată, cugetări exprimate fără prohibiție și muzică în stare nealterată.
Într-o lume în care naturalețea și bunul simț riscă să devină niște amintiri, albumul timișorencei Ana Kui este o apariție interesantă. În principal, cee ace se regăsește aici se poate îngloba în balade pop, iar contrastul dintre „oldschool“ și „modern“ e adorabil, pe alocuri.
Carevasăzică, melodiile compuse special parcă pentru sexul frumos ies la iveală încă din prima piesă, „Gânduri mici“ , care este un amalgam neobișnuit între piesele incluse în muzica ușoară românească din vremurile de dinainte de Revoluție și pop – ul care răsună în zilele noastre la posturile de radio. Lucrurile se schimbă brusc în cea de-a doua melodie, „Dacă am fi copii“, bucata asta reușind să spulbere aerul de nostalgie și să inducă sound-uri oarecum fresh, mai ales în „explozia“ din a doua jumătate a compoziției. Urmează alte două momente în care urechile sensibile la frumos vor fi încântate: Tu mă înveți și Scrisoare.
O declarație de dragoste a la Direcția 5 dar cu beat-uri moderne își face apariția în „Nevoie de tine“, iar piesa „Criză“ aduce pentru prima oară în prim plan riffurile specific rock-ului. Balanța se înclină din nou pre latura mai sensibilă a muzicii în Oprește-te și Nu-l lăsa , aceasta din urmă cu al ei obsesiv „realitatea doare“ fiind un alt moment interesant.
Pentru amatorii de rock există aici un punct memorabil. Nu am idee dacă urechile obișnuite cu balade pop din categroia „de ascultat la focul din cabană cu iubita/iubitul“ vor gusta explozia de energie din „Lumi paralele“ (realizată alături de Dincolo de Ziduri), dar melodia asta are o alternanță cât se poate de sănătoasă între sound-uri agresive și pașnice și emană un aer fresh. În caz că asculți doar această piesă și ești fan de Rammstein (de exemplu), cu siguranță vei avea o surpriză ascultând restul melodiilor de aici. În mod normal, oamenii deschiși la diversitate stilistică muzicală pot aprecia „ghiveciul“ de genuri așezate pe același album, dar grație faptului că trăim vremuri „noi“, s-ar putea ca unii să nu guste așa ceva. Albumul se încheie într-o notă de sensibilitate maximă cu piesa Zi de toamnă,.
Dincolo de vocea Anei Kui (care s-a făcut remarcată alături de Beck Corlan și Marta Cotuna prin celebrul viral cu „Istoria muzicii românești“), orchestrațiile celor zece piese sunt corecte, iar ideile țesute aici au toate șansele să fie înțelese pe deplin doar dacă beneficiează de atenția completă a ascultătorului.
Cârcotașii ar putea remarca pe bună dreptate că în comparație cu ceea ce se produce în materie de pop music pe tărâmuri internaționale, orchestrațiile de aici nu se ridică la categoria „waw“. Dacă privim în ograda muzicii pop românești, unde majoritatea produselor din această categorie suferă de lipsă de naturalețe și originalitate, lucrurile stau altfel și conferă acestui album mențiunea de „start promițător“. Se simte de la distanță că autoarea acestor gânduri muzicale nu vrea să demonstreze ceva anume, ci doar să exprime niște sentimente care ne preocupă pe toți. Drept urmare debutul discografic semnat Ana Kui este genuin, curat și pur.
12 dec. 2017
Bicep - Bicep
De la distanţă, albumul de debut al duo-ului irlandez Bicep pare a se încadra perfect în categoria descrisă mai sus: aceea a discurilor „trase la indigo“. Cu influenţe puternice din muzica electronică a anilor 90 şi track-uri executate impecabil din punctul de vedere al producţiei muzicale, piesele discului nu reuşesc să te atingă la o primă ascultare. Nu au nimic care să te facă să exprimi „waw“. Sunt un amestec ingenios de house, jungle breaks şi atât de binecunoscutele ritmuri de drum machine Roland 808 sau sound-uri disco. Adevărata valoare a albumului vine însă atunci când ai curiozitatea să asculţi piesele acestea cap – coadă, fiindcă conceptul irlandezilor capătă contur odată ce eşti familiarizat cu compoziţiile. Poţi avea surpriza să descoperi arome de Kraftwerk în „Kites“ sau minunatele acorduri ale celor de la Bianco de Gaia în „Rain“. Cireaşa de pe tortul numit Bicep rămâne fără îndoială „Aura“, o piesă care a făcut furori pe multe ringuri de dans din întreaga lume şi care un feeling aparte. Fiecare dintre cele 12 piese de aici au un aer aparte şi te pot duce cu gândul la diverse amintiri. Chiar şi Vespa, piesa de 90 de secunde care mie mi-a adus aminte de superba nebunie psihadelică a celor de la Yazoo numită I Before E Except After C .
Deşi ocoleşte cu bună ştiinţă „tendinţele 2017“ din muzica electronică, albumul Bicep este demn de fi declarat unul din cele mai interesante realizări ale anului. Asta pentru oamenii care ştiu să asculte fără prejudecăţi sound-uri electronice variate produse impecabil,. Pentru ei, discul ăsta „rupe“. Nu e neapărat pentru „prăjiţi“, carevasăzică. E frumos şi select. Executat cu bun simţ. E de neratat.
2 sept. 2017
Vama - Better
Având în vedere faptul că trăim într-o lume „cu susu-n jos“, îmi voi lua libertatea de a începe recenzia celui de-al treilea album Vama cu finalul cronicii dedicate discului anterior al trupei, în care menţionam că „în cazul în care băieţii şi-ar face un update la ceea ce se poartă în 2012 în materie de rock, rezultatele ar putea fi spectaculoase“.
Chiar dacă niciodată nu am fost un fan înflăcărat al formaţiei care gravitează în jurul lui Tudor Chirilă, trebuie să recunosc că acest disc m-a surprins într-un mod plăcut. Principalul motiv este faptul că Vama a schimbat macazul. Indubitabil, vinovat este producătorul acestui album, britanicul James Lewis. Marea majoritate a celor 12 piese în limba engleză incluse pe acest disc emană un aer british, ocolind cu bună ştiinţă „brizbriz“-urile cu care ne-au obişnuit cei de la Vama. Nu ştiu dacă această îndepărtare de la artificiile muzicale care au creat semnătura „Vama“ va fi primită aşa cum se cuvine de fanii înflăcăraţi ai trupei. Desigur, vor exista mulţi cârcotaşi care vor repune pe tapet faptul că magia succesului Vama s-a datorat în primul rând textelor create „să fie pricepute de toată lumea“. Cert este că Vama a decis să schimbe reţeta de succes cu sound-uri mai actuale şi texte în limba lui Shakespeare, iar rezultatul acestui experiment va fi cunoscut doar peste o anumită perioadă.
Albumul porneşte la drum cu o piesă „şmecheră“ în care urechile ascultătorilor sunt burduşite cu un soi de dream pop – rock. „Summer Love“ înglobează elemente de synth – pop care îţi aduc aminte pe alocuri de Owl City (Firefly) şi devine pe final un soi de Artic Monkeys cu riff-urile murdare şi o energie de invidiat. Nu ştiu dacă piesa Burning Man are sau nu legătură cu celebrul festival american ci acelaşi nume, dar piesa explorează sound-ul „british rock“. Desigur, acele „oh – oh- oh“ – uri din refren nu au cum să nu te ducă cu gândul la Coldplay, dar una peste alta piesa se prezintă ca un pop – rock frumuşel. Nici cea de-a treia piesă de pe acest disc nu are darul să te dezamăgească, căci Riding High (Into the light) pare a fi un amestec de One Direction meets Maroon 5. Bucăţele pop şi rock combinate cu niscaiva sound-uri reggae fac ca melodia să se înscrie în momentele inspirate de pe acest Better.
Primul pas mai puţin inspirat din acest disc soseşte odată cu „Start a fight“, dar situaţia se redresează rapid graţie melodiei „London Feeling“, care are acel vino-ncoa care face diferenţa între piese „aşa şi aşa“ şi cele „bune“. După un intro care aminteşte de celebrele balade ale celor de la Dire Straits, piesa capătă „substanţă“ pe parcurs, fiind un amestec între baladele executate cu atâta măiestrie de Pulp, Blur sau Oasis. În vremurile lor de glorie, e bine de precizat.
„In the name of love“ oscilează în jurul unui refren din aceeaşi categorie Coldplay, iar binecunoscuta (deja) Memories Now nu se îndepărtează nici ea de această direcţie. Nu voi insista prea mult asupra unei alte piese care a reuşit deja să devină preferata fanilor trupei - Ghosts at War- căci imediat după această melodie, pe disc apare surprinzătoarea „A better man for you“. O compoziţie care amestecă la fix conceptul de baladă şi „putere“. „Cure K“ este un alt moment în care se vede cu ochiul liber (şi cu urechea spălată) schimbarea de macaz a celor de la Vama. Este o piesă pentru care discul ăsta merită o audiţie atentă. Vocea lui Tudor Chirilă devine de nerecunoscut graţie efectelor iar instrumentaţia bogată adaugă un plus de şarm. E genul acela de song care are toate şansele să îţi rămână în cap încă de la prima ascultare. Este cireaşa de pe tort, dacă mă întrebaţi pe mine. Penultima piesă Karma Game nu reuşeşte să inmpresioneze prea tare, iar finalul „Fingers and sin“ este singurul moment de aici care îţi aminteşte de vechea „Vamă“. Şi asta mai ales datorită instrumentaţiei. Care îţi readuce în cap piese de pe celelalte două albume ale trupei. Cum ar fi „Tata taie porcul“ sau „Să facem sex“....
Probabil că pentru unii faptul că trupa Vama cântă în engleză este o surpriză. Poate n-ar fi rău să ne amintim totuşi că prima piesă scoasă de Vama după despărţirea de fracţiunea „veche“ a fost Bed for love. Drept e, până acum trupa a cochetat sporadic cu „english language“, dar de acum încolo oamenii s-au hotărât : merg numai pe piese scrise în limba engleză. Cu care vor să cucerească lumea. Legenda spune că pentru acest disc, trupa Vama a compus peste 30 de demo-uri, iar producătorul britanic a decis cele 12 care s-au calificat. Şi că prima piesă a discului are nu mai puţin de nouă versiuni de mix. Dincolo de amănunte neinteresante pentru ascultătorul „average“, pasul celor de la Vama pare a fi un act de curaj. Fără a fi cârcotaşi, trebuie să amintim faptul că în Marea Britanie există aproape în fiecare cartier o trupă care „sună a Coldplay-Muse-Artic Monkeys“. Rămâne de văzut dacă gaşca lui Tudor Chirilă va reuşi să facă niscaiva valuri „dincolo“. Până una alta, avem de-a face cu un disc care după cum îi spune şi numele e „mai bun“ decât ceea ce am auzit până acum de la Vama. Sau ca să parafrazez melodia celor de la Daft Punk, albumul ăsta e „bigger, better, faster, stronger“.
Discul „Better“ va fi public începând cu data de 12 septembrie, iar lansarea oficială a acestuia se va produce cu un concert la Sala Polivalentă din Bucureşti, pe 12 octombrie.
31 mai 2016
Zucchero- Black Cat
Zucchero - Black Cat |
Chiar dacă blogul de faţă nu este concentrat în mod uzual pe apariţiile din zona muzicală botezată „pop“, din când în când semnatarul acestor cronici mai „apleacă“ câte o ureche şi prin apariţiile din acest gen. Iar atunci când vine vorba de Zucchero, e musai să încep cu cuvinte de laudă. La şase ani distanţă faţă de ultimul său album Zucchero a revenit în lumina reflectoarelor cu un material discografic căruia cu greu poţi să îi găseşti vreun cusur. Şi asta, în mare parte fiindcă absolut toate piesele incluse pe Black Cat au substanţă. Fiindcă albumul acesta e o întoarcere la rădăcinile blues – rock ale italianului. Printre multele motive pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţiile melomanilor din lumea întreagă ar mai fi de adăugat faptul că albumul are trei producători muzicali din categoria „giants“: T Bone Burnett (care a mai colaborat cu Elvis Costello, Elton John, Tony Bennett) , Brendan O’Brien (răspunzător pentru Bruce Springsteen, Pearl Jam sau Bob Dylan) şi Don Was (cunoscut din opera unor The Rolling Stones, Iggy Pop sau Bob Dylan). Dacă peste toate acestea mai punem şi faptul că unul din oamenii care apar aici se numeşte Mark Knopfler (pe piesele “Streets of Surrender (SOS)” şi “Ci Si Arrende”, cred că alte explicaţii nu-şi mai au rostul. Şi ca un plus la toate acestea ar mai fi interesant de adăugat şi faptul că printre colaboratorii acestui disc este şi Măria Sa Bono, care a scris împreună cu Zucchero textul piesei Streets of Surrender, după tragedia din luna noiembrie a anului trecut din Bataclan Paris.
Prima piesă a albumului "Partigiano Regiano", are un debut cât se poate de surprinzător, cu un sound electronic izvorât parcă din visteria muzicii EDM. Din fericire e un start fals, căci în următoarele secunde un pian puternic se instalează la conducere. Şi fiindcă absolut toate compoziţiile incluse aici sună fără cusur, e clar ca lumina zilei că fiecare ascultător de pop – rock music va găsi ceva pe placul său pe Black Cat. Inevitabil, atunci când asculţi Zucchero, nu ai cum să nu te întrebi care e faza cu pop – ul imbecil care se promovează în neştire pe la noi. De ce la alţii se poate şi la noi nu? Şi dacă aveţi impresia că cei care ascultă aşa ceva nu mai ţin „pasul“ cu topurile actuale, vă înşelaţi oleacă. Şi asta pentru că albumul acesta a staţionat mai multe săptămâni pe poziţia întâi a clasamentului italian de vânzări de albume. Da, în 2016. E dovada că există muzică pop decentă şi acum.
3 mai 2016
Otherside - Neverending
27 apr. 2016
Ceu - Tropix
Timbrul vocal al solistei prezintă unele inflexiuni care te duc cu gândul la Astrud Gilberto. Şi la o serfie de alte nume din bogata cultură muzicală a Braziliei. Melodia care deschide albumul „Perfume do Invisível“ este o excursie în lumea bossanova peste care sunt strecurate momente şmechere de electro şi arome de reggae. Alături de momente mai mult sau mai puţin previzibile, discul acesta oferă şi o surpriză de proporţii. E vorba de singura piesă care nu a fost compusă de Ceu şi care este o prelucrare izbutită după "Chico Barque Song.", o piesă din repertoriul trupei braziliene de post – rock Fellini. Un track care iese din zona „comercială“, care va fi savurat pe deplin de cei care caută cu tot dinadinsul sound-urile underground. “Etilica / Interludio“ se învârte în jurul unui pattern reuşit de funk, iar „Sangria“ îţi oferă un moment de relaxare cu ritmuri lente de bossa cum numai cineva din Brazilia poate să inventeze. “Rapsódia Brasilis,” are un iz puternic de muzică electronică şi încheie într-un mare fel compoziţiile acestui disc, care cuprinde şi momente din categoria de toate pentru toţi, ca de exemplu, "Amor Pixelado".
Pe alocuri „filmul“ care se derulează în faţa ascultătorului e un soi de Cocteau Twins îmbibat cu groove-uri latino. Tropix e albumul care te duce cu gândul la Copacabana şi vacanţă. Cockteil cu umbreluţe şi savoir vivre. Bucăţi muzicale din zona tradiţională braziliană şi undeva în fundal porţiuni de hip hop, pop, reggae, Afrobeat şi sound-uri electronice. O voce distinctă şi relaxare.
14 apr. 2016
Anna Meredith - Varmints
Varmints începe într-un mare fel cu Nautilus, o piesă care are vreo patru anişori vechime, dar care trasează cât se poate de exact drumul pe care păşeşte artista britanică. Într-un interviu acordat site-ului diymag, creatoarea acestui album sublinia faptul că ea nu compune pastişe. „Nu încerc să scriu versiuni ale unui cântec. Cred că au ieşit aşa cum trebuie. Fiecare cântec are ceva al lui, care m-a făcut să-mi doresc să-l compun“ spunea Anna Meredit, care în trecut a compus printre altele şi Concerto for Beatboxer and Orchestra (o colaborare cu Shlomo). Single-ul Taken este un alt moment care zugrăveşte pe deplin multitudinea de influenţe ale artistei. Sintetizatoarele sincopate dublate de incursiunile chitaristice a la Nirvana sunt combinate cu voci din zona art – pop într-un mod cât se poate de izbutit şi conferă melodiei un aer aparte. „Nebuniile“ experimentale sunt combinate cu momente din zona de confort a muzicii clasice (Lost Rose). Vocea artistei care se face auzită în Something Helpful aminteşte de vremurile folk ale muzicii britanice, în timp ce R – Type oscliează undeva între dance, clasic şi rock. Există şi momente apropiate de muzica pop a vremurilor noastre (Dowager, de exemplu), iar The Vapors este o excursie de aproape şapte minute în lumea plină de mistere a artistei britanice, cu dese incursiuni în muzica clasică dar şi percuţii cât se poate de impresionante, care nu se regăsesc de obicei în această zonă. Ghiveciul acesta de stiluri este cât se poate de reuşit în acest caz şi oferă ascultătorilor open – minded o experienţă de zile mari. Categoric, Anna Meredith este o vizionară. Pe parcursul albumului ei de debut ai impresia că asisţi la o „înfruntare a titanilor“. Una în care nu există un verdict final. Folk-ul se ia la trântă cu bass music, iar în celelelte reprize asişti şi la meciuri între dance şi rock, dar influenţele clasice nu au adversar p-aici. Diversele „direcţii“ fac din acest Varmints o audiţie mai mult decât agreabilă. Indubitabil, este unul din cele mai interesante albume ale anului în curs.
3 mar. 2016
Essaie Pas - Demain Est Une Autre Nuit
Scena canadiană de muzică reflectă cât se poate de exact diversele influenţe care au cizelat naşterea acestei ţări. Alături de rădăcinile americane şi franceze, aici se regăsesc o sumedenie de alte „arome“, iar de-a lungul vremurilor acest fapt a fost demonstrat de o serie de nume care au devenit cunoscute worldwide, cum ar fi Guy Lombardo, Paul Anka, Neil Young, Rush, Celine Dion sau Michael Bubble. Dincolo de scena „mainstream“, Canada oferă o serie de delicatese sonore şi-n zone mai puţin vizibile la export, dar care alcătuiesc o scenă underground cât se poate de solidă. Alături de Austra sau Trust, scena „electro“ din această ţară e reprezentată şi de Essaie Pas, un nume relativ nou pentru melomanii europeni, dar care a editat în ultimii cinci ani câteva release-uri remarcabile. Marie Davidson şi Pierre Guerineau au debutat pentru DFA Records cu acest material discografic care nu trebuie să lipsească din colecţia niciunui meloman îndrăgostit de soundscape-uri post – industrial şi cold – synth – wave. Desigur, posibilele etichete care se pot lipi de acest produs sunt multiple. Aş putea spune că familia Essaie Pas (cei doi sunt căsătoriţi) compune o filă aparte în minimalismul muzicii electronice. Sau că unele piese amintesc de electro – disco sau de frumuseţea beat-urilor etalate printre alţii de Factory Floor. Frumuseţea pieselor este completată şi de armonii care amintesc pe alocuri de synth – pop –ul anilor 80, atât de bine creionat de Human League, de exemplu.
Discul acesta este unul remarcabil mai ales datorită faptului că încalcă cu bună ştiinţă graniţele stilistice ale muzicii. Are porţiuni de EBM, nebunii din epoca „early techno“, picături de post – industrial şi doze serioase de muzici de film specifice producţiilor „noir“. „Demain Est Une Autre Nuit“ deschide acest material cu o odisee spaţială care îţi aminteşte de filmele lui Stanley Kubrick sau Andrei Tarkovsky. Următorul moment al acestui disc “Depassee par le fantasme” continuă linia „rece“ a synth-urilor care îţi provoacă fiori, dar adevăratul moment de graţie în această primă parte a albumului este Retox, unde vocea solemnă a lui Pierre reuşeşte să creeze o atmosferă cât se poate de interesantă. Sound-ul este completat cu vocea solistei şi piesa „prinde“ încă de la prima audiţie. „Carcajou“ - prima piesă compusă de cei doi artişti - are un groove cât se poate de cosmic şi arome de Vangelis pe alocuri. Cu totul alte sound-uri apar în „Le Port du Masque Est de Rigueur“, un electro – pop hipnotizant. Diversitatea influenţelor este prezentă şi în Facing The Music, cea mai experimentală piesă a albumului, o combinaţie superbă între minimalismul celor de la D.A.F. şi experimentele celor de la LCD Soundsystem. Revenind la momentele niţel mai catchy, merită să amintim debordanta Lights Out, care te cucereşte din prima. Şi pentru că orice disc „misterios“ trebuie să beneficieze de un final aprte, piesa „La Chute“ are menirea să te teleporteze într-o cameră unde diapozitivele de pe ecran îţi creează un sentiment aparte. „Demain Est Une Autre Nuit“ este un disc de colecţie, care constituie un adevărat tiramisu pentru urechile celor care gustă synth-urile minimale. Singurul minus al acestui album este faptul că cele opt piese însumează numai 36 de minute de audiţie.
26 ian. 2016
Savages - Adore Life
Deşi în materie de post – punk s-au spus foarte multe în cursul ultimelor decenii, din când în când „pe radar“ apare câte o gaşcă care reuşeşte să „reinventeze“ gaura de la macaroană şi să ofere publicului un produs cât se poate de „fresh“. Exact aşa cum este cel de-al doilea album al fetelor care alcătuiesc formaţia britanică Savages, care au făcut oareşce furori şi cu debutul lor de acum trei ani numit Silence Yourself. De această dată, Jehnny Beth (voce), Gemma Thompson (chitară), Ayse Hassan (bass) şi Fay Milton (tobe) au intrat în atenţia melomanilor din lumea întreagă cu un album post – punk concentrat asupra temelor reprezentate de dragoste, o chestiune destul de neobişnuită pentru genul muzical abordat. Nu ştiu exact care sunt ingredientele care reuşesc să facă acest disc unul memorabil. O fi faptul că fetele par a fi cât se poate de sincere. Sau simplitate enervantă pe alocuri a compoziţiilor. Sau poate energia degajată de compoziţiile de aici. Cert este că de multişor nu am mai avut parte de un post – punk atât de furios şi concentrat deopotrivă.
Un alt lucru cât se poate de neobişnuit este faptul că producătorul acestui album este danezul Trentemoller. Da, acel artist care în 2013 a cântat în deschiderea concertelor Depeche Mode şi a cărui muzică eminamente electronică a fost inclusă în peliculele unor regizori ca Oliver Stone, Pedro Almodóvar sau Jacques Audiard. În cadrul unui interviu acordat revistei britanice Uncut, solista trupei, Jehnny Beth (care e franţuzoaică, dealtfel) a fost întrebată de ce a ales ca acest disc să fie mixat de către un producător de muzică electronică. „Câteva lucruri au fost atractive. El nu este un om care mixează în mod tradiţional discuri de rock an roll, vine din aria muzicii electronice dar are cunoştinţe vaste despre chitară. Ce a fost cel mai atractiv a fost faptul că am lucrat cu cineva din generaţia noastră. Trupele adesea colaborează cu ingineri de sunet old school care au scris istoria rock+ului. Dorinţa noastră este să lucrăm cu oameni dintr-o generaţie care merge înainte cu noi, nu cu cei din trecut“, a fost răspunsul ei. Fără îndoială şi acest amănunt face ca acest disc să sune „altfel“.
În piesa care dă titlul acestui album de excepţie, cele patru fete cercetează anxietăţile care definesc specia umană întrebându-se cît se poate de retoric „Is it human to ask for more? Is it human to adore life?“. Pe parcursul discului, sonorităţile sunt cât se poate de crude şi cocolesc adesea sound-urile „şlefuite“ cu care ne delectează de obicei formaţiile atunci când aruncă pe piaţă un album. Pe piesa “The Answer” solista Beth ne explică o filozofie de mare efect în versurile “If you don’t love me, don’t love anybody.” Iar în anumite momente din „Surrender“ fetele reuşesc să readucă în atenţie riff-urile nervoase a la Sonic Youth. Majoritatea pieselor din Adore Life sunt teribil de directe iar textele ocolesc cu bună ştiinţă metaforele, pentru a crea un disc cât se poate de „crud“, care evocă realitatea fără retuşuri a zilelor noastre. Un moment deosebit este şi I need something new, o compoziţie care trece printr-o serie de stări şi în care interpretarea vocală îţi poate aminti de Lene Lovich, de exemplu. Deosebit de brutală şi agresivă e T.I.W.Y.G. (prescurtarea de la “This Is What You Get) în care se simte influenţa celor de la Atari Teenage Riot. Fără îndoială, acest disc nu este recomandat acelora care sunt în căutare de muzică „de entertainment“. Unul din lucrurile care separă acest disc de multe alte albume din branşa post punk este faptul că per ansamblu, mesajul este pozitiv. Nu degeaba încă din prima piesă a disculuzi ni se spune că Love is the answer. Recomand cu cea mai mare căldură tuturor celor interesaţi de muzică furioasă şi energică. Fie ei rockeri sau punkeri. De ascultat pe repeat, spre disperarea vecinilor cantonaţi în muzică de genul bubble – gum.
14 ian. 2016
Hinds - Leave me alone
5 ian. 2016
David Bowie - Blackstar
Una din surprizele acestui album este prezenţa lui Donny McCaslin. Care împreună cu trupa lui are un rol cât se poate de esenţial în desfăşurarea sonoră a treburilor de pe aici. Printre colaboratorii care se regăsesc în cele şapte piese se numără şi James Murphy din LCD Soundsystem, care face percuţie la două piese. Dincolo de piesa care dă titlul acestui disc, care are o doză de nebunie de nedescris, un alt moment şod este „Sue (Or in a season of crime)“. Iniţial melodia a apărut pe discul „Nothing has changed“, cu orchestraţia realizată alături de Maria Schneider Orchestra. De această dată, piesa are un oarecare aer de postmodern jazz peste care sunt presărate nişte sound-uri din categoria Nine Inch Nails. Efectele aruncate pe parcurs sunt cât se poate de antrenante, iar sound-ul spaţial creat este unul memorabil. Girl Loves Me e o piesă care ar putea fi inclusă oricând pe o compilaţie cu „real murder ballads“ şi aminteşte pe alocuri de creaţiile din aceeaşi oală semnate Nick Cave, iar Lazarus păstrează aceeaşi nuanţă fiind îmbogăţită însă de excelentele incursiuni jazzy ale saxofonistului Donny McCaslin.
Conform unui articol apărut în revista Uncut, printre cei care au avut o influenţă în naşterea noului album David Bowie se numără Kendrick Lamar şi Death Grips. Probabil că afirmaţia asta e doar un cârlig de marketing. Căci Blackstar e de câteva ori mai interesant decât „mult – fumatul“ Kendrick Lamar (a cărui „capodoperă“ To Pimp A Butterfly, nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic). Fără îndoială, David Bowie e un nume care-şi permite orice. Ar putea chiar să scoată un album precum cel editat de Chris Watson - El Tren Fantasma, care descrie sonor o calatorie cu trenul prin Mexic, plină de mister şi senzatii inedite. Fără să fie nevoit să mai demonstreze ceva, cu o carte de vizită care vorbeşte de la sine, artistul reuşeşte să lovească din nou cu un disc solid, bine gândit plin de amănunte interesante, care alcătuiesc un întreg mirific. Aparent, ideea emanată de Blackstar e „îndepărtarea“ de rock. Şi totuşi nu e aşa, căci ultimele două piese de aici demonstrează că omul acesta rămâne şi în aria „clasicilor“. În finalul “I Can't Give Everything Away” auzim singurele riff-uri de chitări clasice. Dar pe lângă asta, albumul ăsta are un iz puternic de „something special“. Dincolo de toate, adevăratul motiv pentru care omul ăsta merită reverenţe adânci este că la vârsta de 69 de ani David Bowie nu e cantonat defel în cutumele pe care le au alte staruri mondiale la această vârstă. David Bowie are de toate: e bizar, plin de ciudăţenii şi reuşeşte să surprindă la orice vârstă. E altfel. Şi pentru asta, e iubit de milioane de fani din lumea întreagă. Iar Blackstar merită să fie ascultat cu atenţie, fiindcă oferă multe recompense urechilor care se dau în vânt după construcţii sonore complexe. Care în lumea de azi pot fi categorisite şi „ciudăţenii“. Albumul apare oficial în 8 ianuarie. De ziua lui Nea Bowie. La mulţi ani!
10 dec. 2015
Paolo Profeti European Collective - Waiting for Bucharest
Waiting For Bucharest merită ascultat de mai multe ori, fiindcă la o primă audiţie ascultătorul nu reuşeşte să „proceseze“ multitudinea de informaţii prezente aici. Merită să asculţi piesele astea cu mare atenţie, căci de multe ori „fineţurile“ sonore devin perceptibile doar după o primă audiţie „pe fugă“. Atât din punct de vedere muzical cât şi stilistic, albumul propune o paletă largă de arome sonore. Chiar dacă piesele abordează stiluri diferite, ca şi întreg discul nu e o „salată“, fiindcă piesele au un fir care le leagă. Orchestraţiile sunt interesante şi multiple şi discul „curge“ cât se poate de natural. Printre cele mai reuşite momente ale discului se numără „Milano Bucureşti doar dus“, care are parte de un groove cât se poate de antrenant dar oferă destul „spaţiu“ separat şi pentru saxofonul lui Paolo.Discul a avut deja parte de concerte de lansare în mai multe oraşe din ţară, iar cei care au experimentat piesele acestea live au descoperit un proiect bine închegat, care construieşte stări de bine în rândul melomanilor. Recomand cu căldură audiţii multiple ale acestui disc tuturor celor care consideră că „the music is magic“.
4 dec. 2015
Mircea Tiberian / Toma Dimitriu - The Pale Dot
Una din multele probleme cu care se confruntă aşa – zisa industrie muzcială din ţărişoara noastră este lipsa albumelor scoase de artiştii români. E drept, există unele genuri care stau mai bine la acest capitol, dar atunci când ne referim strict la jazz, situaţia nu e deloc îmbucurătoare. În acest caz, avem de-a face cu un material discografic înregistrat de unul din cei mai cunoscuţi artişti ai acestei felii din ţara noastră, Mircea Tiberian, care alături de tânărul pianist Toma Dimitriu, încă student la Prins Claus Conservatorium, din Grœningen, Olanda, a scos un album la două piane. The Pale Dot este un disc editat de Fiver House Records în care melomanii au parte de o „conversaţie“ între doi pianişti, o formulă destul de rar întâlnită pe meleagurile noastre, care va face deliciul amatorilor de jazz.
„Albumul oferă o paletă largă de contraste. De la frumoasa baladă Dragonfly Blues, Habanera – de inspiraţie cubaneză, până la Restless Needle sau Time Capsule, care aduc culori expresioniste, ascultătorii se vor lăsa purtaţi în călătoria noastră muzicală plină de... evenimente“, spunea într-un interviu acordat celor de la Şapte Seri, tânărul muzician. Acest album a fost înregistrat în data de 19 august la Universitatea de Muzică din Bucureşti, iar de partea de înregistrare , mixaj şi master s-a ocupat timişoreanul Uţu Pascu, cunoscut şi graţie colaborării lui cu cei de la Blazzaj. În ceea ce priveşte cele nouă piese incluse aici, cu sigurnaţă fiecare meloman de jazz va regăsi arome cât se poate de interesante. Interesantă este şi includerea în booklet-ului acestui disc a unui poem de Ioan Es Pop. Alegerea acestui poem pentru a fi inclus în cărticica albumului a fost făcută pentru a sublinia întrepătrunderea poeziei cu jazz-ul. „Ioan Es. Pop e unul dintre cei mai autentici poeţi români în viaţă. Am privilegiul să fim prieteni şi nu e prima oară când folosesc poeme ale unor poeţi contemporani pentru a exprima cât mai plastic un mesaj. Cred că poemul pe care l-am ales din poezia lui Pop înlocuieşte cu succes un booklet explicativo-analitico-descriptiv“, declară Mircea Tiberian. Ascultarea acestui disc înlocuieşte cu succes orice recenzie consacrată acestui album, deci go on, listen to the music!