Electric Brother - Electric Brother (2023 Re-master)

 

După douăzeci de ani nu este numai celebrul roman de Alexandre Dumas care ne povestește aventurile celor patru prieteni nedespărțiti Athos, Porthos, Aramis și d`Artagnan, ci și perioada care a trecut de la apariția albumului de debut semnat Electric Brother. Și iată că-n 2023, exact după 20 de ani artistul a relansat acest disc într-o variantă remasterizată care poate fi ascultată pe principalele platforme de streaming . Și bine a făcut, căci discul acesta merită să șadă în colecția oricărui meloman în raftul cu cele mai importante albume din muzica electronică românească din toate timpurile. 

Pe numele său adevărat Cristian Ştefănescu, artistul care a lansat printre altele acest album și la celebrul festival de jazz de la Montreaux reușește să surprindă de fiecare dată cu exprimări muzicale adorabile. Dincolo de producțiile sale pentru reclame celebre care ne inundă amețitor pe programele TV, Electric Brother a realizat o serie de soundtrackuri pentru filme și teatru și a lansat și câteva albume inedite printre care se numără Rocks (mixat în sistem Dolby Atmos) sau mai recentul  disc care sintetizează cu ajutorul sunetelor cel mai cunoscut drum cultural al României, via Transilvanica. 

Revenind însă la varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother, din capul locului e musai de menționat că piesele astea au și acum…la douăzeci de ani după apariția lor…același șarm. Și pentru că au fost îmbrăcate în haine moderne (remasterizate) dar și pentru că albumul are câțiva colaboratori cel puțin la fel de mișto ca și compozițiile în sine. Și mă refer aici la superba voce a Mariei Hristea, la inserțiile pline de magie ale lui Vlaicu Golcea, la scratchurile lui DJ Sleek din piesa Tristețe sau la beat-urile executate de colectivul timișorean Brigada Artistică Urbană (B.A.U.). Printre locurile în care aceștia din urmă își fac intrarea într-un mare fel se numără superba baladă Winter Wait și „Histories 2“ care abundă în niște armonii care te teleportează în lumea sintetizatoarelor analogice etalate cândva de Cabaret Voltaire sau Blancmange. 

„Didădadă“ este unul din momentele discului care iese în evidență atât datorită amalgamului de sounduri electronice misterioase amestecate cu o doză cât se poate de potrivită de inserții folclorice și superba voce a Martei Hristea. Iar „Tango din Balcani“ este o combinație de Massive Attack cu sunete specifice spațiului carpato - danubiano – pontic, în timp ce „Perfect Time vs East Village“ te duce cu gândul la barurile de modă veche din celebrul cartier new – yorkez colorate cu o vreme perfectă și un timp așijderea. Avem și o surpriză aici, bonus trackul Marfa și Banii, piesa inclusă în filmul omonim care te cucerește instantaneu și irevocabil. 

Pe scurt, varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother nu are niciun moment din categoria „așa și așa“, fiind un tot unitar care merită ascultat cap – coadă și acționat după aceea butonul de repeat. E musai de ascultat pentru orice cetățean care rezonează într-un fel sau altul cu ceea ce numim generic  „delicatese muzicale“ și de sunetele pe care le pot scoate acele mici mașinării care poarta numele de sintetizatoare. Conține în doze optime și downtempo și midtempo, emană și tristețe și bucurie. Pe deasupra îți aduce și sound-uri de genul Kruder & Dorfmeister cu arome de Filla Brazillia și Tosca,. Unde mai pui că pe ici pe colo te duce cu gândul și la bucățele de Timpuri Noi și bossanova. Lista poate continua, dar ideea e clară: e de ascultat. Și de scos pe vinil, maybe….

Zoli Toth - Better Together

 

Titlul primului album de autor semnat Zoli Toth te poate duce cu gândul la un slogan publicitar. Sau chiar la o filozofie cât se poate de adecvată vremurilor pandemice pe care le trăim. Poate fi și un soi de „pipa păcii“. Adică o strângere de mână între amatorii de muzică așa numit clasică și cei îndrăgostiți de sound-urile înglobate în ceea ce ne place să numim în zilele noastre „electronică“. 

Grație tehnicii actuale, la prima vedere, combinația asta de stiluri este la îndemâna oricui. La a doua vedere, „ciorba“ asta nu e așa simplă. Căci, dincolo de înțelegerea celor două zone muzicale distincte ai nevoie și de o oarecare „nebunie“ pentru a te aventura într-o direcție care necesită atenția completă a ascultătorului în niște vremuri în care lumea numai are răbdarea de a descoperi lucruri cu adevărat interesante. În afara țărișorii noastre, genul acesta de combinație a avut parte de câteva exemple reușite. În patria noastră, sufocată de muzici de tip „gumă de mestecat“, genul acesta de „ciorbă“ e rara avis iar Zoli Toth e un bucătar cu mult curaj, căci nu e tocmai ușor să vii în fața națiunii cu un asemenea disc. 

Pentru a elimina orice fel de dubii, Better Together nu este recomandat celor care fredonează la semafoarele patriei hiturile difuzate la greu de posturile de radio comerciale din România. Chiar dacă nu are contraindicații, muzica lui Zoli Toth – în general și cu atât mai mult în acest caz - nu este destinată persoanelor pentru care muzica este un fundal plăcut pe care se realizează alte activități. Cele zece piese incluse pe Better Together reprezintă în linii mari muzică electronică cântată pe sintetizatoare analogice, intrumente de percuție și timbre muzicale produse de o sumedenie de obiecte industriale. Încă din prima piesă a discului, Pulse V3 e clar pentru toată lumea că autorul nu oferă ceva „pe tavă“, compoziția fiind o provocare pentru cel ce o ascultă. Pe un soi de Jean Michelle Jarre amestecat cu percuții drăgălașe și artificii sonore cât se poate de inedite, melodia te introduce într-un film. Cu crescendo-uri bine dozate, cu sound-uri în a doua jumătate care mie mi-au amintit de Bonobo, piesa te captivează din start. Fie că e vorba de „Story from Banat“, „Exodus“ sau „Iubește și lasă“, fiecare compoziție de aici îți poate „suna“ cu influențe Aphex Twin sau Portico Quartet, în funcție de cee ace a ascultat în trecut fiecare ascultător. Un alt nume care îți rămâne în cap după audiția acestui disc este fără îndoială Nils Frahm. Fără a o lungi prea mult, viziunea lui Zoli Toth asupta muzicii este surprinzătoare. Fiecare piesă te introduce într-un alt „film“ și senzația pe care o ai după ce ai ascultat albumul cap – coadă de mai multe ori este aceea că omul ăsta care a inventat melodiile de aici ți-a transmis o stare de bine. Un soi de „feel good“, cât se poate de necesar vremurilor tulburi în care ne scăldăm cu toții. 

În încheiere îmi permit să-I dau cuvântul domnului răspunzător pentru acest disc. „Așa cum scriitorii propun să citim câte un capitol pe zi, așa propun și eu publicului cinci minute de ascultat muzică. Indiferent de gen. Cinci minute în care nu faci altceva, nu mănânci, nu te uiți la TV, nu vorbești cu nimeni, doar asculți. Trăim vremuri în care toată lumea vorbește deodată și consumă de toate, dar cred că muzica trebuie ascultată“, spune  Zoli Toth. Acordați măcar cinci minute audiției acestui album și veți descoperi că a meritat. 

Ana Kui - Gânduri țesute

 

Ne place să spunem adesea că aparențele înșeală. Nu și-n acest caz. Căci, dacă e să arunci o privire pe coperta albumului semnat Ana Kui, un lucru e clar ca lumina zilei: ceea ce se află înglobat în piesele discului ăsta de debut nu are cum să nu fie o muzică ce izvorește din adâncul sufletului. Ca și pe copertă, și-n cele zece piese lipsește „sclipiciul“ omniprezent în produsele „de consum“ din zona muzicii moderne. Ceea ce se găsește aici este emoție nefiltrată, cugetări exprimate fără prohibiție și muzică în stare nealterată.  

Într-o lume în care naturalețea și bunul simț riscă să devină niște amintiri, albumul timișorencei Ana Kui este o apariție interesantă. În principal, cee ace se regăsește aici se poate îngloba în balade pop, iar contrastul dintre „oldschool“ și „modern“ e adorabil, pe alocuri. 

Carevasăzică, melodiile compuse special parcă pentru sexul frumos ies la iveală încă din prima piesă, „Gânduri mici“ , care este un amalgam neobișnuit între piesele incluse în muzica ușoară românească din vremurile de dinainte de Revoluție și pop – ul care răsună în zilele noastre la posturile de radio. Lucrurile se schimbă brusc în cea de-a doua melodie, „Dacă am fi copii“, bucata asta reușind să spulbere aerul de nostalgie și să inducă sound-uri oarecum fresh, mai ales în „explozia“ din a doua jumătate a compoziției. Urmează alte două momente în care urechile sensibile la frumos vor fi încântate: Tu mă înveți și Scrisoare. 

O declarație de dragoste a la Direcția 5 dar cu beat-uri moderne își face apariția în „Nevoie de tine“, iar piesa „Criză“ aduce pentru prima oară în prim plan riffurile specific rock-ului. Balanța se înclină din nou pre latura mai sensibilă a muzicii în Oprește-te și Nu-l lăsa , aceasta din urmă cu al ei obsesiv „realitatea doare“ fiind un alt moment interesant. 

Pentru amatorii de rock există aici un punct  memorabil. Nu am idee dacă urechile obișnuite cu balade pop din categroia „de ascultat la focul din cabană cu iubita/iubitul“ vor gusta explozia de energie din „Lumi paralele“ (realizată alături de Dincolo de Ziduri), dar melodia asta are o alternanță cât se poate de sănătoasă între sound-uri agresive și pașnice și emană un aer fresh. În caz că asculți doar această piesă și ești fan de Rammstein (de exemplu), cu siguranță vei avea o surpriză ascultând restul melodiilor de aici. În mod normal, oamenii deschiși la diversitate stilistică muzicală pot aprecia „ghiveciul“ de genuri așezate pe același album, dar grație faptului că trăim vremuri „noi“, s-ar putea ca unii să nu guste așa ceva. Albumul se încheie într-o notă de sensibilitate maximă cu piesa Zi de toamnă,. 

Dincolo de vocea Anei Kui (care s-a făcut remarcată alături de Beck Corlan și Marta Cotuna prin celebrul viral cu „Istoria muzicii românești“), orchestrațiile celor zece piese sunt corecte, iar ideile țesute aici au toate șansele să fie înțelese pe deplin doar dacă beneficiează de atenția completă a ascultătorului. 

Cârcotașii ar putea remarca pe bună dreptate că în comparație cu ceea ce se produce în materie de pop music pe tărâmuri internaționale, orchestrațiile de aici nu se ridică la categoria „waw“. Dacă privim în ograda muzicii pop românești, unde majoritatea produselor din această categorie  suferă de lipsă de naturalețe și originalitate, lucrurile stau altfel și conferă acestui album mențiunea de „start promițător“. Se simte de la distanță că autoarea acestor gânduri muzicale nu vrea să demonstreze ceva anume, ci doar să exprime niște sentimente care ne preocupă pe toți. Drept urmare debutul discografic semnat Ana Kui este genuin, curat și pur. 

Bicep - Bicep

                                              

Fără îndoială că în zilele noastre e foarte greu să scoţi o muzică categorisită de urechile avizate drept „originală“. Nu doar din cauza că în orice stil muzical au apărut în ultima vreme „tone“ de creaţii care mai de care mai experimentale ci şi fiindcă în vremurile noastre ideea de „concept“ este tot mai precară. Iar atunci când vorbim de muzică electronică, lucrurile se complică şi mai mult, căci graţie tehnologiei actuale avem parte de aşa – zis muzicieni la fiecare colţ de stradă, iar o puzderie de albume seamănă cu „ceva“.

De la distanţă, albumul de debut al duo-ului irlandez Bicep pare a se încadra perfect în categoria descrisă mai sus: aceea a discurilor „trase la indigo“. Cu influenţe puternice din muzica electronică a anilor 90 şi track-uri executate impecabil din punctul de vedere al producţiei muzicale, piesele discului nu reuşesc să te atingă la o primă ascultare. Nu au nimic care să te facă să exprimi „waw“. Sunt un amestec ingenios de house, jungle breaks şi atât de binecunoscutele ritmuri de drum machine Roland 808 sau sound-uri disco. Adevărata valoare a albumului vine însă atunci când ai curiozitatea să asculţi piesele acestea cap – coadă, fiindcă conceptul irlandezilor capătă contur odată ce eşti familiarizat cu compoziţiile. Poţi avea surpriza să descoperi arome de Kraftwerk în „Kites“ sau minunatele acorduri ale celor de la Bianco de Gaia în „Rain“. Cireaşa de pe tortul numit Bicep rămâne fără îndoială „Aura“, o piesă care a făcut furori pe multe ringuri de dans din întreaga lume şi care un feeling aparte. Fiecare dintre cele 12 piese de aici au un aer aparte şi te pot duce cu gândul la diverse amintiri. Chiar şi Vespa, piesa de 90 de secunde care mie mi-a adus aminte de superba nebunie psihadelică a celor de la Yazoo numită I Before E Except After C .

Deşi ocoleşte cu bună ştiinţă „tendinţele 2017“ din muzica electronică, albumul Bicep este demn de fi declarat unul din cele mai interesante realizări ale anului. Asta pentru oamenii care ştiu să asculte fără prejudecăţi sound-uri electronice variate produse impecabil,. Pentru ei, discul ăsta „rupe“. Nu e neapărat pentru „prăjiţi“, carevasăzică. E frumos şi select. Executat cu bun simţ. E de neratat. 

Vama - Better

                                                   

Având în vedere faptul că trăim într-o lume „cu susu-n jos“, îmi voi lua libertatea de a începe recenzia celui de-al treilea album Vama cu finalul cronicii dedicate discului anterior al trupei, în care menţionam că „în cazul în care băieţii şi-ar face un update la ceea ce se poartă în 2012 în materie de rock, rezultatele ar putea fi spectaculoase“.


Chiar dacă niciodată nu am fost un fan înflăcărat al formaţiei care gravitează în jurul lui Tudor Chirilă, trebuie să recunosc că acest disc m-a surprins într-un mod plăcut. Principalul motiv este faptul că Vama a schimbat macazul. Indubitabil, vinovat este producătorul acestui album, britanicul James Lewis. Marea majoritate a celor 12 piese în limba engleză incluse pe acest disc emană un aer british, ocolind cu bună ştiinţă „brizbriz“-urile cu care ne-au obişnuit cei de la Vama. Nu ştiu dacă această îndepărtare de la artificiile muzicale care au creat semnătura „Vama“ va fi primită aşa cum se cuvine de fanii înflăcăraţi ai trupei. Desigur, vor exista mulţi cârcotaşi care vor repune pe tapet faptul că magia succesului Vama s-a datorat în primul rând textelor create „să fie pricepute de toată lumea“. Cert este că Vama a decis să schimbe reţeta de succes cu sound-uri mai actuale şi texte în limba lui Shakespeare, iar rezultatul acestui experiment va fi cunoscut doar peste o anumită perioadă.

Albumul porneşte la drum cu o piesă „şmecheră“ în care urechile ascultătorilor sunt burduşite cu un soi de dream pop – rock. „Summer Love“ înglobează elemente de synth – pop care îţi aduc aminte pe alocuri de Owl City (Firefly) şi devine pe final un soi de Artic Monkeys cu riff-urile murdare şi o energie de invidiat. Nu ştiu dacă piesa Burning Man are sau nu legătură cu celebrul festival american ci acelaşi nume, dar piesa explorează sound-ul „british rock“. Desigur, acele „oh – oh- oh“ – uri din refren nu au cum să nu te ducă cu gândul la Coldplay, dar una peste alta piesa se prezintă ca un pop – rock frumuşel.  Nici cea de-a treia piesă de pe acest disc nu are darul să te dezamăgească, căci Riding High (Into the light) pare a fi un amestec de One Direction meets Maroon 5. Bucăţele pop şi rock combinate cu niscaiva sound-uri reggae fac ca melodia să se înscrie în momentele inspirate de pe acest Better.

Primul pas mai puţin inspirat din acest disc soseşte odată cu „Start a fight“, dar situaţia se redresează rapid graţie melodiei  „London Feeling“, care are acel vino-ncoa care face diferenţa între piese „aşa şi aşa“ şi cele „bune“. După un intro care aminteşte de celebrele balade ale celor de la Dire Straits, piesa capătă „substanţă“ pe parcurs, fiind un amestec între baladele executate cu atâta măiestrie de Pulp, Blur sau Oasis. În vremurile lor de glorie, e bine de precizat.

„In the name of love“ oscilează în jurul unui refren din aceeaşi categorie Coldplay, iar binecunoscuta (deja) Memories Now nu se îndepărtează nici ea de această direcţie. Nu voi insista prea mult asupra unei alte piese care a reuşit deja să devină preferata fanilor trupei - Ghosts at War- căci imediat după această melodie, pe disc apare surprinzătoarea „A better man for you“. O compoziţie care amestecă la fix conceptul de baladă şi „putere“. „Cure K“ este un alt moment în care se vede cu ochiul liber (şi cu urechea spălată) schimbarea de macaz a celor de la Vama. Este o piesă pentru care discul ăsta merită o audiţie atentă. Vocea lui Tudor Chirilă devine de nerecunoscut graţie efectelor iar instrumentaţia bogată adaugă un plus de şarm. E genul acela de song care are toate şansele să îţi rămână în cap încă de la prima ascultare. Este cireaşa de pe tort, dacă mă întrebaţi pe mine. Penultima piesă Karma Game nu reuşeşte să inmpresioneze prea tare, iar finalul „Fingers and sin“ este singurul moment de aici care îţi aminteşte de vechea „Vamă“. Şi asta mai ales datorită instrumentaţiei. Care îţi readuce în cap piese de pe celelalte două albume ale trupei. Cum ar fi „Tata taie porcul“  sau „Să facem sex“....

Probabil că pentru unii faptul că trupa Vama cântă în engleză este o surpriză. Poate n-ar fi rău să ne amintim totuşi că prima piesă scoasă de Vama după despărţirea de fracţiunea „veche“ a fost Bed for love. Drept e, până acum trupa a cochetat sporadic cu „english language“, dar de acum încolo oamenii s-au hotărât : merg numai pe piese scrise în limba engleză. Cu care vor să cucerească lumea. Legenda spune că pentru acest disc, trupa Vama a compus peste 30 de demo-uri, iar producătorul britanic a decis cele 12 care s-au calificat. Şi că prima piesă a discului are nu mai puţin de nouă versiuni de mix. Dincolo de amănunte neinteresante pentru ascultătorul „average“, pasul celor de la Vama pare a fi un act de curaj. Fără a fi cârcotaşi, trebuie să amintim faptul că în Marea Britanie există aproape în fiecare cartier o trupă care „sună a Coldplay-Muse-Artic Monkeys“. Rămâne de văzut dacă gaşca lui Tudor Chirilă va reuşi să facă niscaiva valuri „dincolo“. Până una alta, avem de-a face cu un disc care după cum îi spune şi numele e „mai bun“ decât ceea ce am auzit până acum de la Vama. Sau ca să parafrazez melodia celor de la Daft Punk, albumul ăsta e „bigger, better, faster, stronger“.

Discul „Better“ va fi public începând cu data de 12 septembrie, iar lansarea oficială a acestuia se va produce cu un concert la Sala Polivalentă din Bucureşti, pe 12 octombrie.

Zucchero- Black Cat

Zucchero - Black Cat

Chiar dacă blogul de faţă nu este concentrat în mod uzual pe apariţiile din zona muzicală botezată „pop“, din când în când semnatarul acestor cronici mai „apleacă“ câte o ureche şi prin apariţiile din acest gen. Iar atunci când vine vorba de Zucchero, e musai să încep cu cuvinte de laudă. La şase ani distanţă faţă de ultimul său album Zucchero a revenit în lumina reflectoarelor cu un material discografic căruia cu greu poţi să îi găseşti vreun cusur. Şi asta, în mare parte fiindcă absolut toate piesele incluse pe Black Cat au substanţă. Fiindcă albumul acesta e o întoarcere la rădăcinile blues – rock ale italianului. Printre multele motive pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţiile melomanilor din lumea întreagă ar mai fi de adăugat faptul că albumul are trei producători muzicali din categoria „giants“: T Bone Burnett (care a mai colaborat cu Elvis Costello, Elton John, Tony Bennett) , Brendan O’Brien (răspunzător pentru Bruce Springsteen, Pearl Jam sau Bob Dylan) şi Don Was (cunoscut din opera unor The Rolling Stones, Iggy Pop sau Bob Dylan). Dacă peste toate acestea mai punem şi faptul că unul din oamenii care apar aici se numeşte Mark Knopfler (pe piesele “Streets of Surrender (SOS)” şi “Ci Si Arrende”, cred că alte explicaţii nu-şi mai au rostul. Şi ca un plus la toate acestea ar mai fi interesant de adăugat şi faptul că printre colaboratorii acestui disc este şi Măria Sa Bono, care a scris împreună cu Zucchero textul piesei Streets of Surrender, după tragedia din luna noiembrie a anului trecut din Bataclan Paris.



Prima piesă a albumului "Partigiano Regiano", are un debut cât se poate de surprinzător, cu un sound electronic izvorât parcă din visteria muzicii EDM. Din fericire e un start fals, căci în următoarele secunde un pian puternic se instalează la conducere. Şi fiindcă absolut toate compoziţiile incluse aici sună fără cusur, e clar ca lumina zilei că fiecare ascultător de pop – rock music va găsi ceva pe placul său pe Black Cat. Inevitabil, atunci când asculţi Zucchero, nu ai cum să nu te întrebi care e faza cu pop – ul imbecil care se promovează în neştire pe la noi. De ce la alţii se poate şi la noi nu? Şi dacă aveţi impresia că cei care ascultă aşa ceva nu mai ţin „pasul“ cu topurile actuale, vă înşelaţi oleacă. Şi asta pentru că albumul acesta a staţionat mai multe săptămâni pe poziţia întâi a clasamentului italian de vânzări de albume. Da, în 2016. E dovada că există muzică pop decentă şi acum.

Otherside - Neverending

                                          

Într-o piaţă muzicală atipică, aşa cum este cea românească, e destul de greu să fii obiectiv atunci când cineva iese din tipare şi reuşeşte să ofere publicului un produs bine gândit, realizat la standarde „normale“ şi care poate fi comparat cu orice produs din aceeaşi gamă din ţările unde muzica e altfel decât la noi. Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre proiectul numit Otherside, din start trebuie să precizez un fapt indubitabil: sound-ul acestor bucureşteni este unul cât se poate de „british“. Sau, ca să fiu mai exact, albumul Neverending, nu sună deloc a muzică românească. Cel puţin nu sună deloc asemănător cu ceea ce se difuzează ziulica întreagă la posturile comerciale  de tip „kitchefem“ din România. E mai degrabă un sound asemănător cu ceea ce poţi auzi pe BBC Radio One şi suratele de acest gen. Şi aşa, ajung din nou la constatarea, că - din păcate - la un sfert de veac după Revoluţia din 1989, o bună parte a albumelor produse în ţărişoara noastră au un sound aparte. Şi nu în sensul bun al cuvântului. Chiar şi piesele produse în România cu texte în limba engleză sună într-un anumit fel. Există desigur excepţii, iar cele zece piese incluse pe debutul bucureştenilor se numără cu siguranţă printre momentele alea în care eşti nevoit să exclami „aşa da“. Desigur, nu trebuie să uităm că sound-ul Otherside e unul fresh pentru piaţa românească de muzică pop. În momentul când e să compari materialul acesta cu ceea ce se face afară în acest domeniu, desigur lucrurile sunt un pic mai nuanţate. Dar hai să revenim la oile noastre şi la Otherside, fără îndoială una din cele mai plăcute surprize din zona muzicii „pop“ din ultima vreme. 

E foarte facil să afirmi că succesul se datorează vocii inconfundabile a la Weeknd a solistului Viky (cunoscut unora datorită fostului său proiect Viky Red). E un amestec de factori pentru care chestia asta sună bine. E mişto graţie felului în care se amestecă influenţele. Fie ele nu soul, funk, bass music sau altele. Compoziţiile au acel vino-ncoa necesar pentru ca piesele astea să îţi gîdîle plăcut urechile. Mai trebuie amintit şi masteringul. Aici, trupa stă din nou foarte bine, căci Neverending sună într-un mare fel, fără cusur. Dincolo de piesele care au fost promovate ca single-uri, printre surprizele acestui disc se numără „December“, o melodie unde apare şi Helen, un alt proiect autohton care promite cât se poate de mult pentru viitorul apropiat sau „No diggity“, unica compoziţie din repertoriul „evergreen“ de aici, care este o reorchestrare ingenioasă a celebrului hit cântat odinioară de Blackstreet, în special datorită acelei linii de bass care pur şi simplu te cucereşte din prima. Există şi momente mai „electronice“ unde băieţii folosesc sound-uri făcute celebre de Flume (de exemplu) şi per total acest „ghiveci“ cât se poate de trendy afară este cât se poate de gustos. Nu mai e un secret pentru nimeni că în vremurile noastre un remix bun la o piesă îţi poate aduce o bază de fani nebănuită. Ca o constatare, în timp ce video-urile de tip live session postate de cei de la Otherside pe Youtube au parte de câteva mii de vizualizări, remixul lui Pascal Junior la „Neverending“ are parte de aproape o sută de mii de vizualizări. Semn că piesele lor prind bine şi la segmentul de populaţie care consumă în cantităţi mari aşa numitul „deep house“ de pe la noi. Într-o ţară mai normală, Otherside ar avea parte de un exposure mult mai mare în mass – media. Binemeritat, dealtfel. La noi, treaba e alta, din varii motive. Ceea ce este important este că Otherside merg pe drumul lor. Şi o fac foarte bine. Chiar zilele acestea, vor scoate o piesă nouă, care nu e inclusă pe album. Albumul poate fi descărcat pe gratis, aici. Dar, dacă e să ascultaţi un sfat, mergeţi să îi vedeţi şi live. Concertul lor de zilele trecute din La Căpiţe,(în Timişoara) a demonstrat că Otherside poate fi un nume big pentru România. Poate cu niscaiva noroc şi pentru afară, unde băieţii îşi doresc să se lanseze cu adevărat. 

Ceu - Tropix

                                             

Cel de-al patrulea material discografic al cântăreţei braziliene Ceu face parte din discurile acelea „nebunatice“, în care influenţele tradiţionale se împletesc cât se poate de fericit cu armoniile unor stiluri muzicale cât se poate de moderne din gama trip – hop, reggae sau chiar „electronice“. Fără îndoială,  „ghiveciul“ acesta între tradiţional şi modern se regăseşte în destul de multe cazuri în zilele noastre, dar şarmul combinaţiei de faţă este asigurat de echipa de producători (printre care se numără şi clăparul Hervé Salters, cunoscut ca şi General Elektriks) şi de vocea inconfundabilă a artistei. 

Timbrul vocal al solistei prezintă unele inflexiuni care te duc cu gândul la Astrud Gilberto. Şi la o serfie de alte nume din bogata cultură muzicală a Braziliei. Melodia care deschide albumul „Perfume do Invisível“ este o excursie în lumea bossanova peste care sunt strecurate momente şmechere de electro şi arome de reggae. Alături de momente mai mult sau mai puţin previzibile, discul acesta oferă şi o surpriză de proporţii. E vorba de singura piesă care nu a fost compusă de Ceu şi care este o prelucrare izbutită după "Chico Barque Song.", o piesă din repertoriul trupei braziliene de post – rock Fellini. Un track care iese din zona „comercială“, care va fi savurat pe deplin de cei care caută cu tot dinadinsul sound-urile underground. “Etilica / Interludio“ se învârte în jurul unui pattern reuşit de funk, iar „Sangria“ îţi oferă un moment de relaxare cu ritmuri lente de bossa cum numai cineva din Brazilia poate să inventeze. “Rapsódia Brasilis,” are un iz puternic de muzică electronică şi încheie într-un mare fel compoziţiile acestui disc, care cuprinde şi momente din categoria de toate pentru toţi, ca de exemplu, "Amor Pixelado".

Pe alocuri „filmul“ care se derulează în faţa ascultătorului e un soi de Cocteau Twins îmbibat cu groove-uri latino. Tropix e albumul care te duce cu gândul la Copacabana şi vacanţă. Cockteil cu umbreluţe şi savoir vivre. Bucăţi muzicale din zona tradiţională braziliană şi undeva în fundal porţiuni de hip hop, pop, reggae, Afrobeat şi sound-uri electronice. O voce distinctă şi relaxare. 

Anna Meredith - Varmints

                                                 

Mai ştie oare cineva azi ce înseamnă muzică contemporană? Graţie numeroaselor experimente muzicale realizate în ultima vreme, termenul cu pricina a devenit cel puţin la fel de fad ca şi definiţia de rock alternativ sau electronic music. Albumul de debut al britanicei Anna Meredith ar putea fi un soi de muzică contemporană. Şi asta pentru că piesele care se regăsesc pe acest Varmints sunt la prima vedere o combinaţie ciudată între muzică clasică şi electronică. Două stiluri care aparent sunt ca apa şi uleiul. Desigur, de-a lungul vremurilor, mulţi artişti au abordat acest amalgam. Cu mai mult sau mai puţin succes. În cazul artistei britanice „salata“ cu pricina poate fi încadrată lejer la capitolul delicatese, din mai multe posibile motive. Unul ar fi acela că Anna Meredith se simte bine în ambele ipostaze. Artista a devenit cunoscută prin participarea ei în din BBC Scottish Symphony Orchestra şi Sinfonia VIVA. Pe lângă asta, a compus diverse chestii clasice, dar a cochetat adesea şi cu sound-urile electronice. Carevasăzică, ştie să facă switch-uri superbe între cele două stiluri. Dar asta nu e tot. Căci, Varmints are arome de folk. Ba chiar şi de rock. Presărate cu beat-uri folosite îndeobşte de artişti de genul Caribou. Toate acestea adăugate într-un aluat de muzici clasice copt cu mare grijă în laboratorul personal al artistei. Poate ar mai fi de adăugat şi faptul că muzica asta e undeva între casual şi haute couture. Are destule perle şi pentru cei care caută cu tot dinadinsul originalitatea dar nu poate fi neglijată nici de către aceia care caută lucrurile mai simple şi relaxate.


Varmints începe într-un mare fel cu Nautilus, o piesă care are vreo patru anişori vechime, dar care trasează cât se poate de exact drumul pe care păşeşte artista britanică. Într-un interviu acordat site-ului diymag, creatoarea acestui album sublinia faptul că ea nu compune pastişe. „Nu încerc să scriu versiuni ale unui cântec. Cred că au ieşit aşa cum trebuie. Fiecare cântec are ceva al lui, care m-a făcut să-mi doresc să-l compun“ spunea Anna Meredit, care în trecut a compus printre altele şi Concerto for Beatboxer and Orchestra (o colaborare cu Shlomo). Single-ul Taken este un alt moment care zugrăveşte pe deplin multitudinea de influenţe ale artistei. Sintetizatoarele sincopate dublate de incursiunile chitaristice a la Nirvana sunt combinate cu voci din zona art – pop într-un mod cât se poate de izbutit şi conferă melodiei un aer aparte. „Nebuniile“ experimentale sunt combinate cu momente din zona de confort a muzicii clasice (Lost Rose). Vocea artistei care se face auzită în Something Helpful aminteşte de vremurile folk ale muzicii britanice, în timp ce R – Type oscliează undeva între dance, clasic şi rock. Există şi momente apropiate de muzica pop a vremurilor noastre (Dowager, de exemplu), iar The Vapors este o excursie de aproape şapte minute în lumea plină de mistere a artistei britanice, cu dese incursiuni în muzica clasică dar şi percuţii cât se poate de impresionante, care nu se regăsesc de obicei în această zonă. Ghiveciul acesta de stiluri este cât se poate de reuşit în acest caz şi oferă ascultătorilor open – minded o experienţă de zile mari. Categoric, Anna Meredith este o vizionară. Pe parcursul albumului ei de debut ai impresia că asisţi la o „înfruntare a titanilor“. Una în care nu există un verdict final.  Folk-ul se ia la trântă cu bass music, iar în celelelte reprize asişti şi la meciuri între dance şi rock, dar influenţele clasice nu au adversar p-aici. Diversele „direcţii“  fac din acest Varmints o audiţie mai mult decât agreabilă. Indubitabil, este unul din cele mai interesante albume ale anului în curs.

Essaie Pas - Demain Est Une Autre Nuit

                                         

Scena canadiană de muzică reflectă cât se poate de exact diversele influenţe care au cizelat naşterea acestei ţări. Alături de rădăcinile americane şi franceze, aici se regăsesc o sumedenie de alte „arome“, iar de-a lungul vremurilor acest fapt a fost demonstrat de o serie de nume care au devenit cunoscute worldwide, cum ar fi Guy Lombardo, Paul Anka, Neil Young, Rush, Celine Dion sau Michael Bubble. Dincolo de scena „mainstream“, Canada oferă o serie de delicatese sonore şi-n zone mai puţin vizibile la export, dar care alcătuiesc o scenă underground cât se poate de solidă. Alături de Austra sau Trust, scena „electro“ din această ţară e reprezentată şi de Essaie Pas, un nume relativ nou pentru melomanii europeni, dar care a editat în ultimii cinci ani câteva release-uri remarcabile. Marie Davidson şi Pierre Guerineau au debutat pentru DFA Records cu acest material discografic care nu trebuie să lipsească din colecţia niciunui meloman îndrăgostit de soundscape-uri post – industrial şi cold – synth – wave. Desigur, posibilele etichete care se pot lipi de acest produs sunt multiple. Aş putea spune că familia Essaie Pas (cei doi sunt căsătoriţi) compune o filă aparte în minimalismul muzicii electronice. Sau că unele piese amintesc de electro – disco sau de frumuseţea beat-urilor etalate printre alţii de Factory Floor. Frumuseţea pieselor este completată şi de armonii care amintesc pe alocuri de synth – pop –ul anilor 80, atât de bine creionat de Human League, de exemplu.

Discul acesta este unul remarcabil mai ales datorită faptului că încalcă cu bună ştiinţă graniţele stilistice ale muzicii. Are porţiuni de EBM, nebunii din epoca „early techno“, picături de post – industrial şi doze serioase de muzici de film specifice producţiilor „noir“. „Demain Est Une Autre Nuit“ deschide acest material cu o odisee spaţială care îţi aminteşte de filmele lui Stanley Kubrick sau Andrei Tarkovsky. Următorul moment al acestui disc “Depassee par le fantasme” continuă linia „rece“ a synth-urilor care îţi provoacă fiori, dar adevăratul moment de graţie în această primă parte a albumului este Retox, unde vocea solemnă a lui Pierre reuşeşte să creeze o atmosferă cât se poate de interesantă. Sound-ul este completat cu vocea solistei şi piesa „prinde“ încă de la prima audiţie. „Carcajou“ - prima piesă compusă de cei doi artişti - are un groove cât se poate de cosmic şi arome de Vangelis pe alocuri. Cu totul alte sound-uri apar în „Le Port du Masque Est de Rigueur“, un electro – pop hipnotizant. Diversitatea influenţelor este prezentă şi în Facing The Music, cea mai experimentală piesă a albumului, o combinaţie superbă între minimalismul celor de la D.A.F. şi experimentele celor de la LCD Soundsystem. Revenind la momentele niţel mai catchy, merită să amintim debordanta Lights Out, care te cucereşte din prima. Şi pentru că orice disc „misterios“ trebuie să beneficieze de un final aprte, piesa „La Chute“ are menirea să te teleporteze într-o cameră unde diapozitivele de pe ecran îţi creează un sentiment aparte. „Demain Est Une Autre Nuit“ este un disc de colecţie, care constituie un adevărat tiramisu pentru urechile celor care gustă synth-urile minimale. Singurul minus al acestui album este faptul că cele opt piese însumează numai 36 de minute de audiţie.

Savages - Adore Life

                                         

Deşi în materie de post – punk s-au spus foarte multe în cursul ultimelor decenii, din când în când „pe radar“ apare câte o gaşcă care reuşeşte să „reinventeze“ gaura de la macaroană şi să ofere publicului un produs cât se poate de „fresh“. Exact aşa cum este cel de-al doilea album al fetelor care alcătuiesc formaţia britanică Savages, care au făcut oareşce furori şi cu debutul lor de acum trei ani numit Silence Yourself. De această dată, Jehnny Beth (voce), Gemma Thompson (chitară), Ayse Hassan (bass) şi   Fay Milton (tobe) au intrat în atenţia melomanilor din lumea întreagă cu un album post – punk concentrat asupra temelor reprezentate de dragoste, o chestiune destul de neobişnuită pentru genul muzical abordat. Nu ştiu exact care sunt ingredientele care reuşesc să facă acest disc unul memorabil. O fi faptul că fetele par a fi cât se poate de sincere. Sau simplitate enervantă pe alocuri a compoziţiilor. Sau poate energia degajată de compoziţiile de aici. Cert este că de multişor nu am mai avut parte de un post – punk atât de furios şi concentrat deopotrivă.

Un alt lucru cât se poate de neobişnuit este faptul că producătorul acestui album este danezul Trentemoller. Da, acel artist care în 2013 a cântat în deschiderea concertelor Depeche Mode şi a cărui muzică eminamente electronică a fost inclusă în peliculele unor regizori ca  Oliver Stone, Pedro Almodóvar sau Jacques Audiard. În cadrul unui interviu acordat revistei britanice Uncut, solista trupei, Jehnny Beth (care e franţuzoaică, dealtfel) a fost întrebată de ce a ales ca acest disc să fie mixat de către un producător de muzică electronică. „Câteva lucruri au fost atractive. El nu este un om care mixează în mod tradiţional discuri de rock an roll, vine din aria muzicii electronice dar are cunoştinţe vaste despre chitară. Ce a fost cel mai atractiv a fost faptul că am lucrat cu cineva din generaţia noastră. Trupele adesea colaborează cu ingineri de sunet old school care au scris istoria rock+ului. Dorinţa noastră este să lucrăm cu oameni dintr-o generaţie care merge înainte cu noi, nu cu cei din trecut“, a fost răspunsul ei. Fără îndoială şi acest amănunt face ca acest disc să sune „altfel“.


În piesa care dă titlul acestui album de excepţie, cele patru fete cercetează anxietăţile care definesc specia umană întrebându-se cît se poate de retoric „Is it human to ask for more? Is it human to adore life?“. Pe parcursul discului, sonorităţile sunt cât se poate de crude şi cocolesc adesea sound-urile „şlefuite“ cu care ne delectează de obicei formaţiile atunci când aruncă pe piaţă un album. Pe piesa “The Answer” solista Beth ne explică o filozofie de mare efect în versurile “If you don’t love me, don’t love anybody.” Iar în anumite momente din „Surrender“ fetele reuşesc să readucă în atenţie riff-urile nervoase a la Sonic Youth. Majoritatea pieselor din Adore Life sunt teribil de directe iar textele ocolesc cu bună ştiinţă metaforele, pentru a crea un disc cât se poate de „crud“, care evocă realitatea fără retuşuri a zilelor noastre. Un moment deosebit este şi I need something new, o compoziţie care trece printr-o serie de stări şi în care interpretarea vocală îţi poate aminti de Lene Lovich, de exemplu. Deosebit de brutală şi agresivă e T.I.W.Y.G. (prescurtarea de la “This Is What You Get) în care  se simte influenţa celor de la Atari Teenage Riot. Fără îndoială, acest disc nu este recomandat acelora care sunt în căutare de muzică „de entertainment“. Unul din lucrurile care separă acest disc de multe alte albume din branşa post punk este faptul că per ansamblu, mesajul este pozitiv. Nu degeaba încă din prima piesă a disculuzi ni se spune că Love is the answer. Recomand cu cea mai mare căldură tuturor celor interesaţi de muzică furioasă şi energică. Fie ei rockeri sau punkeri. De ascultat pe repeat, spre disperarea vecinilor cantonaţi în muzică de genul bubble – gum.

Hinds - Leave me alone

                                          

Ştim cu toţii expresia „Nu judeca o carte după copertă” (Don’t judge a book by its cover). Atunci când vine vorba de muzică, uneori coperţile reuşesc să puncteze cât se poate de exact produsul final. E cazul tabloului de faţă. Unde patru fete cucuieţe din Madrid exprimă pe deplin sound-ul. E exact ceea ce trebuie în cover-ul albumului de debut Hinds, „Leave me alone“. Dacă n-ar fi vorba de garage şi punk – rock, coperta asta ar ilustra perfect conceptul timişorenilor de la Genius, cel cu „bere, whisky şi femei“. Din fericire, alcoolul şi femeile rămân în ecuaţie, dar muzica e alta. Adesea lo fi, predominant gălăgioasă, cu acorduri punk şi garage dar şi cu momente surf sau chiar porţiuni extrase parcă din visteria Beach Boys.

Povestea trupei spaniole a început sub numele de Deers. Graţie faptului că o trupă canadiană numită Dears a făcut o plângere visavis de titulatură, fetele s-au transformat în Hinds. Oficial, fetele îşi trag seva din nume ca The Black Lips sau Mac Demarco. Dar, ca şi în multe al,te cazuri, ascultătorul poate descoperi o serie de alte posibile referinţe. Cum ar fi Sleater-Kinney. Sau multe altele. Dincolo de stiluri, muzica asta e din categoria „happy rock n roll“. Oscliează adesea între un jam sesion executat după câteva lăzi de bere consumate la foc automat şi chestii „serioase“ pentru urechi pretenţioase. Şi tocmai din acest motiv, are un şarm aparte. .

Prima piesă a albumului „Garden“ pare a fi scoasă dintr-un jukebox atemporal dar are mult „lipici“ fiindcă compoziţia îţi dă aripi. „Fat Calmed Kiddos“ are parte de nişte chitări efervescente şi un text care descrie cât se poate de exact mesajul de voie bună şi alcool: „texting me while you were drunken“. „Warts“ spune povestea unei tipe care se comportă cât se poate de nebunatic. Dincolo de tema uşor „fumată“ melodia oferă o succesiune de acorduri care sunt de neuitat şi graţie vocilor care sunt cât se poate de naturale. Mai ales atunci când auzi “la la la” care devine mai târziu “bara bara bara ba pa”. 

Unul din momentele mai apropiate de punk este „Castigadas En El Granero“ care excelează din nou atât datorită chitărilor cu reverb dar şi fiindcă vocile fetelor par a fi alandala. La fel ca şi textul: "All I see is a big cow/ And now I'm eating all your corn.". „Chili Town’, e o altă piesă care reuşeşte să adune laolaltă diversele influenţele diverse ale celor patru fete din Madrid. Şi să nu uităm de text, căci  „I am stealing your cigars / Just 'cause they're closer than mine/You're having too much light,/ You're missing the disguise/ You're in my hands now/ I am flirting with the sky“. „Bamboo“ pare a fi extrasă dintr-o compilaţie care reune;te cele mai obscure piese americane ale anilor 70. 

Cuvintele adaugă un şarm aparte şi în ‘And I Will Send Your Flowers Back’ o piesă din seria doo – woop în care tema principală se învârte în descrierea unei situaţii naşpa. Sau după cum spun ele “fucked-up mess”.  ‘I’ll Be Your Man’, e cea mai serioasă compoziţie a acestui debut, unde ascultătorul poate descoperi chiar şi nişte influenţe Velvet Underground pe ici pe colo. Se prea poate ca pe alocuri, stilul de cântat al acestor spanioloaice să-ţi aducă aminte de unele nopţi de karaoke unde o grămadă de oameni beţi încearcă să cânte melodii cu texte arhicunoscute. Dincolo de toate, Hinds oferă piese îmbibate cu mult alcool şi nebunii garage şi punk – rock. Piesele sunt contagioase şi pline de enrgie, fiecare dintre ele insuflându-ţi sentimentul de party. Ceea ce, la urma urmei, e cât se poate de bine. Căci asta e menirea rock-ului adevărat. 

David Bowie - Blackstar

În timp ce am ascultat cu urechile ciulite cel de-al 25-lea album al lui nea Bowie, Blackstar, mi-am adus aminte de o ştire recentă despre un preot filipinez care a ţinut slujba din Ajunul Craciunului mişcându-se rapid prin biserică pe o placă electrică hoverboard. Unii au lădat ideea, dar mai-marii bisericii catolice au decis să-l suspende provizoriu, considerând că preotul a arătat lipsă de respect faţa de menirea sa. Blackstar poate fi încadra în acelaşi film, căci noul lui album este la fel de neobişnuit ca şi gestul preotului din Filipine. Fiecare piesă de pe Blackstar  conţine ciudăţenii cu nemiluita. Dar, oare mai trebuie să ne mirăm? Defel. Fiindcă vorbim de omul care în debutul albumului său din 1969 avea o piesă numită „ciudăţenii spaţiale“ (Space Oddity). 

Una din surprizele acestui album este prezenţa lui Donny McCaslin. Care împreună cu trupa lui are un rol cât se poate de esenţial în desfăşurarea sonoră a treburilor de pe aici. Printre colaboratorii care se regăsesc în cele şapte piese se numără şi James Murphy din LCD Soundsystem, care face percuţie la două piese. Dincolo de piesa care dă titlul acestui disc, care are o doză de nebunie de nedescris, un alt moment şod este „Sue (Or in a season of crime)“. Iniţial melodia a apărut pe discul „Nothing has changed“, cu orchestraţia realizată alături de Maria Schneider Orchestra. De această dată, piesa are un oarecare aer de postmodern jazz peste care sunt presărate nişte sound-uri din categoria Nine Inch Nails. Efectele aruncate pe parcurs sunt cât se poate de antrenante, iar sound-ul spaţial creat este unul memorabil. Girl Loves Me e o piesă care ar putea fi inclusă oricând pe o compilaţie cu „real murder ballads“ şi aminteşte pe alocuri de creaţiile din aceeaşi oală semnate Nick Cave, iar Lazarus păstrează aceeaşi nuanţă fiind îmbogăţită însă de excelentele incursiuni jazzy ale saxofonistului Donny McCaslin.

Conform unui articol apărut în revista Uncut, printre cei care au avut o influenţă în naşterea noului album David Bowie se numără Kendrick Lamar şi Death Grips. Probabil că afirmaţia asta e doar un cârlig de marketing. Căci Blackstar e de câteva ori mai interesant decât „mult – fumatul“ Kendrick Lamar (a cărui „capodoperă“ To Pimp A Butterfly,  nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic). Fără îndoială, David Bowie e un nume care-şi permite orice. Ar putea chiar să scoată un album precum cel editat de Chris Watson - El Tren Fantasma, care descrie sonor o calatorie cu trenul prin Mexic, plină de mister şi senzatii inedite. Fără să fie nevoit să mai demonstreze ceva, cu o carte de vizită care vorbeşte de la sine, artistul reuşeşte să lovească din nou cu un disc solid, bine gândit plin de amănunte interesante, care alcătuiesc un întreg mirific. Aparent, ideea emanată de Blackstar e „îndepărtarea“ de rock. Şi totuşi nu e aşa, căci  ultimele două piese de aici demonstrează că omul acesta rămâne şi în aria „clasicilor“. În finalul “I Can't Give Everything Away” auzim singurele riff-uri de chitări clasice. Dar pe lângă asta, albumul ăsta are un iz puternic de „something special“. Dincolo de toate, adevăratul motiv pentru care omul ăsta merită reverenţe adânci este că la vârsta de 69 de ani David Bowie nu e cantonat defel în cutumele pe care le au alte staruri mondiale la această vârstă. David Bowie are de toate: e bizar, plin de ciudăţenii şi reuşeşte să surprindă la orice vârstă. E altfel. Şi pentru asta, e iubit de milioane de fani din lumea întreagă. Iar Blackstar merită să fie ascultat cu atenţie, fiindcă oferă multe recompense urechilor care se dau în vânt după construcţii sonore complexe. Care în lumea de azi pot fi categorisite şi „ciudăţenii“. Albumul apare oficial în 8 ianuarie. De ziua lui Nea Bowie. La mulţi ani!

Paolo Profeti European Collective - Waiting for Bucharest

Cele zece piese incluse pe acest album realizat de un colectiv de muzicieni români şi italieni (nouă, dacă e să luăm în considerare faptul că piesa Sguardo Asospeso e prezentă în două variante) oferă melomanilor pasionaţi de jazz o reală desfătare sonoră. Produs de casa de discuri Fiver House Records, albumul a fost înregistrat în luna martie 2015 alături şi de invitaţii Cristian Soleanu şi Bucharest Jazz Orchestra. Compoziţiile sunt inspirate dintr-un univers de referinţă amplu: tradiţie europeană, ca de exemplu în prima parte a piesei Waiting for Bucharest, sau ca în Sisli Camii, piesă de inspiraţie mediteraneană (să nu uităm că Paolo este de origine siciliană), ori Danza nel Mondo, care aminteşte de muzica populară italiană, dar şi de matricea Coltrane-iană, ca în Sguardo Sospeso sau în ultima secţiune din Waiting for Bucharest, dar şi de sonorităţi de genul Billy Strayhorn, ca de exemplu în balada Lost Eyes in Wonderland. 

Bine inserat în scena românească de jazz, Paolo Profeti este membru al Bucharest Jazz Orchestra (“BJO”), condusă de trompetistul Sebastian Burneci, cu care a participat la Bucharest Jazz Festival 2014. BJO au lansat recent albumul “Povesti din Bucuresti” (Fiver House Records, 2015). Paolo cântă de asemenea cu Big Band Radio, condusă de Ionel Tudor şi colaborează de asemenea cu muzicieni de jazz consacraţi precum Mihai Iordache, George Natsis, Vlad Popescu, Sorin Romanescu, Nicolas Simion, sau Mircea Tiberian. Discul a fost înregistrat în componenţa Paolo Profeti – saxofon, Davide Incorvaia - pian, Cristiano Da Ros – contrabas, Alessandro Rossi – tobe, Soprin Romanescu – chitară şi Florian Radu – trombon. 


Waiting For Bucharest merită ascultat de mai multe ori, fiindcă la o primă audiţie ascultătorul nu reuşeşte să „proceseze“ multitudinea de informaţii prezente aici. Merită să asculţi piesele astea cu mare atenţie, căci de multe ori „fineţurile“ sonore devin perceptibile  doar după o primă audiţie „pe fugă“. Atât din punct de vedere muzical cât şi stilistic, albumul propune o paletă largă de arome sonore. Chiar dacă piesele abordează stiluri diferite, ca şi întreg discul nu e o „salată“, fiindcă piesele au un fir care le leagă. Orchestraţiile sunt interesante şi multiple şi discul „curge“ cât se poate de natural. Printre cele mai reuşite momente ale discului se numără „Milano Bucureşti doar dus“, care are parte de un groove cât se poate de antrenant dar oferă destul „spaţiu“ separat şi pentru saxofonul lui Paolo.Discul a avut deja parte de concerte de lansare în mai multe oraşe din ţară, iar cei care au experimentat piesele acestea live au descoperit un proiect bine închegat, care construieşte stări de bine în rândul melomanilor.  Recomand cu căldură audiţii multiple ale acestui disc tuturor celor care consideră că „the music is magic“. 

Mircea Tiberian / Toma Dimitriu - The Pale Dot

Una din multele probleme cu care se confruntă aşa – zisa industrie muzcială din ţărişoara noastră este lipsa albumelor scoase de artiştii români. E drept, există unele genuri care stau mai bine la acest capitol, dar atunci când ne referim strict la jazz, situaţia nu e deloc îmbucurătoare. În acest caz, avem de-a face cu un material discografic înregistrat de unul din cei mai cunoscuţi artişti ai acestei felii din ţara noastră, Mircea Tiberian, care alături de tânărul pianist Toma Dimitriu, încă student la Prins Claus Conservatorium, din Grœningen, Olanda, a scos un album la două piane. The Pale Dot este un disc editat de Fiver House Records în care melomanii au parte de o „conversaţie“ între doi pianişti, o formulă destul de rar întâlnită pe meleagurile noastre, care va face deliciul amatorilor de jazz.

„Albumul oferă o paletă largă de contraste. De la frumoasa baladă Dragonfly Blues, Habanera – de inspiraţie cubaneză, până la Restless Needle sau Time Capsule, care aduc culori expresioniste, ascultătorii se vor lăsa purtaţi în călătoria noastră muzicală plină de... evenimente“, spunea într-un interviu acordat celor de la Şapte Seri, tânărul muzician. Acest album a fost înregistrat în data de 19 august la Universitatea de Muzică din Bucureşti, iar de partea de înregistrare , mixaj şi master s-a ocupat timişoreanul Uţu Pascu, cunoscut şi graţie colaborării lui cu cei de la Blazzaj. În ceea ce priveşte cele nouă piese incluse aici, cu sigurnaţă fiecare meloman de jazz va regăsi arome cât se poate de interesante. Interesantă este şi includerea în booklet-ului acestui disc a unui poem de Ioan Es Pop. Alegerea acestui poem pentru a fi inclus în cărticica albumului a fost făcută pentru a sublinia întrepătrunderea poeziei cu jazz-ul. „Ioan Es. Pop e unul dintre cei mai autentici poeţi români în viaţă. Am privilegiul să fim prieteni şi nu e prima oară când folosesc poeme ale unor poeţi contemporani pentru a exprima cât mai plastic un mesaj. Cred că poemul pe care l-am ales din poezia lui Pop înlocuieşte cu succes un booklet explicativo-analitico-descriptiv“, declară Mircea Tiberian. Ascultarea acestui disc înlocuieşte cu succes orice recenzie consacrată acestui album, deci go on, listen to the music!

VA - Colectiv O Mare Scenă

Ascultând cu atenţie piesele incluse pe compilaţia „Colectiv O Mare Scenă“ ai ocazia să iei pulsul „underground“-ului autohton. Sau cel puţin a unei părţi a acestei „felii“, cea care se regăseşte în zonele hip – hop, alternative – rock şi „electronica“. Trebuie menţionat de la început că discul acesta are un scop umanitar. „Colectiv a fost casa muzicii alternative, un loc construit pe schimbul dintre artişti şi fani, în care fiecare tabără a oferit tot ce-a avut mai bun celeilalte, acelaşi schimb care a ţinut în viaţă o cultură. Prin Colectiv, cele două tabere au devenit una singură. Acum, această tabără continuă să ofere tot ce are mai bun acelora dintre noi care au nevoie de ajutor. Artiştii care au urcat pe scena Colectiv le donează acestor oameni bunul lor cel mai de preţ – muzica. Cu ajutorul vostru, încercăm să strângem fonduri pentru cei răniţi în incendiul din 30 octombrie. Credem că fiecare faptă bună atrage după sine o alta. Prin urmare, noi, artiştii, vă oferim spre download gratuit acest material muzical comun, cu rugămintea de a duce şi voi mai departe această iniţiativă, făcând o donaţie pentru cei care au acum nevoie de sprijinul nostru“, spun realizatorii acestei compilaţii. 

Fiind vorba de o iniţiativă de suflet, nu ne rămâne decât să urmăm rugăminţile realizatorilor acestei compilaţii. Care, by the way, are parte şi de o serie de surprize plăcute. Printre care se numără piesa „Original“ (Macanache cu DJ Sfera), „Pac, pac“-ul timişoreanului K-lu şi superba „Noon Moon“ a lui Silent Strike. Un moment muzical aparte este adus de Nopame care cu piesa „Wolves Of Bucharest“ reuşeşte să îmbine la fix sound-urile de jazz, funk şi electronice, iar cei de la Grimus cu We dont live here adaugă şi ei un plus de şarm acestui album.  Tot la momentele de reţinut se încadrează şi „Semnale“-le celor de la Şuie Paparude. Pe compilaţie se mai regăsesc piese semnate de DJ Undoo, Flou Rege, Chimie, Les Elephants Bizarres, Luna Amară, Raku, Alen & Kepa, ROA, Cred că sunt extraterestru, Coma, Fraţii Grime, Nwanda, The Bridge Comitee, The Dream Diggers, şi Dash. Discul se poate descărca gratuit de aici iar donaţiile se pot face în contul Fundaţiei Estuar, specificate aici. 

Vali Sirblues Racila - Stay Styx-ed to the blues!

Prin definiţie, există câteva stiluri muzicale care nu vor ajunge niciodată să fie gustate de spectatorii fideli ai emisiunilor lui Măruţă sau Capatos. Unul dintre acestea este blues-ul acustic. Unul din puţinii exponenţi ai acestui curent muzical din România este Vali „Sirblues“ Răcilă. Care explică alegerea făcută cât se poate de sincer: „Cânt blues-ul tradițional acustic pentru că nu este îndeajuns promovat sau nu așa cum ar fi de dorit, cânt în fața publicului tocmai pentru ca vreau să le arăt oamenilor câteva dintre pietrele prețioase pe nedrept uitate, să le ofer cumva o alternativă la ceea ce primesc din belșug pe toate canalele TV sau posturile de radio, pe stradă, în mașină sau de la fereastra vecină“. Pentru cei care au avut ocazia să asiste live la vreunul din concertele acestuia, e cât se poate de clar că apariţia acestui disc este o iniţiativă demnă de remarcat. Şi pentru ceilalţi poate fi o audiţie mai mult decât interesantă. E un album de colecţie pentru orice meloman din ţara noastră, fiindcă creionează cât se poate de exact evoluţia unui artist care merită mult mai multă atenţie din partea publicului autohton.

Se prea poate ca unii dintre voi să fi ascultat discul Handmade Blues, realizat de Vali Răcilă alături de Raul Kusak şi produs de Nicu Alifantis. Care cuprinde o serie de evergreen-uri, inclusiv şarmantul „Is that a monkey you got?“ Ei, bine, de această dată, melomanii au parte de un disc solo, care s-a născut graţie unui timişorean plecat în capitala Austriei şi care a devenit şi producătorul acestui material. E vorba de Alin Mihoc şi Asociaţia Culturală Kabaitan, sub umbrela căreia s-au desfăşurat o serie de evenimente de nota zece la Viena. Albumul a fost înregistrat în capitala Austriei de Peter Muller şi a apărut la casa de discuri austriacă Styx Records şi îi are ca invitaţi pe Martin Pyrker (pian) şi acelaşi Peter Muller (la tobe) şi cuprinde 16 piese. 

Printre care se numără şi superba "Sitting on Top of the World", o baladă care a intrat în categoria standardelor din umbrela American Music. Compusă de Walter Vinson şi Lonnie Chatmon în anii 1930 şi care a mai fost redată publicului din lumea întreagă prin interpretările unor artişti ca . Willie Nelson, Jeff Healey, BB King, Jack White, Bob Dylan, Cream Howlin Wolf, Ray Charles sau Les Paul. O altă piesă cu lipici este „Viola Lee Blues“ , o compoziţie născută în 1928 care a devenit cunoscută decenii mai târziu şi datorită variantei realizate de Greateful Dead. Aprecierile nu se opresc aici fiindcă fiecare din cele 16 track-uri incluse aici reuşeste să inducă o stare de bine oricărui ascultător pasionat de muzică „cu rădăcini“ puternice. Albumul „sună“ cât se poate de curat iar muzicianul care este totodată şi un apreciat socio-psiholog. dă totul din el. Din loc în loc eşti „tratat“ cu sound-uri mirifice provenite de la legendara chitară de 112 ani a artistului, dar şi de celelalte instrumente care reuşesc să creeze o construcţie solidă, colorată cu sunete tradiţionale. Albumul poate fi cumpărat de aici.

C Duncan - Architect

Chiar dacă pe zi ce trece creşte periculos de mult numărul artiştilor care îşi etichetează muzica drept „eclectică“, tot mai rar găsesc lucruri surprinzătoare prin avalanşa de apariţii discografice care se revarsă constant peste noi. Adevărul e că prin această mare infinită de discuri care apar zi de zi, e tot mai greu să ai un „filtru“. Să asculţi ceea ce merită, să cerni grâul de neghină. Compozitorul scoţian Chris Duncan reuşeşte pe deplin să fie surprinzător cu debutul său discografic. Spre surprinderea multora, a fost remarcat de juriul care alcătuieşte anual lista de nominalizări pentru premiile Mercury din Marea Britanie. Albumul Arhitecture are serioase doze de originalitate în primul rând pentru că amestecă aromele muzicii clasice cu „cărligele“ muzicii denumite „pop“. Şi mai interesant este că această nebunie sonoră care prezintă ascultătorului inclusiv inflenţe psihadelice, generează un soi de dream – pop care e greu încadrabilă  în standarde.

Muzica scoţianului poate fi numită oricum: folktronica (o frumoasă găselniţă a criticilor muzicali care descrie amestecul de folk şi efecte electronice) sau chiar melancolic – pop. Ceea ce este cert, este că indiferent de ce particulă ai vrea să lipeşti de piesele astea, e greu să nu fii iremediabil îndrăgostit de compoziţiile tânărului artist. Nu din prima, căci nu e un disc easy listening. La ascultări succesive descoperi noi şi noi nuanţe, care te captivează. Dacă ar fi să fac o paralelă în cinema, acest disc mi-a readus aminte de superba peliculă Tystnaden („Tăcerea“) de Ingmar Bergman.  O operă cu rădăcini metafizice, care este o meditaţie asupra căutării unui scop într-un univers lipsit de sens şi de Dumnezeu, în care alienarea a redus comunicarea dintre oameni la relatii pur carnale. Tânărul artist reuşeşte cu ajutorul unor „dialoguri“ cât se poate de minimaliste (exact ca-n filmul de care mi-am amintit) să zugrăvească cât se poate de ingenios o lume muzicală aparte, în care fiecare meloman poate regăsi diverse valenţe stilistice. 

Se prea poate ca unii să găsească în aceste piese influenţe Grizzly Bears, Fleet Foxes, Wild Beasts sau Bon Iver. Pe listă ar putea fi inclusă şi Enya – cu voia dumneavoastră. Chiar dacă stilul ei nu e defel pe acest calapod. Idea e că rezultatul combinaţiilor realizate de C Duncan este unic. Şi îţi creează o stare de bine. Melodiile abundă în sunete scoase de orgă de biserică, percuţii misterioase şi efecte electronice subtile. Încă de la primele armonii ale piesei „Say“ e clar pentru oricine că muzica aceasta face parte din categoria „premium“. Dacă asculţi doar câteva secunde din piesa For, e clar că imaginaţia te duce undeva pe malul unei mări uitate de lume, iar în „Miracles“ îşi fac apariţia o sumedenie de influenţe „vintage“, la fel ca în „Garden“. S-ar putea să nu aibe nicio relevanţă, dar acest tânăr scoţian este pasionat de pictură. Şi provine dintr-o familie de muzicieni clasici. Desigur, aceste amănunte sunt valabile atunci când te scufunzi în audiţia acestui album de debut. O audiţie pe care o recomand din toată inima, căci vorbim aici de unul din cele mai surprinzătoare albume ale anului 2015. Atenţie! Architect nu e pentru oricine. Recomand a se consuma doar de melomanii care au „filtrele“ curate şi mintea deschisă.

Kurt Vile - B'lieve I'm Goin Down...

E destul de greu de explicat în cuvinte magia pe care o emană piesele americanului Kurt Ville. Să fie de vină umorul pe alocuri crispat care răzbate din texte? Sau lejeritatea aranjamentelor? Cel de-al şaselea album discografic solo al fostului membru al trupei War On Drugs reuşeşte să transmită emoţii fremătătoare. Poate şi datorită faptului că majoritatea pieselor au fost compuse noaptea, după ce soţia sa şi cei doi copii s-au dus la culcare,  discul ăsta sună într.un anume fel. E un soi de dark music, dar definiţia asta are alte conotaţii căci Kurt Vile este fără îndoială modelul americanului obişnuit. Omul de pe stradă care-şi expune of-urile cu o chitară şi nişte versuri inspirate. Înainte de a devni cunoscut pentru muzica sa a lucrat ca şi şofer de camion, iar în timpul liber s-a apucat de compus piese.

 

Pentru a savura aşa cum se cuvine piesele lui Kurt Vile, e musai să fii conectat şi la versurile sale. Excelentul single Pretty Pimpin, care dealtfel e şi prima piesă a acestui disc are un feeling aparte în care se regăsesc atât arome de country cât şi bucăţele care amintesc de creaţiile unui Neil Young sau Leonard Cohen. Versuri ca “I woke up this morning didn’t recognize the man in the mirror / Then I laughed and I said ‘oh silly me… that’s just me“ pot fi uşor confuze scoase din context, dar Kurt Vile e un real magician al cuvintelor, fiindcă le completează şi cu „But it was a Monday, no a Tuesday, no Wednesday, Thursday, Friday/Then Saturday came around and I said "Who’s this stupid clown blocking the bathroom sink?". Un alt punct de referinţă  pentru acest album este “I’m An Outlaw,”, în care pe lângă un banjo care ţi se strecoară în ureche cât se poate de penetrant, ai parte de alte minunăţii lingvistice de genul „I’m an outlaw on the brink of self-implosion.”. "That’s Life, tho (almost hate to say)" are un aer diferit datorită aranjamentelor „mai spre americana“, dar urechile avizate vor descoperi fără îndoială şi acel rock al anilor 70, printre piese. 

Ca şi în cazul unor vedete ca Tom Petty sau Bob Dylan, Kurt Vile şi-a creat o semnătură aparte şi prin tonalitatea vocii. “Wheelhouse” este una din piesele favorite ale artistului (pe care chiar a numit-o cea mai bună piesă compusă de el vreodată). Înainte de a compune piesele pentru acest album, Kurt Vile a petrecut câteva zile alături de africanii de la Tinariwen şi se pare că muzica acestora şi-a pus niţel influenţa şi pe cele 12 piese ale albumului. Lost my head e una din piesele care ies oarecum din tiparele lui Kurt Vile, fiind unul din cele mai slăbuţe momente de aici. Dacă ar mai fi motive pentru a sublinia frumuseţea acestui disc, poate n-ar fi total neindicat să amintesc faptul că Kim Gordon din Sonic Youth a avut o sumedenie de cuvinte de laudă despre această apariţie. Şi totuşi, cea mai bună recomandare vine doar dacă ascultaţi albumul acesta. De preferinţă, la adăpostul nopţii, cu căştile pe urechi sau fără, dar cu atenţia sporită atât la chitări cât şi la versuri. Merită! 

David Gilmour - Rattle that lock

Fiindcă avem de-a face cu David Gilmour, trebuie să încep cu un clişeu. Legat de Pink Floyd-ul de anul trecut. The Endless River nu s-a ridicat defel la înălţimea aşteptărilor. Ba chiar, a reuşit să fie pe alocuri inodor. Pentru cei care au avut acelaşi feeling, era clar că vestea unui nou album solo David Gilmour, nu a reuşit să creeze mega – vâlvă.  Poate e mai bine aşa, căci discul acesta chiar e de poveste. La cei 69 de ani ai săi, domnul  cu acel unic sound de Statocoaster şi care a fost numit şi Cavaler al Imperiului Britanic, a reuşit să surprindă cu un disc „curat“ şi sincer, cu multe fineţuri.  Tema albumului este expusă cât se poate de abil şi în coperta discului. Păsările care îşi iau zborul semnifică vremurile de odinioară, iar textele de aici sunt cât se poate de intense, chiar dacă pe alocuri cad niţel în prea-mult-sentimentalism. 

Piesa instrumentală 5 a.m, care deschide discul, debutează cu aproape 28 de secunde de pauză, pentru ca mai apoi, să intre-n „cărţi“ cu inconfundabilul sound de chitară semnat Gilmour. Nu e cel mai bun start pentru un aşa album, chiar dacă piesa asta aduce aminte de  4.30 am, care întâmplător sau nu a deschis primul album solo Roger Waters, The Pros and Cons of Hitch Hiking. Mai apoi, intră-n ecuaţie melodia care dă titlul acestui material. O piesă „uşoară“, dar de efect,  construită  în jurul unui sample cunoscut tuturor călătorilor din Franţa (o adaptare după un gingle care se face auzit în gările din Franţa), care reuşeşte să te cucerească din prima. Remarcabile sunt şi "A Boat Lies Waiting,", care este un tribut adus regretatului clăpar Rick Wright din Pink Floyd sau Faces Of Stone, aceasta din urmă fiind un alt exemplu pentru care Gilmour merită toate aplauzele. 

Există şi momente mai puţin inspirate. De exemplu The Girl In The Yellow Dress, care iese total din şabloanele cu care ne-a obişnuit artistul. Şi care duce discul ăsta undeva în zona muzicii de bar. Din fericire, plusurile predomină, iar atunci când termini de ascultat simpatica And than....(care încheie albumul) ai certitudinea că ai asistat la o audiţie impresionantă. un show de cu care se încheie discul, nu ai de ce să te plângi. Dincolo de cele zece piese, Rattle that Lock sună „aşa cum trebuie“ şi datorită producţiei şi mixajului. Se simte bine de tot mâna co-producătorului Phil Manzarera iar texetele scrise de Polly Samson (soţia artistului) adaugă un plus de originalitate. E drept, există aici nişte fade out-uri la piese care în opinia subsemnatului ar fi putut fi evitate. Dar, una peste alta nea Gilmour ne-a oferit un disc corect, sincer şi plin de subtilităţi. Care aduce pe ici pe colo de vremurile bune Pink Floyd şi care merită ascultat pe repeat.